UNIVERSITATEA ` ŞTEFAN CEL MARE ` SUCEAVA

FACULTATEA DE ŞTIINTE ECONOMICE ŞI ADMINISTRATIE PUBLICĂ

SPECIALIZAREA ADMINISTRAREA AFACERII
AN II

PROIECT LA
MANAGEMENT

COORDONATOR: REALIZATORI:
Asist. Univ. Dr. SIMONA BUTA CÂRDEI ROXANA
CIOBANU CEZARA
 FIRMA, CAPITALUL UMAN SI CREEAREA DE CUNOSTINTE

FIRMA

CARACTERISTICI GENERALE
În esenţă prin firmă (organizaţie) desemnăm un grup de persoane,
organizate conform anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care
concep şi desfăşoară un complex de procese de muncă, folosind anumite mijloace
de muncă, având ca rezultat final obţinerea de produse şi servicii în vederea
realizării unui venit sau profit cât mai mare posibil.
Firma trebuie analizată ca un întreg format din mai multe părţi, adică este necesară
abordarea sistemică a acesteia fapt ce conduce la evidenţierea următoarele
caracteristici :
- firma - sistem socio-economic, deoarece reuneşte factori de producţie şi
forţa de muncă, prin intermediul cărora îşi realizează funcţionalitatea conform
obiectivelor fixate, care decurg din nevoia socială.
-firma - sistem dinamic, în sensul că modificările petrecute în firmă, sau în
relaţiile acesteia cu mediul determină o anumită traiectorie în evoluţia firmei, care
defineşte viabilitatea sau nonviabilitatea firmei;
- firma - sistem complex, deoarece firma reprezintă o reuniune de elemente,
forţă de muncă şi factori de producţie, între care se stabilesc legături multiple şi
profunde care permit acţiunea sistemului „firmă”.
- firma - sistem probabilistic, în sensul că acţiunea ansamblului firmei este
supusă influenţei unor factori aleatori, care tind permanent să perturbe echilibrul
ansamblului.
- firma - sistem deschis, deoarece oricare firmă este o componentă a
sistemelor mai mari din care face parte, reprezentate de economie şi societate;
- firma - sistem autoreglabil şi autoorganizabil, deoarece firma ca verigă a
economiei naţionale îşi desfăşoară activitatea în vederea realizării unor obiective
care converg intereselor naţionale.

LOCUL ŞI ROLUL FIRMEI ÎN ECONOMIA

DE PIAŢĂ
Caracteristic economiei de piaţă este situarea agenţilor economici în prim
planul activităţii economice, pornind de la premisa că dacă aceştia sunt rentabili
toţi cei implicaţi sunt afectaţi pozitiv, inclusiv economia naţională. Această
abordare tipică pentru societatea capitalistă şi-a dovedit în practică eficienţa. O altă
concepţie economică are drept idee centrală, situarea pe primul plan a economiei
naţionale în ansamblul său, subestimând importanţa agenţilor economici ce o
compun.
Firmele se organizează în toate domeniile de activitate: industrie,
agricultură, construcţii, transporturi etc., având drept obiectiv obţinerea de profit de
către cei ce le-au înfiinţat. Deci, firma sau întreprinderea are o sferă de cuprindere
mult mai largă. Ea nu se rezumă numai la domeniul economic, obiectul său de
activitate putând să fie în orice segment social, cu condiţia să se aibă în vedere
obţinerea de către întreprinzători a unui venit net sau profit. Asupra conţinutului,
modalităţilor şi rezultatelor obţinute de către firmă sau întreprinderi, îşi pune o
puternică amprentă natura proprietăţii asupra patrimoniului respectivei firme.

1.3. CLASIFICAREA FIRMELOR

Cele mai utilizate criterii de clasificare sunt:
- forma juridică, conform căreia firmele se clasifică în publice şi private;
- dimensiunea firmei este un criteriu destul de controversat.
forma de proprietate,criteriul care clasifică firme industriale în: firme industriale
în care patrimoniul este proprietate de stat; firme industriale în care patrimoniul
este proprietate privată; firme industriale în care patrimoniul este proprietate mixtă
(de stat şi privată, naţională şi străină); firme industriale în care patrimoniul este
proprietate cooperatistă;
- apartenenţa la o anumită ramură de activitate, are în vedere clasificarea:
a) după caracterul obiectului muncii supus prelucrării, şi există: firme
industriale din ramuri extractive şi firme industriale din ramuri prelucrătoare
(primele se ocupă de extracţia obiectelor muncii din natură, iar celelalte se ocupă
cu prelucrarea şi transformarea materiilor prime în produs finit, care la rândul lor
se grupează pe ramuri industriale, iar acestea pe subramuri);
b) după destinaţia economică şi caracterul produselor finite
c) din punct de vedere al timpului de lucru în cadrul unui an calendaristic,
se clasifică în: firme industriale care lucrează întregul an calendaristic - marea
majoritate - şi firme industriale cu producţie sezonieră, care datorită specificului
materiei prime pe care o prelucrează nu pot lucra întregul an;

