Dr.

Sorin Braşoveanu

Dreptul familiei
Suport de curs

2012

1
 Cuprins

Cursul 1. Noţiuni generale despre familie şi dreptul familiei ................................................ 3

Cursul 2. Uniunea liberă şi Logodna .................................................................................... 9
Cursul 3. încheierea căsătoriei ............................................................................................. 13
Cursul 4. Nulitatea căsătoriei ........................................................................................... .....21
Cursul 5. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi .............................. 25
Cursul 6. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi ........................ 29
Cursul 7. încetarea şi desfacerea căsătoriei......................................................................... 36
Cursul 8. Procedura divorţului ............................................................................................ 45
Cursul. 9. Rudenia şi Afinitatea .......................................................................................... 53
Cursul 10. Filiaţia faţă de mamă (Maternitatea) ................................................................. 58
Cursul 11. Filiaţia faţă de tată (Paternitatea) ...................................................................... 66
Cursul 12. Paternitatea din afara căsătoriei ........................................................................ 74

2
 Cursul 1.

Noţiuni generale despre familie şi dreptul familiei

Capitolul 1. Noţiuni generale despre familie

1.1. Noţiunea de familie

Etimologic termenul de familie provine din latinescul familia (ae), care înseamnă
totalitatea membrilor dintr-o casă sau gintă.
Noţiunea de familie poate fi privit din dou puncte de vedere: sociologic şi juridic.
Din punct de vedere sociologic familia ca form specific de comunitate uman desemneaz
grupul de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizeaz prin comunitate
de viaţă, interese şi întrajutorare.
Din punct de vedere juridic, noţiunea de familie nu a fost definit în Codul familiei. De
asemenea, referitor la noţiunea de familie găsim la diferite reglementări interne (de exemplu art.48
alin.1 din Constituţie, art.117 din Legea nr.114/1996, etc) şi internaţionale (de exemplu art.16
parag.1 din Declaraţia universal a drepturilor omului).

1.2. Caracterele juridice şi funcţiile familiei

1.2.1. Caracterele juridice
Literatura de specialitate prezint următoarele caractere juridice ale familiei:

familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi;

pe egalitatea, pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor;

copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie;

copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
drepturilor lor;

persoanele cu handicap se bucur de protecţie specială;

3

părinţii au dreptul de a asigura potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine;

1.2.2. Funcţiile familiei

Doctrina arată că familia îndeplineşte următoarele funcţii:

funcţia de reproducere a populaţiei şi perpetuare a speciei,

funcţia economică;

funcţia educativă.

4
 Capitolul 2. Dreptul familiei

2.1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei

2.1.1. Definiţia dreptului familiei

În literatura de specialitate dreptul familiei este definit ca totalitatea normelor juridice
care reglementeaz raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie
şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii
şi întăririi familiei.

2.1.2. Obiectul dreptului familiei

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl formează raporturile de
familie. Acestea sunt:
a. Raporturile de căsătorie
Prin art.48 pct.1 din Constituţia României şi art.1 alin.2 din C. fam. se consacră
principiul conform căruia familia are la bază căsătoria liber consimţit între soţi. Pentru
consolidarea căsătoriei normele dreptului familiei reglementeaz atât probleme legate de
încheierea căsătoriei, desfiinţarea şi desfacerea acesteia, cât şi raporturile personale şi
patrimoniale dintre soţi.
b. Raporturile care rezultă din rudenie
Prin rudenie se înţelege legătura firească dintre mai multe persoane care coboară unele
din altele (exemplu: tată, fiu, nepot) sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent
comun.
c. Raporturile care rezultă din adopţie
Adopţia este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie între adoptat
şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator, ori adoptator şi rudele acestuia, pe de alt parte,
asemănătoare celor care există în cazul adopţiei fireşti.
d. Unele raporturi care sunt asimilate de lege sub anumite aspecte, cu raporturile de
familie
Exist unele relaţii care sunt asimilate de lege raporturilor de familie astfel: relaţii care
rezult din luarea spre creştere şi educare a unui copil, etc..

5
 2.2. Izvoarele dreptului familiei
Prin izvoarele dreptului familiei, în sens formal, se desemnează forma exterioară pe care
o îmbracă normele juridice în materie, respectiv, sursa în care sunt formulate.
Majoritatea normelor dreptului familiei se regăsesc în Codul familiei.
În noul Cod civil adoptat prin Legea nr.287 din 17 iulie 2009 familia este reglementată
în Cartea a II-a intitulat „Despre familie”, art. 258 - 534.
Dispoziţii ale dreptului familiei există şi în alte acte normative, cum ar fi spre exemplu:
Codul civil; Codul de procedură civilă; Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice; Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei, etc.
În afara izvoarelor interne există şi izvoare internaţionale care conţin norme de dreptul
familiei ca de exemplu: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice; Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, etc.

2.3. Reglementarea principiilor generale ale dreptului familiei

Cunoaşterea principiilor generale care guvernează relaţii de familie ajută la darea
soluţiei în acele materii în care legislaţia nu este suficient de explicită sau nu conţine nici o
reglementare şi la determinarea măsurii în care dispoziţiile Codului familiei referitoare la relaţiile
de familie se completează cu dispoziţiile din alte acte normative.
Potrivit dispoziţiilor din Codul familiei literatura de specialitate a consacrat următoarele
principii care stau la baza relaţiilor de familie:
1. principiul ocrotirii familiei şi căsătoriei. Art.1 alin.1din Codul familiei dispune că: „Statul
ocroteşte căs toria şi familia, el sprijină prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi
consolidarea familiei”.
2. principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului. Art.1 alin.2 din Codul familiei prevede
că: „Statul apără interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi
educarea tinerei generaţii”.
3. principiul liberului consimţit al viitorilor soţi la încheierea căsătoriei. Potrivit dispoziţiilor
alin.3 al art.1 din Codul familiei „familia are la bază căsătoria liber consimţit între soţi”.
4. principiul monogamiei. Art. 5 din Codul familiei arată că „este oprit să se căsătoreasc
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.” Dacă se încalcă acest principiu
sancţiunea prevăzută de Codul familiei este nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii Din
punct de vedere penal fapta constituie infracţiunea de bigamie şi atrage pedeapsa închisorii.

6
5. principiul egalităţii în drepturi a soţilor. Art.1 alin.4 din Codul familiei menţionează că „În
relaţiile dintre soţi, precum şi în exercitarea drepturilor faţă de copii, bărbatul şi femeia au
drepturi egale”.
6. principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinteşti faţă de copiii lor.
Potrivit art.1 alin.5 şi art.97 alin.ultim din Codul familiei drepturile părinteşti se exercită numai în
interesul copiilor, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţie, sub
controlul şi îndrumarea efectiv a autorităţii tutelare”.
7. principiul acordării sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei. Art.2
din Codul familiei prevede că „Relaţiile de familie se bazeaz pe prietenie şi afecţiune reciproc
între membrii ei, care sunt datori să- i acorde unul altuia sprijin moral şi material.”

2.5. Legătura dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Raporturile juridice care formează obiectul dreptului familiei sunt complexe, având
legături şi cu alte ramuri de drept.
Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional
Constituţia României consacră o serie de principii pe care le regăsim în dreptul familiei
spre exemplu: principiul căsătoriei liber consimţite între soţi; principiul egalităii soţilor;
principiul dreptului şi îndatorii părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor,
etc..
Legătura dreptului familiei cu dreptul administrativ
Dreptul administrativ reglementeaz o serie de instituţii şi organe ale administraţiei
publice care au atribuţii în aplicarea reglementărilor privitoare la instituţii ale dreptului familiei.
Legătura dreptului familiei cu dreptul civil
Corelaţia dintre dispoziţiile dreptului civil şi dreptul familiei nu constă în modul de
reglementare, ci în modul în care dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale
dreptului civil.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil
În raport cu dreptul familiei, dreptul procesual civil reprezint mijlocul prin care se poate
ajunge la constatarea existen ei sau inexisten ei unui drept, la restabilirea unui drept încălcat sau
la crearea unor situaţii noi în cadrul relaţiilor de familie.
Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii
Dreptul muncii cuprinde dispoziţii care se referă la: ocrotirea familiei, interesele mamei
şi a copilului.

7
 Legătura dreptului familiei cu dreptul penal
Codul penal reglementează în Capitolul I Infracţiuni contra familiei din titlul al XIX-lea
- Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual penal
Dispoziţiile dreptului familiei au legături cu anumite norme de drept procesual penal.
Astfel, spre exemplu art. 480-493 din C. pr. pen. conţin dispoziţii referitoare la procedura în
cauzele cu infractori minori.
Legătura dreptului familiei cu dreptul fiscal
Dispoziţiile dreptului familiei au legături cu anumite norme de drept fiscal. Codul fiscal
în Capitolul III - Impozitul pe venituri din salarii din Titlul III Impozitul pe venit - trateaz în
dispoziţiile art. 55 alin. 4 sumele ce nu sunt incluse în veniturile salariale.
Legătura dreptului familiei cu dreptul internaţional privat
Dispoziţiile dreptului familiei se completeaz cu dispoziţiile dreptului internaţional
privat.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat cuprinde
dispoziţii referitoare la relaţiile de familie.

8
 Cursul 2.
Uniunea liberă şi Logodna

Capitolul 3. Uniunea liberă sau concubinajul

3.1. Noţiunea de uniune liberă sau concubinaj

În literatura de specialitate concubinajul sau uniunea liber consimţit ori căsătorie
nelegitim este convieţuirea de fapt sau menajul în comun dintre un bărbat şi o femeie o perioadă
relativ îndelungată de timp, fără ca aceştia să fie căsătoriţi (între ei sau cu alte persoane).

3.2. Aspecte juridice ale uniunii libere sau ale concubinajului

Concubinajul nu este o uniune juridică întrucât nu este reglementat de legislaţia
românească. Legea română nu interzice expres concubinajul.
Ca regulă concubinajul este o „căsătorie de probă”. Accentul cade pe stabilitatea şi
continuitatea legăturilor dintre parteneri.
O distincţie importantă s-a conturat în doctrină cu privire la cauza imorală sau ilicită a
contractelor încheiate în scopul începerii sau menţinerii unei relaţii de concubinaj.
Dreptul românesc recunoaşte existenţa unor efecte juridice ale concubinajului.

