Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Temperamentul
Clasificarea temperamentelor
În pofida faptului că temperamentul a fost cea dintâi componentă a personalităţii care s-a impus
atenţiei, observaţiei şi evaluării, identificarea şi clasificarea tipurilor temperamentale s-au
dovedit a fi o problemă complicată şi controversată. Disputele au fost generate de înţelegerea
diferită, atât a naturii criteriilor de clasificare, cât şi a numărului de dimensiuni după care trebuie
făcută descrierea calitativă, modală, a temperamentelor.
In ceea ce priveşte criteriile care, în decursul timpului, au stat la baza schemelor de
clasificare, ele pot fi împărţite în trei categorii:
a) criterii morfologice sau bioconstituţionale;
b) criterii fiziologice şi
c) criterii psihologice.
La rândul său, criteriul legat de numărul dimensiunilor după care se delimitează şi se
identifică tipurile temperamentale permite două genuri de clasificări:
a) multidimensionale, care operează cu un număr mai mare de două dimensiuni
şi
b) binare sau dihotomice, care se limitează la doar două dimensiuni, de regulă,
polare sau antagonice.
Vom prezenta doar două clasificări care au relevanţă mai mare: clasificarea fiziologică
realizată de I.P. Pavlov (A) şi clasificarea psihologică propusă de şcoala olandeză prin Heymans
şi Wiersma şi de cea franceză prin Le Senne şi Gaston Berger (B).
A. Cea mai cunoscută tipologie fundamentată fiziologic se leagă de numele lui I. P. Pavlov. In
elaborarea schemei sale de clasificare, Pavlov a pornit de la principiul nevrismului, potrivit
căruia rolul principal în reglarea raporturilor organismului cu mediul extern şi a funcţionării
organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, îl joacă creierul, precum şi de la teza de bază a
neuropsihologiei şi psihologiei ştiinţifice, potrivit căreia psihicul, în toate componentele şi
laturile sale, inclusiv cea temperamentală, dinamico-energetică, este funcţie a creierului. In
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
antagonice, dilematice, în care subiectul trebuie să ia o decizie în timp dat; expunerea la situaţii
frustrante şi înregistrarea raportului dintre calm şi irascibilitate. După cum a remarcat I. P.
Pavlov, echilibrul este cea dintâi însuşire care ni se impune observaţiei în plan comportamental,
impulsivitatea sau calmul punându-şi amprenta pe orice răspuns motor, verbomotor sau
emoţional. Pe baza acestei însuşiri, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: echilibrat şi
neechilibrat; în cadrul celui neechilibrat, există două subtipuri: neechilibrat excitabil şi
neechilibrat inhibabil. (Pavlov considera că, în condiţii normale, o existenţă reală o posedă
numai subtipul neechilibrat excitabil ).
Cele trei însuşiri naturale menţionate mai sus interacţionează şi se combină între ele,
formând patru tipuri generale de activitate nervoasă superioară:
I. tipul puternic-echilibrat-mobil, caracterizat prin valori ridicate ale tuturor celor trei însuşiri;
II. tipul puternic-echilibrat-inert, caracterizat prin valori ridicate ale forţei şi echilibrului şi prin
valori scăzute ale mobilităţii,
III. tipul puternic-neechilibrat-excitabil, caracterizat prin valori ridicate ale forţei şi prin valori
scăzute ale echilibrului, cu predominarea excitaţiei asupra inhibiţiei;
IV. tipul slab, caracterizat prin valori scăzute ale forţei şi insuficienta individualizare a
mobilităţii şi echilibrului: sensibilitate emoţională crescută, emotivitate, tensiune prelungită
(inerţie tensională), prudenţă, rezistenţă scăzută la stres şi fustraţie etc.
Pavlov a pus în corespondenţă tipurile generale de sistem nervos, commune omului şi
animalelor, cu cele patru temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
a) tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamental sangvinic: vioi,
comunicativ, sociabil, adaptabil, controlat;
b) tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm, tăcut,
nesociabil, lent, greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi frustraţii;
c) tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamental coleric: rezistent, vioi,
hiperactiv, irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive, instabilitate
comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie şi plictiseală rapidă la
monotonie.
d) tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat, retras, sensibil,
delicat.
