2.

SCURT ISTORIC AL DEZVOLTĂRII ŞTIINŢEI SOLULUI

2.1. Apariţia şi dezvoltarea ştiinţei solului în lume
Primele idei despre sol ne-au rămas din antichitate de la învăţaţii greci
(Aristotel, Theofrast) şi romani (Cato cel Bătrân, Pliniu cel Bătrân,
Columella, Virgiliu).
Aristotel (384-322 î.e.n.) spunea că pământul poate fi cald sau rece,
umed sau uscat, greu sau uşor, tare sau moale. Theofrast (372-287 î.e.n.)
numea solul edafos, arătând că acesta este o sursă de hrană pentru plante şi că
solurile au pretabilitate diferită pentru diverse culturi. Cato cel Bătrân (234-
149 î.e.n.), om politic roman, este autorul unui tratat de agricultură, iar Pliniu
cel Bătrân (23-79 e.n.), în "Istoria naturală", ce reprezintă o sinteză a
cunoştinţelor epocii, arată că există variaţii posibile în adaptarea plantelor
faţă de sol, consemnând că marna amestecată cu săruri şi gunoi de grajd
hrăneşte plantele sau că îngrăşămintele completează substanţele hrănitoare
ale solului. Columella (sec. 1 e.n.) este autorul celui mai vast şi complet tratat
de agricultură, rămas din antichitate, "De re rustica". El împarte solurile în:
gras, slab, umed, uscat, mobil şi tare, iar prin amestecul acestor însuşiri
rezultă o mare varietate de terenuri.
Interesul pentru cunoaşterea solului începe să crească începând cu evul
mediu, odată cu necesitatea sporirii producţiei agricole,ca urmare a creşterii
populaţiei oraşelor. Dintre marii oameni de ştiinţă ai Renaşterii trebuie
remarcat pe chimistul francez Bernard Palissy (1510-1589), cu unele
descoperiri în domeniul chimiei şi geologiei, ce arată că "sărurile fac să
vegeteze şi să crească toate seminţele". Apoi, pe Johan Gottschalk Walerius
(1709-1785), care, în lucrarea "Agricultura chemica fundamentala", arată că
plantele se hrănesc cu produsele de descompunere, rezultate prin moartea
organismelor vegetale, punând totodată problema originii humusului. De
asemenea, în aceeaşi perioadă a trăit şi marele savant rus Mihail Vasilievici
Lomonosov (1711-1765), care, printre cercetările efectuate în diverse
domenii, a abordat şi problemele de pedogeneză, subliniind rolul
formaţiunilor vegetale ierboase în formarea cernoziomurilor.
Până în primele decenii ale secolului al XIX-lea, oamenii de ştiinţă au
cercetat solul doar în legătură cu problema nutriţiei plantelor. Astfel,
Albrecht Thaer (1752-1828), medic şi agronom, înfiinţează în 1806 prima
şcoală şi fermă experimentală agricolă din Germania. El afirmă că humusul
este sursa unică de hrană pentru plante, iar împreună cu materia minerală
15
nedescompusă formează solul. Apoi, chimistul şi mineralogul suedez Jöns
Iacob Berzelius (1779-1848), facând analize chimice asupra humusului,
distinge acizii humici, acizii crenici şi apocrenici şi humina, ca formă inertă a
humusului. Elevul lui Berzelius, Carl Sprengel (1787-1858) a studiat
compoziţia humusului şi a stabilit conţinuturile medii de carbon, ce intră în
alcătuirea materiei organice, date ce se folosesc şi astăzi la calcularea
conţinutului total de materie organică din sol.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, dezvoltarea însemnată a
industriei a avut o deosebită influenţă asupra agriculturii, care trebuia să
aprovizioneze centrele industriale cu cantităţi mari de alimente şi materii
prime. Concepţiile referitoare la sol încep să se cristalizeze, se formează
curente, şcoli, dintre care mai cunoscute sunt: şcoala agrochimică, şcoala
agrogeologică şi şcoala naturalistă.
Şcoala agrochimică a fost întemeiată de savantul german Justus von
Liebig (1803-1873), ea punând bazele cercetării agrochimice. Liebig
descoperă nutriţia minerală a plantelor, fundamentând rolul îngrăşămintelor
minerale pentru agricultură. În cartea "Chimia aplicată la agricultură şi la
fiziologie", el critică vechea teorie a lui Thäer asupra nutriţiei plantelor cu
humus. El arată că plantele se hrănesc cu soluţii minerale, humusul fiind doar
un produs tranzitoriu între materiile organice vegetale şi sărurile minerale,
singurele alimente ale plantelor.
