Capitolul 3

STRESUL
Agenti stresori
Mecanisme de coping

Cuvântul stres a fost introdus în arealul terminologiei științifice prin cercetările din
domeniul fizicii și al rezistenței materialelor, cu înțelesul de forță, solicitare, sarcină.
Stresul nu este un termen vag. El este un fenomen biologic și medical, ale cărui
mecanisme pot fi obiectivate. Stresul apare în momentul în care un agent stresor acționează
asupra organismului, aparând ca o formă de adaptare perpetuă la condițiile de viață. Putem
afirma că absența stresului este absolut imposibilă.
Trebuie făcută diferența între stres și agentul cauzal, denumit agent stresor. Stresul este o
consecință a acțiunii agentului stresor, deci nu trebui confundat cu agentul cauzal (stresul este
efectul, și nu cauza). De asemenea, organismul poate să nu răspundă întotdeauna prin stres la
același agent cauzal.
Termenul a fost utilizat pentru prima dată de WB Cannon, în sens strict fiziologic (agenți
stresori fizico-chimici) explicând situația de fugă sau luptă (fight or flight) în cazul apariției unei
situații de pericol.
Teoria a fost dezvoltată de către Hans Selye care a evidențiat un evantai larg de agenți
cauzali. El a fost suprins de sindromul general al maladiei, sindrom descris la pacienții cu boli
infecțioase, care manifestau aceeași simptomatologie, fără însă a avea un simptom specific. În
viziunea sa, stresul reprezintă o acțiune externă de suprasolicitare exercitată asupra
organismului de o varietate de agenți cauzali fizici (traumatisme, arsuri, zgomote etc), chimici,
biologici (infecții, viruși) sau psihici (anxietate), capabili să producă un ansamblu de modificări
morfo-funcționale, în special endocrine.
În 1936 el definește stresul drept sindromul general de adaptare (SGA) căruia îi descrie
trei faze:

1. Stadiul de alarmă : cu etapa de șoc - hipotensiune, hipotermie, hemoconcentrație,

creșterea permeabilității vasculare etc. contracarate de etapa de contrașoc
(hipersecreția de cortizol și adrenalină cu hiperglicemie),
2. Stadiul de rezistență specifică : în care organismul s-a adaptat la situație,
recâștingându-și homeostazia, însoțite de persistența modificărilor din etapa de
contrașoc datorită și persistenței agentului stresor,
3. Stadiul de epuizare : apare în cazul în care adaptarea nu mai poate fi menținută.

O parte a acestui sindrom este reprezentată de activarea sistemului nervos simpatic

(SNS), cunoscută ca reacția de fugă sau luptă descrisă de Cannon. SNS generează creșterea
frecvenței cardiace și respiratorii, mobilizarea glucozei sanguine, dilatarea arterelor cardiace,
pulmonare și din mușchii striați, golirea vezicii urinare, creșterea acuității senzoriale și scăderea
fluxului sanguin și a consumului energetic prin digestie și reproducere. SNS acționează prin două
mecanisme: rapid (mediat de neuronii noradrenergici) și lent (mediat de secreția de adrenalină
din medulosuprarenale).
Reacţia catecolaminică de stress (activare simpatică plus eliberare de hormoni
medulosuprarenali) s-a constituit în decursul filogenezei ca o reacţie de stres adaptativă faţă de
pericolele implicate de lupta animalelor pentru hrană şi supravieţuire şi a avut ca finalitate
pregătirea răspunsului somato-motor, (încordare musculară) şi metabolic (creşterea glicemiei,
colesterolului şi acizilor graşi din sânge) echivalent cu efortul muscular necesar mişcării de
alergare/luptă.
La om, absenţa contracţiilor musculare (lipsa efortului fizic) consumatoare de substratul
metabolic menţionat din cursul stresurilor psihice specifice vieţii moderne creează - în cazul unui
adult, stresat de o problemă insolubilă şi prăbuşit pe scaun ca „să-şi revină" - „o situaţie de refuz"
a acestui substrat metabolic oferit de reacţia catecolaminică de stress sedentar, concretizat prin
solicitarea excesivă a insulinei pancreatice (astfel de stresuri repetate vor favoriza apariţia unui
diabet) şi depunerea pe endoteliul vascular a colesterolului şi acizilor graşi neutilizaţi (favorizând
procesul aterosclerotic (Boone şi Christensen)
Atunci când o persoană se confruntă cu o situație stresantă, corpul se pregătește fie de
fugă, fie de luptă el pentru a înfrunta factorul stresant. În prima fază este activat tractul
hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal: hipotalamsului stimulează hipofiza să secrete ACTH
care, la rândul său, va stimula sinteza de adrenalină, noradrenalină și cortizol de către glanda
suprarenală, care provoacă efectele de transpirație, creșterea tensiunii și a ritmului cardiac.
În concluzie, principalul hormon de stres este cortizolul care reprezintă markerul
stresului.
Orice situație considerată solicitantă sau frustrantă determină manifestări de natură:
cognitivă, somatică, emoțională și comportamentală.
În plan somatic putem identifica următoarele manifestări ale stresului:

