Relaţiile financiare internaţionale reflectă raporturile economice de schimb şi
de transfer de creanţă, care se exprimă şi se realizează prin intermediul valutelor şi
altor mijloace de plată internaţionale în vederea dezvoltării economice a fiecărei
ţări, a realizării schimburilor comerciale şi a cooperării internaţionale.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale conţin:
a) Relaţiile valutare - asigură comensurarea raporturilor economice de schimb şi
de transfer de creanţă la nivel internaţional prin intermediul valutelor sau al altor
instrumente de plată internaţionale. Schimburile economice internaţionale,
prestările de servicii, formarea şi redistribuirea fondurilor pe plan internaţional,
contractarea şi rambursarea unor оmprumuturi pe pieţele bancare şi financiare
internaţionale, ce se exprimă în valută, formează relaţile valutare.
b) Relaţiile financiare internaţionale - reflectă raporturile economice privind
constituirea, repartizarea şi utilizarea unor fonduri în valută necesare dezvoltării
economice, schimburilor şi cooperării internaţionale.
c) Creditul internaţional - cuprinde raporturile care reflectă atragerea unor
disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor cerinţe ale
statelor sau ale societăţilor comerciale din diferite state.
Principalele evolutii ale structurii fluxurilor financiare private în perioada
actuală sunt următoarele:
- investiţiile străine directe (achiziţia şi managementul unor active productive peste
hotare) au trecut de faza concentrării lor la nivelul principalelor state industrializate
şi au dobândit în prezent o dimensiune globală din ce în ce mai accentuată;
- împrumuturile bancare internaţionale cunosc două forme principale, şi anume:
împrumuturi tradiţionale (băncile acordă împrumuturi în străinătate în moneda lor
naţională) şi împrumuturi în eurovalute (băncile acordă împrumuturi în exterior in
monede străine);
- emisiunile de obligaţiuni internaţionale constituie o componentă aflată într-un
proces de creştere continuă datorită faptului că reprezintă o modalitate rapidă şi
ieftină de atragere a capitalurilor străine.
- emisiunile de acţiuni internaţionale au condus la transformarea semnificativă a
pieţelor naţionale de acţiuni.
- piaţa internaţională a instrumentelor financiare derivate de tipul contractelor
futures şi de opţiuni a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă, valoarea acestora
depăşind în prezent valoarea PIB-ului nominal mondial.
- tranzacţiile în valute reprezintă de departe componenţa cea mai importantă a
pieţelor financiare internaţionale.
Globalizarea înseamnă accentuarea integrării economiilor naţionale, adâncirea
relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor comerciale şi financiare internaţionale.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor
valutar financiare internaţionale, printre care:
- ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;
- liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor
datorită instrumentelor de plasament şi de finanţare;
- se diversifică activele financiare;
- modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan internaţional;
- finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi condiţii;
- tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe
pieţele financiare.
Sistemul Financiar Internaţional reprezinta ansamblul de norme şi tehnici,
convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate care are scopul
să coordoneze şi să organizeze comportamentul ţărilor membre în domeniul
fluxurilor financiare şi monetare internaţionale generate de derularea unor
operaţiuni comerciale sau necomerciale internaţionale.
Sistemul Financiar Internaţional are următoarele funcţii de bază:
- Stimulează nivelul economisirilor şi al investiţiilor;
- Transferarea resurselor financiare de la cei care au surplus de fonduri către cei
care au deficit de fonduri.
- Promovarea eficienţii economice prin alocarea optimă a resurselor de capital;
- Permite valorificarea oportunităţilor de investiţii;
- Permite derularea fluxurilor de încasări şi plăţi;
“Standardul - aur” a apărut odată cu începutul destrămării sistemului bimetalic şi
a funcţionat până spre sfârşitul primei luni de luptă a primului război mondial. Era
standardului de aur câteodată este asociată industrializării rapide şi dezvoltării
economice.
Bazele standardului de aur au fost puse de Banca Angliei în 1821. Din punct de
vedere juridic acest sistem a fost formalizat la Conferinţa de la Paris în 1867, unde
s-a recunoscut oficial că aurul este unica formă de bani internaţionali.
Avantajele standardului-aur:
1.Asigurarea stabilităţii politicii economice interne şi externe. Acest fapt se explică
prin crearea unui climat favorabil pentru creşterea şi dezvoltarea comerţului
internaţional prin intermediul fluxurilor transnaţionale de aur, care stabilizau
cursurile valutare.
2.Stabilitatea cursurilor valutare, ceea ce asigura o anumită certitudine prognozelor
despre fluxurile monetare şi o planificare mai riguroasă a activităţii economice.
Limitele standardului-aur:
- Dependenţa masei monetare de dobândirea şi producerea aurului ( găsirea noilor
zăcăminte şi creşterea extragerii de aur cauza inflaţie transnaţională).
- Imposibilitatea de a efectua o politică monetar-creditară independentă,
direcţionată spre soluţionarea problemelor interne.
Sistemul valutar de la Bretton-Woods
Experienţa anilor dintre cele două războaie mondiale şi pericolul repetării lor
după cel de-al Doilea Război Mondial au stimulat Statele Unite şi Marea Britanie
să înfăptuiască, începând cu 1943, primii paşi spre crearea unui sistem monetar
liber, stabil şi multilateral. Propunerea americană acceptată la conferinţa de la
Bretton-Woods din iulie 1944 a readus în atenţie conceptul standardului-aur. În
acelaşi timp s-a decis de a forma Fondul Monetar Intrnaţional, al cărui
preocupare trebuia să fie de a monitoriza operarea în noul sistem.
Scopurile creării celui de-al doilea sistem valutar au fost:
Restabilirea comerţului internaţional liber;
Stabilirea unui echilibru de durată a sistemului schimbului internaţional
bazat pe cursuri valutare fixe;
Transmiterea în posesia statelor a resurselor ce facilitează echilibrarea
balanţelor de plăţi externe;
Principiile celui de-al doilea sistem valutar au fost:
Stabilirea unor cursuri fixe a valutelor ţărilor membre în raport cu valuta
de bază.
