Din antichitate și până la sfârșitul secolului al 19-lea psihologia a fost

considerată parte componentă a filozofiei. Primele referiri le găsim la Aristotel

în lucrarea "Despre suflet" (gr. Peri psychês). Teofrast definește 30 de caractere
omenești, ceea ce reprezintă prima încercare de tipologie a persoanelor. Termenul
psihologie este folosit totuși abia către sfârșitul evului mediu de către Philipp
Melanchton în lucrarea lui Kommentar über die Seele (1540, Considerații asupra
sufletului). Empirismul englez al secolului al 17-lea reducea funcțiile psihice la
fenomene previzibile cu legi proprii. În teoria mecanicistă a lui Thomas Hobbes
"sufletul" nu-și găsea niciun loc. Într-o lucrare din 1704, Leibnitz menționează
pentru prima dată existența unor procese subconștiente.
Adevărat părinte al psihologiei este considerat Johannes Nikolaus Tetens, care în
lucrarea sa Philosophische Versuche über die menschliche Natur und ihre Entwicklung
(1777) (Considerații filozofice asupra naturii umane și dezvoltării sale) face o
descriere amănunțită a funcțiilor și proceselor psihice cu valabilitate până în
timpurile noastre.
Începând cu secolul al 19-lea psihologia a început să se contureze ca disciplină de
sine stătătoare. În același timp s-au dezvoltat diverse curente și diferite
orientări, în funcție de concepțiile respectivilor psihologi. Ca în orice ramură a
științei care s-a desprins din filozofie, probleme pur filozofice asupra naturii
spiritului n-au încetat să fie dezbătute, ducând chiar la apariția unei filozofii a
spiritului sau psihologii filozofice.
Psihologia experimentală, fondată pe lucrările lui Wilhelm Wundt și William James,
își îndreaptă în special atenția asupra problemelor generale cum sunt
comportamentul și dispoziția, incluzând și stările patologice, importante pentru
psihologia clinică. Wilhelm Wundt a înființat primul laborator de psihologie
experimentală la Leipzig în 1879. În 1893 este înființat primul laborator
psihologic la Iași, în 1906 la București și în 1921 la Cluj [1].
Școala fenomenologică cu Wilhelm Dilthey, Franz Brentano și Karl Jaspers consideră
procesele psihice ca fenomene indivizibile, în timp ce behaviorismul, bazat în mare
parte pe lucrările lui Ivan Petrovici Pavlov, privește comportamentul uman ca
manifestare condiționată, o asociație de stimuli cu răspunsuri specifice.
Behaviorismul i-a avut printre reprezentanți pe John Broadus Watson, Edward Lee
Thorndike și Burrhus Frederic Skinner. Acesta are la origine cuvântul din limba
engleză ”behavior”, dezvoltându-se ca reacție la curentul introspecționist.
Fondatorul curentului, John Watson, considera conștiința drept o invenție pură a
filosofilor, susținând că singura realitate psihologică autentică este
comportamentul. Behaviorismul a luat denumirea de psihologie obiectivă. Acesta
considera că între stimul și răspuns există o relație directă, de tipul S-R, în
care acțiunea stimulului determină necondiționat o anumită reacție. Stimulii și
răspunsurile erau observabile și controlabile, astfel încât cunoașterea psihologică
devenea obiectivă și științifică. Această orientare a devenit cunoscută în
psihologia americană drept neobehaviorism, depășind schema simplistă stimul-răspuns
și valorificând noile fapte ale experienței și ale cunoașterii științifice [1].
Asociaționismul, reprezentat de Alexander Bain, Hippolyte Taine și Wilhelm Wundt,
susține primatul părții asupra întregului, astfel încât viața psihică este o simplă
sumă de senzații, iar percepțiile, reprezentările și gândirea se formează pe baza
legilor asociației (coincidența în timp și spațiu a unor senzații) [1].
În psihologia germană un loc deosebit îl ocupă Psihologia configuraționistă
(Gestaltpsychologie), ai cărei reprezentanți (Max Wertheimer, Wolfgang Köhler, Kurt
Koffka, Karl Dunker) susține primatul întregului asupra părții. Psihicul nu este un
conglomerat de procese în sine, ci un ansamblu organizat la niveluri diferite de
complexitate, primul nivel fiind percepția, iar gândirea este un nivel superior.