 la nivelul sistemului scheleto-muscular: tensiune musculară, bruxism, fasciculații,

dispnee, hiperventilație.
 sistemul cardiovascular. tahicardie, presiune arterială crescută
 sistemul gastrointestinal: sialoree, uscăciune, intensificarea tranzitului gastrointestinal
 sistemul neuroendocrin: se înregistrează niveluri scăzute de ca și co în sânge și urină,
betaendorfine, testosteron, prolactină, hormonul creșterii, colesterol, acizi grași liberi.
 sistemul imun: modificări la nivelul imunoglobulinei iga, ige, igg, igm la nivelul
celulelor naturale ucigătoare, proliferarea limfocitelor induse de substanțe mitogene,
titru de anticorpi epstein-barr
 nivel dermal: modificări de conductanță electrică a pielii, a potențialului electric,
hipertranspirație
Din punct de vedere al răsunetului afectiv apar:
 sentimente de frustrare,
 anxietate,
 depresie,
 neliniște etc
Manifestări cognitive: deteriorări ale memoriei de lungă și scurtă durată, scăderea
gradului de concentrare, creșterea ratei de erori și confuzii, scăderea capacității de decizie,
planificae și organizare, evitare sau negare, inhibiții și blocaje, scăderea potențialului creativ
În plan comportamental, stresul se poate manifesta prin: scăderea performanței,
absenteism, pasivitate, agresivitate, excese sau reduceri ale apetitului, insomnii, recurs sporit la
alcool, tutun, cafea, tranchilizante, suicid.
 Stresul reprezintă un răspuns nespecific (afectează anumite organe : suprarenalele,
timusul și tractul gastrointestinal) la un stimul specific (reacția de stres poate fi declanșată de
orice agent stresor, inclusiv de activitățile plăcute).
Stresul nu este impus doar de solicitările externe, el poate fi generat și din interior, de
către aspirații, temeri, credințe convingeri, așteptări etc. Astfel, o definiție atotcuprinzătoare
tebuie să se refere la :

1. Criterii fiziologice (răspuns al organismului la stimuli exteriori),

2. Criterii psihologice (rezultat al perceperii subiective a persoanei cu privire la
modalitatea de adaptare, în sensul că situația este percepută ca fiind o discrepanță
între solicitare și posibilitățile subiectului de a se adapta),
3. Criterii sociologice (care atribuie cauzalitatea stresului din perspectiva agenților
stresori din mediu).