9
 Capitolul 4. Logodna în dreptul românesc

4.1. Noţiuni introductive despre logodnă

În vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera „obligaţia de a
face”, adică de a încheia căsătoria. Neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgea răspunderea
logodnicului vinovat, care era dator să plăteasc despăgubiri.
În primele pravile scrise în limba român căsătoria era precedat de logodnă (numită şi
făgăduială sau învoială ).
În Codul Calimah normele juridice privind logodna sunt incluse în parag. 64 -70 din
Capitolul al II lea „Pentru dritul căsătoriei” al Părţii I intitulat „Pentru dritul persoanelor”.
Legiuirea Caragea în Partea a III-a, Capitolul XV reglementează logodna.
Codul civil Al. I. Cuza (1865) nu a mai reglementat această instituţie întrucât legiuirile
româneţti din secolul XVII până în secolul al XIX-lea i-au ataşat acesteia o coloratură religioasă.
În Codul familiei intrat în vigoare în anul 1954 (de inspiraţie sovietic ) instituţia
logodnei nu este reglementată.

4.2. Noţiunea de logodnă, condiţiile de fond ale logodnei şi desfacerea logodnei

Noţiunea de logodnă
Logodna se încheia prin promisiunea de căsătorie în faţa martorilor care putea fi urmată,
cel mai frecvent, de schimbul de inele şi de sărutarea tinerilor, de schimbul de daruri de logodnă,
de o ceremonie religioasă şi de un ospăţ . Această ceremonie religioasă dădea legăturii dintre cei
doi tineri valoarea unei cununii pe jumătate săvârşită.
Condiţiile de fond ale logodnei
Pentru încheierea logodnei, era necesar atât consimţământul părinţilor cât şi cel al
logodnicilor. În situaţia în care părinţii unuia dintre logodnici nu se înţeleg asupra logodnei,
opinia bărbatului avea prioritate.
Desfacerea logodnei
Logodna se poate desface pentru anumite motive prevăzute de pravilă cum ar fi: fata
însărcinată cu altul, vârsta mai mic decât cea admisă, îndrăcirea unuia dintre logodnici, dorinţa
unui logodnic de a se călugări etc. În practică, multe dintre logodne se desfăceau din pricina
opoziţiei unuia dintre logodnici sau a părinţilor. La desfacerea logodnei, vinovatul trebuie să
restituie tot ce a primit de la celălalt logodnic şi adesea trebuie să plătească şi daune.

10
 Capitolul 5. Noţiuni generale despre căsătorie

5.1. Aspecte introductive despre instituţia căsătoriei

În primele pravile scrise în limba român s-a acordat o importanţă deosebită căsătoriei,
aceasta fiind studiat atât sub aspectul condiţiilor pentru încheiere validă a ei, a efectelor pe care le
produce şi a cauzelor pentru care poate fi desfăcută.
În legiuirile româneşti de la începutul sec. al XIX – lea instituţia căsătoriei a fost şi mai
amănunţit reglementată iar definiţia acestei instituţii a devenit extrem de explicită şi completă.
Codul civil Al. I. Cuza (1865) nu conţinea o definiţie expresă a căsătoriei.
Codul familiei atribuie termenului de căsătorie dou înţelesuri:
1. de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se căsătorească în condiţiile şi în formele
prevăzute de lege (art. 3 – 18 C. fam.);
2. situaţie juridică, adică un statut legal al soţilor (art. 25 -36).
Deci, Codul familiei nu defineşte noţiunea de căsătorie dar doctrina din dreptul
românesc a suplinit acest gol. Astfel, căsătoria este definită drept acordul de voinţă dintre un
bărbat şi o femeie, realizat în condiţiile şi cu solemnităţile prevăzute de lege, în scopul de a
întemeia o familie.

5.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină s-au exprimat numeroase opinii cu privire la natura juridică a căsătoriei care
pot fi grupate în trei teorii:
a. teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerat un contract;
b. teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică;
c. teoria contractual-instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un contract cât
şi o instituţie juridică.

5.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Din definiţia căsătoriei rezultă că aceasta are următoarele caractere juridice:
1. căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie;
2. căsătoria este liber consimţită;
3. căsătoria este momogamă;
4. căsătoria se încheie în formele cerute de lege;
5. căsătoria are un caracter civil;
6. căsătoria se încheie pe viaşă;

11
7. căsătoria se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi între bărbat şi femeie;
8. căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii .

12
 Cursul 3.
Încheierea căsătoriei.
Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei.
Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei.
Condiţiile de forma

Capitolul 6. Încheierea căsătoriei

Încheierea unei căsătorii valabile presupune existen a a trei condiţii:

1. condiţii de fond;
2. lipsa impedimentelor;
3. condiţii de formă.

6.1. Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei

6.1.1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de fond necesare încheierii căsătoriei
Prin condiţii de fond se înţeleg acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea
căsătoriei pentru ca ea să fie valabilă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei se clasifică în funcţie de următoarele criterii astfel:
1. În funcţie de consacrarea lor legislativă:
a. condiţii de fond exprese
b. condiţii de fond virtual.
2. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul neîndeplinirii lor:
a. condiţii de fond dirimante;
b. condiţii de fond prohibitive.
3. După scopul pe care-l urmăresc şi elementele a căror existenţă o vizează la încheierea
căsătoriei condiţiile de fond se clasifică în:
a. condiţii de ordin fizic;
b. condiţii de ordin psihic
c. condiţii de ordin moral.

13
 6.1.2. Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei potrivit dispoziţiilor
Codului familiei
În mod expres, Codul familiei prevede trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei:
1. vârsta matrimonială este prevăzută de art. 4 din C. fam. care prevede: „Vârsta minim de
căsătorie este de optsprezece ani (alin. 1). Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea
părinţilor săi, ori, dup caz, a tutorelui şi cu autorizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului în a cărei rază teritorial îşi are domiciliul (alin. 2.) Dacă unul dintre părinţi
este decedat sau se afla în imposibilitate de a- i manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte
este suficientă (alin. 3). Daca nu exista nici părinţi, nici tutore care să poat încuviinţa căsătoria,
este necesar încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile
părinteşti (alin.4).”
2. comunicarea stării sănătăii este prevăzută de art. 10 din C. fam „Căsătoria nu se va încheia
dacă viitorii soţi nu declară că i-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor. În cazul în care, prin
lege specială, este oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispoziţiile acelei
legi”;
3. consimţământul viitorilor soţi este prevăzut de art. 16 din C. fam. „Căsătoria se încheie prin
consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie prezenţi, împreuna în faţa delegatului
de stare civilă, la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-şi da consimţământul personal şi în
mod public, în faţa ofiţerului de stare civilă (alin.1). Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea
specială, delegatul de stare civilă va putea încheia căsătoria şi în afara sediului serviciului de
stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în alineatul precedent (alin2.)”;
Cea de a patra condiţie care nu este prevăzută de Codul familiei dar recunoscută în
unanimitate de literatura de specialitate este diferenţierea de sex.
4. Diferenţierea de sex este o condiţie de fond virtuală şi dirimantă, rezultând din interpretarea
dispoziţiilor Codului familiei. Dovada îndeplinirii ei rezultă din certificatele de naştere ale
viitorilor soţi care atestă şi sexul persoanei.

6.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei

6.2.1. Noţiuni generale despre lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei
Impedimentele la încheierea căsătoriei sunt acele împrejurări expres prevăzute de lege,
a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa lor
determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria. Impedimentele se invocă împotriva

14
viitorilor soţi pe calea opoziţiei la căsătorie sau din oficiu de către delegatul stării civile.
Literatura de specialitate clasifică impedimentele la încheierea căsătoriei în funcţie
de următoarele criterii:
1. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei cu ignorarea
impedimentelor avem:
impedimente dirimante;
impedimente prohibitive.
2. În funcţie de persoanele între care există impedimentele avem:
impedimente absolute;
impedimente relative.
3. În funcţie de domeniul relaţiilor sociale din care izvorăsc anumite impedimente, acestea se
clasifică în:
impedimente de ordin biologic;
impedimente de ordin moral;
impedimente de ordin psihic.

6.2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei prevăzute de Codul

familiei
Potrivit art. 5 din C. fam. „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau
femeia care este căsătorită.”
Art. 6 din C. fam. prevede în alin. 1 „ Este oprit căsătoria între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice,
căsătoria între rudele în linie colateral de gradul al patrulea poate fi încuviinţată de preşedintele
Consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucureşti, care acordă dispensă de
rudenie” (alin 2).
Alin. 1 al art. 7 din C. fam. prevede că: „Este oprită căsătoria:
a. între adoptator sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel adoptat ori descendenţii acestuia, de alta;
b. între copii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copii acestuia, de alta;
c. între cei adoptaţi de aceeaşi persoană”.
Alin.2 al aceluiaşi articol dispune: „Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele
prevăzute la lit. b( şi c) de mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2.”
Art. 8 din C. fam. dispune că: „În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră ce se află sub tutela sa.”

15
 Potrivit art. 9 din C. fam. „Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal,
precum şi cel care este lipsit vremelnic de facultăile mintale, cât timp nu are discernământul
faptelor sale.”
6.2.3. Prezentarea lipsei impedimentelor la încheierea căsătoriei
1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute (starea de bigamie). În situaţia în care o
persoană este căsătorită nu poate încheia o nou căsătorie întrucât se încalcă principiul
monogamiei.
2. Interzicerea căsătoriei între rude. Căsătoria este interzis între rudele apropiate.
3. Interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie. Este interzisă căsătoria între: adoptator şi
adoptat; ascendenţii adoptatorului şi adoptat; adoptator şi descendenţii adoptatului; ascendenţii
adoptatorului şi descendenţii adoptatului; copii celui care adopt şi adoptat; copii celui care adoptă
şi copii adoptatului precum şi între cei adopta şi de aceeaşi persoană.
Codul familiei în art. 7 alin. 2 prevede ca şi excepţie posibilitatea căsătoriei între copii
celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copii acestuia, de alta; precum şi între cei adoptaţi
de aceea şi persoană pentru motive temeinice.
4. Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră. Legiuitorul a înţeles să oprească
încheierea căsătoriei şi minorul aflat sub tutela sa, deoarece perspectiva unei astfel de căsătorii ar
aduce minorului prejudicii morale (fiindc tutorele trebuie să se îngrijeasc de minor întocmai ca
un părinte) sau chiar materiale.
5. Interzicerea căsătoriei alienatului mintal şi debilului mintal. Alienaţia şi debilitatea mintal
constituie impediment la căsătorie atât în cazul în care au fost constatate prin procedura specială
a interdicţiei, cât şi în cazul în care nu au fost constatate printr-o asemenea procedură, deoarece
legea nu distinge.
6. Interzicerea căsătoriei persoanelor lipsite temporar de discernământ. Lipsa vremelnic a
facultăţilor mintale constituie o piedică legală temporar la încheierea căsătoriei.
7. Interzicerea căsătoriei între persoane de acelaşi sex. În situaţia în care cei doi viitori soţi
sunt de acelaşi sex căsătoria lor nu va putea avea loc fiind lovit de nulitate absolută.