Cursul valutei de bază este fixat în raport cu aurul.
Băncile centrale susţin cursul stabil al valutelor sale în raport cu cea de
bază (marja fiind de +/=1%) efectuând intervenţii valutare.
Modificările cursurilor valutare se efectuează prin intermediul
devalorizării şi revalorizării.
Veriga organizaţională a sistemului este FMI şi BIRD. FMI pune la
dispoziţie credite în valută străină pentru acoperirea deficitelor balanţelor
de plăţi şi susţinerea valutelor instabile, realizează controlul asupra
respectării de către ţările-membre a principiilor sistemului, asigură
colaborarea valutară între state.
Obiectivele Sistemului Valutar European:
1) De a asigura integrarea economică;
2) De a crea o zonă a stabilităţii europene cu o valută proprie în opoziţie cu
sistemul valutar de la Jamaika, bazat pe standardul dolar. Lipsa unei astfel
de zone îngreuna colaborarea ţărilor-membre ale Comunităţilor Europene
în sfera îndeplinirii programelor comune şi a relaţiilor comerciale
reciproce;
3) De a ocroti “piaţa comună” de expansiunea dolarului;
4) De a apropia politicele economice şi financiare ale statelor-membre.
Mijloacele de plată cuprind totalitatea instrumentelor monetare prin care se poate
lichida o creanţă internaţională rezultată din operaţiuni curente, din schimbul de
mărfuri şi servicii, turism.
Mijloacele de plată internaţionale depind de:
1.schimburile comerciale şi de cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică,
2.de interesele părţilor contractante,
3.de locul plăţii,
4.de normele care reglementează activitatea de comerţ exterior,
5.de capacitatea de plată a debitorilor.
Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană
fizică sau juridică străină sau care este utilizată în relaţiile de plăţi
internaţionale.
Clasificarea valutelor după mai multe criterii:
1.Din punct de vedere al realităţii există:
- Valute efective – sub formă de monede, bancnote;
- Valute în cont – disponibilităţi în conturi bancare.
2.Din punct de vedere al stabilităţii pot fi:
- valute forte – o valută care pe o perioadă mai îndelungată de timp are un curs
ascendent.
- valute stabile – care pe un interval de timp mai mare au un curs orizontal, fără
fluctuaţii;
- valute slabe – care pe un interval de timp au un curs descendent
3.Din punct de vedere al rolului în cadrul sistemului valutar se disting:
- valute de rezervă – sunt instrumentele monetare selectate din rândul valutelor
obişnuite
Permisele obiective pentru care o monedă să fie declarată valută de rezervă
sunt:
1.Poziţia dominantă a ţării în economia mondială;
2.O reţea dezvoltată de instituţii financiar-bancare, inclusiv peste hotare;
3.O piaţă de capital organizată, liberalizarea operaţiunilor valutare, libera
convertibilitate a valutei, drept urmare fiind utilizarea ei la extern.
4.Din punct de vedere al posibilităţilor de preschimbarea unei valute în alta
existentă:
a) valute convertibile
b) valute liber-utilizabile
c) valute transferabile
d) valute neconvertibile
Valuta convertibilă este o însuşire generală a unor monede si consta in
calitatea acestora de a putea fi preschimbata cu alta moneda, in mod liber fara
nici un fel de restrictii prin vinzare – cumparare pe piata.
Convertibilitatea mai poate fi:
a) Convertibilitate internă, cu restricţii fie în ceea ce priveşte
calitatea posesorului, fie în ceea ce priveşte anumite operaţiuni.
b) Convertibilitatea externă fără nici un fel de restricţii
Pentru realizarea convertibilităţii unei monede sunt necesare o serie de Complexitatea studierii conceptului de risc valutar a pus în faţa
condiţii: specialiştilor necesitatea divizării lui în trei categorii independente.
- existenţa unui potenţial economic ridicat, care să asigure cantităţile de mărfuri - riscul valutar de tranzacţie: e legat de incertitudinea valorii tranzacţiei în
cerute de partenerii externi în calităţi competitive şi la preţuri corespunzătoare; monedă naţională în viitor şi apare ori de câte ori o companie se angajează într-o
- creşterea puterii de cumpărare a monedei, condiţie care, la rândul său, presupune tranzacţie de vânzare sau de cumpărare operată în valută.
altele, ca de exemplu, creşterea productivităţii muncii şi a producţiei economice în - riscul valutar de translare: e legat de probabilitatea de câştig sau pierdere atunci
general precum şi creşterea venitului naţional; când activele, pasivele şi profitul unei filiale sunt “translate” din valuta în care se
- realizarea unui curs valutar relativ stabil al monedei naţionale, sprijinit de ţin evidenţele filialei, în moneda naţională a companiei mamă.
existenţa unei rezerve valutare corespunzătoare, care să asigure un mecanism de - riscul valutar economic: este riscul legat de modificarea valorii activelor şi
intervenţie pe pieţele valutare, pentru menţinerea stabilităţii; pasivelor agenţilor economici din cauza incertitudinii modificării dimensiunii
- realizarea unei balanţe de plăţi echilibrate, care să alimenteze rezerva valutară, valorice a etalonului monetar.
ceea ce presupune încurajarea exportului prin avantaje acordate exportatorilor,
acordarea de licenţe şi protejarea profitului realizat de ei; Factorii de bază ce determină riscul
- realizarea unui buget echilibrat şi evitarea sau micşorarea datoriei externe;
- desfiinţarea restricţiilor valutare de orice fel.
valutar
Nivelul
Cursul valutar este preţul unei unităţi monetare într-o altă monedă, cu care se Macro Mezo Micro
compară valoric.