EUSTRES/DISTRES
Există nu numai stresul negativ (distres) ci şi stresul pozitiv (eustres). Mai puţin pătrunse
în vocabularul curent, aceste două cuvinte (eustres şi distres) desemnează două tipuri
fundamentale de stres, reliefate de către Selye în 1973.
Distresul este termenul ce desemnează stresurile care au un potenţial nociv pentru
organism. Toate caracteristicile stresului general sau psihic amintite anterior s-au referit la această
accepţiune a stresului. Ceea ce merită sa fie subliniat este legat de principalii hormoni eliberaţi în
cursul distresului: catecolaminele (în special noradrenalina şi adrenalina) - care pot favoriza bolile
cardiovasculare - şi cortizolul, care scade rezistenţa organismului faţă de infecţii şi faţă de cancer.
În literatură, distresul acoperă în general sfera noţiunii de stres apărând într-o serie de situaţii
(agenţi stresori) cu semnificaţie extrem de nefavorabilă pentru majoritatea indivizilor şi din acest
motiv noi vom folosi uneori cuvântul stres tot pentru această semnificaţie negativă (de distres).
Eustresul reprezintă tot o stare de stres, validată printr-o reacţie însoţitoare moderată
catecolaminică şi cortizolică, alături şi de multe alte reacţii fiziologice de tipul celor ce vor fi
descrise la capitolul consacrat mecanismelor fiziologice ale SP. Diferenţa faţă de distres este însă
fundamentală atât din punct de vedere al agenţilor stresori (stimuli cu semnificaţie benefică
pentru individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive ori „palpitante", de la
emoţii până la sentimente etc.) cât şi al consecinţelor sale pentru organism care sunt, în general,
favorabile (von Eiff). Totuşi, în cazul unei reacţii catecolaminice generate de eustres pot apărea
tulburări grave la un cardiac sau, în cazul unui acces de râs, se pot declanşa crize de astm la o
mare parte dintre cei suferinzi de această afecţiune. Din punct de vedere al hormonilor de stres,
în cursul eustresului are loc, de cele mai multe ori, numai o moderată creştere a secreţiei de
adrenalină şi, de asemenea, cresc „endorfinele cerebrale, ca neurohormoni modelatori ai plăcerii"
(Hăulică). Dansul este o formă de eustres, precum și alte activități care provoacă plăcere.
Atât în dinamica distresului cât și cea a eustresului, organismul trece prin aproximativ
aceleași răspunsuri nespecifice de adaptare la diverși stresori (pozitivi sau negativi) ce acționează
asupra sa. Diferența este dată de efectele negative sau pozitive asupra sănătății (de exemplu,
terapia prin râs sau vizionarea unui spectacol). O diferență între distres și eustres o putem face
luând ca exemplu jocul de cărți (cu miză pecuniară sau jocul de plăcere ca mijloc de socializare
sau petrecere a timpului liber).
 TIPURILE DE STRESORI
Tipurile de stresori pot fi clasificate în trei categorii (După Chandra Patel):
1. stresuri domestice:
a. familiile cu un singur părinte, divorț, lipsă de comunicare între soți, dificultăți
sexuale între parteneri, infidelitate, gelozie irațională, soț alcoolic sau
dependent de narcotice, seoparare prelungită, boală gravă sau cronică a unuia
dintre parteneri, diferențe de valori și de priorități;
b. copil/copii bolnavi, copil/copii cu tulburări de comportament, copil/copii
delincvenți sau care se droghează, copil cu handicap, copil/copii vitregi, copil
cu performanțe școlare foarte slabe, timp insuficient pentru educarea copiilor,
graviditate neplanificată;
c. conflicte intergeneraționale;
d. probleme financiare repetate;
e. rude cu pretenții nerezonabile/coabitarea cu alte rude;
f. vecini dificili, etc.
2. stresuri ocupaționale:
a. recompense inadecvate (salarii scăzute, perspective slabe), frecvente
schimburi de noapte, muncă fără sens, schimbare tehnologică, prea multă
muncă în unitatea de timp, schimbări ce pretind noi abilități, prea puțin timp
pentru efectuarea unui lucru de calitate, prea puțin eocazii de a învăța lucruri
noi, prea multe ședințe, colegi de muncă incompetenți;
b. conducere autocratică, șef cu stil dur de comunicare, deficiență în conducere
pe timp de criză, subordonări multiple, descriere imprecisă a
responsabilităților și a procesului de muncă, responsabilitate fără autoritate
adecvată, situații conflictuale cu șeful, situații conflictuale cu colegii;
c. lipsa de intimitate;
d. clienți ostili;
e. factori de mediu (toxicitate, frig, temperatură ridicată);
f. factori psihologici (atmosferă ostilă, mediu izolat, hărțuire) etc;
3. stresuri economice, politice, sociale:
a. recesiune, inflație, șomaj, discrepanță om bogat-om sărac, greve;
b. dictatură, revoluție, mișcări de stradă;
c. violarea drepturilor omului;
d. discriminare rasială, discriminarea minorităților;
e. suprapopulare, izolare;
f. poluare;
g. război sau amenințarea unui război.