1.4. FORMELE JURIDICE ALE FIRMEI

Abordarea formei juridice a firmei are în vedere atât forma de proprietate
şi implicit autonomia managerială de care dispune firma, cât şi modalităţile de
funcţionare stipulate în statul de înfiinţare al acesteia
Astfel, o primă clasificare a firmelor în funcţie de forma de proprietate asupra
patrimoniului acestora, le împarte în:
- firme private, caracterizate prin faptul că patrimoniul lor aparţine unei
persoane sau unui grup de persoane şi care, în funcţie de numărul posesorilor de
capital, pot fi individuale şi de grup.
- firme de stat au drept trăsătură definitorie faptul că statul pe teritoriul
căruia se află, este proprietarul întregului lor patrimoniu. Înfiinţarea şi funcţionarea
firmelor de stat depinde în exclusivitate de voinţa factorilor decizionali etatici,
conform reglementărilor existente în fiecare ţară.

1.5. FIRMA ŞI MEDIUL SĂU

Sistem socio-economic complex şi dinamic, firma are un caracter deschis
fiind o componenta a sistemelor mai mari, pe care le reprezintă, adică economia şi
societatea. Integrarea firmei în aceste metasisteme, în mediul în care îşi desfăşoară
activitatea, se realizează prin multiple legaturi care reflectă atât faptul c[ firma este
angajată în relaţia cu mediul, dar şi că această relaţie permite manifestarea
dinamismului ei.
În calitate de sistem deschis, firma este organic adaptiva, în

Sensul că modificările produse în structura şi funcţionarea sa, sunt un rezultat al

transformărilor produse în mediu, şi activă , în sensul că la rândul ei influenţează
acest mediu prin produsele şi serviciile sale, prin potenţialul său inovaţional,
mutaţiile pe care le produce în cadrul socio-economic în care este plasată. Ea este,
deci, un complex ce se organizează în viata socio-economica, în calitate de
ansamblu de sine stătător aflat însă în continue şi multiple legături cu mediul.
Influenţele dintre firmă şi mediul ei exterior sunt reciproce: firma
influenţează mediul prin produsele, serviciile, lucrările sale etc., iar mediul exterior
influenţează firma ce acţionează în cadrul lui. Se poate vorbi deci, de o legătură de
conexiune inversă.

1.6. MEDIUL EXTERN

Gestiunea oricărei firme trebuie să ia în considerare natura mediului extern
în care acesta funcţionează.
Mediul poate fi împărţit în două mari segmente:
mediul general sau mega-mediul şi mediul specific care au elemente specifice.
Mega-mediul (mediul general în care acţionează o firmă) este acea
componentă a mediului extern al firmei, care reflectă condiţiile generale şi
tendinţele din societatea în care îşi desfăşoară activitatea firma.
Mega-mediul conţine cinci elemente: mediul tehnologic, mediul economic,
mediul politico-legislativ, mediul socio-cultural şi mediul internaţional, care nu pot
fi influenţate de funcţionarea unei singure firme.

Mediul economic reprezintă acel sistem în care se produc, se distribuie şi se

consumă bunurile şi serviciile.
Mediul politico-legislativ include sistemul legal şi guvernamental căruia
firma trebuie să i se conformeze.
Mediul socio-cultural reprezintă totalitatea atitudinilor, valorilor
normelor de conduită, comportamentelor şi tendinţelor demografice caracteristice
unei arii geografice specifice.
Mediul internaţional include factorii din afara ţării de origine a unei
firme, ce pot influenţa activitatea acesteia.
Mediul specific depinde foarte mult de natura produselor şi serviciilor
oferite de o firmă, şi de localizarea teritorială a acesteia. Principalele elemente ale
mediului specific sunt: clienţii firmei, furnizorii, piaţa forţei de muncă şi
autorităţile locale. Fiecare firmă are un mediu specific propriu.
Clienţii sunt acele persoane fizice şi juridice care cumpără produsele
şi/sau serviciile oferite de firmă.
Concurenţa este formată din totalitatea firmelor care oferă aceleaşi
produse şi servicii.
Furnizorii sunt acele persoane fizice sau juridice care pun la dispoziţie
resursele de care are nevoie o firmă pentru a-şi desfăşura activitatea în condiţii
bune.