Piaţa valutară internaţională implică mecanisme (acorduri, procedee) conform 1. Ritmul creşterii 1. Fluctuaţiile ratei 1. Situaţia economică a
cărora se realizează tranzacţii între vânzătorii şi cumpărătorii de valute. Pe pieţele economice dobânzii contragentului
valutare se realizează convertirea unei monede în alte. 2. Nivelul inflaţiei 2. Nivelul dezvoltării 2. Nivelul dezvoltării
În dependenţă de volumul, caracterul operaţiunilor valutare şi cantitatea 3. Situaţia finanţelor pieţei valutare la pieţei valutare la vedere
valutelor utilizate, pieţele valutare se divizează în : publice vedere şi la termen şi la termen
- globale: sunt concentrate in centrele financiare mari ale lumii (Londra, New 4. Situaţia balanţei 3. Nivelul 3. Nivelul informării
York); comerciale şi de modernizării operative a evoluţiei
- regionale: se realizeaza operatiuni cu un numar anumit de valute convertibile; plăţi decontărilor externe cursului valutar
- interne: nu este altceva decit piata. 5. Migrarea 4. Situaţia economică 4. Factori subiectivi
capitalului a clienţilor
Trăsăturile caracteristice ale PVI sunt următoarele: 6. Situaţia rezervei 5. Nivelul informării
- nu este caracterizată printr-un loc concret de realizare a tranzacţiilor – ele sunt valutare operative a evoluţiei
desfăţurate peste tot; 7. Datoria de stat cursului valutar
- nu are un timp concret de lucru – tranzacţiile se desfăşoară 24 ore din 24 (internă şi externă) 6. Factori subiectivi
- nu dispune de un organ de reglementare – cursurile se determină exclusiv de 8. Schimbări în
cerere şi ofertă; legislaţie
- este caracterizată de un număr considerabil de participanţi şi un volum mare de 9. Evenimente
operaţiuni; politice
- este cea mai rapidă şi lichidă piaţă – tranzacţiile se realizează în câteva secunde.

Motivaţia realizării operaţiunilor valutare pot fi distinse următoarele scopuri:

1.Scop economic ce este determinat de necesitatea procurării semnelor băneşti în
vederea asigurării mişcării internaţionale de valoare.
2.Scop de asigurare contra riscului valutar. Aceste operaţiuni se mai numesc şi
operaţiuni de hedjare şi sunt realizate pentru asigurarea contra modificării
nefavorabile a cursurilor valutare.
3.Scop de obţinere a profiturilor. În urma modificării cursurilor valutare în timp
sau spaţiu este posibil de obţinut profituri prin intermediul operaţiunilor de
arbitraj şi speculaţiilor.
4.Scop tehnic. În cazul când există o cerere neacoperită sau ofertă excedentară
chiar intermediarii de pe piaţa valutară pot să procedeze la vânzarea sau
cumpărarea de monedă prin intermediul operaţiunilor tehnice.
Motivaţiile realizării operaţiunilor pe piaţa valutară la vedere putem distinge
următoarele:
1.Operaţiuni valutare la vedere cu scop economic. Acest tip de operaţiuni sunt
considerate cele mai simple şi presupun vânzarea/cumpărarea de valute în vederea
realizării unor plăţi pentru export/import de mărfuri sau a unor plăţi externe de
natură financiară sau particulară.
2.Operaţiuni valutare la vedere cu scop asiguratoriu.Modificarea rapidă a
etaloanelor monetare impune în faţa posesorilor de valute necesitatea de a se
asigura contra evoluţiei nefavorabile a cursurilor valutare.
3.Operaţiuni valutare la vedere cu scop de obţinere a profiturilor. Cât priveşte
posibilităţile de obţinere de profituri se poate de spus că există mai multe
oportunităţi, şi anume: arbitrajul, speculaţiile valutare şi spreadul.
Arbitrajul există deja multe decenii şi este bazat pe existenţa diferenţei de curs
pe diferite sectoare ale pieţei financiare.
Operaţiunile la termen sunt acelea, în care tranzacţia a fost încheiată imediat,
iar livrarea valutelor se face după un termen anumit, stabilit prin contract.
De aici rezultă 2 caracteristici de bază ale operaţiunilor la termen:
1.Există un interval între momentul încheierii contractului şi momentul livrării
valutei. În prezent, acest termen poate fi de 1,2 săptămâni, 1,2,3,6,12 luni (1M,
2M, 3M, 6M, 1Y) şi pînă la 5 ani.
2.Cursul valutelor la tranzacţiile la termen se fixează în momentul încheierii
contractului cu toate că va fi utilizat peste un termen stabilit.
Swap-ul valutar: Operaţiunile complexe de gen swap exprimă tranzacţia dintre
două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă, pe o cantitate
din altă monedă, urmând ca după o perioadă de timp fiecare dintre părţi să restituie
cantităţile de monedă cu care s-a efectuat schimbul.
Risc valutar reprezinta probabilitatea unui câştig sau unei pierderi în urma
modificării dimensiunilor valorice ale etaloanelor monetare sub influenţa factorilor
economici, monetari, financiari, sociali şi politici.
Riscul valutar la nivelul macroeconomic e cauzat de incertitudinea
modificării cursurilor valutare şi poate duce pe de o parte la accentuarea
nedeterminării în relaţiile economice externe, iar pe de altă parte la dezechilibre
în economia naţională.
La nivel naţional riscul valutar poate fi administrat prin intermediul unui şir
de metode directe şi indirecte.
La utilizarea metodelor directe se folosesc mai multe procedee
(vânzarea/cumpărarea de valută din şi pentru rezerva valutară; recurgerea la
împrumuturi externe; introducerea de restricţii administrative, în calea solicitării
de valută sau în privinţa circulaţiei internaţionale etc.) care au ca scop în
principal influenţarea raportului cerere/ofertă.
Restricţiile valutare se întăresc prin legislaţia valutară şi presupun:
1.reglamentarea plăţilor internaţionale şi transferurilor de capital, repatrierea
profiturilor, circulaţia semnelor monetare şi hârtiilor de valoare;
2.interzicerea cumpărării/vânzării libere a valutei;
3.concentrarea resurselor valutare în mâinile statului.
În legătură cu aceasta se diferenţiază următoarele principii de restricţii
valutare care determină conţinutul lor:
1.centralizarea operaţiunilor valutare în Băncile Centrale şi în cele
împuternicite de ele;
2.licenţierea operaţiunilor valutare – cererea permisiunii preventive de la
organele de control valutar pentru procurarea valutei de către importatori sau
debitori;
3.blocarea totală sau parţială a conturilor valutare;
4.limitarea circulaţiei valutare prin introducerea corespunzătoare a diferitor
categorii de conturi valutare: liber convertibille, de kliring, blocate ş. a.
