În Tratatul de Medicină Internă al Împăratului Galben (sec. V î.Hr. - sec.

III
î.Hr.) tulburările mintale sunt explicate ca fiind urmarea tulburărilor energetice
implicând cele cinci spirite sau suflete: Hun, Po, Zhi, Yi și Shen. Tulburările
Hun, suflet non-corporal, rezultă în furie, frustrare și resentiment; depresia și
tristețea sunt rezultatul tulburărilor Po; tulburările Zhi sunt cauza
comportamentelor iresponsabile și impulsive; tulburările Yi, suflet localizat în
splină, provoacă îngrijorare și preocupări obsesive; tulburările Shen rezultă în
timiditate și, în cazuri extreme, în agitație și idei delirante.[1]
Charaka Samhita (sec. II î.Hr. - sec. II d.Hr.), un tratat de medicină ayurvedică,
discută tratamente pentru depresie și confuzie mintală.[2][3] Vechii egipteni
considerau că toate bolile, indiferent de formele de manifestare, ar avea o origine
fizică, și localizau în inimă sediul acelor simptome care azi sunt denumite
psihice. Nu se făcea nicio deosebire între maladii corporale și mintale.
În secolul V î.Hr., tulburările psihice, în special tulburările de tip psihotic,
erau considerate de origine supranaturală,[4] o opinie împărtășită atât în Grecia
Antică cât și în Imperiul Roman.[4] În Europa, primele tratate despre tulburările
psihice au fost scrise în Grecia Antică.[5] Pe baza studiilor sale anatomice,
Alcmeon din Crotone a descoperit legătura dintre creier și organele de simț și a
postulat că organul minții este creierul. În secolul IV î.Hr., Hipocrate a
teoretizat că tulburările psihice sunt datorate unor anomalii fiziologice.[4]
Hipocrate descrie o vizită la filozoful Democrit, pe care l-a găsit în grădina sa
vivisecționând animale. Democrit i-a explicat că încerca sa descopere cauzele
nebuniei și ale melancoliei. Dupa Hipocrate, Democrit ar fi fost în posesia unui
tratat despre nebunie și melancolie.[6] Bazându-se pe observații clinice,
Hippocrate individualizează patru tipuri de boli mintale:
Frenitele, maladii psihotice organice primitive ale creierului cu manifestare acută
însoțită de febră;
Mania, incluzând tulburări mintale acute fără febră;
Melancolia, boală mintală stabilizată sau cronică;
Epilepsia, căreia îi neagă originea magică sau divină (morbus sacer), atribuindu-i
o semnificație apropiată de părerile actuale.
În lucrările lui Aristotel se conturează ideea conform căreia personalitatea umană
este localizată în cap.
Din timpul Imperiului Roman ne-au rămas numeroase descrieri ale unor tulburări
psihice, prin Cicero („Scrisorile Tusculane"), Aulus Cornelius Celsus, Soranus din
Ephes și Areteus din Cappadochia. Ca metode de tratament se foloseau masajele,
ventuzele, luarea de sânge și dieta.