Şcoala agrogeologică, dezvoltată mai ales în Germania şi Franţa,
consideră solul ca provenit prin dezagregarea şi alterarea rocilor masive şi
studiază solul în raport cu roca pe care s-a format şi cu agenţii geologici
externi. F. Senft (1810-1893) a fost primul cercetător ce a descris un profil de
sol, subliniind prezenţa orizonturilor de sol, iar F. A. Fallou este primul care
consideră studiul solului ca o ştiinţă separată, pe care o numeşte pedologie.
Ferdinand von Richtofen (1833-1905), geolog, geograf şi explorator german,
studiază loessul din China, enunţând teoria originii eoliene a loessului.
Şcoala naturalistă are ca întemeietor pe savantul rus Vasile Vasilievici
Dokuceaev (1846-1903). El arată în lucrarea "Cernoziomul rusesc" (1883) că
solul este un corp natural de sine stătător. Solul se dezvoltă după legi proprii
şi reprezintă produsul acţiunii concomitente a factorilor pedogenetici.
Dokuceaev a formulat prima clasificare ştiinţifică a solurilor şi legile
distribuţiei geografice a solurilor pe suprafaţa globului pământesc, stabilind
conceptul zonalităţii solurilor. Colaboratorul său, Nicolai Mihailovici
Sibirţev (1860-1899) a definit cele trei mari clase de soluri ale clasificării
genetice ruse şi anume: 1 - soluri zonale, 2 - soluri intrazonale şi 3 - soluri
azonale. Această clasificare mai este utilizată în unele ţări şi a fost utilizată şi
în România până în anii 1976 - 1980.

16
 O contribuţie însemnată la dezvoltarea ştiinţei solului a avut-o şi
Konstantin Dimitrievici Glinka (1867-1927), care a preluat conducerea şcolii
pedologice ruse după Dokuceaev, apoi Konstantin K. Ghedroiţ (1872-1933),
ce a stabilit o metodologie de analiză chimică a solului, a contribuit la
definirea capacităţii de adsorbţie şi a explicat geneza solurilor alcaline.
Contribuţii ştiinţifice importante la dezvoltarea pedologiei au avut-o şi
alţi cercetători ruş, cum sunt: B. B. Polînov, I. V. Tiurin, V. A. Kovda, A. A.
Rode, M. M. Kononova, I. P. Gherasimov ş.a.
În Statele Unite ale Americii, cercetarea solului a fost organizată sub
conducerea Societăţii de Ştiinţa Solului. Printre primii cercetători ce au
studiat solul, fiind consideraţi întemeietorii pedologiei americane, s-au aflat
Eugen Woldemar Hilgard (1833-1916), ce a perfecţionat metodologia
analizelor chimice şi fizice, şi G. N. Coffey, pentru care solul era un corp
natural, ce poate fi clasificat pe baza însuşirilor proprii. Au urmat şi alţi
specialişti, cum au fost C. F. Marbut, C. E. Kellogg, J. Briggs, A. H. Munsell,
L. D. Bavier, G. D. Smith, L. A. Richards şi alţii ce s-au ocupat cu cercetarea,
clasificarea şi inventarierea resurselor de sol.
Începând cu secolul al XX-lea, ştiinţa solului s-a extins în multe ţări ale
lumii. Printre cei mai cunoscuţi şi care au adus un aport substanţial la
dezvoltarea pedologiei pot fi menţionaţi: E. Raman în Germania, W. L.
Kubiena în Austria, A. Demolon şi Ph. Duchaufour, în Franţa, G. W.
Robinson în Anglia, C. H. Edelman în Olanda, P. Treitz şi Szigmond în
Ungaria, Gh. Munteanu Murgoci, T. Saidel şi N. Cernescu în România etc.
Între 1909 şi 1924 s-au ţinut conferinţe internaţionale de agrogeologie,
iar din 1924, Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului a ţinut periodic
congrese mondiale. La aceste întâlniri, participanţii din fiecare ţară prezentau
realizările proprii din diversele domenii ale acestei ştiinţe complexe.