2.2.4. Dovada inexistenţei impedimentelor la încheierea căsătoriei

Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de căsătorie că nu exist nicio piedică
pentru încheierea căsătoriei.
Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face dovada existenţei unor
asemenea împrejurări.
Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă este obligat să le facă se va

16
constata existenţa unui impediment la încheierea căsătoriei, cererea de a încheia căsătoria va fi
respinsă.

Condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei

6.3. Condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei

Condiţiile de formă ale actului juridic al căsătoriei se refer la procedura de
încheiere a căsătoriei, desfăşurată în etape, prin care se urmăreşte, pe de o parte, asigurarea
respectării condiţiilor de fond prescrise de lege (existenţa condiţiilor de fond şi lipsa
impedimentelor), iar pe de alt parte garantarea recunoaşterii publice a căsătoriei şi întocmirea
înscrisului doveditor al acesteia.

6.3.1. Condiţiile de formă ale căsătoriei prevăzute în Codul familiei

Codul familiei prevede următoarele condiţii de formă la încheierea căsătoriei:
Art. 11 prevede: „Căsătoria se încheie în faţa delegatului de stare civilă al Consiliului
popular al comunei, oraşului, al municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în
cuprinsul căruia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.”
Art. 12 alin. 1 dispune: „Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declaraţia de
căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria”.
Alin. 2 „Dac unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde urmează a se încheia
căsătoria, el va putea face declaraţia de căsătorie în localitatea unde se află, la serviciul de stare
civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere, serviciului de stare civilă competentă
pentru încheierea căsătoriei.
Art. 13 dispune: „În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există nici o
piedică legală la căsătorie. Odată cu declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de
lege.”
Art. 13^1 menţionează: „În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de
stare civilă va dispune publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat, la
sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria (alin.1). Extrasul din declaraţia de
căsătorie va cuprinde, în mod obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi,
precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la căsătorie, în termen de 10 zile de la
data afişrii” (alin.2).
Art. 14 prevede: „Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o piedică
legală ori dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite (alin.1). Opunerea la căsătorie se va face

17
numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază (alin.2)”.
Art. 15 dispune: „Delegatul de stare civil va refuza să constate încheierea căsătoriei
dacă, în temeiul verificărilor ce este dator sa facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce
are, găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite”.
Art. 16 menţionează: „Căsătoria se încheie prin consimţământul viitorilor soţi. Aceştia
sunt obligaţi să fie prezenţi, împreună în faţa delegatului de stare civilă, la sediul serviciului de
stare civilă, pentru a- i da consimţământul personal şi în mod public, în faţa ofiţerului de stare
civilă (alin.1).
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare civilă va putea
încheia căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor
prevăzute în alineatul precedent”(alin.2).
Art. 17 prevede: „Ofiţerul de stare civilă, luând consimţământul viitorilor soţi, va
întocmi de îndată, în registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către
soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă”.
Art. 18 menţionează: „Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de căsătorie,
eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă”.

6.3.2. Formalităţi premergătoare încheierii căsătoriei

1. Declaraţia de căsătorie
Viitorii soţi pentru a putea încheia căsătoria vor întocmi o declaraţie de căsătorie.
Declaraţia de căsătorie se va face potrivit art. 12 alin. 1 din C. fam. „la serviciul de stare civilă la
care urmează a se încheia căsătoria. Ca şi excepţie, declaraţia de căsătorie se poate face şi în alt
loc în cazurile expres prevăzute de lege.
În situaţia în care viitorul soţ este minor, părinţii sau, dup caz, tutorele vor face personal
o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei.
Declaraţia de căsătorie se face în situaţia în care unul dintre viitorii soţi sau tutorele nu
se află în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, la primăria în a cărei rază teritorială îşi
au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a
se încheia căsătoria.
2. Opoziţia la căsătorie
Opoziţia la căsătorie sau opunerea la căsătorie este actul prin care o persoan aduce la
cunoţtinţa ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări care constituie impediment la
căsătorie sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă a căsătoriei.

18
 6.3.3. Formalităţi concomitente încheierii căsătoriei
(Procedura încheierii căsătoriei)
Condiţiile de formă prevăzute de lege pentru momentul încheierii căsătoriei se refer la:
localitatea şi locul unde se încheie căsătoria; competenţa ofiţerului de stare civilă;
solemnitatea şi publicitatea celebrării căsătoriei.
1. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria
Localitatea în care se va încheia căsătoria este determinată de domiciliul sau de
reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Domiciliul acestora se dovedeşte prin cărţile de identitate
ale celor doi viitori soţi. Reşedinţa acestora se dovedeşte prin viza de flotant.
Locul încheierii căsătoriei îl reprezintă sediul serviciului de stare civilă potrivit art.

2. Competenţa ofiţerului de stare civilă

Competenţa ofiţerului de stare civilă se determină sub întreit aspect:
• Competenţa personală (ratione personae;
• Competenţa teritorială (ratione loci);
• Competenţa materială (ratione materiae).

3. Încheierea căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă la data fixată pentru celebrarea căsătoriei va proceda în felul
următor:
□ identifică pe baza actelor de identitate viitorii soţi şi constată că nu sunt opoziţii şi
impedimente la încheierea căsătoriei;
□ în cazul soţilor minori, considerăm că acesta este momentul în care se mai poate da
încuviinţarea părinţilor, dacă nu a fost dată anterior;
□ constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la încheierea căsătoriei, după ce ia
consimţământul ambilor candidaţi;
□ ia consimţământul viitorilor soti în vederea încheierii căsătoriei;
□ declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului viitorilor soţi;
□ citeşte dispoziţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile soţilor;
□ întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă corespunzător, act semnat de
ofiţerul de stare civilă, de soţi (cu numele care s-au învoit să-1 poarte în timpul căsătoriei)
şi de cei doi martori;
□ ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales;
□ face menţiunea pe buletinul de identitate al soţului care şi-a schimbat numele;

19
 □ eliberează soţilor certificatul de căsătorie.

4. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei

Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în următoarele:
□ căsătoria se încheie în fata ofiţerului de stare civilă;
□ căsătoria se încheie la sediul autorităţii competente;
□ căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi, care îşi exprimă
personal consimţământul;
□ căsătoria se încheie în prezenţa a doi martori;
□ căsătoria se încheie la data stabilită;
□ căsătoria se încheie numai după ce constată îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru
încheierea valabilă a acesteia.
Publicitatea încheierii actului juridic al căsătoriei reclamă asigurarea accesului
oricărei persoane care doreşte să asiste la ceremonie, fără a fi necesară prezenţa efectivă a
publicului.

5. Momentul încheierii căsătoriei

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă constată
existenţa consimţământului viitorilor soţi, îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea
unei căsătorii valabile şi îi declară căsătoriţi.
6.3.4. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
1. Întocmirea actului de căsătorie
Ofiţerul de stare civilă după încheierea căsătoriei, întocmeşte, de îndată, actul de
căsătorie, în registrul actelor de stare civilă, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi
de către ofiţerul de stare civilă."
De asemenea, ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de căsătorie despre
regimul matrimonial ales. El are obligaţia ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul
prevăzut la art. 334 alin.l, precum şi după caz, notarului public care a autentificat convenţia
matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
2. Dovada căsătoriei
Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie eliberat pe
baza acestuia.

20
 Cursul 4.
Nulitatea căsătoriei

Capitolul 7. Nulitatea căsătoriei

7.1.Notiunea de nulitate a căsătoriei şi clasificarea nulităţilor căsătoriei

7.1.1. Noţiunea de nulitate a căsătoriei
Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine ca urmare a
nerespectării unora din cerinţele de valabilitate stabilite de lege, constatarea sau pronunţarea sa
înlăturând de regulă efectele acelei căsătoriei.
7.1.2. Clasificarea nulităţilor căsătoriei
Nulitatea căsătoriei se clasifică în funcţie următoarele criterii:
1. In funcţie de consacrarea lor legislativă nulităţile căsătoriei pot fi:
- nulităţi exprese;
- nulităţi virtuale;
2. In funcţie de regimul juridic aplicabil nulităţile căsătoriei pot fi:
- nulităţi absolute;
- nulităţi relative;

7.2. Reglementarea juridică a nulităţii căsătoriei în Codul familiei

Nulitatea căsătoriei este reglementată în Codul familiei în Capitolul II intitulat
„Nulitatea căsătoriei" din Titiul I denumit „Căsătoria".
Potrivit dispoziţiilor art. 19 „Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor
prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a, 9, 13^1 si 16."
Art. 20 prevede că „Căsătoria încheiată împotriva dispoziţiilor privitoare la vârsta legală
nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru
căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinata."
Art. 21 dispune: „Căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a
fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin
violenţă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui consimţământ a fost
viciat, în termen de şase luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a
vicleniei.

21
 Art. 22 menţionează: „In cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a
recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă
rămâne valabila (alin.l). Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii casatorii (alin.2)."
Art. 23 prevede: „Soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei declarată
nulă sau anulată păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne
definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă (alin.l). Declaraţia nulităţii căsătoriei nu
are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie (alin. 2)."
Art. 24 dispune: „In cazul prevăzut în art. 23 alin. (1), cererea de întreţinere a soţului de
bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare,
dispoziţiilor privitoare la divorţ (alin.l). Tot astfel, în cazul prevăzut în art. 23 alin. 2, se vor
aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi obligaţiile
dintre părinţi şi copii (alin.2)."