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
Pavlov a demonstrat că cele patru tipuri considerate „pure" se combină între ele, dând 16
tipuri mixte, singurele care se întâlnesc în realitate, „tipul pur" fiind o entitate mai mult teoretică.
Rămânând tot pe terenul neurofiziologiei, I. P. Pavlov a elaborat o tipologie valabilă numai
pentru om. Drept criteriu în acest scop a ales raportul dintre cele două sisteme de semnalizare:
predominarea funcţională a primului sistem (legături temporare bazate pe stimulii fizici,
obiectuali) s-a asociat cu diferenţierea şi afirmarea tipului special artistic (impresionabil,
imagistic, intuitiv, afectiv), iar predominarea funcţională a celui de al doilea sistem de
semnalizare (sistemul legăturilor temporare formate pe baza cuvântului) s-a asociat cu
diferenţierea şi afirmarea tipului special gânditor (abstract, critic, obiectiv, calculat, neimplicat
afectiv). Intre ele a introdus tipul intermediar, caracterizat printr-un echilibru funcţional al
ambelor.
Cercetările postpavloviene (V. Merlin, B.M. Teplov,V. D. Nebâliţin ş.a ) au dus la
îmbogăţirea tabloului posibil al criteriilor şi dimensiunilor de ordin neuro şi psihofiziologic de
descriere şi clasificare. Printre altele, merită a fi menţionate:
- introducerea unei a patra dimensiuni a tipului de sistem nervos, anume: dinamismul, care
se distinge de mobilitate, el definind viteza cu care celulele nervoase generează procesele
de excitaţie sau inhibiţie;
- tipul parţial de sistem nervos, care stabileşte tabloul neurodinamicii corticale în cadrul
unor subsisteme funcţionale individuale, ca de pildă, auditiv, vizual, chinestezic;
- reactivitatea, distinctă de forţă, este exprimată de nivelul pragurilor senzoriale şi se află
în raport invers proporţional cu forţa: forţă mare - reactivitate scăzută; forţă redusă -
reactivitate crescută.
Pornind de la aceleaşi relaţii, J. Strelau (1984) a elaborat o tipologie temperamentală bazată pe
cuplul reactivitate/activitate. In concepţia acestui autor, reactivitatea reprezintă o dimensiune
corelativă a sensibilităţii şi responsivităţii neurosenzoriale şi se estimează prin pragul senzorial şi
prin capacitatea de rezistenţă a subiectului la stimuli puternici sau de lungă durată. La persoanele
cu reactivitatea mare, valorile pragului senzorial absolut şi ale rezistenţei la stimuli puternici sau
de lungă durată sunt, proporţional, mai scăzute, şi viceversa. De asemenea, reactivitatea se pune
în relaţie şi cu nivelul sau „indicele" de procesare a stimulilor: persoanele cu reactivitate crescută
au şi un indice de procesare mai ridicat, iar cele cu reactivitate scăzută au un indice de procesare
mai redus.
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
B. Cu toate că tipologiile fiziologice oferă mai multe elemente şi deschid posibilităţi mai largi
pentru analiza psihologică a temperamentului decât cele morfoconstituţionale, nici ele nu satisfac
toate exigenţele. Obiecţia principală care se invocă este de ordin metodologic: descrierea şi
clasificarea unui fenomen de o anumită natură calitativă - psihologică - pe baza unor dimensiuni
şi criterii deduse dintr- un fenomen de o altă natură - neurofiziologică. Astfel, sub motivul că un
fenomen trebuie identificat şi analizat pe baza unor dimensiuni de aceeaşi natură calitativă, s-a
trecut la elaborarea unor tipologii temperamentale specific psihologice, oferite de tipologia
olaneza si cea franceza.