Clauza valutară este o condiţie înscrisă în contractul comercial internaţional
ce presupune dreptul exportatorului de a solicita corectarea preţului contractului
stabilit la data încheierii lui în funcţie de modificarea cursului valutar al monedei
de evaluare/plată faţă de o altă monedă-etalon, faţă de un coş de valute sau faţă
de o monedă internaţională în momentul plăţii.
Clauza valutară indirectă se foloseşte atunci când preţul mărfii se fixează
într-o monedă pe larg utilizată în decontările internaţionale (U.S.D., Euro ş. a.),
iar plata se presupune a fi efectuată în altă unitate monetară, de regulă în moneda
naţională.
Clauza valutară directă presupune coinciderea monedei de evaluare cu
moneda plăţii, iar valoarea sumei plăţii se pune în dependenţă de modificarea
cursului monedei plăţii faţă de o monedă mai stabilă.
Clauzele multivalutare au câteva avantaje faţă de cele valutare. În primul
rând, coşul valutar ca monedă de măsură a cursului mediu al monedei plăţii faţă
de un număr determinat de valute diminuează probabilitatea modificării bruşte a
sumei plăţii.
În al doilea rând, clauza coşului valutar într-o măsură mai mare
asigură interesele ambelor contragenţi din punctul de vedere al riscului valutar,
fiindcă include valute ce au diferite niveluri de stabilitate.
În practică se deosebesc câteva tipuri de coşuri valutare:
– coş simetric (monedele au pondere egale în coş);
– coş asimetric (ponderi diferite în coş);
– coş standard (fixat pe o perioadă determinată de timp);
 – coş administrat (modificat în dependenţă de evoluţia economică).
Organismele financiar - monetare internaţionale reprezintă forme
organizatorice de reglementare a relaţiilor valutare şi financiare internaţionale şi
regionale.
Conferinţa de la Bretton-Woods (1944) - care a pus bazele unui nou sistem
monetar - internaţional.
Conferinţa a înfiinţat două organisme: FMI şi BIRD.
Fondul Monetar Internaţional (FMI) a fost conceput ca o instituţie pentru
promovarea cooperării monetare între ţările membre şi a stabilităţii valutare,
stabilirea unui sistem multilateral de plăţi internaţionale, echilibrarea balanţelor de
plăţi al ţărilor membre etc..
Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare(BIRD) a fost plănuită ca
un organism de tip nou destinat finanţării investiţiilor în ţările membre, acordarea
de împrumuturi pentru reconstrucţie şi dezvoltare.
În această optică, FMI are în vedere următoarele aspecte:
1. Majorarea cu 45% a cotelor părţi plătite de fiecare ţară membră, ceea ce a
determinat o creştere a capitalului, de la 88 miliarde de dolari la 285 miliarde de
dolari, în 1999;
2.Reexaminarea modalităţilor de utilizare a creditelor la care se poate recurge în
cadrul acordurilor generate de împrumut şi volumului resurselor aferente;
3.Instituirea unui mecanism financiar de urgenţă, în baza căruia să se poată
interveni cu promptitudine şi mijloacelor suficiente, toate acestea în vederea
câştigării încrederii ţărilor în sistemul monetar internaţional;
4.Studierea rolului pe care drepturile speciale de tragere le vor avea în viitor.
Deci FMI:
- promovează cooperarea monetar-internaţională;
- supraveghează politicile valutare ale ţărilor membre;
- elaborează documente care conţin principiile de orientare a politicii valutare;
- pune la dispoziţia ţărilor membre fonduri sub formă de credite;
- contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi dintre ţările membre.
Obiectivele practice urmărite de FMI sunt:
- promovarea cooperării monetar - internaţionale prin intermediul unei instituţii
specializate, care să facă posibilă consultări permanente între ţările membre;
- facilitatea desfăşurării echilibrate a schimburilor internaţionale, care să contribuie
la folosirea eficientă a resurselor ţărilor membre;
- evitarea manipulării cursurilor valutare în scopuri incorecte;
- eliminarea restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului
internaţional.
FMI este condus de următoarele organisme:
1.Consiliul guvernatorilor-format din reprezentanţii ţărilor membre.
2.Consiliul administratorilor - format din 21 membri.
3.Directorul general.
Formarea şi utilizarea resurselor FMI. Resursele FMI sunt constituite din cotele
părţi ale ţărilor membre exprimate în $ sau DST.Mărimea lor este în funcţie de
valoarea comerţului exterior al ţării respective, de volumul producţiei naţionale, de
venitul naţional, de rezervele de aur şi $.
Mecanismul de creditare lărgit reprezintă un sprijin FMI care depăşeşte
plafonul cotei-părţi acordat pe o perioadă de timp mai lungă, în afara tranşelor
obişnuite de credit.
Asistenţa tehnică oferită de FMI îmbracă următoarele 5 forme principale:
- Definirea şi execuţia politicilor bugetare şi monetare;
- Organizarea instituţiilor aferente - banca centrală şi ministerul finanţelor;
- Colectarea şi elaborarea datelor statistice;
- Pregătirea funcţionarilor;
- Revizuirea textelor legislative şi, uneori, acordarea sprijinului necesar în
redactarea lor.
Banca Mondială este un sistem bancar format în principal din Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) înfiinţată în 1945 cu
sediul la Washington şi filiale acestei bănci:
1. Corporaţia Financiară Internaţională -1956 (CFI);
2. Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare în 1960 (AID);
3. Agenţia Multiraterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI).
Sursele sale de finanţare sunt constituite:
1. din fondurile proprii (capital şi beneficii nedistribuite)
2. împrumuturile contractate pe pieţele financiare internaţionale.