STRESUL PSIHIC
Un caz particular de stres, înscris în sfera noţională a „stresului general", fiind declanşat
de anumiţi agenţi stresori: cei psihologici. Stresul psihic generat de situații care generează frică
sau anxietate este capabil să conducă la apariția multor boli psihice și psihosomatice.
Hinkle afirmă că orice boală este psihosomatică, deoarece factorul psihic se însumează
inerent, atunci când este nociv, la acțiunea factorilor fizici, chimic, biologici. În cazul reculului
somatopsihic al bolii, factorul psihic agravează, prin mecanismul unui cerc vicios, evoluția
oricărei boli. O boală cronică poate să genereze un sters psihogen uneori mai nociv decât ea
însăși, atunci când bolnavul îi conferă o semnificație disproporționată)
Agenții stresori sunt dotaţi cu semnificaţie negativă (inductori de distres) sau pozitivă
(eustres) pentru indivizi şi operează în planul conştiinţei numai după decodificarea lor şi
evaluarea „sarcinii" pe care ei o pun în faţa individului (Iamandescu, 1998). Agenții stresori care
induc stresul psihic sunt, în majoritate, stimuli verbali (incluzând și limbajul interior) și prezintă
o semnificație importantă pentru subiect, atribuită de către subiect.
Stresul reprezintă o parte necesară a vieții, însă el are asupra oamenilor un impact diferit.
Diferența este dată de trăsăturile de personalitate, de tipurile de reacții la stres, de stilurile de
apreciere cognitivă și de stilul de soluționare a problemelor. Vulnerabilitatea la stres și rezonanța
emoțională la stres sunt alte două cauze ale efectelor diferite ale stresului asupra persoanei.
Reacțiile fiziologice la stres nu sunt aceleași la toți oamenii : unii sunt foarte reactivi, alții mai
puțin reactivi. Aprecierea cognitivă asupra agentului stresor este diferită. Cu alte cuvinte, însăși
reacția biologică la stres reflectă mai multe dimensiuni ale diferențelor individuale și cel puțin
câteva dintre aceste aspecte sunt strâns legate de personalitate și de mecanismele de apreciere
cognitivă.
Stresul psihic are un caracter primar atunci când este rezultatul unei agresiuni
recepționate în sfera psihicului (conflicte, suprasolicitări psihice, induse de stimuli verbali dar și
realizate prin concentrarea atenției cu evocarea sau persistența unor imagini, sentimente etc) și
un caracter secundar, ca reacție de conștientizare a unui stres fizic, biologic etc căruia i se
atribuie o semnificație de amenințare sau de altă natură.
Manifestările stresului psihic:

- La nivel comportamental: agresivitate, pasivitate, randament profesional scăzut etc

- Cognitiv: tulburări ale atenției, fatigabilitate, astenie, depresie, insomnii, râs
paradoxal,
- La nivel muscular: ticuri, tremor, hipo/hipertonie
- La nivel cardiorespirator: apnee, bradi/tahicardie etc

Trebuie avute în vedere:

1. Interacținea subiectului cu agentul stresor (situația stresantă) în funcție de condițiile

interne ale subiectului (stări motivaționale, trebuințe, aspirații, condiție fizică – oboseală,
etc)
2. Contextul social
3. Diferențele individuale în reacțiile la agentul stresor
4. Criteriile psihologice de măsurare a stresului ce nu se pot corela cu indicatorii fiziologici
5. Caracterul subiectiv - stresul psihic apare atunci când există un dezechilibru între
solicitările obiective ale organismului și posibilitățile pe care subiectul consideră că le are
pentru a face față.

Atât suprasolicitarea cât și subsolicitarea pot duce la stres (inclusiv subsolicitarea

emoțională prin nevoia de comunicare, implicare, autoafirmare etc)
Acțiunea agentului stresor determină o intenție de adaptarea a persoanei la situația
stresantă. SP lasă în urma lui două posibile modificări:
 1. Creșterea rezistenței față de solicitările ulterioare identice sau similare în cazul în care
subiectul a dominat situația stresantă
2. Apariția unei adevărate vulnerabilități la stres, în sensul unei mai rapide (cu ușurință)
intrări în stres.

