CURS 5 28.03.

2019

Evoluția diftongilor „ea”, „oa” și „ie”:

(a) Diftongul „ea” s-a monoftongat la „a” în dacoromână când era precedat de o consoană
labială (ex: lat. pira > peară > pară, lat. feta > feată > fată, lat. vera > veară > vară, lat. veridia >
vearză > varză).

Dacă în silaba urmăroare se află o vocală de timbru palatal, în rădăcină se revine la vechiul
„e”(ex: feta > feată > fete).

În româna din sudul Dunării, monoftongarea lui „ea” după labiale nu s-a mai produs (ex:
feată, niviastă).

De asemenea, diftongul „ea” devine „e” în dacoromână când în silaba următoare se află „e”,
indiferent de consoana precedentă diftongului (ex: lat. legem > leage > lege, lat. decem > dzeace >
zece, lat. oricla > ureache > ureche).

(b) Diftongul „oa” s-a menținut în toate situațiile, însă sunt și cazuri în care se
monoftonghează (vezi condițiile diftongului anterior). (ex: lat. porta > poartă > porți, lat. molam >
moară > mori).

(c) Diftongul „ie” a apărut în română dintr-un „e” deschis sau scurt sub accent. (ex: lat.
ferrum > fier, lat. pellem > piele, lat. pectus > piept). Acest diftong a apărut spontan, adică n-a fost
determinat de vocala următoare.

Când „e” scurt sub accent avea în vecinătate o nazală, diftongul nu s-a produs. (ex: lat.
dentem > dinte, lat. teneo > țiu, lat. tenerus > tânăr, lat. veneris > vineri, lat. veniu > viu).

De asemenea, nu s-a diftongat „e” scurt sub accent nici când era precedat de un „r” forte (ex:
lat. reus > rău, lat. crepo > crăp).

Consoanele „t”, „d”, „s” de dinanintea diftongului „ie” s-au asibilat, adică sub influența unui
iot pe care l-au absorbit, au devenit „ț”, „dz” („z”) sau „ș”. (ex: lat. texo > țiesu > țes, lat. sessum >
șiesu > șes)
Evoluția vocalelor neaccentuate:

În majoritatea situațiilor, „a” neaccentuat s-a închis la „ă”. În limba română se remarcă în
general o tendință de închidere a vocalelor în poziție neaccentuată. Cazul ce mai des întâlnit după „a”
este al vocalei „o”, care în poziție neaccentuată devine „u”. (lat. homo > om(u), lat. canto > cânt(u) ).

Este de remarcat faptul că în elementele slave „o” final de la neutrele „sito” și „okna”
(asimilate femininului românesc) a fost înlocuit prin analogie cu desinența de feminin „a”.

„O” se închide și atunci când se găsește în poziție neaccentuată medială – ex: lat. leporem >
iepure, lat. porcarius > purcariu, lat. rogare > rugare, lat. dominica > duminică, lat. cognatus >
cumnat, lat. formosus > frumos. Se poate observa această evoluție și când avem o poziție inițială –
ex: ordire > urzire, oricla > ureche.

Restabilirea formelor cu „o” primar la cuvintele de origine latină se poate datora și faptului că
la unele elemente slave, „u” neaccentuate devine „o”, schimbare înleznită și de o posibilă articulație
cu „o” din silaba următoare (ex: sl. umoriti > omorî, sl. ugoru > ogor). Sunt și cazuri în care „o” nu
cunoaște evoluție (ex: sl. lopata > lopată, sl. bogatu > bogat).

Închiderea lui „e” neaccentuate e accidentală (lat. cereseia > cireașă, lat. demanitia >
demâneață > dimineață, lat. petiorus > picior). În alte cazuri, „e” neaccentuate nu a trecut la „i” din
cauze morfologice – de pildă pluralul adjectivelor feminine (bună vs bune). Rezultate omonime se
observă și la substantivele feminine de declinarea a III-a: lume, vulpe.

Din cele spuse, rezultă că un sune cu valoare morfematică rezistă schimbărilor fonetice. În
limba populară, „e” care funcționează ca desinență de plural devine „i” la formele articulate (caprele
> caprile, fetele > fetile, ferestrele > fereștile).

Consonantism:

În general s-a păstrat scheletul consonantic al limbii latine, ceea ce diferențiază limba română
de restul limbilor romanice, al căror sistem consonantic e mai puțin stabil (ex: lat. digitum > deget
(ro), doigt (fr); lat. factum > fapt (ro) ). Cu toate acestea, în limba română se întâlnesc și consoane
care nu existau în latină:

- Oclusive-palatale: k' și g'

- Fricative prepalatale: ș, j
- Semioclusive prepalatale: č, ğ
- Africate dentale: ț, dz
- Dentala fricativă: z
- Constrictiva laringală: h

Evoluția cantitativă a consoanelor:

Consoana bilabială surdă „p” s-a păstrat:

- La inițială de cuvânt: lat. pacem > pace, lat. pavonem > păun, lat. porta > poartă
- Cuvinte de alte origini: alb. Perrua > pârâu, sl. pivnica > pivniță, magh. Pelda > pildă, tc.
pence > pingea
- În poziție medială, indiferent de originea cuvântului: lat. superare > supărare, lat. caput >
cap, lat. rapire > răpire, sl. klopotu > clopot, neogr. Ghipsos > ipsos.
- Consoana geminată „pp” trece la „p” – ex: apparare > apărare

Bilabiala „b” s-a păstrat:

- La inițială de cuvânt, când preceda o vocală accentuată și când se afla înaintea unei vocale
protonice (ex: lat. barba > barbă, lat. banis > ben, lat. basilica > biserică, alb. Buze > buză,
sl. bogatu > bogat, tc. bereket > berechet, magh. Ber > bir).
- În poziție medială se păstrează într-o singură situație – când e urmat de iot: lat. robeus >
roib, lat. cubium > cuib, lat. habeat > (să) aibă, dar lat. caballus > cal, lat. hiberna > iarnă.
- La cuvintele de altă origine: sl. ljubiti > a iubi, sl. treba > treabă, magh. Szaba > sobă, tc.
habar > habar.

Rezultă că, înainte de contactul cu slavii, „b” medial latinesc s-a pierdut.
Bilabiala sonoră „m” s-a păstrat:

- La inițială de cuvânt: lat. mane > mâine, lat. mergere > merge, lat. merenda > merindă,
lat. mensa > masă, lat. montem > munte
- Cuvinte de alte origini: alb. Mal > mal, alb. Mugull > mugur > mugure, sl. milostivu >
milostiv, neogr. Manedha > monedă, tc. meteris > metereză
- În poziție medială: lat. homo > omu, lat. coma > coamă, lat. camisia > cămașă, sl.
gramada > grămadă, gr. Kamata > camătă, magh. Tamadni > a tămădui
- Consoana geminată „mm” se păstrează ca „m” simplu: lat. committere > (în)cumetare