UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI SȚIINȚE ALE EDUCAȚIEI

ISTORIA PSIHOLOGIEI

ISTORIA NEBUNIEI

FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: IDD

Grupa:
Elena Presecan
Raluca-Doina Tudosie
Agathe Cristina Blaga
Gabriela Ganesanu
Alexandra Cristian
Theodora Melania Vârtic
Nebunia este definită ca fiind pierderea judecății din cauza unei boli mentale; demență,
alienație mentală.

Nebunia pare să existe de când lumea. Craniile australopitecilor și ale oamenilor de

Neanderthal descoperite de către antropologi poartă adesea urmele unor trepanații. Bineînțeles
nu este vorba despre o intervenție cu caracter medical ci mai degrabă de o portiță deschisă
care să permită „duhurilor rele” din mintea bolnavului să iasă de acolo permițându-i astfel
însănătoșirea.

Odată cu apariția primelor civilizații și respectiv religii, boala, indiferent dacă era una fizică
sau mintală apare ca o ”mânie a zeilor”. Această ideologie se înâlnește de exemplu, atât la
asirieni cât și la egipteni, în Africa Centrală, dar și în Grecia Antică. Pentru a îmbuna
divinitățile, oamenii le adresau rugi și le ofereau sacrificii de natură a le câștiga bunăvoința.

Nebunia a fost considerată până la sfârșitul secolului al XIX lea ca o comportare neobișnuită
care nu se încadra în normele de comportare în societate.

Claude Quetrel, în cartea dedicată acestui subiect, își pune următoarele întrebari: “Dacă nu
există, de fapt, o dată fondatoare a nebuniei? Și dacă nebunii patologici și recunoscuți ca atare
au existat dintotdeauna, încă de la începutul umanității? Și dacă dintotdeauna s-a încercat
tratarea nebunilor? De când și sub ce formă, nebunia-boală a fost deosebită de nebunie,
antiteza gândirii și a înțelepciunii?”

Ce însemnă să fii nebun? Nebunia poate include schimbările de dispoziție, maniile, depresiile,
paranoia, etc. În alte epoci, intrau aici isteria și dependența, epilepsia, ba chiar și lipsa de
decență. Indiferent de cum erau privite lucrurile, societățile au încercat mereu să scape de
problema nebunilor. Se pare însă că oamenii o poartă în ei. Problema nebuniei rămâne legată
de cea a civilizației umane.

Percepția nebunie a variat de la a fi considerată ca o boală a sufletului la una a minții. În ciuda

tuturor progreselor făcute, conform lui Andrew Scrull, de la vraci la medici, la preoți, psihiatri
și neurologi, nu am progresat prea mult ca societate. ”Ideea de bază că unele dintre rădăcinile
nebuniei trebuie căutate în afara organismului nostru nu este în niciun caz deplasată” scrie
Andrew Scrull.

Grecia clasică a fost cea dintâi care a reflectat un timp îndelungat asupra nebuniei, a bolii
sufletului. În numeroasele culturi care au precedat și au influențat Grecia nebunii erau tratați
de către preoți-medici, prin ritualuri religioase, purificări. În medicina babiloniană precum și
în vechea Persie, toate bolile erau considerate a fi comandate de către demoni iar tratamentul
era unul bazat pe modelul vrajă - religie. Grecia antică funcționa deasemenea pe un model
influnețat de către medicina egiptiană.

În Grecia Antică, epilepsia era considerată ca fiind o pedeapsă divină. În schimb, delirul era
considerat ca un dar divin, motiv pentru care era de multe ori indus prin administrarea de
substanțe haulucinogene.

În Grecia Antică, nebunii se vindecau prin practicile miraculoase ale preoților.

În India, nebunul era considerat ca fiind o reîncarnare a unui om plin de păcate pe care le
ispășea în cea de-a doua existență a sa. Se considera că nebunii trebuie să-și plătească
datoriile karmice și erau lăsați în durerea lor.

Hipocrate a fost primul care s-a ridicat împotriva stăvechilor prejudecăți și a combătut ideea
potrivit căreia epilepsia ar fi o boală ”sfântă” susținând că aceasta nu este nici sfântă, nici
divină și că are o cauză naturală la fel ca și celelalte boli.

Clasificarea creată de către Hipocrat pentru maladiile mintale a rămas aproape în întregime
valabilă și zilele noastre. Tot Hipocrat a fost cel care a atribuit creierului rolul de a visa,
gândi si simți. ”Tot datorită lui, înnebunim, delirăm, suntem asaltați de spaime, fie atunci când
se lasă noaptea, fie după răsăritul soarelui.” (Hipocrat)

Romanii au acordat o mare atenție nebuniei și nebunilor. Plutarh, Cicero, Lucrețiu, au încetat
să considere maladiile mintale ca făcând parte din mitologie.