7.3. Cazuri de nulitate absolută

Nulitatea absolută a căsătoriei intervine în următoarele situaţii:
1. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor legale referitoare la
consimţământul personal şi liber al soţilor.
2. Încheierea căsătoriei de către o persoană care deja este căsătorită.
3. Încheierea căsătoriei intre rude in grad prohibit de lege.
4. Încheierea căsătoriei intre persoane legate prin adopţie.
5. Încheierea căsătoriei între persoane care suferă de debilitate mintală sau alienaţie
mintală.
6. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor referitoare la celebrarea căsătoriei.
7. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor referitoare la vârsta ma trimonială.
8. Lipsa de diferenţiere sexuală.
9. Încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex.
10. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă..
11. încheierea unei căsătorii fictive. Sintagma „căsătorie fictivă" desemnează căsătoria
încheiată în orice alt scop decât acela al întemeierii unei familii.

7.4. Cazuri de nulitate relativă

Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în următoarele situaţii:
1. Căsătoria este încheiată fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori fără autorizarea
instanţei de tutelă.

22
2.Căsătoria este încheiată fără încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea
părintească.
Căsătoria este încheiată prin existenţa unuia din următoarele vicii de consimţământ:
□ Eroarea;
□ Dolul;
□ Violenţa.

3. Căsătoria este încheiată de o persoană lipsită vremelnic de discernământ.

4. Căsătoria este încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.

7.5. Regimul juridic al nulităţii căsătoriei

Pentru nulitatea absolută a căsătoriei operează următoarele reguli:
□ poate fi invocată de orice persoană interesată;
□ acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibilă;
□ probaţiunea constă în dovada existenţei cauzei de nulitate absolută la data încheierii
căsătoriei.
Pentru nulitatea relativă a căsătoriei operează următoarele reguli:
□ poate fi invocată de acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin
eroare, doi sau violenţă;
□ poate fi invocată de părinţi sau tutore ori instanţa de tutelă precum şi de părintele care
exercită autoritatea părintească în situaţia în care era necesară încuviinţarea ori autorizarea
acestora.
□ termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii relative este de 6 luni;
□ cauzele de nulitate pot fi dovedite prin oarecare din mijloacele de probă admise de lege

7.6. Efectele nulităţii căsătoriei

Atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă, deşi produse de cauze diferite şi având
regim juridic diferit, generează acelaşi efect, şi anume desfiinţarea, atât pentru trecut cât şi
pentru viitor a căsătoriei ca şi cum ea n-ar fi existat.

7.7. Căsătoria putativă

7.7.1. Noţiunea de căsătorie putativă şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească aceasta

23
 Căsătoria putativă este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii valabile,
chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
pentru soţul sau soţii de bună - credinţă la încheierea ei.
Pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative trebuie îndeplinite cumulativ două
condiţii:
□ existenta unei căsătorii nule sau anulabile;
□ bună - credinţă a unuia sau ambilor soti la încheierea căsătoriei. .
7.7.2. Efectele căsătoriei putative
l. În cazul în care soţii au fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei efectele
căsătoriei putative sunt:
a. în privinţa raporturilor personale dintre soţi efectele căsătoriei putative sunt:
□ între soţi până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a pronunţat nulitatea, a existat
obligaţia de sprijin moral şi de fidelitate, încălcarea acesteia din urmă constituind adulter;
□ Soţul care şi-a schimbat numele în timpul căsătoriei îşi va recăpăta numele avut anterior;
□ Intre soţi prescripţia a fost suspendată, ea având pentru trecut această calitate;
□ Soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de exerciţiu, dacă
este minor la data când căsătoria a fost anulată.
b. In privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi efectele căsătoriei putative sunt:
□ împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale privitoare la divorţ;
□ Obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista în viitor;
□ Dacă unul dintre soti a decedat înainte de rămânerea definitivă de declarare a nulităţii
căsătoriei, celălalt are dreptul la moştenire în calitate de soţ supraveţuitor.
2. În cazul în care numai unul dinte soti a fost de bună credinţă la încheierea
căsătoriei efectele căsătoriei putative sunt:
□ Soţul nevinovat beneficiază de efectele căsătoriei putative, nulitatea retroactivând doar
pentru soţul de rea credinţă;
□ Doar soţia minoră de bună-credinţă păstrează capacitatea deplină de exerciţiu;
□ Doar soţul de bună credinţă are dreptul la moştenire şi între ţinere din partea celuilalt sot;
□ împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.

24
 Cursul 5.
Efectele căsătoriei.
Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi

Capitolul 8. Consideraţii privind efectele ale căsătoriei

8.1. Noţiunea de efecte ale căsătoriei

Prin efecte juridice ale căsătoriei înţelegem relaţiile de natură personală şi patrimonială
care iau naştere între soţi ca urmare a încheierii căsătoriei.
Efectele căsătoriei sunt reglementate în Codul familiei în Tidul I „Căsătoria", Capitolul
III „Efectele căsătoriei" (art. 25-36).
Efectele căsătoriei sunt reglementate şi în unele acte normative internaţionale la care
România este parte sau le-a ratificat ori la care a aderat şi anume: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (art. 16); Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (art.
23 parag. 4 şi art. 24); Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi
culturale (art. 10 parag. 1), etc.
8.2. Categorii de raporturi între care se produc efectele căsătoriei
În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste efecte, distingem următoarele
categorii de raporturi:
1. raporturi dintre soţi;
2. raporturi dintre soţi şi copii lor;
3. raporturile dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (raporturi de afinitate);
4. raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice sau juridice.
1. Efectele căsătoriei în materia raporturilor dintre soţi se referă la:
a. relaţiile personale;
b. relaţiile patrimoniale;
c. capacitatea de exerciţiu.

25
 Capitolul 9. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi

9.1. Consideraţii generale

Relaţiile personale reprezintă categoria principală a consecinţelor căsătoriei, care îşi
subordonează clasa relaţiilor patrimoniale şi care se materializează într-un spectru larg de
relaţii conjugale lipsite de conţinut economic, evaluarea lor în bani fiind imposibilă.
În concluzie, în lumina reglementărilor actuale, noţiunea de relaţii personale dintre soţi,
din dreptul familiei româneşti, trebuie înţeleasă ca o sumă a următoarelor îndatoriri:

obligaţia soţilor de a hotărî de comun acord în orice problemă legată de căsătorie;

acordarea sprijinului moral reciproc;

obligaţia de a locui înpreună;

relaţii sexuale liber consimţite;

abţinerea de la orice act de violenţă familială;

fidelitatea;

obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor purta în căsătorie.

9.2. Reglementarea relaţiilor personale între soţi în Codul familiei

Potrivit art. 25 „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie."
Art. 26 prevede că: „Soţii hotărăsc de comun acord în tot ce priveşte căsătoria."
Art. 27 menţionează: „ La încheierea căsătoriei, viitorii soti vor declara, în fata
delegatului de stare civilă, numele pe care s-au invit să-1 poarte în căsătorie (alin.l). Soţii pot
să-şi păstreze numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia dintre ei sau
numele lor reunite (alin.2).
Art. 28 dispune: „Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun
declarat (alin.l). Dacă soţii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au
declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27 din codul de faţă, fiecare din soţi
nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale administrativă, decât cu consimţământul
celuilalt soţ (alin.2)."

9.3. Prezentarea relaţiilor personale dintre soţi

a. Obligaţia soţilor de a lua deciziile împreună - (art. 26 C. fam) Soţilor le revine
obligaţia de hotărî de comun acord în toate problemele legate de căsătorie. Această obligaţie se
întemeiază pe încrederea reciprocă între soţi.

26
 b. Obligaţia de soţilor de a-şi acorda respect şi sprijin moral - (art. 2 C. fam) Soţii
îşi datorează unul altuia respect şi sprijin moral. Această obligaţie este o consecinţă a
prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie.
c. Obligaţia de fidelitate dintre soţi - Deşi Codul familiei nu o prevede în mod expres,
nu există nici o îndoială asupra existentei obligaţiei de fidelitate a fiecăruia dintre soti fată de
celălalt sot. Totuşi această obligaţie rezultă din reglementarea unor consecinţe ale acestei
obligaţii.
d. Obligaţia de a locui împreună - Finalitatea relaţiilor dintre soţi impune obligaţia lor
de a locui împreună. Această obligaţie este impusă de finalitatea căsătoriei şi anume de
întemeierea unei familii. In ciuda faptului că nu este consacrată expres de Codul familiei,
această obligaţie rezultă din art. 26 C. fam. din dispoziţiile Legii nr. 61/1991 şi din dispoziţiile
art.305 lit. a Cod penal).
e. Obligaţia de a întreţine împreună relaţii sexuale - Conţinutul acestei obligaţii
constă în datoria soţilor de a întreţine împreună relaţii sexuale liber consimţite. Drept urmare
refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini obligaţia conjugal poate constitui motiv
de divorţ.
f. Obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor purta în căsătorie
(art. 27 - 28 C. fam) - La încheierea căsătoriei viitorii soţi au posibilitatea alegerii numelui pe
care urmează să-1 poarte în timpul căsătoriei din următoarele trei variante: Să aleagă ca nume
comun numele unuia dintre ei; Să-şi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei; Să aleagă ca
nume comun numele lor reunite, în aceeaşi ordine.
g. Abţinerea de la orice act de violentă familială (art.2 alin.l al Legii nr. 217/
2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie) - Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr.
217/2003 violenţa în familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de
către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o
suferinţă fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.
Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea femeii de a-şi exercita
drepturile şi libertăţile fundamentale.
h. Alte obligaţii - Deşi Codul familiei nu o prevede în mod expres, din principiul
egalităţii depline dintre bărbat şi femeie rezultă şi următoarele obligaţii:
Corespondenţa şi relaţiile sociale ale soţilor. Nici unul dintre soţi nu este îndreptăţit să
exercite controlul asupra corespondenţei şi relaţiilor sociale ale celuilalt soţ.