VULNERABILITATEA LA STRES
Se constituie pe parcursul biografiei subiectului, în funcție de traumele spihoafective,
experiențele unor stresuri psihice cu rezonanță majoră, inclusiv e modul cum a reușit să le
domine. O importanță deosebită o are interacțiunile subiectului cu o serie de factori de mediu
social (familie, prieteni, colegi). Vulnerabilitatea de stres reprezintă o receptivitate psihică
crescută față de stresorii psihogeni (și nu numai aceștia) capabili să conducă la apariția unui stres
psihic – trăsătură proprie anumitor indivizi de a reacționa facil printr-un SP la o gamă largă de
agenți stresori.
Principalele trăsături de personalitate care conferă vulnerabilitatea la stres sunt
următoarele (Iamandescu):

- Tendințe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută,

- Rigiditate, încăpățânare,
- Tendințe pronunțate de autoconformare, egocentrice,
- Tendințe obsesive și fobice, pe un fond anxios,
- Impulsivitate, emotivitate crescută,
- Agresivitate, înclinație spre violență.

Anxietatea a fost întâlnită la aproape toți bolnavii cu boli psihosomatice și este

recunoscută ca fiind un element favorizant în instalarea SP, fiind alimentat, într-un cerc vicios,
de experiența stresantă a bolii.
Numeroase studii au vizat diferențele individuale în procesele cognitive ale stresului, în
sensul de a identifica modalitățile de rezolvare a problemelor. Zaider&Endler (1996) au reliefat
faptul că există tipare comune de adoptare a strategiilor de înfruntare a situațiilor stresante.
Majoritatea cercetătorilor au admis existența a trei tipuri de rezolvare a problemelor:

1. soluționarea concentrată pe problemă (efortul de a modifica situația existentă prin

punerea în practică a unui plan de acțiune),
2. cea concentrată pe emoții (încercarea de a-și schimba gândurile și sentimentele
despre evenimentul supărător) și
3. evitarea (încercarea de a ocoli problema prin suprimarea, distragere sau ieșire din
situația stresantă).

Lazarus & Folkman (1984) subliniază faptul că eficiența unei strategii depinde și de
natura situației stresante și de capacitatea individului de a a aplica în respectiva situație strategia
aleasă. De exemplu, soluționarea concentrată pe probleme poate fi o strategie eficientă atunci
când este vorba de un examen dar în cazul confruntării/fobiei/experienței negative cu un șarpe
atunci soluția evitării este o strategie mai eficientă.
Trăsături suplimentare pentru vulnerabilitatea la stres:
a. extraversiunea – tendința extrovertiților de a folosi strategii de soluționare concentrate
pe probleme care îi ajută să ăși câștige respectul de sine și să înfrunte situațiile.
eysenck&eysenck propun ipoteza că introvertiții nevrotici sunt predispuși la tulburări
emoționale, în vreme e extrovertiții nevrotici tind să prezinte probleme complexe de
exteriorizare (de exemplu, abuzul de substanțe),
b. locul controlului – persoanele cu locul controlului intern consideră că evenimentele
din viața lor sunt controlate de propriile acțiuni, pe când cei cu locul controlului
extern atribuie rezultateke evenimentelor unor factori externi, cum ar fi, de exemplu,
norocul. aceștia din umră percep stresul sub o varietate de forme care includ suferința
emoțională, nemulțumirea față de muncă, nivel scăzut al respectului față de sine. dar,
pentru că unele studii reflectă faptul că locul controlului se schimbă în funcție de
situație, au rezultat interpretări contradictorii în ceea ce privește relația dintre stres și
locul controlului,
c. optimismul/pesimismul – unele studii consideră faptul că optimismul este un stil
explicativ: explicațiile oamenilor pentru evenimentele din viața lor sunt extrem de
diferite. optimismul se leagă de o stare mai bună a sănătății, de perceperea controlului
asupra situației, de speranță și de o modalitate proactivă de rezolvare a situației
stresante,
d. suportul social/rețeaua socială – deși, parțial, rezultatele corelațiilor dintre stres și
sprijinul social sunt determinate de nevrozism și extraversiune. kaplan descrie mai
multe tipuri de suport social: emoțional (atașamentul, încredere, protecție), cognitiv-
informațional (consiliere, recomandări), instrumental (ajutor financiar, administrativ,
îngrijire), de valorizare (recunoașterea valorii personale a individului, afirmarea,
păstrarea nealterată a relațiilor și prieteniilor),
e. soluționarea de tip religios sau spiritual – credințele religioase determină ca
persoanele să caute modalități de rezolvare care să nu determine vătămarea sau
suferința celorlalți.