Piaţa forţei de muncă cuprinde totalitatea persoanelor care pot fi

potenţiali angajaţi ai firmei.
Autorităţile de stat (locale sau centrale) reprezintă acele firme care aplică
şi urmăresc respectarea legilor la nivel local sau central.\
1.7. MEDIUL INTERN
Mediul intern al firmei are în vedere cultura organizaţională care
reprezintă un sistem de valori, idealuri, credinţe şi reguli de conduită comune ce
unesc membrii unei firme. Cultura într-o firmă se referă la viziunea comună a
membrilor acesteia despre cum trebuie să se desfăşoare activitatea în firmă.
În ceea ce priveşte cultura organizaţională sunt importante trei aspecte de
analizat: direcţia, distribuţia şi puterea culturii.
Cultura unei firme poate avea un impact pozitiv asupra eficienţei, atunci
când ajută la îndeplinirea obiectivelor acesteia, când e larg răspândită în cadrul
membrilor săi şi când este acceptată de aceştia.
În opoziţie cu aceasta, cultura unei firme poate avea un impact negativ
asupra eficienţei, atunci când nu influenţează pozitiv realizarea obiectivelor firmei.
Este din ce în ce mai cunoscut faptul că firmele de succes au o cultură
adaptabilă, bazată pe inovare şi deci cultura organizatorică are un rol foarte
important în promovarea inovaţiilor.

CAPITALUL UMAN
1. Definirea capitalului uman
Definiţia termenului capital uman: (1) stocul de cunoştinţe
profesionale, deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot conduce o persoană la
sporirea capacităţilor sale creative şi, implicit a veniturilor scontate a se obţine în
viitor (2) capacitatea oamenilor de a produce în mod eficient bunuri materiale şi
servicii”. Capitalul uman specific firmei constă în abilităţile şi cunoştinţele care sunt
relevante în cadrul unei firme specifice. De exemplu, unii cercetători au examinat
impactul know-how-ului firmei din cadrul echipei fondatoare asupra ratei de
creştere a firmelor aflate la începutul activităţii.
1.2 Formarea capitalului uman
Capitalul uman, ca factor central de producţie în orice teorie economică
reprezintă stocul de cunoştinţe şi calificare, utile şi valoroase, întruchipat în forţa
de muncă, rezultând dintr-un proces de educaţie şi pregătire profesională. Ţine de
capacitatea omului de a mobiliza alţi factori de producţie, de a-i combina în mod
specific şi predetermina pentru a obţine un rezultat dorit. De acest capital uman
depind avuţia noastră şi avuţia generaţiilor viitoare. De aceea, formarea capitalului
uman trebuie să beneficieze de prioritatea cea mai înaltă, aceasta cu atât mai mult
cu cât fără a fi susţinuţi de o cunoaştere şi o experienţă umană adecvată ceilalţi
factori de producţie nu vor fi în măsură să producă decât foarte puţin sau deloc.
 Dezvoltarea umană necesită educaţie, sănătate şi un standard decent de
viaţă. În cadrul strategiei dezvoltării, formarea şi dezvoltarea capitalului uman sunt
posibile prin investiţii adecvate în educaţie şi fonduri dimensionate corect pentru
sănătate.

Priorităţile în cadrul bugetelor guvernamentale în privinţa cheltuielilor

publice legate de formarea capitalului uman, respectiv pentru educaţie şi sănătate,
sunt acordate în diverse ţări şi regiuni ale lumii, în funcţie de stadiul de dezvoltare
umană,
Se evidenţiază asocierea directă dintre nivelul de dezvoltare şi ponderea
din PIB a cheltuielilor alocate formării şi „îngrijirii” capitalului uman, rezultând că
naţiunile care au considerat educaţia şi sănătatea ca priorităţi în strategiile lor de
dezvoltare, prin alocarea de fonduri publice adecvate necesităţilor de dezvoltare,
se află în eşalonul ţărilor cu dezvoltare umană ridicată.
Educaţia se află pe poziţii prioritare nu numai în agenda guvernelor
naţionale, dar şi în sfera preocupărilor organismelor internaţionale. Evoluţia
finanţării cooperării internaţionale pentru susţinerea dezvoltării educaţiei, de către
agenţii bilaterale şi multilaterale are un trend pozitiv în ultimii ani, în cazul
UNESCO, al fondurilor multilaterale şi al unor Bănci de Dezvoltare.

1.3 Potenţialul educaţional şi dezvoltarea umană. Aspecte ale formării

capitalului uman în România

Indicele de dezvoltare umană (HDI), introdus în statistica internaţională

începând cu 1990, pentru aprecierea nivelului de dezvoltare economico-socială al
unei ţări, are o compoziţie complexă, cuprinzând elemente care se referă la nivelul
atins în cunoaştere. Acesta este exprimat prin indicele care cuantifică nivelul de
dezvoltare al sistemul educaţional (rata de alfabetizare a adulţilor şi rata combinată
de şcolarizare între nivelele primar, secundar şi terţiar).