27
 Profesia soţilor. Fiecare dintre soţi poate să-şi aleagă profesia sau ocupaţia pe care le
doreşte, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare din partea celuilalt. Desigur soţii se vor
consulta în privinţa alegerii profesiei sau ocupaţiei lor.

28
 Cursul 6.
Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soti

Capitolul 10. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi

10.1. Noţiunea, clasificarea şi conţinutul relaţiilor patrimoniale dintre soţi

10.1.1. Noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi
Prin relaţii patrimoniale dintre soţi, în dreptul românesc, înţelegem totalitatea
raporturilor sociale evaluabile în bani, care se nasc între cele două persoane de sex opus unite
prin actul juridic al căsătoriei.

10.1.2. Clasificarea raporturilor patrimoniale dintre soţi

Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi
împărţite astfel:
1. raporturi privind sprijinul material reciproc între soţi care la rândul lor se împart în:
 raporturi privind contribuţia soţilor la cheltuielite căsătoriei;
 raporturi referitoare la obligaţia de întreţinere între soţi;
 raporturi cu privire la bunurile lor.

10.1.3. Conţinutul raporturilor patrimoniale dintre soţi

Conţinutul acestor raporturi este format din drepturi şi obligaţii cu caracter patrimonial.
In mod tradiţional aşa cu am menţionat în secţiunea referitoare la relaţiile personale
dintre soţi şi în cazul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale sunt analizate numai obligaţiile,
drepturile corelative fiind subînţelese.
1. Obligaţia de sprijin material reciproc
Soţii au obligaţia de a-şi acorda unul altuia sprijin material ca urmare a prieteniei şi
afecţiunii care stau la baza căsătoriei. Această obligaţie include:
a) obligatie de asuporta cheltuielile căsătoriei;
b) obligaţia de întreţinere.
2.0bligaţia soţilor cu privire la bunuri
Prin „bunuri" se înţeleg atât bunurile corporale - adică lucrurile mobile cât şi imobile -
cât şi bunurile incorporale - adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind
drepturile patrimoniale.

29
 In categoria „bunurilor" se include şi dobândirea posesiei —chiar cu rea credinţă asupra
unui bun.
Bunurile soţilor se împart în două categorii:
bunuri comune ale soţilor;
bunuri proprii ale soţilor.

10.2. Regimul matrimonial

10.2.1. Noţiunea de regim matrimonial Noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi
este în strânsă legătură cu o altă noţiune de mare importanţă pentru studiul de faţă. Este vorba
de noţiunea de regim matrimonial.
În baza celor menţionate mai sus, vom încerca să conturăm o definiţie proprie a
regimului matrimonial, pornind de la ipotezele normelor juridice din Titlul I, Capitolul al III-
lea, Secţiunea a II - a din Codului familiei, intitulată Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale
părţilor. Astfel, considerăm că, prin regim matrimonial se înţelege totalitatea normelor
juridice, care reglementează raporturile stabilite între soţi, sau între unul sau ambii soţi, pe de
o parte, şi terţe persoane, pede altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente în
momentul încheierii căsătoriei sau dobândirii pe parcursul acesteia precum şi obligaţiile
contractuale în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor căsătoriei.

10.2.2. Prezentarea regimului juridic matrimonial conform dispoziţiilor Codului

familiei
Potrivit art. 29-36 din Codul familiei, regimul juridic matrimonial cuprinde, de fapt,
norme juridice ce reglementează următoarele aspecte:
1. Calificarea bunurilor comune şi a celor proprii ale soţilor (art. 30 alin. 1 şi art. 31
C. fam.).
Potrivit art. 30 alin. 1 C. fam. „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre
soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor", iar în alin. 3 se prevede o
scutire de dovadă în ceea ce priveşte bunurile comune ale căror caracter este prezumat de
legiuitor.
Potrivit art. 31 C. fam. sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi:
a. bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b. bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai
dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune;
c. bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;

30
d. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea bunuri;
e. indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
f. valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut
această valoare.
2.Dovada bunurilor comune şi a celor proprii (art. 30 alin. 2 C. fam.)
Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun ori propriu prezintă interes atât în relaţiile
dintre soţi, cât şi în relaţiile cele dintre soţi şi terţele persoane.
Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, bunurile sunt dobândite în timpul
căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, art. 30 alin. 3 din C. fam. instituie prezumţia relativă de
comunitate: „calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită."
3.Datoriile comune şi datoriile proprii ale soţilor(art. 32 -34 C. fam.)
După cum soţii au două categorii de bunuri, tot aşa ei au două categorii de datorii:
□ Datorii comune sunt determinate limitativ de lege. Din această categorie fac parte:
- Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune (art. 32 lit. a C.
fam.);
- Obligaţiile contractate de către soţi împreună (art. 32 lit. b);
- Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru îndeplinirea nevoilor obişnuite ale
căsătoriei (art. 32 lit. c C. fam.); S Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea
ilicită a unor bunuri proprietate publică (art. 32 lit. d C. fam.).
□ Datorii personale sunt prezumate prin lege câtă vreme nu se dovedeşte că fac parte din
categoria celor comune. Creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii ale
soţului debitor (art. 33 C. fam.) şi vor cere împărţeala bunurilor comune, prin hotărâre
judecătorească, însă numai în măsura în care creanţa a rămas nesatisfăcută.
4. Obligaţia soţilor de a contribui, în raport cu mijloacele de care dispune fiecare, la
cheltuielile căsătoriei (art. 29 C. fam.).
În conformitate cu art. 29 din C. fam., soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu
mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei. In mod obişnuit, această obligaţie se realizează
prin ducerea gospodăriei şi vieţii în comun de către soţi.
5. Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei şi la desfacerea acesteia prin divorţ
(art. 36 C. fam.)
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai în următoarele
cazuri:

31
a. La cererea oricăruia dintre soţi (art. 36 alin. ultim „Pentru motive temeinice, bunurile
comune, în întregime sau numai o parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre
judecătorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior, sunt bunuri
comune");
b. La cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi (art. 33 alin. penultim „... după
urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere
împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea
creanţei sale" iar alineatul ultim al aceluiaşi articol prevede că „în acest din urmă caz,
bunurile atribuite prin împărţire fiecărui soţ devin proprii.");
c. în cazul confiscării averii unuia dintre soti. în situaţia condamnării unuia dintre soti la
pedeapsa confiscării averii se loveşte partea codevălmaşă a soţului condamnat din
masa bunurilor comune. In consecinţă statul se substituie soţului condamnat,
devenind proprietar comun cu celălalt soţ (necondamnat) asupra bunurilor comune.
6. Dreptul soţilor de a efectua acte juridice de folosire, administrare şi dispoziţie
privind bunurile comune (art. 35 C. fam.)
în conformitate cu principiul egalităţii sexelor „soţii administrează şi folosesc împreună
bunurile comune şi dispun tot astfel de ele" (art. 35 alin. 1 C. fam.).
Soţii se pot înţelege asupra modului de administrare, folosinţă şi dispoziţie a bunurilor
comune, condiţia fiind ca prin aceasta să nu aducă vreo atingere drepturilor pe care fiecare
dintre ei le are asupra bunurilor comune în virtutea art. 35 C. fam.. In caz contrar, convenţia
este nulă (art. 30 alin. 2 C. fam.).
7. Nulităţile care au ca obiect acte juridice privind bunurile comune şi cele proprii
ale soţilor (art. 30 alin. 2 C. fam.).
După ce alin. 1 al art. 30 din C. fam. stabileşte regula că: „bunurile dobândite în timpul
căsătoriei ,de oricare din soţi, sunt, de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor", alin. 2
al aceluiaşi articol dispune că „orice convenţie contrară este nulă". Totuşi cu îngrădirile arătate
de literatura de specialitate1 soţii pot încheia convenţii cu privire la bunurile comune şi
bunurile proprii, prin care să concretizeze modul de administrare şi de folosinţă a acestora, ori
pot dispune împreună (în cazul bunurilor comune) sau separat de aceste bunuri (în cazul
bunurilor proprii).
8. Obligaţia de sprijin material (art. 2 C. fam.)

32
 Obligaţia de sprijin material prezintă unele particularităţi faţă de celelalte obligaţii cu
caracter patrimonial ce revin soţilor. Pe timpul căsătoriei, soţii îşi datorează reciproc întreţinere
(art. 86 alin. 1 C. fam şi art. 41 alin. 1 C. fam).
9.Munca femeii depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor
Jurisprudenţa, a decis — şi suntem de acord cu această opinie – că munca femeii
depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor constituie contribuţie la dobândirea bunurilor
comune, care Codul familiei nu este explicit sau nu oferă soluţii cu privire la o anumită
problemă se face aplicarea dispoziţiilor dreptului civil.

10.3. Convenţia matrimonială

10.3.1. Noţiuni introductive despre convenţia matrimonială
Termenul de convenţie matrimonială a fost folosit în art. 1224 C. civ. alături de
convenţia de maritagiu (art. 932 c. civ.). De-a lungul timpului doctrina a utilizat denumiri
numind convenţia matrimonială „convenţie de căsătorie", „contract matrimonial", „convenţie
sau contract de căsătorie", „contract" sau „acord prenupţial".
Codul civil reglementa, ca unic regim convenţional, regimul dotai (art. 1233 -1293 C.
civ.).
Constituţia din 1948, deşi nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea
Codului civil şi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin
consacrarea unor noi principii (al egalităţii între sexe de exemplu) a adus importante modificări
relaţiilor de familie. Astfel, regimul dotai a fost considerat abrogat tacit.

10.3.2. Noţiunea de convenţie matrimonială

Convenţia matrimonială desemnează actul convenţional prin care viitorii soţi, uzând de
libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în
timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit. In dreptul comparat, convenţia
matrimonială este definită drept acel contract, prin care soţii adoptă un regim matrimonial
particular, diferit de regimul legal, dar care este, totuşi, prevăzut de legea internă aplicabilă
relaţiilor pecuniare.
Codul familiei prin art. 20 alin. 2 interzice, orice convenţie care ar prevedea un alt statut
juridic, decât cel de bun comun, pentru orice lucru dobândit în timpul căsătoriei şi care nu se
încadrează în prevederile art. 31 din Codul familiei (care enumera bunurile ce rămân proprii
fiecărui soţ). De asemenea, art. 30 alin. 2 din Codul familiei interzice convenţia matrimonială

33
sub pedeapsa nulităţii absolute. Interzicând, astfel, orice convenţie derogatorie de la
prevederile Codului familiei.

