EDUCAȚIA RELIGIOASǍ A TINERETULUI

Educaţia religioasă constituie o latură aparte a educaţiei care presupune o mare

responsabilitate, deoarece se lucrează cu sufletele tinerilor. Ea trebuie începută încă din familie.
Părinţii trebuie să supravegheze şi să corecteze deprinderile religioase. Educaţia religioasă se
continuă apoi, potrivit nivelului de înţelegere al tinerilor în grădiniţă, în şcoală, pentru a se forma
în sufletele acestora impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o
adevărată persoană deschisă comunicării cu Dumnezeu şi semenii. Educaţia religioasă contribuie
în mare măsură la educaţia moral-civică a tânărului. Trebuie acordată o atenţie deosebită
dezvoltării morale, ştiind faptul că de calitatea deprinderilor formate în copilărie depinde
calitatea viitorului adult.

Educația religioasǎ este cea care ȋi spune elevului cǎ Dumnezeu este Bunǎtate, Rǎbdare,
Toleranțǎ, Respect, Bunǎ Credințǎ, Blândețe, Responsabilitate; ȋntr-un cuvânt, Dumnezeu este
Iubire, iubire care regleazǎ raporturile persoanei umane cu statul, cu societatea, cu semenii ȋn
general. Prin educație, ȋnseși componentele culturii sunt mereu subliniate și aduse ȋn atenția
elevilor. Religia, fiind o componentǎ semnificativǎ a culturii, trebuie sǎ intre ȋn conul de luminǎ
al pedagogiei. Tocmai de aceea ȋnvǎțǎtura creștinǎ este o ramurǎ educaționalǎ de primǎ
importanțǎ și nu trebuie ignoratǎ ȋn procesul de educație scolarǎ. Educația, ȋn ansamblul ei,
constituie o parte componentǎ a existenței socio-umane. Educația este creatoare de culturǎ, cǎci
grație ei toate elementele culturii sunt mereu evidențiate și reactualizate. De aceea, astǎzi
educația, ca proces de spiritualizare a omului, ar fi incompletǎ fǎrǎ studierea Religiei, cǎci fǎrǎ
studierea acesteia ar fi prejudiciat ȋnsuși raportul de integralitate dintre spirit și materie.
Existența noastrǎ nu se poate reduce la coordonate strict materiale. Umanitatea contemporanǎ e
caracterizatǎ de o sǎrǎcie spiritualǎ. Se remarcǎ o atrofiere spiritualǎ a conștiinței. „A devenit o
dificultate sǎ știm cine suntem, de unde venim, ȋncotro mergem; recunoașterea socialǎ a unui
fundament transcendent ar putea salva omenirea de o lentǎ, dar constanta ei degradare” .

Educația religioasǎ urmǎrește formarea și desǎvârșirea caracterului moral religios,

„ȋndumnezeirea omului”. Din faptele morale vedem limpede aportul considerabil pe care
Biserica l-a adus, fǎrǎ ȋncetare, de-a lungul veacurilor, progresul social de care este organic
legatǎ misiunea ei sacrǎ trecutǎ, prezentǎ și viitoare. De aceea, dintotdeauna ea sprijin,
dezinteresat și nelimitat, orice lucrare, orice plan ce se desfǎșoarǎ pentru a face pe om mai bun și
mai fericit. Între religie și moralǎ este un raport de reciprocitate. Când suferǎ una, suferǎ ambele,
când prosperǎ una, prosperǎ amândouǎ.

Educaţia religioasă este posibilă la toate vârstele, dar pentru realizarea ei este necesară
conlucrarea între harul divin şi strădaniile pentru desăvârşire a celor educaţi. Ceea ce se dă
tineretului pentru „nevoile acestei vieţi nu trebuie să stea în calea celei veşnice, iar cea actuală să
aducă rod permanent”.
 În concluzie, religia este cel mai bun mijloc de educaţie al omenirii, şcoala clasică de
formare a caracterelor morale şi de perfecţionare spirituală a persoanei şi a societăţii omeneşti.