Obiectivele Băncii Mondiale sunt următoarele:
1. Promovarea dezvoltării economice şi reformelor, în ţările în curs de dezvoltare;
2. Acordarea de împrumuturi pe termen lung, destinate finanţării proiectelor de
investiţii şi programelor de dezvoltare.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este un organism
financiar interstatal care are funcţia complementară cu FMI, având un rol
important de finanţare şi promovare a dezvoltării economice a ţărilor membre.
BIRD sprijină investiţiile economice ale ţărilor membre în curs de
dezvoltare prin:
- acordarea de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea investiţiilor în
valută, precum şi pentru garantarea de împrumuturi obţinute de statul membru pe
piaţa financiară;
- coordonează ajutorul internaţional pentru dezvoltare oferit de unele ţări
dezvoltate pentru ţări în curs de dezvoltare;
- acordă asistenţă tehnică în legătură cu proiectele de investiţii pentru dezvoltarea
şi facilitează pregătirea de cadre printr-un institut de pregătire propriu;
- protejarea mediului înconjurător;
- promovarea dezvoltării sectorului privat.
Organizarea BIRD este următoarea:
1.consiliul guvernatorilor - format din câte un guvernator şi un supleant, numiţi
de fiecare ţară membră;
2. consiliul administratorilor;
3.consiliul consultativ - compus din 7 membri şi Comitetele de Împrumuturi, care
au sarcina de a analiza diferite situaţii şi a elabora rapoarte privind proiectele,
obiect al împrumuturilor solicitate.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare a fost înfiinţată pentru soluţionarea
unor cazuri specifice:
1.multe ţări cu independenţă recentă, erau foarte puţin dezvoltate, cu capacitate
de producţie redusă şi nu puteau contracta şi rambursa împrumuturi în condiţii
curente;
2.unele ţări slab dezvoltate contractaseră în trecut împrumuturi în condiţii grele şi
aveau o datorie externă insuportabilă, care le afecta grav întreaga economie.
Fondurile AID se constituie
- din subscripţiile membrilor la Asociaţie,
- din subvenţii periodice furnizate de ţările membre mai bogate,
- din contribuţii speciale acordate de unele ţări membre,
- din transferuri de beneficii de la BIRD,
- din diverse venituri proprii.
Corporaţia Financiară Internaţională a fost înfiinţată în scopul de a completa
operaţiunile BIRD-ului pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor particulare
din ţările membre în curs de dezvoltare. Acest organism exercită un sprijin
complex (financiar, juridic şi tehnic) necesar creşterii sectorului privat al ţărilor
în curs de dezvoltare.
Fondurile CFI se formează:
- din vânzarea de acţiuni,
- şi pe calea cointeresării unor investitori străini în vederea realizării unor
obiective de investiţii.
Corporaţia îşi foloseşte fondurile pentru:
- diferitele participaţii financiare şi industriale
- pentru acordarea de împrumuturi.
Agenţia Multiraterală de Garantare a Investiţiilor (AMGI) s-a constituit în
1988 cu scopul stimulării investiţiilor directe în ţările în curs de dezvoltare.
AMGI asigură investiţiile contra riscurilor necomerciale şi anume:
- declararea neconvertibilităţii valutei şi apariţia în acest caz a
imposibilităţii transferării beneficilor;
- expropierea proprietăţilor investitorilor;
- acţiuni militare;
- cataclisme politice;
- neîndeplinirea contractului în legătură cu hotărârea guvernului.
BERD(Banca Europeana pentru Reconstructii si Dezvoltare) a fost înfiinţată
din necesitatea finanţării ţărilor în tranziţie de la sistemul centralizat la cel de
piaţă. Banca a fost concepută ca o instituţie financiară regională, bună
cunoscătoare a particularităţilor tranziţiei, care să elaboreze politici adecvate şi să
opereze în zonă după procedee specifice, in aceste condiţii, la 29 mai 1990 s-a
semnat la Paris acordul de înfiinţare a BERD, la care au aderat 42 de membri (40
de ţări şi două instituţii internaţionale: Comisia Comunităţii Europene şi Banca
Europeană de Investiţii ) din patru continente.
Principalele obiective şi direcţii de acţiune pentru care a fost creată BERD:
- intrarea pe pieţele de capital din ţările beneficiare, prin înfiinţarea unei varietăţi
de fonduri de investiţii, care să sprijine procesul post privatizare si să contribuie
la dezvoltarea tranzacţiilor de valori mobiliare;
- finanţarea infrastructurii ca o condiţie pentru dezvoltarea economică
şi în special a telecomunicaţiilor, transporturilor, alimentărilor cu apă,
altor servicii municipale, etc, care să sprijine apariţia şi extinderea sectorului
pavat;
- finanţarea cu prioritate, a proiectelor regionale de infrastructură (autostrăzi, căi
ferate, poduri), la care participă mai multe ţări şi care creează posibilităţi pentru
extinderea şi consolidarea relaţiilor între ţări, dezvoltarea unor zone geografice
inter-ţări, care au anumite afinităţi etnice, culturale, etc, precum şi
pentru integrarea europeană;
- finanţarea proiectelor clin sectorul privat, fără garanţia statului, pe baza
condiţiilor de piaţă, concentrându-se asupra analizei de eficienţă
economică şi de marketing, bonităţii investitorilor, precum si asupra introducerii
mecanismelor de piaţă pentru finanţare şi creditare;
- protejarea mediului înconjurător, condiţie esenţială a finanţării, ridicată la rang
de principiu obligatoriu si nu facultativ, ca în cazul altor instituţii financiare sau
bănci comerciale;
- acordarea de asistenţă tehnică gratuită (studii de piaţă, de mediu, organizare de
licitaţii, supravegherea tehnică a investiţiilor, asistentă de specialitate pentru
băncile comerciale care finanţează proiecte din resurse BERD, etc) pentru
proiecte de valori mai mari sau pentru cele de protejare si conservare a mediului.
În funcţie de caracterul plăţii, modalităţile de plată internaţionale se pot
clasifica în:
- plăţi efective, anticipate şi realizate în momentul schimbului internaţional de
mărfuri şi servicii.
- plaţi la termen, prin utilizarea temporara a unui credit comercial sau bancar
compensaţii prin livrări reciproce echivalente de mărfuri şi servicii.