34
 Capitolul 11. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu a
soţiei sau soţului minor

Vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei să fie 18 ani. Totuşi, prin excepţie, pentru
motive temeinice (de exemplu: sarcina femeii) minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, sau, după caz, a tutorelui.
Femeia minoră şi/sau bărbatul minor dobândesc prin căsătorie capacitate deplină de
exerciţiu.
Prevederile conform căruia minorul care se căsătoreşte dobândeşte capacitate deplină
de exerciţiu rezultă din principiul deplinei egalităţi între soţi prevăzut de art. 1 alin. 4 din Codul
familiei.
De asemenea, dacă minorului căsătorit nu i s-ar recunoaşte capacitatea deplină de
exerciţiu principiul prevăzut de art. 26 C. fam. potrivit căruia soţii hotărăsc de comun acord în
tot ceea ce priveşte căsătoria ar fi fost lipsit de conţinut.

35
 Cursul 7.
Încetarea şi desfacerea căsătoriei

Capitolul 12. Încetarea căsătoriei

12.1. Noţiunea de încetare a căsătoriei şi cazurile de încetare a căsătoriei

12.1.1.Notiunea de încetare a căsătoriei
Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea (definitivă) de drept a căsătoriei,
care intervine în cazurile determinate limitativ de lege

12.1.2. Reglementarea juridică a încetării căsătoriei în Codul familiei

Art. 37 alin. 1 din Codul familiei dispune: „Căsătoria încetează prin moartea unuia
dintre soţi sau prin declararea judecătoreasca a morţii unuia dintre ei."
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Codul familiei „In cazul în care soţul unei
persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, căsătoria cea noua rămâne valabilă."
Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede: „Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii."

12.1.2. Cazurile de încetare a căsătoriei

Din examinarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 37 alin. 1 din Codul familiei rezultă că există
trei cazuri de încetare a căsătoriei şi anume:
a) moartea unuia dintre soţi;
b) declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
c) recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească.

- Moartea unuia dintre soţi

Căsătoria fiind încheiată, moartea constatată fizic a unuia dintre soti conduce la
încetarea ei.
- Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
Căsătoria încetează în cazul declarării judecătoreşti a decesului unuia dintre soţi, data
morţii fiind cea stabilită prin hotărârea irevocabilă declarativă de moarte.
- Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin hotărâre judecătorească.

36
 În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, dacă soţul persoanei declarată
moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea
declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă, iar căsătoria veche este considerată că a
încetat pe data încheierii noii căsătorii.
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul în care, după recăsătorirea soţului declarat
judecătoreşte mort, se rectifică data morţii, noua dată fiind ulterioară recăsătoririi.
Dacă soţul s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, ştiind că persoana declarată moartă se
află în viaţă, noua căsătorie se consideră încheiată prin fraudă fiind lovită de nulitate absolută.

12.2. Efectele încetării căsătoriei

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar pentru viitor. Efectele care se
produc ca urmare a încetării căsătoriei sunt:
b. Soţul supraveţuitor care în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului decedat poate să
poarte acest nume şi după încetarea căsătoriei. De asemenea, s-a decis, în practica
judecătorească că soţul supraveţuitor poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea
sa şi chiar împreună cu noul său soţ.
c. Dacă soţul supraveţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine capacitatea de exerciţiu
dobândită prin căsătorie.
d. Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile comune care se cuvenea
soţului decedat formează masa succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi
se va deferi moştenitorilor. Soţul supraveţuitor are chemare la moştenire conform
prevederilor Legii nr. 319/1944.
e. Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă, potrivit art.
98 alin. 2 din Codul familiei.

37
 Capitolul 13. Desfacerea căsătoriei

13.1. Noţiunea de desfacere a căsătoriei

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate de disoluţie a căsătoriei valabil
încheiate
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească de separare definitivă a soţilor,
pronunţată în condiţiile legii.
Divorţul sau despărţirea provine din cuvântul francez divorce.
Prin divorţ înţelegem desfacerea căsătoriei pronunţată printr-o hotărâre judecătorească,
fie datorită unor motive temeinice, imputabile ambilor soţi sau numai soţului pârât, fie
excepţional, datorită dorinţei soţilor.

13.2.Sisteme sau concepţii juridice despre divorţ

Cu privire la divorţ există următoarele sisteme sau concepţii:
I.1. Sisteme care au la bază temeiul juridic al divorţului:
a) Sistemul divorţului prin efectul voinţei soţilor. căsătoria poate fi desfăcută prin voinţa
unilaterală a unuia dintre soţi sau prin acordul de voinţă al soţilor;
b) Sistemul divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti, voinţa soţilor se rezumă doar la
promovarea acţiunii de divorţ în instanţă, instanţa având rolul de a soluţiona desfacerea
căsătoriei;
c) Sistemul mixt o variantă potrivit căreia regula o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul
voinţei soţilor, iar excepţia prin efectul hotărârii judecătoreşti şi cealaltă variantă în care regula
o reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul hotărârii judecătoreşti, iar — prin efectul voinţei
soţilor.
I.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
a) Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul mixt în varianta a
doua;
b) Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul mixt în varianta a doua
II.l.Sisteme care au la bază natura motivelor de divorţ:
a) Sistemul divorşului remediu potrivit căruia divorţul intervine în cazul imposibilităţii
continuării căsătoriei, indiferent dacă această situaţie este imposibilă sau nu mai poate
continua;

38
b) Sistemul divorţului sancţiune conform căruia divorţul este o sancţiune pentru culpă în
destrămarea relaţiilor de familie. El se pronunţă la cererea soţului culpabil, cu posibilitatea
reţinerii culpei ambilor soţi;
c) Sistemul mixt divorţului remediu-sancţiune care îmbină elemente ale celor două sisteme sub
două variante: în prima variantă divorţul este reglementat ca o sancţiune şi, prin excepţie, este
un remediu şi cea de a doua variantă divorţul este un remediu şi, prin excepţie este o sancţiune.
II.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
a) Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat
b) Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul mixt divorţul reprezentând de
regulă un remediu şi, prin excepţie o sancţiune.
III.1. Sisteme care au la bază reglementarea motivelor de divorţ:
a) Sistemul divorţului pentru cauze determinate;
b) Sistemul în care legea nu precizeaza motivele de divorţ ci numai anumite criterii de
apreciere a acestora;
c) Sistemul mixt unde sunt precizate criteriile de aprecire a motivelor de divorţ, dar totodată,
sunt enumerate, explificate, şi câte dintre ele.
III.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
a) Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a adoptat sistemul divorţului pentru
cauze determinate (spre exemplu: adulterul, cruzimi, insulte grave, etc);
b) Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat sistemul nu precizeaza motivele de
divorţ ci numai anumite criterii de apreciere a acestora (spre exemplu: existenţa unor motive
temeinice care au dus la vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, făcând imposibilă
continuarea acesteia pentru soţul care solicită desfacerea ei; starea sănătăţii soţului reclamant).

13.2.Reglementarea divorţului în Codul familiei şi în Codul de procedură civilă

13.2..1. Reglementarea divorţului în Codul familiei
Desfacerea căsătoriei este reglementată în Tidul I intitulat „Căsătoria" în Capitolul IV
articolele 37-44 din Codul familiei şi în Cartea a Vl-a din Codul de procedură civilă intitulată
„Proceduri speciale", Capitolul VI denumit „Divorţul" art. 607-619 din Codul de procedură
civilă.
Art.37 alin.2 din Codul familiei dispune: "Căsătoria se poate desface prin divorţ."
Art. 38 din Codul familiei dispune: „Instanţa judecătorească poate desface căsătoria prin
divorţ atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate

39
şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (alin.l). Divorţul poate fi pronunţat şi
numai pe baza acordului ambilor soţi, daca sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) pana la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei
şi
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie (alin.2).
Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
continuarea căsătoriei (alin.3).
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor minori,
obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor"
(alin.4)
Potrivit art. 39 alin. 1 din Codul familiei „Căsătoria este desfăcută din ziua când
hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă". Potrivit alin. 2 „Faţă de cel de-al
treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a făcut menţiune despre
hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul
pe alta cale."
Art. 40 din Codul familiei prevede: „La desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot
învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt
soţ, sa poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei (alin.l). Instanţa judecătorească va lua
act de aceasta învoială prin hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să
încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi (alin.2). Dacă nu a intervenit o
învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce
avea înainte de căsătorie" (alin.3).
Dispoziţiile art. 41 din Codul familiei prevăd: „Până la desfacerea căsătoriei în
condiţiile prevăzute de art. 39, soţii îşi datorează întreţinere (alin.l). Soţul divorţat are dreptul la
întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de muncă survenite înainte de
căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el are dreptul la întreţinere şi atunci când incapacitatea se
iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se datorează
unei împrejurări în legătura cu căsătoria (alin.2). întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin.
(2) poate fi stabilită până la o treime din venitul net din muncă al soţului obligat la plata ei,
potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Aceasta
întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul
net din munca al soţului obligat la plată (alin.3). Când divorţul este pronunţat numai din vina
unuia dintre soti, acesta nu va beneficia de prevederile alineatelor (2) si (3), decât timp de un
an de la desfacerea căsătoriei (alin. 4).