+ - P Nervos
+ - S Sentimental
- + P Sangvin
- + S Flegmatic
+ + P Coleric
+ + S Pasional
In tabelul de mai sus, semnul „+"semnifică faptul că subiecţii se situează deasupra mediei pentru
dimensiunea considerată; semnul „-" arată că subiecţii se situează sub media pentru dimensiunea considerată, literele
P şi S indică predominarea funcţiei primare, respectiv secundare.
In Franţa, Rene Le Senne (1945) a făcut cunoscute lucrările lui Heymans şi Wiersma şi şcoala creată de el, mai ales
prin Gaston Berger, a dezvoltat tipologia olandeză. In formularea sa definitivă, clasificarea propusă se bazează pe
analiza şi evaluarea unui set de nouă trăsături, incluzând, pe lângă cele trei utilizate de Heymans şi Wiersma,
lărgimea sau întinderea cîmpului conştiinţei, polaritatea, aviditatea, interesele senzoriale, tandreţea şi pasiunea
intelectuală. Acest ansamblu constituie un sistem de referinţă, de la care pornind devine posibilă descrierea unui
mare număr de tipuri particulare. Studiile ulterioare (F. Gauchet şi R. Lambert, 1959) au arătat că aceste dimensiuni
- cele trei ale lui Heymans şi Wiersma sau cele nouă utilizate de Berger - pot fi reduse, prin analiză factorială, la doi
factori independenţi - emotivitate şi primaritate-secundaritate.
Cadrul de clasificare a temperamentelor mai des întâlnit este cel oferit de medicul grec
Hippocrate (sec. V, i.e.n.), pe baza înregistrării faptelor de conduită, întâlnite în viaţa cotidiană.
Hippocrate a dat prima descripţie şi clasificare a temperamentelor în termeni care se menţin şi
astăzi, propunând în acelaşi timp o ipoteză explicativă, ce prezintă doar un interes istoric.
Neurofiziologia modernă i-a oferit un fundament verificat în experienţe de laborator. În cadrul de
clasificare propus iniţial de Hippocrate şi reluat apoi de mai mulţi autori - printre care Im. Kant i-
a adăugat un plus de prestigiu - s-au acumulat şi verificat pe parcurs noi date şi observaţii,
conturându-se portretele tipice ale celor patru temperamente fundamentale, pe care le
prezentam în continuare.
Temperamentul co1eric: reactivitate motorie accentuată, energic, nereţinut, tendinţă spre
impulsivitate, nestăpânire de sine, agitaţie, uneori agresivitate; procese afective intense, cu
expresivitate manifestă, explozii emoţionale; fire deschisă, alternanţă între activism impetuos şi
perioade de delăsare; plăcerea de a opune rezistenţă, tendinţă spre dominare în grup; într-o
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
sarcină îşi etalează rapid posibilităţile; incapabil să desfăşoare munci de migală; înclinaţie spre
stări de alarmă şi spre exagerare.
Temperamentul sangvinic: hiperreactiv pe plan motor, activism crescut, tempo rapid în
activitate; emoţii intense dar sentimente superficiale; dispoziţie stenică; abundenţa expresiei
verbale; resimte nevoia de variaţie în decor şi în activitate, adaptabilitate, decizie rapidă; fire
deschisă, comunicativă, angajare uşoară în activitate, etalarea rapidă a posibilităţilor, capacitate
de lucru îndelungată; îşi menţine rezistenţa şi echilibrul psihic în situaţii dificile, suportă fără
“crize” insuccesele.
Temperamentul flegmatic: prezintă aspectul de calm, tempoul activităţii - lent; echilibru
emoţional, sentimente durabile, reactivitate emoţională mai redusă; tablou comportamental sărac
în manifestări, lentoare în mişcări şi limbaj; răbdare, toleranţă; înclinaţie spre rutină, stereotipie
chiar pedanterie, refuzul schimbărilor le compensează prin capacitate de muncă îndelungată şi
tenace, capabil de munci de migală; cugetat în tot ceea ce face.