Plăţile efective presupun contactul direct dintre plătitor şi beneficiar sau
utilizarea unui mijloc de remitere (poşta) sau de transfer (bănci).
PLĂŢILE EFECTIVE se folosesc pentru stingerea obligaţiilor băneşti ce
decurg din operaţiuni necomerciale:
- plata cheltuielilor de deplasare în străinătate în interes de serviciu;
- plata prestaţiilor turistice internaţionale;
- plata cheltuielilor de întreţinere a reprezentanţelor diplomatice;
- a donaţiilor;
- a burselor.
Modalităţile de plată internaţionale (MPI) reprezintă tehnicile de decontare si
de piaţă ce decurg din relaţiile economice internaţionale şi pe care experienţa
bancară le-a generalizat în relaţiile de plăţi cu străinătatea.
ACREDITIVUL DOCUMENTAR (AD) reprezintă dispoziţia de plată dată de
importator către banca sa prin care aceasta se angajează să ţină la dispoziţie şi să
plătească ulterior, printr-o altă bancă, exportatorului, contravaloarea mărfurilor şi
serviciilor pentru care acesta face dovadă cu anumite documente că le-a livrat, în
condiţiile contractuale convenite.
Din definiţie rezultă, că în derularea unui AD sunt implicate 4 părţi:
1. IMPORTATORUL - care iniţiază modalitatea de plată prin AD. Având
iniţiativa, importatorul suportă, de regulă, comisioanele bancare aferente tuturor
operaţiilor privind deschiderea şi derularea AD.
2. BANCA IMPORTATORULUI - care în conformitate cu instrucţiunile
importatorului, îşi asumă angajamentul de plată a contravalorii exportului în
condiţiile prevăzute în AD;
3. EXPORTATORUL - în favoarea căruia s a deschis acreditivul şi de care va
beneficia la prezentarea documentelor de livrare.
4. BANCA EXPORTATORULUI - la care se domiciliază, de regulă, acreditivul
şi care va dispune de plata după controlul strictei conformităţi a documentelor de
livrare. Această bancă ore ca sarcină principală notificarea acreditivului către
beneficiar ( cu sau fără confirmarea sa), de aceea este numită şi bancă notificatoare
sau avizatoare.
CARACTEUISTICELE AD. Principalele elemente ale unui acreditiv sunt
elementele de identificare (numărul de ordine, ordonatorul, banca emitentă,
beneficiarul etc.) precum şi condiţiile de utilizare a acreditivului ( documentele
cerute de acesta ).
În raport cu alte modalităţi de plată, AD prezintă o seric de caracteristici:
1.INDEPENDENŢĂ ŞI FORMALISM care constau, pe de o parte în separarea
acreditivului de contractul de vânzare-cumpărare care î-a generat, iar pe de altă
parte, în faptul că instrucţiunile date şi acceptate de părţi trebuie respectate.
2.Utilizarea AD se întemeiază pe încrederea partenerilor comerciali în
FERMITATEA angajamentului bancar. Banca este în afara contractului comercial
şi este depozitarul încrederii reciproce a partenerilor: furnizorul are încredere că
cumpărătorul îi va plăti sigur banii, dacă el va îndeplini condiţiile AD, iar
cumpărătorul este sigur că. plata se va face numai dacă furnizorul respectă
întocmai condiţiile AD.
3.ADAPTABILITATEA acestei MPI rezultă din relativa independenţă a AD faţă
de contractul comercial. De aceea, în funcţie de anumite menţiuni făcute în texul
AD, el cunoaşte diferite forme de utilizare: transferabil la unul sau mai mulţi
beneficiari ( secundari ), revolving ( reînnoibil după fiecare utilizare parţială).
4.SIGURANŢA pe care acreditivul o conferă părţilor rezultă din depozitarul
bancar constituit în prealabil în vederea efectuării plăţii şi în controlul bancar al
strictei conformităţi cu a documentelor de livrare a mărfurilor şi de prestare a
serviciilor. La rândul ei, banca emitentă are siguranţa respectării obligaţiei de plată
de către cumpărător prin gajul asupra documentelor de livrare.
5.COSTUL RIDICAT al AD rezultă din comisioanele bancare percepute pentru
operaţiile suplimentare ocazionale de deschiderea depozitului bancar, de
confirmare, de notificarea acestuia, de controlul documentelor de livrare şi de
plată. Aceste operaţii suplimentare determină siguranţă în îndeplinirea obligaţiilor
contractuale dar şi o modalitate de decontare mai complicată, menită să anuleze
riscurile ce pot rezulta din necunoaşterea, şi neîncrederea reciprocă dintre
parteneri.
MECANISMUL DE UTILIZARE A AD(Acrediticului documentar):
1.Încheierea între parteneri a contractului de export-import în care s-a stabilit ca
modalitate de plată acreditivul;
2.Importatorul dă dispoziţie băncii sale de deschidere a acreditivului;
3.Banca importatorului avizează banca exportatorului de deschiderea acreditivului;
4.Avizarea exportatorului de către banca sa în legătură cu deschiderea
acreditivului;
5.Confirmarea către banca sa a concordanţei datelor din acreditiv cu contractul;
6.Livrarea mărfurilor;
7.Remiterea de către exportator către banca sa a documentelor referitoare la
livrarea mărfurilor prevăzute în acreditiv;
8.Banca exportatorului controlează concordanţa documentelor cu condiţiile
acreditivului şi plăteşte contravaloarea mărfurilor (creditează contul
exportatorului);
9.Banca, exportatorului remite documentele băncii importatorului debitând-o în
valuta prevăzută în acreditiv;
10.Banca importatorului confirmă debitarea contului său;
11.Remite documentele importatorului şi, prin acestea, proprietatea asupra
mărfurilor.
CALSIFICAREA Acreditivului Documentar:
1. După locul de plată ( domiciliere)
a) acreditive domiciliate în ţara Furnizorului;
b) acreditive domiciliate în ţara cumpărătorului;
c) acreditive domiciliate într-o terţă ţară.
2. Din punct de vedere operaţional acreditivele sunt:
- revocabile;
- irevocabile.