40
 În toate cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recăsătoria soţului îndreptăţit să o
primească" (alin.5).
Art. 42 din Codul familiei dispune: „Instanţa judecătorească va hotărî, odată cu
pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. în acest scop,
instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama de interesele copiilor, pe care
de asemenea îi va asculta, dacă au împlinit vârsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre
copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei (alin.l). Pentru motive temeinice, copiii pot fi
încredinţaţi unor rude, ori unor alte persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de
ocrotire (alin.2). Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (alin.3). învoiala
părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a
fost încuviinţată de instanţa judecătorească" (alin.4).
Dispoziţiile art. 43 din Codul familiei dispun: „Părintele divorţat, căruia i s-a încredinţat
copilul, exercită cu privire la acesta drepturile părinteşti (alin.l). Când copilul a fost încredinţat
unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va stabili care dintre
părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-1 reprezenta sau de a-i încuviinţa
actele (alin.2). Persoana sau instituţia de ocrotire căreia i s-a încredinţat copilul va avea faţă de
acesta numai drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului (alin.3).
Dispoziţiile art. 108 se aplica prin asemănare (alin.4). Părintele divorţat, căruia nu i s-a
încredinţat copilul, păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesionala (alin.5).
Potrivit art. 44 din Codul familiei „în cazul schimbării împrejurărilor, la cererea
oricăruia dintre părinţi sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de patrusprezece ani, a
autorităţii tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească va putea modifica
măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi
şi copii (alin.l). Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi (2) se va
face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii" (alin.2).

13.2.2. Reglementarea divorţului în Codul de procedură civilă

Codul de procedură civilă în art. 607 dispune: „Cererea de divorţ este de competenţa
instanţei în circumscripţia căruia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu
au avut domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei
în care se află cel din urmă domiciliu comun, instanţa competentă este aceea în circumscripţia

41
căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competentă
instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul."
Art. 608 din Codul de procedură civilă prevede: "Soţul pârât poate să facă şi el cerere de
divorţ, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţa publică, pentru faptele petrecute
înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere
până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului (alin.l). Cererea
pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea reclamantului"
(alin.2).
Art. 609 din Codul de procedură civilă „In cazul când motivele divorţului s-au ivit după
începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel,
cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa investită cu judecarea apelului."
Art. 610 din Codul de procedură civilă prevede: „Neintroducerea cererii în termenele
arătate în articolele de mai sus atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a cere
divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului s-au
ivit în urma."
Art. 611 din Codul de procedură civilă dispune: „Cererea de pensie de întreţinere se va
face la judecătoria investită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu
privire la domiciliul părţilor.
Dispoziţiile art. 612 din Codul de procedură civilă prevăd: „Cererea de divorţ va
cuprinde, pe lângă cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecata, numele
copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din
căsătorie (alini). Dacă nu sunt copii minori, se va face arătare despre aceasta (alin.2). La cerere,
se va alătura un extract de căsătorie şi câte un extract de naştere al copiilor minori (alin.3).
Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de câtre
reclamant preşedintelui judecătoriei (alin.4). Pârâtul nu este ţinut să facă întâmpinare (alin.5).
Interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea motivelor de divorţ (alin. 6).
Art. 613 din Codul de procedură civilă „Preşedintele instanţei, primind cererea de
divorţ, va da reclamantului sfaturi de împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa,
va fixa termen pentru judecarea cauzei."
Dispoziţiile art. 6131 din Codul de procedură civilă prevăd: „In cazul în care cererea de
divorţ se întemeiază pe acordul pârtilor, ea va fi semnata de ambii soţi. Atunci când este cazul,
în acţiunea de divorţ, şotii vor stabili si modalităţile în care au convenit sa fie soluţionate
cererile accesorii divorţului (alin.l). Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile alin. 1,
preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care, va fixa un

42
termen de doua luni în şedinţă publică. La termenul de judecata, instanţa va verifica dacă soţii
stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea
cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ (alin.2). Pentru soluţionarea
cererilor accesorii privind numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi
atribuirea locuinţei, instanţa va putea dispune, atunci când considera necesar, administrarea
probelor prevăzute de lege (alin. 3).
Art. 6132 din Codul de procedură civilă prevede: „Instanţa poate lua, pe tot timpul
procesului, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor
minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei."
Art. 614 din Codul de procedură civilă dispune: „In faţa instanţelor de fond, pârtile se
vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de
libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în
străinătate; în aceste cazuri, pârtile se vor putea înfăţişa prin mandatar."
Dispoziţiile art. 615 din Codul de procedură civilă prevăd: „Cererea de divorţ se judecă
în şedinţă publică. Instanţa va putea să dispună însă judecarea în camera de consiliu, dacă va
aprecia ca prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor (alin.l). In
toate cazurile hotărârea se pronunţa în şedinţă publică (alin.2).
Art. 616 din Codul de procedură civilă prevede: „Dacă la termenul de judecată, în primă
instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă
ca nesusţinută."
Art. 6161 din Codul de procedură civilă prevăd: „Dacă procedura de chemare a soţului
pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată,
instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica daca pârâtul îşi are domiciliul
la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la
domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă."
Dispoziţiile art. 617 din Codul de procedură civilă prevăd: „Instanţa poate să pronunţe
divorţul împotriva ambilor soţi, chiar atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din
dovezile administrate reiese vina amândurora (alin. 1). Hotărârea prin care se pronunţă divorţul
nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta (alin.2). In cazurile prevăzute de
art. 38 alin. 2 din Codul familiei, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a pronunţa
divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi (alin3)."
Dispoziţiile art. 618 din Codul de procedură civilă prevăd: "Reclamantul poate renunţa
la cerere în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se împotriveşte
(alin.l). Renunţarea reclamantului nu are nici o înrâurire asupra cererii făcute de pârât (alin.2).

43
Acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă
intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii
(alin.3). Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după împăcare, şi
în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi (alin.4)."
Dispoziţiile art. 619 din Codul de procedură civilă prevăd: „Termenul de apel, precum
şi cel de recurs este de 30 de zile şi curge de la comunicarea hotărârii (alin.l). Apelul sau, după
caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca
nesusţinut, daca la judecată se prezintă numai paratul (alin.2).
Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (alin.3).
Hotărârea care se pronunţa în condiţiile art. 613^1 alin. 1 este definitivă şi irevocabila în ce
priveşte divorţul (alin.4). Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii (alin.5)."

44
 Cursul 8.
Procedura divorţului

Desfacerea căsătoriei urmează o procedură specială, reglementată de art. 609-619 C.

proc. civ..
Prin procedură specială înţelegem ansamblul regulilor care într-o materie strict
determinată de lege derogă sub mai multe aspecte de la normele generale din procedura civilă,
completându-se acolo unde este cazul cu normele dreptului comun.

13.3.1. Instanţa competentă

1. Competenţa materială
Ratione materie, pentru judecata în primă instanţă, competenţa aparţine instanţei
judecătoreşti în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor cu
respectarea principiului specializării.

2. Competenţa teritorială
Din dispoziţiile art. 607 din C. pr. civ. rezultă următoarele reguli privind competenţa
teritorială:
□ Cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se află ultimul
domiciliu comun al soţilor, sub condiţia ca măcar unul dintre soti să mai locuiască în
circumscripţia instanţei respective;
□ In situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun ori niciunul dintre ei numai locuieşte în
circumscripţia instanţei în care se află cel din urmă domiciliu comun, competenţa aparţine
instanţei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul;
□ Când pârâtul nu are domiciliul în România, este competentă instanţa în circumscripţia căreia
îşi are domiciliul reclamantul.
Dacă nu ne aflăm în nici una din situaţiile prezentate mai sus, ci în prezenţa unei
competenţe alternative, reclamantul este obligat să formuleze cererea la instanţa competentă în
ordinea şi în condiţiile deja arătate, deoarece normele de competenţă în materia divorţului
privitoare la competenţa teritorială sunt imperative.

13.3.2. Calitatea procesuală

1. Calitatea procesuală activă

45
 Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are un caracter personal aparţinând doar soţilor
indiferent că cererea este fondată fie pe motive temeinice fie pe acordul soţilor. Deci, acţiunea
de divorţ poate fi introdusă şi exercitată numai de către soţi.
În privinţa soţului alienat sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicţie, cât şi cel
care a fost pus sub interdicţie pot introduce acţiune de divorţ în momentele de luciditate.
În situaţia în care ulterior declanşării procesului, soţul respectiv îşi pierde luciditatea,
acţiunea va fi continuată de reprezentantul său legal.

2. Calitatea procesuală pasivă

Calitatea de pârât o are soţul împotriva căruia s-a introdus acţiunea de divorţ.
În cazul decesului soţului care are calitatea de pârât, căsătoria încetează neputând
continua faţă de moştenitori.
Soţul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu pus sub interdicţie, poate
figura ca pârât în proces, fiind reprezentat de tutorele său.

3. Alţi participanţi la procesul de divorţ

1.Procurorul
Deşi nu poate porni acţiunea procurorul poate pune concluzii în procesul de divorţ, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. De asemenea, procurorul acţionează pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, şi ale dispăruţilor, precum şi în alte
cazuri expres prevăzute de lege.
Procurorul nu este parte, în sensul tradiţional al termenului, ci intră „în constituirea
instanţei."
2.Autoritatea tutelară
Dacă din căsătorie au rezultat copii care sunt minori, la pronunţarea divorţului, instanţa
hotărăşte căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi minorii. în acest scop instanţa va asculta,
alături de părinţi şi copiii care au împlinit vârsta de 10 ani şi autoritatea tutelară.
Autoritatea tutelară chiar dacă este ascultată nu este parte în proces.
3. Intervenienţii
în procesul de divorţ în condiţiile art. 49 şi urm. din Codul de procedură civilă pot
interveni şi alte persoane, din proprie iniţiativă sau ca urmare a cererii uneia dintre părţi pentru
anumite capete accesorii de cerere cum ar fi spre exemplu: partaj de bunuri comune ori
soluţionarea problemei locative.

46
 13.3.3. Cererea de divorţ
1.Conţinut
Potrivit art. 112 din Codul de procedură civilă coroborat cu dispoziţiile art. 612 din
Codul de procedură civilă cererea de divorţ trebuie să cuprindă:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul
lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în
registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în
străinătate, va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul;
2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin
avocat, numele acestuia şi sediul profesional;
3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu
putinţă. Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul,
iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când nemişcătorul este înscris în cartea
funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic;
4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea;
5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin
înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult câte o copie de pe
fiecare înscris, pentru instanţa; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul.
Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să
dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime. Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă
străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.
Când reclamantul voieşte sa-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale, prin
interogatorul sau jurământul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoană a acestuia. Când se va
cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa martorilor;
6. numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a
copiilor născuţi din căsătorie;
7. dacă nu sunt copii minori se va menţiona aceasta în cerere;
8. semnătura.
Prin cererea de divorţ se poate solicita cu titiul de capete accesorii de cerere:
□ soluţionarea problemei locative a soţilor;
□ împărţirea bunurilor comune;
□ obligaţia de întreţinere între foştii soţi;

47
□ numele foştilor soţi;
□ încredinţarea copiilor minori;
□ obligaţia de întreţinere a copiilor minori.
Instanţa asupra ultimilor trei chestiuni este obligată să se pronunţe chiar şi din
oficiu.

