Definiție și clasificări EUTANASIE

Eutanasia (trad. "moartea bună") - terminarea activă, intenţionată a vieţii unui pacient de către un
medic care consideră această acţiune în beneficiul pacientului.

Eutanasia este acţiunea prin care, într-un mod nedureros, se suprimă viaţa unei persoane a cărei
suferinţă grea şi prelungită, este considerată iremediabilă. Hotărârea de a recurge la această metodă,
poate aparţine bolnavului, rudelor sau medicului, având la bază compasiunea sau mila faţă de persoana
care suferă.

Eutanasia voluntară - eutanasia la cererea sau cel puțin cu consimțământul pacientului.

Eutanasia involuntară - eutanasia împotriva dorinței unei persoane competente (care își poate exprima
voința).

Eutanasia non-voluntară - eutanasia unui pacient non-competent, precum persoane suferind de

demență senilă sau copii mici.

Eutanasia activă – terminarea intenționată a vieții unui pacient de către un medic care crede că moartea
este în beneficiul pacientului.

Eutanasia pasivă - terminarea vieţii unui pacient prin omisiune, spre exemplu prin retragerea
tratamentului.

Nu va exista eutanasia în următoarele cazuri:

a) Cînd se întrerupe sau se omite un tratament ce nu avea efect favorabil asupra persoanei;

b) Cînd este întreruptă reanimarea deoarece nici un fel de tratament nu are efect pozitiv, ci doar
prelungeşte suferinţele;

c) Cînd nu e reanimat un copil nou născut malformat sau care are patologii grave ce conduc spre moarte;

d) Cînd se permite a muri în linişte unei persoane care suferă de o boală incurabilă şi care conduce spre
moarte.
TRANSPLANT DE ORGANE

O ascensiune puternică în transplantologie s-a petrecut în anul 1980, cînd sunt descoperite
imunodepresantele (ciclosporina), care blochează reacţia imună de respingere. Dacă pînă la
descoperirea ciclosporinei reuşita operaţiilor de transplantare a măduvei osoase a fost de 12-13% ,acum
aceasta se ridică la 50%, iar dacă donatorul este rudă apropiată genetic cu recipientul, reuşita devine de
70%.

Dintr-un punct de vedere al practicii medicale, substanţele umane sau produsele umane sunt împărţite
în trei grupe: indispensabile vieţii, utile vieţii şi inutile. Consiliul Europei şi apoi Consiliul francez de
miniştri au preferat o altă diviziune: organe regenerabile, organe neregenerabile.

Cele din urmă pot fi: ficatul, rinichii, inima, corneea. Categoria organelor regenerabile include: laptele,
sîngele, pielea, părul. Placentele sunt resturi inutile, dar din ele se extrag produse utilizabile în medicină
sau cosmetică.

Transplantul de organe devine unica şansă de supravieţuire în cazul anomaliilor severe: unele patologii
ale sîngelui (transplant de măduvă osoasă), tulburări grave ale ficatului (transplant de lobi ai ficatului),
patologii genetice (mucoviscidoza, cu afectarea plămînilor). Actualmente este posibilă grefarea
plămînilor sau chiar blocul inimă-plămîni. Transplantele de inimă, rinichi, cornee au devenit banale în
medicina cotidiană. Recent a fost efectuată prima transplantare de trahee. Dificultăţile tehnice au fost
depăşite însă rămîne o singură incertitudine: asigurarea organelor. Acestea, precum şi ţesuturile grefabile
au doar două surse: organisme vii sau cadavre. Un donator în viaţă poate dona doar unul dintre rinichii
săi sau o anumită cantitate de măduvă osoasă, uneori poate ceda şi o porţiune de ficat. Donarea se
efectuează de obicei de la persoane înrudite sau se organizează rînduri de aşteptare a unui organ. Aici
intervine a doua sursă de colectare de organe: de la cadavre.

Nici un transplant nu este posibil dacă nu sunt îndeplinite două condiţii: a) donatorul este mort; b) se
cere consimţămîntul donatorului înainte de moarte sau al uneia din rudele lui apropiate, după
moarte.

Lista de aşteptare a bolnavilor pentru un organ de schimb se amplifică neîncetat, ea numără zeci de mii
în diferite ţări ale lumii. Totuşi, există o soluţie: victimele accidentelor. Aceasta a fost propusă de către
savantul francez Caillvalet, care înaintează ideea că orice individ este un donator potenţial, dacă nu a
specificat în timpul vieţii lui că se opune prelevării post mortem a oricăruia dintre organele lui. Conform
statisticilor, numai în Franţa, în fiecare an la fiecare milion de persoane, 70 sunt în moarte clinică, dar au
organe utilizabile. Astfel, un şir de ţări în lumea civilizată înaintează o lege destul de flexibilă: pe permisul
de conducere figurează şi acordul sau refuzul posesorului de a ceda unul din organele sale în ipoteza că
devine victima unui accident rutier. Se spune că mulţi acceptă, avînd certitudinea că ei nu vor figura
niciodată printre donatori.

Atît timp cît un părinte sau un frate mai mare (matur) hotărăşte să doneze un organ sau o grefă de ţesut
copilului/fratelui său, probleme de ordin etic nu există. În cazul în care unul dintre copii cedează fratelui
său un rinichi există o singură condiţie: să nu se exercite nici un fel de presiuni asupra copilului sănătos. A
fost cunoscut cazul cînd fratele mai mic nu a fost de acord să renunţe la o mică cantitate din măduva sa
osoasă, deşi procedura nu era periculoasă pentru sănătate şi ştia că este unicul donator compatibil, iar
moral acesta devenea vinovat de moartea bolnavului.
Situaţia devine gravă cînd donatorul este prea mic şi nu înţelege semnificaţia gestului său. Cine îşi asumă
responsabilitatea? De mai multe ori părinţii sunt cei responsabili, iar în SUA există avocaţi ai copilului,
care

decid în numele lui, cerînd justiţiei dreptul la viaţă al unui copil condamnat la moarte sau confirmă
sentinţa destinului.

Cazul familiei Ayalla din Los-Angeles (anul 1990) a stîrnit discuţii controversate în rîndurile mass-mediei
SUA. Soţii decid să aibă al doilea copil pentru a salva viaţa fiicei sale de 15 ani bolnave de leucemie.

Unica şansă în cazul acestei fetiţe era transplantul de măduvă osoasă, dar părinţii erau incompatibili.
Soţia de 44 ani naşte al doilea copil, chiar dacă şansele erau de 25% ca copilul nou născut va fi compatibil
cu sora bolnavă. Cînd fiica mai mică a împlinit 14 luni a fost efectuată operaţia de transplant care a durat
doar 20 minute, iar starea sănătăţii copilului donator nu s-a înrăutăţit. În schimb a avut loc o minune prin
salvarea vieţii unui alt copil – surorii sale, care practic a înviat.

Legea mai multor state impune protecţia donatorului – care trebuie să acţioneze dezinteresat şi să
consimtă expres. Scopul donaţiei trebuie să vizeze un interes terapeutic direct al recipientului.
Consimţămîntul trebuie să fie exprimat în scris în faţa medicului-şef şi a doi martori, după avertizarea
donatorululi asupra tuturor implicaţiilor şi riscurilor de ordin medical. Consimţămîntul poate fi retras
oricînd.