Totodată, pe fiecare secţiune de lucru, se stabileau noile direcţii de dezvoltare
şi noi programe internaţionale ce trebuiau realizate până la următorul
congres.
În acest sens, Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului (I.S.S.S.)
a stabilit în anul 1960, la al VII-lea Congres Internaţional pentru Ştiinţa
Solului ţinut la Madison, Wisconsin, S.U.A., elaborarea la scara 1 : 5 000 000
a hărţii de soluri a lumii. Acest proiect a fost realizat sub conducerea FAO şi
UNESCO în perioada 1961-1981, folosindu-se o unică legendă de soluri
pentru toate continentele lumii.
În 1975 a apărut “Soil Taxonomy”, clasificare realizată de pedologii
din SUA. Această lucrare se bazează pe însuşirile cuantificabile ale solurilor,
ea având o influenţă remarcabilă în dezvoltarea diagnozei şi clasificării
solurilor în diverse ţări ale lumii. De asemenea, mulţi din parametrii

17
clasificării americane au fost avuţi în vedere când s-a realizat legenda hărţii
solurilor lumii.
Proiectul hărţii de soluri a lumii şi publicarea sistemului american de
clasificarea solurilor, a făcut ca lucrările de inventariere a solurilor să fie mai
precise, iar în multe ţări au fost întreprinse prospecţiuni sistematice. În acelaşi
timp, s-au executat numeroase lucrări de cartare pedologică, necesare
studiilor de îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări sau combaterea eroziunii
solurilor), lucrărilor de evaluare a capacităţii de producţie agricolă, a celor de
zonare a culturilor sau de organizare şi exploatare agricolă şi silvică.
Frecventele întâlniri de lucru, ce au avut loc în cadrul comitetelor
însărcinate cu adunarea şi sinteza cunoştinţelor, precum şi a reuniunilor sau
excursiilor ştiinţifice, organizate în diverse colţuri ale lumii în vederea
corelării datelor, au dat posibilitate specialiştilor să realizeze o legendă unică
pentru harta solurilor lumii.
În 1968 s-a elaborat harta solurilor Europei afectate de săruri la scara
1:5.000.000, iar în perioada 1971-1981 s-a publicat sub conducerea FAO şi
UNESCO harta solurilor lumii la scara 1:5 000 000.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului, Centrul Internaţional de
Informaţii şi Referinţe despre sol de la Wageningen (Olanda) şi Divizia de
Soluri din cadrul FAO de la Roma au contribuit la progresul şi unificarea
gândirii în domeniul ştiinţei solului.
Acumularea în continuare de noi date pedologice, după publicarea
hărţii, a dus la revizuirea acestei legende şi introducerea unor precizări
suplimentare în ce priveşte identificarea solurilor la nivel superior şi inferior.
Societatea Internaţională pentru Ştiinţa Solului a iniţiat în perioada
1978-1982 un program internaţional pentru realizarea unei clasificări unice a
solurilor lumii. La diversele întâlniri ale Grupului de lucru din Comisia a V-a
(Geneza, Clasificarea şi Cartografia Solului), au fost introduse noi grupe de
soluri şi s-au făcut noi precizări în delimitarea şi încadrarea acestora.
Totodată, în 1982 s-a iniţiat un program pentru crearea Bazei Internaţionale
de Referinţă pentru Clasificarea Solului, iar elaborarea în 1988 a Legendei
revizuite a solurilor lumii a făcut ca aceasta să devină cadrul după care să se
realizeze Baza Mondială de Referinţă pentru Resursele de Sol (World
Reference Base for Soil Resources).
Această bază are ca scop să realizeze o clasificare internaţională
acceptabilă şi un bun cadru ştiinţific pentru caracterizarea solurilor. De
asemenea, ea este destinată unei mai uşoare comunicări între cercetători în
identificarea şi caracterizarea solurilor şi pentru corelarea diverselor sisteme
naţionale.

18
 2.2. Dezvoltarea ştiinţei solului în România
În ţara noastră, însemnări despre sol au apărut doar sporadic, în unele
lucrări ale unor autori din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea, N. Barbu (2002) menţionându-i pe Dimitrie Cantemir (1716), D.