Caracterul organizat al psihicului este înnăscut, iar structurile sunt date [1].
Introspecționismul, reprezentat de William James, Narziß Ach și Theodor Lipps,
consideră că obiectul psihologiei este conștiința, definită drept o lume internă,
închisă, fără legătură cu lumea externă sau cu reacțiile comportamentale, ce poate
fi investigată numai prin metoda introspecției
Încă de la sfârșitul secolului al 19-lea, Sigmund Freud folosește ca metodă
terapeutică Psihanaliza și inaugurează Psihologia abisală. Alți reprezentanți
cunoscuți ai psihanalizei au fost Carl Gustav Jung și Alfred Adler. Psihanaliza a
fost o reacție la introspecționism. Sigmund Freud a formulat ideea caracterului
dual antagonic al structurilor psihice: conștient-inconștient. Obiectul de studiu
al psihanalizei este inconștientul, în centrul acestuia aflându-se instinctul
erotico-sexual. Varianta adusă la zi este numită neopsihanaliză [2].
Psihologia acțiunii și a conduitei, reprezintă două variante ale principiului
dependenței conținuturilor proceselor psihice interne de acțiunile externe,
directe, ale omului cu realitatea concretă. Obiectul de studiu al acestei teorii se
extinde de la studiul funcțiilor și proceselor psihice izolate la acțiunile
complexe orientate spre scop (conduita).Unii dintre susținătorii importanți ai
acestei teorii au fost Pierre Janet, Henri Wallon și Aleksei Nikolaevich Leontiev
[3].
Psihologia umanistă, apărută ca reacție împotriva behaviorismului și psihanalizei,
are rădăcini în Existențialism și pune accentul pe experiența individuală,
încercând să explice esența ființei umane prin investigații calitative (Abraham
Maslow).
Psihologia contemporană a fost marcată de revoluția metodologică produsă în 1947-
1948 de teoria generală a sistemelor și de cibernetică. Realitatea este abordată
din punct de vedere integrativ-sistematic și informațional. Psihologia contemporană
este știința despre realitatea psihocomportamentală ca unitate contradictorie și
dinamică a laturii subiective interne (percepții, reprezentări, gândire etc) și a
laturii externe (reacții, acțiuni, activități) [3].
La începutul anului 1960 Anthony Sutich și Abraham Maslow pun bazele celei de a
patra forțe din punct de vedere istoric în psihologie, numită Psihologia
Transpersonală (celelalte patru forțe: behaviorismul, psihanaliza, psihologia
umanistă, psihologia transpersonală) . Studiul aprofundat al experiențelor de vârf
(peak experiences) i-a determinat pe Sutich și Maslow să realizeze existența unei
noi dimensiuni în cercetarea psihologică. In 1968, el scrie în lucrarea „Toward a
Psychology of Being” (Spre o psihologie a ființei): „Consider că psihologia
umanistă, cea de-a treia forță, este una tranzițională, o pregătire pentru o alta,
transpersonală, trans-umană”.
Folosirea termenului:
in 1553 este utilizat de Rudolf Goelenius intr-o lucrare morala;
in 1732 si 1734 apare in lucrarile lui Christian Wolff "Psihologia empirica" si
Psihologia rationalista" scrise in limba latina.
Problematica psihologiei o reprezinta cunoasterea de sine si cunoasterea altuia, cu
scopul de a asigura eficienta activitatii si adaptarea la conditiile sociale si de
mediu. Experienta psihologica este intalnita in mituri, legende, proverbe; ea
reprezinta o psihologie nesistematizata care filtrata, este prezentata in multe
genuri de literatura culta si filme.
Cunoscatorii psihicului erau inconjurati de mister si admiratie:
samanii - medicii si psihologi, conducatori de triburi;
Pitia - prezicatoare in fraze enigmatice a viitorului, preoteasa zeului Apollo;
Vrajitoarele din Evul mediu.