1.4 Capitalul uman şi creşterea economică

Capitalul uman, în speţă, stocul de capital uman existent la un moment dat
în societate se constituie într-un factor deosebit de important al creşterii şi
dezvoltării economico-sociale, rolul său cunoscând o amplificare fără precedent în
condiţiile economiei cunoaşterii. Asistăm la dezvoltarea cercetărilor
macroeconomice vizând integrarea educaţiei ca input în funcţiile de producţie
utilizate în studierea creşterii economice. Argumentele se referă la faptul că ţările a
căror populaţie deţine niveluri ridicate de educaţie şi pregătire profesională sunt şi
cele mai productive din punct de vedere economic.

3.2 Factorul uman şi dezvoltarea economică durabilă

Conceptul de dezvoltare umană reuneşte valenţele legate de investiţia în
capitalul uman (în vederea dezvoltării capacităţilor, aptitudinilor şi cunoştinţelor
oamenilor) cu cele vizând utilizarea productivă a oamenilor (prin includerea
comportamentelor legate de dezvoltarea participativă) care permit evaluarea
contribuţiei oamenilor la creşterea PIB/locuitor
 Educaţia apare ca un element
sine qua non pentru o economie de tip participativ, economia fiind o „economie a
oamenilor pentru oameni”, aşa cum afirmă autorii lucrării „Putting people first”,
publicată de Banca Mondială în 1991
Educaţia, incluzând educaţia formală, conştientizarea publicului şi
instruirea reprezintă un proces în care fiinţa umană şi societatea poate să-şi atingă
potenţialul la maxim. Educaţia, atât cea formală cât şi cea non-formală, este
esenţială pentru promovarea dezvoltării durabile şi pentru dezvoltarea capacităţii
populaţiei de a aborda probleme de dezvoltare şi de mediu. Este, de asemenea,
importantă pentru conştientizarea ecologică şi etică, pentru valori, atitudini,
abilităţi şi comportament orientate către dezvoltare durabilă şi participare la luarea
deciziilor. Educaţia mediului şi a dezvoltării trebuie inclusă în toate disciplinele şi
trebuie realizată prin metode şi mijloace formale sau non-formale de comunicare.
CREAREA DE CUNOSTINTE
Crearea cunoştinţelor presupune existenţa unei persoane sau a unui grup de persoane care vin cu
idei noi, concepte noi, inovaţii de produs sau de proces etc. Crearea cunoştinţelor se poate realiza
prin cercetare, proiecte de inovare, experimente, observaţii, etc .
Crearea sau conversia cunoştinţelor organizaţionale are la bază două dimensiuni. Prima
dimensiune arată că doar indivizii creează cunoştinţe. Cea de-a doua dimensiune se referă la
interacţiunea dintre cunoştinţele explicite şi tacite. Aceste două dimensiuni formează baza pentru
definirea celor patru procese de creare a cunoştinţelor – socializarea, externalizarea, combinarea
şi internalizarea.
Socializarea – cunoştinţele tacite sunt convertite în cunoştinţe tacite în timpul discuţiilor,
întâlnirilor, etc. 
§ Externalizarea – cunoştinţele tacite sunt convertite în cunoştinţe explicite şi evidenţiate în
documente, manuale, etc. 
§ Combinarea – cunoştinţele explicite sunt convertite într-o altă formă de cunoştinţe explicite 
§ Internalizarea – cunoştinţele explicite sunt convertite de către indivizi în cunoştinţe tacite.
Cele patru modalităţi de conversie construiesc o spirală a cunoştinţelor fără început sau sfârşit.
Acest proces continuu şi dinamic îşi are rădăcinile în comportamentul oamenilor, principalii
agenţi care creează cunoştinţe. De exemplu, atunci când oamenii încearcă să combine
cunoştinţele explicite(acest lucru se întâmplă, spre exemplu, atunci când cineva foloseşte
formule de matematică şi fizică pentru a rezolva o problemă complicată) ei pot, în acelaşi timp,
să discute cu colegii lor, astfel schimbând cunoştinţe tacite cu ei. Ba mai mult, ei pot să viziteze
diferite forumuri pentru a găsi soluţii, forumuri pe care vor trebui să externalizeze sau să explice
problema, în căutare de ajutor. 
In general, achiziţionarea cunoştinţelor de la indivizi sau grupuri poate fi caracterizată drept
transferul şi transformarea expertizei de la o sursă de cunoştinţe (de exemplu, experţi sau
documente) la un depozit de cunoştinţe (de exemplu, memoria organizaţională, intranet,
documente, etc.)