ACTUL JURIDIC CIVIL

I. Condiţiile actului juridic civil.

1. Noţiune. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a
produce efecte juridice civile, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
(Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Instituţii de drept civil în reglementare noului Cod civil, editura
Hamangiu, 2012, p. 77)
Condiţiile actului juridic civil constituie componentele care alcătuiesc structura actului
juridic civil. (Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 90)
2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.
În această ramură de drept, regula o reprezintă capacitatea de a încheia acte juridice civile,
incapacitatea constituind excepţia şi trebuind să fie expres prevăzută de lege. Nerespectarea
incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic.
Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, trebuie observat că, în timp ce
capacitatea constituie o stare de drept ce izvorăşte numai din lege, discernământul este o stare de
fapt de natură psihologică, care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi
puterea psiho-intelectivă ale acesteia. Prin urmare, discernământul poate exista, izolat, chiar la o
persoană incapabilă, tot aşa cum o persoană capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să
nu aibă discernământ. (G. Boroi, L. Stănciulescu, op.cit, p. 92-94)
3. Consimţământul
3.1 Aspecte generale. Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia
un act juridic civil. Ca regulă generală, părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei
lor.
Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit. Manifestarea de voinţă este
expresă atunci când ea se exteriorizează prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit
cunoscută. Manifestarea de voinţă este tacită atunci când ea se deduce. Modalităţile de exteriorizare
a consimţământului sunt: în scris, verbal şi prin gesturi sau fapte concludente. (G.Boroi, L.
Stănciulescu, op. cit., p. 94-95)
3.2 Principiile voinţei juridice
Voinţa este un fenomen psiho-juridic complex. Între voinţa juridică şi consimţământ există o
corelaţie de tipul între-parte. Codul civil consacră două principii care cârmuiesc voinţa juridică:
- Principiul libertăţii actelor juridice civile;
- Principiul voinţei reale.
 Conţinutul principiului libertăţii actelor juridice civile poate fi exprimat prin următoarele
idei:
- Subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil,
- Părţile sunt libere să stabilească sau să modifice conţinutul acestuia,
- Părţile sunt libere ca să pună capăt actului juridic încheiat.
Din acest principiu se desprind şi două consecinţe importante:
- Părţile sunt libere să încheie nu numai acte juridice numite, ci şi acte juridice nenumite,
- Părţile sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic.
Limitele principiului libertăţii actelor juridice sunt trasate de normele imperative şi de
morală. Sancţiunea ce intervine în cazul în care actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite
constă în nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.
Principiul voinţei reale afirmă în concret faptul că interpretarea actului juridic civil trebuie
realizată după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor. Acest principiu
îşi găseşte utilitatea atunci când nu există concordanţă între voinţa internă (reală) şi voinţa
exteriorizată (declarată), Codul civil român dând întâietate celei dintâi.
3.3 Cerinţele valabilităţii consimţământului
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
- Să provină de la o persoană cu discernământ,
- Să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice,
- Să fie liber, adică nealterat de vreun viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă,
leziune).
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 95-100)

3.4 Eroarea
Noţiune. Eroarea constituie o falsă reprezentare psihologică a unor împrejurări la încheierea
unui act juridic.
Clasificare. În funcţie de consecinţele care intervin distingem între eroarea esenţială şi
eroarea neesenţială. Eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra:
- Naturii sau obiectului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte
crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic;
- Identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că una dintre părţi
crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un alt bun;
 - Calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori alte împrejurări considerate
esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in substantiam),
- Identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu
sar fi încheiat (error in personam).
Eroarea neesenţială este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi
avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări.
În funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:
- Eroarea de fapt, care poartă asupra unei stări sau situaţii faptice;
- Eroarea de drept, care planează asupra existenţei sau conţinutului unei norme juridice.
Structura erorii esenţiale conţine un singur element, de natură psihologică, anume falsa
reprezentare a realităţii. De aceea, probarea erorii esenţiale poate ridica dificultăţi grele.
Cerinţele erorii esenţiale. Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act
juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite două cerinţe:
- Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor pentru încheierea
actului juridic, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s -ar fi încheiat;
- În cazul actelor juridice bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca partea
cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este
hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil respectiv.