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat în orice moment indiferent
de termenul de valabilitate ai acestuia, dar până ia prezentarea documentelor de
export ia banca desemnată ca executor ai acreditivului.
Acreditivul irevocabil este singura formă de acreditiv care prin natura
angajamentului pe care îl conţine şi baza sa juridică, constituie o garanţie că plata
se va efectua contra documente întocmite în strictă concordanţă cu clauzele şi
condiţiile prevăzute în acreditiv.
3. Din punct de vedere al certitudinii de plată acreditivele sunt:
- confirmate;
- neconfirmate.
Confirmarea unui acreditiv irevocabil are loc în cazul în care beneficiarul
acestuia (exportatorul) sau banca sa nu au suficientă încredere în banca emitentă
(cea care a deschis acreditivul).
Neconfirmat este un acreditiv irevocabil care se derulează între cele două bănci,
fără să intervină un alt angajament de plată peste cel garantat de acreditiv.
4. După modul de realizare se distins:
• acreditive realizabile prin plată;
• acreditive realizabile prin acceptare;
• acreditive realizabile prin negociere.
5.. După diferite clauze pe care le conţin cu privire la modul de livrare a
mărfurilor, acreditivele pot fi:
* transferabile: Înserarea acestei clauze în textul acreditivului documentar dă
dreptul beneficiarului acreditivului să solicite băncii transferatoare să facă
acreditivul utilizabil (plătibil) în totalitate sau parţial pentru unul sau mai mulţi
beneficiari secunzi.
* de tip "revolving": Se caracterizează prin faptul că valoarea acreditivului se
reîntregeşte automat, pe măsura efectuării plăţilor până la un anumit plafon, în
funcţie de fiecare livrare.
* cu clauză roşie: Prin înserarea acestei clauze în textul acreditivului documentar,
banca plătitoare este autorizată să facă o plată în favoarea beneficiarului, înainte
ca acesta să prezinte documentele privitoare la expedierea mărfii.
* de compensaţie: se caracterizează prin înscrierea în textul acreditivului a unei
clauze care nu permite utilizarea acreditivului documentar de export decât în
corelaţie cu un acreditiv documentar de import.
* back to back: este vorba despre două acreditive: unul de import, deschis din
ordinul importatorului în favoarea exportatorului, şi altul de export, deschis din
ordinul exportatorului în favoarea unui furnizor, de la care exportatorul trebuie să
cumpere marfa, exportatorul devenind astfel importator, iar primul acreditiv
sursa de plată pentru al doilea.
* acreditive "stand by": Scopul acestui acreditiv este similar celui al garanţiei de
plată, el serveşte la asigurarea plăţii în caz de neîndeplinire a condiţiilor din
contract.
INCASSO-UL DOCUMENTAR este acea modalitate de plată pe baza căreia
furnizorul transmite băncii sale documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor
sale contractuale, banca respectivă remiţându-le spre plată importatorului prin
banca acestuia.
SCRISOAREA DE GARANŢIE BANCARĂ este o variantă a AD având
trăsături comune, dar şi unele particularităţi. Este reglementată tot de publicaţia
500". Se utilizează de regulă, cu ţările anglo - saxone.
SCRISOAREA DE GARANŢIE BANCARĂ (SGB) este un document prin
care o bancă, din ordinul importatorului, se angajează în mod irevocabil faţă de
exportator de a accepta şi a plăti cambii trase de acesta asupra ei, cu condiţia să
fie însoţite de anumite documente expres indicate, documentele să fie în perfectă
ordine ( să corespundă prevederilor scrisorii) şi să fie prezentate în cadrul
termenului prevăzut.
Comparativ cu acreditivul, SGB are următoarele particularităţi:
- Este întotdeauna adresată de banca emitentă direct exportatorului şi de regulă,
remisă direct acestuia, fie de banca emitentă, fie de firma importatorului;
- este utilizată prin cambii trase de către beneficiarul scrisorii asupra băncii
emitente, cambiile fiind însoţite de documentele de expediţie;
- SGB este întotdeauna domiciliată în străinătate, adică plătibilă după primirea
cambiei şi a documentelor şi după verificarea şi găsirea lor regulă de către banca
emitentă.
Ordinul de plată constituie modalitatea cea mai simpla de realizare a unei
plăţi, respectiv încasări.
Ordinul de plata este dispoziţia dată de o persoană (denumită ordonator) unei
bănci, de a plăti o sumă determinată în favoarea altei persoane (denumită
beneficiar) în vederea stingerii unei obligaţii băneşti provenind dintr-o relaţie
directă existentă între ordonator şi beneficiar.
Părţile implicate în derularea unui ordin de plată, de regulii, sunt:
1.ordonatorul – cel care iniţiază operaţiunea, el este cel care plăteşte, stabileşte
condiţiile plăţii, constituie provizionul bancar în vederea plăţii, poate revoca în
orice clipă plata în momentul efectuării ei;
2.beneficiarul – este cel în favoarea căruia se face plata, trebuie să se
conformeze condiţiilor prevăzute în ordinul de plată, până la momentul plăţii nu
are certitudinea încasării sumei;
3. băncile - care intervin în derularea operaţiunii au simplul rol de a presta de
servicii.
Compensaţia este denumirea actuală a unei modalităţi foarte vechi de efectuare a Pe PFI au loc următoarele tipuri de operaţiuni:
comerţului, trocul, schimbul în natură.
După sfera lor de cuprindere compensaţiile pot fi: 1. Lansarea împrumuturilor pe baza emisiunii internaţionale de valori
1.Compensaţiile particulare, care cuprind parteneri din 2 sau mai multe ţări şi mobiliare – se realizează prin intermediul sistemului bancar şi prin
privesc numai schimbul de mărfuri, care se împart în: intermediul bursei de valori mobiliare. În primul caz plasarea presupune
a) compensaţii particulare simple – se încheie între 2 firme din 2 ţări, fiecare următoarele:
având calitatea de exportator, cât şi calitatea de importator.  Pregătirea pieţei;
b) Compensaţiile progresive bilaterale lărgite sunt acelea realizate cu  Alegerea locului şi a instituţiei de plasare a titlurilor de credit;
participarea a două sau mai multe firme din partea a 2 ţări, unele fiind  Alegerea datei de lansare a fondurilor financiare;
importatoare, altele exportatoare.  Organizarea plăţii dividendelor, dobânzilor etc.
c) Compensaţiile progresive multiple presupun participarea la această operaţie a 2. Efectuarea operaţiunilor curente cu valori mobiliare – se face de către
mai multor firme din mai multe ţări. bursele de valori.