Epoca romană a marcat un pas înapoi față de apogeul atins de Hipocrat în ceea ce privește
maladiile psihice și nervoase. Epilepsia a devenit o boală sfântă care stârnea spaima.
Localizarea maladiilor mintale era la fel de fantezistă; ele erau socotite a-și avea originea în
stomac și anume în hipocondri, de unde provine de altfel si termenul de ipohondrie. Agitația
violentă a femeilor era pusă pe seama uterului.

Galenus, medic roman, a preluat teza lui Hipocrat cu privire la creier ca sediu al gândirii și
deci a celor mai multe dintre tulburările mintale. El a efectuat experimente pe animale și a
constatat că apăsarea exercitată asupra creierului duce la pierderea sensibilității și a funcțiilor
vitale.
El a afirmat că orice maladie mintală e determinată de afectarea directă sau indirectă a
creierului.

În evul mediu, nebunia își avea locul în rândul viciilor, iar Renașterea o situează pe prima
treaptă ca pe o expresie a tuturor slăbiciunilor umane.

In evul mediu, in Europa, sub influența Bisericii Catolice și a superstițiilor cultivate de ea,
nebunii au fost asimilați vrăjitorilor și tratați ca atare. Erau înlănțuiți pe pereții umezi ai
beciurilor, erau torturați și arși de vii pentru a permite astfel evacuarea diavolilor din trupurile
lor de alienați mintali.

În Germania, au fost create peste tot turnuri ale nebunilor pentru a-i izola de restul populației.
Scoțienii erau mai expeditivi aruncându-i pe alienații mintali în ”puțurile delirului” în timp ce
englezii îi ucideau lovindu-i cu un ciocan în cap. În Franța, persoanele cu tulburări psihice
erau puse în lanțuri și lăsate astfel până ce sfinții se îndurau de ei și făceau un miracol. Asftel
Sfântul Leonard vindeca epilepsia, Sfântul Avertin delirul, Sfântul Cado pierderea de
cunosțință, Sfântul Gorgon melancolia, etc.

În urmă cu cinci secole, filozoful Erasmus din Rotterdam scria “Elogiul Nebuniei”, o satiră a
societății în care trăia. Această carte rămâne de actualitate și în zilele noastre deoarece de pe
vremea lui Erasmus și până în zilele noastre lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. În
societatea actuală normalitatea psihică este și acum percepută prin raportare la majoritate.
Cine e altfel trebuie neapărat să fie nebun.

Afecțiunile psihice au continuat multă vreme să rămână sub juridicția preoților și vracilor
acesția având monopolul.

Treptat, bolile fizice au ieșit de sub juridicția dumnezeirii și au intrat în cea a medicinei laice.
În schimb, maladiile mintale au continuat să fie un monopol al vracilor și preoților care le
foloseau ca mijloace pentru înspăimântarea credicioșilor sau mai bine spus ca surse de profit.

Până în secolul al XV-lea, Europa s-a confruntat cu bolile venerice și lepra. Nebunia, odată
apărută și recunoscută ca o manifestare inadecvată în mediul social, a dus la izolarea celor
afectați de comunitățile în care trăiau, duși fie în afara orașelor, fie trimiși în alte teritorii cu
ajutorul corăbiilor.

În Orientul Apropiat și Mijlociu, maladiile psihice erau tratate cu mai multă înțelegere
omenească și competență medicală decât în Europa Occidentală.
În Bizanț, xenodocul (îmbinare de spital și azil pentru săraci) primea cu ușurință alienați
mintali îndrumați acolo de către oameni special însărcinați cu depistarea lor.

În secolul al XVII lea se înregistrează primele progrese din punct de vedere al psihiatriei și
asta datorită lui Bacon care a impus metode experimentală, lui Harvey care a descoperit
circulația sanguină și lui Decartes care a relevat asemănările organismului uman cu o mașină.

Lunaticii au început să fie considerați bolnavi la rând cu ceilalți, iar epilepticii nu mai erau
considerați nebuni ci niște sărmani care nu poartă vina bolii lor. Nevrozele și depresiile erau
puse pe seama unei digestii defectuoase.

În Franța, demenților li s-au rezervat spitale sau pavilioane speciale, erau legați în lanțuri,
lăsați să flămânzească, bătuți cu biciul și arși cu fierul roșu pe pielea capului.

Ospiciul din Brunswick (Germania) nu se mulțumea doar cu veniturile pe care i le aducea

munca demenților; duminica ei erau expuși în bâlciuri unde puteau fi văzuți de către public,
contra cost, în barăci amenajate în acest scop.

În anul 1793, la patru ani după revoluția franceză, doctorul Pinel a luat decizia de a înlătura
lanțurile cu care erau înlănțuiți demenții.

Începând cu secolul al XIX lea psihiatria a intrat în faza cu adevărat științifică. Nebunii au
încetat să mai fie considerați ca niște păcătoși asupra cărora se abătuse mânia cerului sau
dragostea iadului și redeveneau ceea ce fuseseră dintotdeauna și anume bolnavi care trebuiau
îngrijiți și, în măsura posibilului, vindecați.