Tipograful (1796), Gr. Obradovici (1807), Drăghici Manolache (1834), şi
alţii. Dar primele informaţii mai ample despre sol apar în a doua parte a
secolului al XIX-lea, în lucrările cu caracter agrar referitoare la judeţele
Dorohoi (1866) şi Putna (1869) ale lui Ion Ionescu de la Brad. Apoi, Matei
Drăghiceanu a alcătuit pentru prima dată o hartă a solurilor în spiritul şcolii
agrogeologice apusene, respectiv Harta geologico-agronomică a judeţului
Mehedinţi (1885), iar Vlad Cârnu-Munteanu şi Corneliu Roman publică în
1900 lucrarea Le sol arable de la Roumanie. După Congresul Internaţional de
Geologie, ţinut la Petersburg în 1897, Matei Drăghiceanu introduce noile idei
ale şcolii naturaliste ruse în cercetarea solului din ţara noastră.
Cercetări pedologice propriu-zice se efectuează după 1906, când se
înfiinţează secţia agrogeologică la Institutul Geologic, secţie condusă de Gh.
Munteanu Murgoci (1872-1925). El organizează, de altfel, cercetarea
sistematică a solului pe teren şi completarea informaţiilor obţinute cu analize
de laborator. Gh. Munteanu Murgoci împreună cu P. Enculescu (1879-1957)
şi Em. Protopopescu-Pake (1882- 1967) elaborează Harta zonelor de sol ale
ţării la scara 1:2.500.000, prezentată la expoziţia industrială de la Odesa
(1909) şi la prima conferinţă internaţională de pedologie de la Budapesta
(1911). Cu această ocazie se prezintă şi o vedere generală asupra zonelor de
soluri ale României, Murgoci arătând că "se constată neîndoios şi în România
strânsa legătură a zonelor de soluri cu zonele de climă şi de vegetaţie".
După primul război mondial, P. Enculescu, Em. Protopopescu-Pake,
Th. Saidel (1874-1967) şi N. Florov (1876-1948), pe baza noilor cercetări,
completează harta zonelor de sol ale ţării, pe care o publică în 1927 la scara
1:1.500.000. O dată cu solul, sunt studiate vegetaţia şi clima ţării, alcătuindu-
se în scurt timp harta zonelor de vegetaţie (P. Enculescu), şi hărţile
provinciilor climatice şi ale zonelor de umiditate în raport cu solul (N.
Cernescu).
Cercetările detaliate asupra solurilor au fost extinse în diferite părţi ale
ţării de către Em. Protopopescu - Pake, Th. Saidel, M. Popovăţ, N. Cernescu,
N. Bucur, C.V. Oprea, C. Chiriţă, Gh. Ionescu Siseşti şi alţii. După al doilea
război mondial, studiul solului în teren şi laborator se diversifică şi se
intensifică şi are loc o creştere continuă a numărul de cercetători în diverse
instituţii (Institutul Geologic, Întreprinderea Geologică de Prospecţiuni,
Institutul de Cercetări Agricole, Institutul de Cercetări Silvice şi instituţiile de
învăţământ superior).

19
 În 1961 se înfiinţează Societatea Naţională Română de Ştiinţa Solului
care organizează periodic numeroase conferinţe şi consfătuiri naţionale de
specialitate. În 1964, ca urmare a numeroaselor şi valoroaselor realizări din
pedologia Românească şi a recunoaşterii lor internaţionale, Societatea
Internaţională pentru Ştiinţa Solului desemnează România ca ţară
organizatoare al celui de al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţa Solului.
Înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie din
Bucureşti, în anul 1970, a dus la o intensificare a cercetărilor pedologice, în
special cele aplicative, aceasta şi ca urmare a dezvoltării sistemelor de
îmbunătăţiri funciare (irigaţii, desecări, combaterea eroziunii solului etc.).
Cercetările efectuate de specialişti în cadrul diverselor ramuri ale
ştiinţei solului s-au concretizat în numeroase lucrări de specialitate,
prezentate în ţară şi străinătate. În domeniul geografiei solurilor, s-au elaborat
numeroase hărţi de soluri, ce cuprind, atât părţi sau regiuni ale ţării, cât şi
sinteze la nivel naţional. Dintre cele mai importante menţionăm: Harta
Solurilor României la scara 1:1.500.000 (1960) publicată în Monografia
Geografică a României, Harta Solurilor României la scara 1:1.000.000
(1964) de către N. Cernescu, M. Popovăţ, N. Florea şi Ana Conea, prezentată
la Congresul al VIII-lea de la Bucureşti, Harta pedologică a României la
scara 1:500.000 (1971) de N. Florea, Ana Conea, I. Munteanu, H.