3. Operaţiuni cu eurocapitaluri – în ultimul timp au crescut operaţiunile de
Piaţa financiară constituie ansamblul de relaţii financiare generate de cererea şi lansare a euroemisiunilor de obligaţiuni, exprimate în USD.
oferta de capital pentru plasamente pe termen lung, concretizate în tranzacţii cu Toate investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea obiectivelor
hârtii de valoare pe termen de peste 5 ani. Piaţa financiară internaţională este economice, financiare, sociale.
mecanismul prin care activele financiare sunt emise şi puse în circuit economic Orice investiţie are trei elemente caracteristice:
internaţional şi este formată din totalitatea pieţelor naţionale de capital, pe care se - Profitul – ca scop al investiţiei;
efectuează tranzacţii cu titluri de credit străine pe termen lung, şi din pieţele - Timpul – ca dimensiune a proceselor de valorificare;
euroobligaţiunilor şi a euroacţiunilor. - Riscul – ca expresie a naturii deciziei economice.
Finanţarea se realizează cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit şi Factorii care influenţează deciziile investiţionale sunt de 3 tipuri:
se poate prezenta sub 3 forme: 1.Factori specifici firmei investitoare;
-Prin vânzarea valorilor mobiliare: acţiuni şi obligaţiuni; 2.Factori locaţionali;
-Împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligaţiuni, bonuri de tezaur; 3.Factori politico-administrativi şi legislativi.
- Împrumuturi ipotecare.
Repartiţia financiară are mai multe aspecte: Riscul economic general, care este determinat de factorii ce ţin de condiţiile
 Poate fi o repartiţie cu caracter definitiv (ajutoare, donaţii etc.) interne ale firmei este reprezentat de riscul nesistematic şi de riscul sistematic.
 Poate fi o repartiţie cu condiţia restituirii şi a plăţii unei dobânzi, dividende Riscul nesistematic (este diversificabil) este reprezentat de acei factori de risc
s.a. care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei şi el poate fi
Procesul de repartiţie asigură un flux internaţional sub formă de: cuantificat cu ajutorul instrumentelor statistice.
1. Investiţii directe; Riscul financiar este legat de măsura în care firma utilizează capital de
2. Împrumuturi pe termen lung; împrumut. În cazul în care nu este utilizat un capital de împrumut, folosindu-se
3. Plasamente de titluri; doar capitalul propriu, riscul financiar este nul, iar riscul nesistematic este egal cu
4. Ajutoare etc. riscul operaţional.
Metodele de finanţare sunt:
I. Formarea fondurilor financiare internaţionale. Resursele proprii, provenite din repartizarea profitului. În acest caz, investitorul
1.Mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri financiare străin va trebui să ţină cont de dorinţa acţionarilor întreprinderii şi să valorifice
exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la nivelul lor din sumele respective la un dividend acceptabil.
momentul repartiţiei financiare. Piaţa de capital prin plasarea de noi acţiuni sau obligaţiuni. Costul acestor
2.Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul fonduri depinde de dividendul promis noilor acţionari sau de dobânda plătită la
lor din momentul evaluării. împrumutul obligatar contractat prin plasamentul de obligaţiuni.
Piaţa creditului – pentru procurarea creditelor bancare pe termen scurt, mediu
I. Formarea fondurilor financiare internaţionale. sau lung. În acest caz se suportă drept cost dobânda, comisioaneleşi condiţiile de
1.Mobilizarea în context internaţional a valorilor sub forma unor fonduri financiare acces, utilizare şi rambursare.
exprimate cu ajutorul etaloanelor naţionale sau internaţionale la nivelul lor din
momentul repartiţiei financiare.
2.Evaluarea fondurilor mobilizate cu ajutorul etaloanelor internaţionale la nivelul
lor din momentul evaluării.
3.Repartiţiile financiare realizate de instituţiile pieţei financiare, prin aceste acţiuni
sunt precizaţi beneficiarii fondurilor, obiectivele finanţate, precum şi condiţiile ce
caracterizează repartiţia respectivă.
II. Relaţiile cu piaţa monetară internaţională.
1.Piaţa financiară solicită pieţei monetare să folosească semenele băneşti şi
modalităţile de plată pentru a aduce în context internaţional fondurile mobilizate
din economia naţională.
2.Piaţa monetară internaţională pune la dispoziţia pieţei financiare internaţionale
etalonul acceptat pentru evaluarea valorii în context internaţional.
3.Piaţa financiară internaţională solicită pieţei monetare internaţionale semnele
băneşti care sunt acceptate în circuitul internaţional.
III. Formarea fondului de informaţii internaţionale.
1.Instituţiile financiare solicită o gamă largă de informaţie economică, monetară,
financiară, politică, socială din partea ţărilor şi persoanelor juridice care sunt
acceptate pe piaţa financiară internaţională.
2.Instituţiile pieţei financiare realizează prelucrarea informaţională în vederea
obţinerii unor informaţii financiare credibile.
3.Instituţiile financiare editează cărţi, reviste, pliante, organizează cursuri de
informare şi calificare, trimite experţi pentru informare, analiză şi educare.
IV. Reglarea activităţii de pe piaţa financiară internaţională.
1.Piaţa financiară internaţională realizează observarea permanentă a modului în
care produsele sale (fonduri, informaţii, condiţionări) sunt acceptate de beneficiari.
2.Fundamentarea pentru deciziile care urmăresc modificarea intrărilor sau
modificarea mecanismelor interne ale pieţei.
3.Pe baza analizelor şi deciziilor adoptate, are loc realizarea efectivă a comenzii de
reglare.