Sancţiune. Eroarea esenţială atrage nulitatea relativă a actului juridic. Codul civil actual
oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se anularea acestuia. (G.Boroi, L.Stănciulescu,
op.cit, p. 100-104)
3.5 Dolul
Noţiune. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Structura. Dolul este alcătuit din două elemente:
- Un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace viclene (manopere
frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare;
- Un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.
Cerinţele dolului. Singura cerinţă a dolului este ca acesta să provină de la cealaltă parte,
de la reprezentantul , prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi sau chiar de la un terţ, însă în
acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască
existenţa
dolului. Nu este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, deci, chiar şi în
situaţia în care manoperele frauduloase întrebuinţate de una dintre părţi nu au detemiant însăşi
încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puţin
favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă.
Sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic. Victima
dolului are la dispoziţie două acţiuni: acţiunea în declararea nulităţii relative a actului juridic şi
acţiunea în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace frauduloase în
scopul inducerii în eroare.
Dolul nu se prezumă, astfel încât persoana care-l invocă trebuie să facă dovada acestuia.
Dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material. (G.Boroi, L.Stănciulescu,
op.cit., p. 105-109)
3.6 Violenţa
Noţiune. Violenţa este acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să-i producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care
altfel nu l-ar fi încheiat.
Clasificare. După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi fizică, atunci când
priveşte integritatea fizică a persoanei sau bunurile sale, şi morală, atunci când se referă la onoarea,
cinstea ori sentimentele unei persoane.
În raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă (justă), ce nu
constituie viciu de consimţământ, şi ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău.
Structura violenţei este format din două elemente:
- Un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;
- Un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea unei temeri persoanei
ameninţate.
Cerinţele violenţei. Pentru ca să constituie viciu de consimţământ violenţa trebuie să
îndeplinească cumulativ trei cerinţe:
- Temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil;
- Ameninţarea să fie injustă;
- În actele juridice bilaterale, ameninţarea să provină de la cealaltă parte contractantă.
Sancţiunea ce intervine în cazul violenţei este nulitatea relativă a actului juridic. Victima
violenţei poate opta pentru cumularea acţiunii în nulitate cu acţiunea în răspundere civilă delictuală,
precum şi pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându -se
cont de prejudiciul suferit. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 109-112)
 3.7 Leziunea
Noţiune. Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi ca urmare a
încheierii unui contract. Acest viciu de consimţământ constă în disproporţia vădită de valoare
între prestaţii, ce există chiar în momentul încheierii contractului.
Structura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza ei. Astfel, în cazul minorului,
legislaţia a consacrat concepţia obiectivă, cel ce invocă leziunea trebuind să dovedească numai
paguba suferită (elementul obiectiv), iar în cazul majorului, reglementarea este fundamentată pe
concepţia subiectivă, fiind necesar pe lângă vădita disproporţie de valoare între prestaţii (elementul
obiectiv) şi ca una dintre părţi să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de
experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi (elementul subiectiv).
Sancţiunea. Leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative, nulitatea relativă sau
reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 112-115)
4. Obiectul actului juridic civil
4.1 Noţiune. Obiectul actului juridic îl reprezintă operaţiunea juridică convenită de părţi,
astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale (de exemplu vânzarea,
locaţiunea, împrumutul etc.). Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul.
4.2 Cerinţele valabilităţii obiectului sunt,
- Obiectul să fie determinat sau determinabil. Când priveşte un bun individual determinat,
această cerinţă de valabilitate a obiectului este îndeplinită, iar dacă este vorba de bunuri determinate
generic, cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii şi valorii, fie prin
stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului
juridic. Sancţiunea este nulitatea absolută.
- Obiectul să fie licit, adică în concordanţă cu legea şi bunele moravuri. Sancţiunea aplicabila
in cazul nerespectarii acestei conditii este nulitatea absolută.
- Obiectul să existe, sub sanctiunea nulitatii absolute.Un bun viitor poate constitui un obiect
valabil al unui act juridic civil.
- Obiectul să fie posibil. Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o
imposibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Sancţiunea
este nulitatea absolută.
- Obiectul să fie în circuitul civil. Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al
actului juridic civil. Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înţelege acele bunuri care pot fi
dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile. Încheierea actului cu nesocotirea interdicţiei de
înstrăinare atrage sancţiunea nulităţii absolute.
 - Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă. Cerinţa este necesară în cazul în
care obiectul actului constă într-o faptă. O parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci
numai propria sa faptă, cu excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al
acelei persoane.
- In anumite cazuri, existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe
prevăzute de lege.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 115-120)
5. Cauza actului juridic civil
5.1 Noţiune. Cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie
contractul. Motivul determinant se poate referi fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei
persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte
juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.
5.2 Cerinţele valabilităţii cauzei:
- Să existe. Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de-şi reprezenta mental în
mod corect faptele sale ori consecinţele acestora. Lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului
şi atrage anulabilitatea contractului.
- Să fie licită. Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice. Cauza ilicită atrage
nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut -
o sau trebuia să o cunoască, iar prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite, rămâne
întotdeauna supusă restituirii.
- Să fie morală. Cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri. Cauza
imorală atrage nulitatea absolută dacă este comună. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 120-124)
6. Forma actului juridic civil
6.1 Consideraţii generale.
Noţiune. Prin forma actului juridic se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Principiul consensualismului este acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de
voinţă este suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei.
Excepţiile trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.
Clasificarea condiţiilor de formă. După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă
se împart în:
- Forma ceruta pentru valabilitatea actului juridic civil, a cărei nerespectare atrage
nulitatea absolută.
 - Forma cerută pentru probarea actului juridic, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă.
- Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare nu atrage
nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă
fiind în drept să facă abstracţie de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă.
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p.124-130)
II. Nulitatea actului juridic civil
1. Noţiuni generale. Nulitatea este sancţiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea
actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului
juridic civil, astfel încât acel act nu va mai produce efecte juridice.
Clasificarea nulităţilor. În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală
încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim:
- Nulitatea absolută, care sancţionează nerespectarea unei norme juridice imperative
de ordine publică care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului.
- Nulitatea relativă, care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic, a
unei norme juridice imperative de ordine privată.
După criteriul întinderii efectelor nulităţii distingem între: nulitatea totală, care desfiinţează
actul juridic civil în întregime, şi nulitatea parţială, care desfiinţează numai o parte dintre efectele
actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.
După modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (explicit prevăzută într-o
dispoziţie legală) şi nulitatea virtuală (ce rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o
anumită condiţie de validitate a actului juridic civil).
După felul condiţiei de validitate încălcate, nulităţile sunt de fond (care intervine în cazul
nevalabilităţii unei condiţii de fond: consimţământ, capacitate, obiect, cauză) sau de formă (care
intervine în cazul nerespectării formei cerute pentru valabilitate).
2. Cauzele de nulitate. Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a
actului juridic civil următoarele:
- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă,
- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;
- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil,
- nerespectarea formei cerute de lege pentru valabilitate,
- nesocotirea limitelor autonomiei de voinţă,
 - nerespectarea altor condiţii speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte
juridice. (G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit., p. 198-214)
3. Regimul juridic al nulităţii
3.1 Regimul juridic al nulităţii relative. În cazul nulităţii relative, regimul juridic al
acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată
în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului
juridic,
- nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie extinctivă,
fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepţie,
- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată.
3.2 Regimul juridic al nulităţii absolute. În cazul nulităţii absolute, regimul juridic al
acesteia se concretizează în următoarele reguli:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, alte
persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu)
- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fiind deci imprescriptibilă,
- nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare.
4. Efectele nulităţii
Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării
sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării unui act juridic care a fost încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.
Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic
civil lovit de această sancţiune şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii. Concret, efectul nulităţii diferă
în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate. Sub acest
aspect, vom distinge următoarele ipoteze,
- Dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea
sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci părţile
se află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. În consecinţă, cel pentru care actul
juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste
drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii
civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire (principiul retroactivităţii efectelor nulităţii);
 - Dacă actul juridic a fost executat până în momentul declarării nulităţii, aplicarea
nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea prestaţiilor efectuate
(principiul restabilirii situaţiei anterioare);
- Dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una dintre
părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul
nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul
juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului
juridic subsecvent (principiul anulării actului subsecvent).
(G.Boroi, L.Stănciulescu, op.cit, p. 215-224).