CURS 9 18.04.

2019

Evoluția calitativă a consoanelor limbii române:

Prin evoluția calitativă înțelegem acele transformări suferite de consoane prin deplasarea
dintr-o serie consonantică din latină în alta din română. În general e vorba de: (a) apariția unor
consoane noi (necunoscute latinei) sau (b) transformarea unor consoane în alte consoane.

Transformarea unor consoane în alte consoane:

Una dintre cele mai vechi transformări o constituie trecerea lui „v” la „b” (numită și
betacism) (ex: Victoria > Bictoria, să aivă > să aibă, lat. alveus, non albeus – Appendix Probi).
Această evoluți este atestată și în CIL (viginti > biginti, bene > vene, Valeria > Baleria, Veneria >
Beneria, Victor > Bictor, balneas > valneas, bibere > bivere, servus > serbus, vervex > berbex).
Totodată, această evoluție poate fi urmărită și ulterior în perioada trecerii de la latină la română (sau
în alte limbi romanice) – ex: lat. vervex > berbicem > berbce, lat. veteranus > betranus > bătrân, lat.
cervus > cerb, lat. corvus > corb. Această transformare nu e generală, accidental având și un „v”
păstrat intact (lat. vermis > vierme, lat. venenum > venin, lat. visciuds > veșted, lat. ventus > vânt).

Printre transformările calitative care duc la schimbarea frecvenței consoanelor limbii române
în raport cu limba latină se numără trecerea lui „l” intervocalic simplu la „r” (lat. dollus > dor, lat.
picula > pecură > păcură, lat. salem > sare, lat. molam > moară). În limba română, rotacizarea e
generală.

O altă transformare calitativă e rotacismul, adică trecerea lui „n” intervocalic la „r”. În
dacoromâna veche, rotacismul e prezent în așa-numitele texte rotacizante. (ex: lat. luna > lunră >
lură, lat. bene > binre > bire). În schimb, rotacismul caracterizează istroromâna. (ex: spune > spunre,
tânăr > tirar, până > piră, a veni > veri).

Palatalizarea labialelor, în cadrul căreia e vorba în special de oclusive și fricative labio-

dentale. De exemplu, în secolul al XVI-lea avem o formă precum „hi-veri” (= fi-vei), gropi > grochi.

Palatalizarea oclusivelor dentale apare mai ales în Crișana, Maramureș și în regiunea de nord
și centrul Transilvaniei. Vorbim despre „t”, „d” sau „n” + e,i (frat’e, d’es, bine’e). Există și trecerea
lui k’ la t’ în unele graiuri (ex: chiar > t’ar).
Evoluția grupurilor de consoane:

În limba română, „x” [ks] are două tratamente: fie x > s, fie x > ps, tratamente ce reprezintă
reflexe ale graiurilor încă din latina vulgară.

(a) X > s (lat. vixit > visit în lat.pop, lat. laxare > lăsare, lat. maxilla > măsea)

(b) X > ps (lat. coxa > coapsă, lat. fraxinus > freapsân > frasin, lat. toxicare > topsecare > a
întoxica)

Mai avem și grupul consonantic „ct” care trece la „pt”, probabil prin fazele intermediare „ht”
sau „ft” (lat. octo > opt, dar Octavia, lat. noctem > noapte, dar nocturn, lat. lactem > lapte, dar
lactate, lat. pectus > piept, dar pectoral, lat. lactuca > lăptucă, lat. fructus >frupt, dar fruct, lat. factura
> făptură, dar factură).

Grupul consnantic „gn” a devenit „mn” printr-o schimbare de articulare a lui „g” din cauza
dentalei „n”. (lat. insignare > însemnare, lat. signus > semn, lat. pugnus > pumn, dar pugnist, lat.
lignus > lemn, dar lignit, lat. cognatus > cumnat).

Notă: Menționăm faptul că limba română are o predilecție pentru grupul „mn” (pivnită >
pimniță, mic > mnic, mierlă > mnierlă, miel > mniel, mn’ală).

Grupul consonantic „tl” evoluează la „cl”, atestat încă din latina vulgară (lat.vulg, vetulus non
veclus, lat. astula > ascla > așchie).

Grupul consonantic „n” trece la „s” încă din latina vulgară (ex: lat. mensa > measă > masă,
lat. densus > des, dar dens).
Gramatica istorică:

Obiectul gramaticii istorice îl constituie studierea structurii gramaticale a limbii sub aspect
istoric, deci faptele de limbă sunt privite diacronic, urmărindu-se evoluția formelor gramaticale de-a
lungul timpului.

Până la începutul secolului al XIX-lea n-a existat o gramatică istorică. Odată cu aplicarea
metodei comparativ-istorice, a devenit posibilă înțelegerea mecanismului extrem de complicat al
dezvoltării unei limbi. Gramatica istorică demonstrează că limba se schimbă în decursul timpului și
că evoluția limbii are loc potrivit unor legi proprii.

Structura gramaticală e factorul principal al sistemului limbii. Spre deosebire de fonetică și

vocabular, structura gramaticală e mai rezistentă la transformări. O limbă își menține independența și
specificul ei în special datorită structurii gramaticale.

Structura gramaticală suferă cu timpul modificări, deși e foarte rezistentă. În această mișcare,
limba creează forme și categorii noi, care le înlătură treptat pe cele învechite. Istoria oricărei limbi ne
arată trecerea de la forme gramaticale neregulate și grele spre forme cât mai precise și adecvate.

Fiecărei limbi îi sunt proprii categorii și, de pildă, substantivul în limba română prezintă
forme diferite după gen, număr și caz, în schimb, în franceză, avem flexiune doar după gen și număr.
Totodată, în limba română avem 3 genuri, iar în cea franceză, dar și în alte limbi romanice, avem
doar 2 genuri.

În structura morfologică, limba română, ca toate limbile romanice, a organizat mai sistematic
verbul și a introdus elemente analitice în flexiune (de ex perfectul compus, viitorul), dar și
posesivele, flexiunea verbală, folosirea articolului, a morfemului „pe” în flexiunea nominală,
comparația adjectivului și a adverbului cu ajutorul altor adverbe. În schimb, limba română a păstrat
și elemente sintetice, pe care restul limbilor romanice nu le mai au, ca de exemplu formele cazuale,
genul neutru, mai mult ca perfectul etc.

Putem spune că în materie de morfologice, limba română e cea mai conservatoare dintre
limbile romanice. Urmând evoluția sistemului morfologic al limbii române, constatăm activitatea a
două tendințe: o tendință spre simplificar și o tendință de diferențiere. Tendința de simplificare se
reazliează prin unificarea sub acțiunea analogiei, care joacă un rol important în explicarea diferitelor
forme. Factorul cel mai important e analogia, care reprezintă forma care se manifestă, legea generală
de regularizare și de organizare a materialului lingvistic.

Evoluția flexiunii nominale:

Ca urmare a căderii consoanelor finale și a închiderii vocalelor finale neaccentuate, au

dispărut desinențele cazuale din latină. (N: casa, Ac: casam, m.N: lupus, Ac.m: lupum). În urma
acestei omonimii, începe un proces îndelungat de răspândire și generalizare a criteriului de formare a
cazurilor cu ajutorul prepozițiilor. Așadar, dintr-o limbă latină sintetică, s-a ajuns la limbi romanice
analitice în care diferențierea se va face prepozițional.