Asvadurov, V. Bălăceanu, C. Oancea şi M. Spirescu, Harta eroziunii
solurilor scara 1:500.000 (1976) de N. Florea, C. Orleanu şi Nadia
Ghiţulescu, Harta solurilor cu exces de umiditate la scara 1:1.000.000
(1972) de N. Florea şi I. Munteanu şi 1:500.000 (1979) de N. Florea, Nadia
Ghiţulescu, I. Mihnea şi I. Munteanu. Între anii 1963 - 1994 este publicată pe
trapeze Harta solurilor României la scara 1:200.000, redactorii celor 50 de
foi ale hărţii fiind pedologii ce au activat la Institutul Geologic,
Întreprinderea Geologică de Prospecţiuni şi apoi la Institutul de Cercetări
pentru Pedologie şi Agrochimie. Redactarea hărţii a fost coordonată de N.
Florea, V. Bălăceanu, I. Munteanu, H. Asvadurov, Ana Conea şi C. Oancea.
Cercetarea solului în România şi-a adus contribuţia şi la programul
Societăţii Internaţionale pentru Ştiinţa Solului privind întocmirea Hărţii
solurilor lumii la scara 1:5.000.000 şi a Hărţii solurilor Europei la scara
1:1.000.000. Astfel, N. Florea, Ana Conea şi I. Munteanu au redactat Harta
solurilor României, conform legendei de soluri elaborate de FAO-UNESCO,
realizând o primă corelare a solurilor din România cu legenda solurilor lumii.
Cercetătorii români au elaborat şi publicat numeroase sinteze asupra
cunoştinţelor despre solurile României. Printre cele mai cunoscute şi utile
lucrări menţionăm: Solurile României de C. Chiriţă, C. Păunescu şi D. Teaci
(1967), Geografia solurilor României de N. Florea, I. Munteanu, Camelia
Rapaport, C. Chiţu şi M. Opriş (1968), Ecopedologie de C. Chiriţă (1974),
20
Bonitarea terenurilor agricole de D. Teaci (1970, 1980), Controlul evoluţiei
solurilor în sistemele de îmbunătăţiri funciare de Gh. Sandu, V. Blănaru,
Maria Drăcea, C. Răuţă (1981), Prevenirea şi combaterea poluării solului
de C. Răuţă şi St Cârstea (1983), Situaţia agrochimică a solurilor din
România de Irina Vintilă, Z. Borlan, C. Răuţă, D. Daneliuc şi Letiţia Ţigănaş
(1984), Geografia solurilor României de N. Barbu (1987), Metodologia
elaborării studiilor pedologice de un colectiv coordonat de N. Florea, V.
Bălăceanu, A Canarache, şi C. Răuţă (1987), Fizica solurilor agricole de A.
Canarache (1990), Soils of the Romanian Danube Delta Biosphere Reserve
de I. Munteanu (1996), Geografia solurilor cu elemente de pedologie
generală de Gh. Lupaşcu (1998), Mineralele argiloase din sol. Implicaţii în
agricultură de C. Crăciun (2000), precum şi alte numeroase lucrări.
O atenţie deosebită s-a acordat problemelor legate de clasificarea
solurilor, unde trebuie menţionate câteva lucrări de referinţă: Legenda hărţii
solurilor României de Gh. Murgoci (1924), unde figurează majoritatea
tipurilor genetice de sol din ţara noastră, Lista sistematică a solurilor ţării de
N. Cernescu şi N. Florea (1962) şi câteva variante de clasificare a solurilor,
pe baza noilor concepte apărute pe plan mondial, în clasificarea americană şi
în legenda FAO-UNESCO a solurilor lumii, elaborate de Ana Conea (1974).
După experimentarea acestora şi pe baza noilor date, în 1980 este publicat
Sistemul Român de Clasificare a Solurilor de un colectiv coordonat de Ana
Conea, N. Florea şi Şt. Puiu.
Progresul cunoştinţelor despre sol, în lume şi pe plan naţional, a impus
îmbunătăţirea sistemului de clasificare (1980), astfel că în 2003 a intrat în
vigoare Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, elaborat de N. Florea şi I.
Munteanu, care, atât ca structură, cât şi ca nomenclatură, îl apropie de
sistemele utilizate pe plan mondial.

21