Temperamentul melancolic: hipoton, capacitate de lucru redusă în condiţii de suprasoliocitare,
volumul activităţii este mai mic (incapabil de a duce “suprasarcini”), slabă rezistenţă
neuropsihică; randament progresiv, treptat dar calitativ comparabil cu al celorlalţi; sensibilitate
ridicată, puternic afectat de insuccese, neînarmat pentru luptă în împrejurări mai grele ale vieţii,
dificultăţile de adaptare le compensează prin închidere în sine (refugiul în plan imaginar,
prudenţă exagerată în situaţii noi, se “decompensează” mai uşor în situaţii critice; procese
afective cu adânci rezonanţe, sentimente de durată; dependenţă în condiţii de grup, capabil de
munci de fineţe şi acţiuni de migală cu preţul epuizării mai rapide.
La prima vedere, temperamentul sangvinic pare cel mai valid sub unghi biologic, în
sensul adaptabilităţii. În psihologie se consideră ca nici un temperament nu poate fi considerat ca
fiind privilegiat; fiecare prezintă calităţi, dar şi riscul unor însuşiri negative.
Spre exemplu:
Colericul se remarcă prin activism, investiţie de energie, dar şi prin impulsivitate, uneori,
agresivitate (duritate); sangivinicul se impune prin dinamism, reacţii rapide, adaptabilitate
maximă, dar impresionează neplăcut prin înclinaţia spre dispersiune, platitudinea trăirilor
afective, lipsa de aprofundare; flegmaticul se remarcă prin lipsa de precipitare, cumpănire în ceea
ce întreprinde, dar devine supărător prin lentoare, apatie, etc.; melancolicul ne apare sensibil,
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
capabil de trăiri afective profunde, dar – în situaţii dificile – se închide în sine, devine anxios, se
“decompensează” uşor. În practică, tipuri temperamentale pure se întâlnesc rar. Mai degrabă este
vorba de temperamentele combinate în care devin mai accentuate sau predominante trăsăturile
unui anumit tip.
În determinarea temperamentului trebuie să ţinem seama de gradaţia: situaţie curentă
(obişnuită) → situaţie inedită → situaţie critică (dificilă) → situaţie limită. Într-o ambianţă
familiară un temperament melancolic poate da dovadă de calm, sociabilitate, încredere în sine
etc., întrucât împrejurarea dată nu implică riscuri sau ameninţare. Într-o situaţie nouă, acelaşi
temperament se caracterizează prin închidere în sine, printr-un reflex prelungit de prudenţă; într-
o situaţie critică apare “decompensarea” ş.a.m.d. În condiţii identice, un tip sangvinic
reacţionează prin mobilizare energetică şi replică promptă, viguroasă. Fireşte, există mecanisme
de compensare învăţate în cursul vieţii. Sistemul de deprinderi şi obişnuinţe bine consolidate şi
în acelaşi timp flexibile, feresc persoana de dispersiune şi instabilitate în diferite împrejurări ale
vieţii. În procesul învingerii greutăţilor individul se fortifică. De asemenea, celelalte calităţi ale
individului pot compensa deficitul pe anumite laturi (de ex.: inteligenţa poate compensa până la
un punct non-echilibrul emoţional ş.a.).
Pentru a identifica un tip temperamental sau altul vom putea găsi în activitatea şi viaţa
cotidiană situaţii care să aibă caracterul de test psihologic, de exemplu: o situaţie tipică de
aşteptare, o situaţie competiţională, o activitate cuprinzând un element de imprevizibil şi
dificultate (de pildă un traseu mai dificil de excursie), o sarcină de reprezentare a colectivului
într-o confruntare (de opinii) sau în faţa autorităţii, etc. Asemenea situaţii conţin indici de
temperament pe care îi putem sistematiza într-un tabel de analiză a comportamentului (tabelul 5),
arătând în dreptul faptelor de conduită ipotezele plauzibile cu privire la categoria prezumtivă de
temperament. Se notează cu “xx” clasificarea cea mai plauzibilă şi cu “x” încadrarea doar
plauzibilă în analiza unui caz sau altul.
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
Tipul emotiv
terminarea acţiunii
Psihologia personalitatii –Curs 5(temperamentul)
migală
acţiune; cântăreşte mult
nervoasă prematură;
nale produc dezordine şi blocaje în funcţiile organice şi mintale