2. Depunerea cererii de divorţ

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta personal de către
reclamant preşedintelui instanţei competente.
În cazul divorţului prin acord, cererea va fi semnată de ambii soţi, însă va putea fi
depusă numai de către unul dintre ei.

3. Primirea cererii de divorţ

La primirea cererii de divorţ, preşedintele judecătoriei (sau judecătorul de serviciu) va
da sfaturi de împăcare reclamantului, şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, se va fixa
termen pentru judecarea cauzei, pe baza sistemului repartizării aleatorii.
Dacă este vorba de divorţ prin acord, primind cererea, preşedintele judecătoriei sau
judecătorul de serviciu va verifica existenţa consimţământului soţilor, după care, prin
repartizare aleatorie se va fixa un termen de două luni, în şedinţă publică.
Literatura de specialitate consideră că deşi legea nu prevede va da sfaturi de împăcare.
În situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe dispoziţiile art. 38 alin. 3 din Codul
familiei (privitoare la divorţul remediu), nu mai există obligaţia de a se da sfaturi de împăcare,
întrucât un atare divorţ exclude ideea de conflict între soţi.

4. întâmpinarea
Potrivit art. 612 alin. 5 din Codul de procedură civilă, întâmpinarea nu este obligatorie.
Totuşi dacă se face întâmpinare aceasta trebuie să cuprindă
1. excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului;
2. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii;
3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt de cerere; când va cere dovada cu
martori, pârâtul va arăta numele şi locuinţa lor;
4. semnătura.

5. Cererea reconvenţională

48
 Soţul pârât poate formula cerere reconvenţională în cazul în care consideră că soţul
reclamant sau că şi acesta se face vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie.
Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este
obligat la întâmpinare, cel mai târziu în prima zi de înfăţişare pentru faptele petrecute înainte
de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea face cererea
reconvenţională până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
În situaţia în care reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea
reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului, spre
acest sfârşit.
Cererea reconvenţională se judecă împreună cu cererea principală, neputând fi disjunsă
de aceasta.
În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ
invocate de reclamant, căsătoria nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă culpa
exclusivă a soţului reclamant.

13.3.4. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ

Art. 613 din Codul de procedură civilă prevede că pe timpul procesului de divorţ,
instanţa poate lua, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la:
1. încredinţarea copiilor minori;
2. obligaţia de întreţinere;
3. alocaţia pentru copii;
4. folosirea locuinţei.

13.3.5. Prezenţa personală a soţilor

Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul divorţului, potrivit dispoziţiilor
art. 614 din Codul de procedură civilă, soţii au obligaţia de a se prezenta personal, în faţa
instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin avocat. Totuşi, avocatul nu poate
reprezenta soţul în proces, ci numai îl asistă. Această regulă este prevăzută expres numai
pentru instanţa de fond, ceea ce înseamnă că nu se aplică şi la judecata în căile de atac.
Art. 614 din Codul de procedură civilă, prevede următoarele excepţii: □ dacă unul dintre
soţi execută o pedeapsă privativă de libertate;
□ dacă unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
□ dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie;

49
□ dacă unul dintre soti are reşedinţa în străinătate.

În aceste cazuri, legea prevede posibilitatea înfăţişării soţului respectiv prin mandatar,
care poate fi un avocat sau alt mandatar convenţional.
Soţul pus sub interdicţie, fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, nu poate fi reprezentat în
procesul de divorţ, decât de ocrotitorul legal nu şi de mandatar.

13.3.6. Prezenţa obligatorie a reclamantului

Reclamantul este obligat să se prezinte în instanţă pe tot parcursul judecăţii, atât în
primă instanţă (când trebuie să se prezinte personal), cât şi în căile de atac (situaţie în care
poate fi reprezentat). Deci, dacă lipseşte reclamantul acţiunea se respinge ca nesus ţinută.
În cazul divorţului prin acord este obligatorie prezenţa ambilor soţi la termenul fixat în
primă instanţă. La această dată instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în desfacerea
căsătoriei pe baza acordului lor de voinţă.
La judecata în căile de atac, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva
hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă
numai pârâtul.

13.3.7. Citarea pârâtului în anumite situaţii

Potrivit art. 616 din Codul de procedură civilă în situaţia în care procedura de citare a
pârâtului s-a îndeplinit prin afişare, iar partea nu s-a prezentat la primul termen de judecată,
instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul
la locul indicat în cerere şi dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la
domiciliul său, precum şi dacă este cazul, la locul de muncă.

13.3.8. Caracterul şedinţei de judecată

Regula este în sensul că divorţul se judecă în şedinţă publică.
Cu titlu de excepţie legea permite ca instanţa să dispună judecarea în camera de
consiliu, dacă apreciază că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a
probelor.
Întotdeauna hotărârea se pronunţă în şedinţă publică.

50
 13.3.9. Regimul probelor
Din punctul de vedere al probelor există deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, spre
deosebire de dreptul comun, unde în principiu nu pot depune mărturie rudele şi afinii până la
gradul al treilea inclusiv, în procesul de divorţ aceste categorii pot fi audiate în calitate de
martori cu excepţia descendenţilor.
În situaţia în care din căsătorie au rezultat copii, care sunt minori, instanţa are obligaţia
de a se pronunţa, chiar şi din oficiu asupra încredinţării acestora, scop în care este obligată să
asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. In raport de dispoziţiile Legii nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului poate fi ascultat şi copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa apreciază că audierea lui este necesară pentru
soluţionarea cauzei. De asemenea instanţa este obligată să asculte şi autoritatea tutelară.

13.3.10. Actele de dispoziţie ale părţilor

Cu privire la actele de dispoziţie ale părţilor, există următoarele derogări faţă de dreptul
comun:
□ reclamantul poate renunţa la judecarea cererii de divorţ în faţa instanţelor de fond (primă
instanţă şi instanţă de apel) chiar dacă pârâtul se opune. Renunţarea reclamantului nu are
nicio influenţă asupra cererii făcută de pârât, pentru care instanţa va continua judecata;
□ acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor, în orice fază a procesului, chiar dacă
intervine în instanţa de apel sau cea de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt timbrate,
conform legii;
□ reclamantul poate introduce o nouă cerere de desfacere a căsătoriei pentru fapte petrecute
după împăcare, având posibilitatea de a se folosi şi de faptele petrecute anterior împăcării.

13.3.11. Hotărârea de divorţ

În raport de probele administrate instanţa admite sau după caz respinge, cererea de
desfacere a căsătoriei.
În situaţia în care există motive temeinice, cererea va fi admisă, iar căsătoria va fi
desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina ambilor soţi, în raport de concluzia ce
rezultă din probele administrate în cauză.
Dacă se constată că este vinovat în totalitate soţul reclamant avem două situaţii:
□ în lipsa cererii reconvenţionale instanţa va respinge acţiunea ca nefondată;
□ dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, in această ipoteză, divorţul se va
pronunţa din vina exclusivă a reclamantului.

51
 Instanţa va considera căsătoria desfăcută fără a retine vina vreunuia din soti în
următoarele cazuri:
□ divorţul este pronunţat pentru alienaţie sau debilitate mintală sau pentru o boală gravă,
incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei;
□ divorţul prin acord.
Instanţa de judecată se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre şi asupra cererilor accesorii
care se referă la următoarele aspecte:
1. numele foştilor soţi;
2. încredinţarea copiilor minori;
3. contribuţia la întreţinerea minorului;
4. împărţirea bunurilor comune;
5. atribuirea sau partajarea locuinţei.

Potrivit art. 617 alin. 2 din Codul de procedură civilă, hotărârea prin care se pronunţă
divorţul nu se va motiva dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta. Această dispoziţie legală
trebuie înţeleasă astfel:
□ la cerea ambilor soţi nu se motivează doar hotărârea de admitere a cererii de desfacere a
căsătoriei;
□ nemotivarea priveşte doar partea de hotărâre care se referă la desfacerea căsătoriei, nu şi
cea privitoare la capetele accesorii de cerere.
Nemotivarea hotărârii se aplică şi în cazul divorţului prin acord.

52
 Cursul. 9.
Rudenia şi Afinitatea

Capitolul 14. Rudenia

14.1. Noţiunea şi clasificarea rudeniei

1. Noţiuni introductive despre rudenie
Rudenia este definită de art. 45 din Codul familiei ca fiind legătura care se bazează pe
descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun.
2. Clasificarea rudeniei
Rudenia se clasifică în funcţie de mai multe criterii astfel:
În funcţie de izvorul ei rudenia poate fi:
Rudenia fireasca este cea care se bazează pe legătura de sânge care la rândul ei în funcţie de
natura relaţiei dintre părinţi poate fi: din căsătorie în situaţia în care concepţia sau naşterea
unei persoane se situează în perioada căsătoriei părinţilor săi; din afara căsătorie în situaţia în
care atât concepţia cât şi naşterea unei persoane intervin fără că părinţii acesteia să fie
căsătoriţi;
Rudenia civilă când ia naştere din adopţie.
3. În funcţie de linia de rudenie (adică de şirul de persoane între care există rudenia)
poate fi:
a. Rudenie în linie dreaptă se bazează pe legătura de rudenie dintre persoane care coboară unele din
altele în sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în sensul că
persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există un şir de naşteri, un
şir neîntrerupt de persoane între care s-a stabilit, prin faptul naşterii, legătura de la părinte la
copil (de exemplu: bunic-nepot). Acest tip de rudenie se împarte în:
□ Rudenie ascendentă - care leagă o persoană cu cei din care coboară (de exemplu plecând de
la copil spre părinţi, bunici, străbunici, etc.);
□ Rudenie descendentă - care leagă o persoană cu cei care coboară din aceasta ( de exemplu:
plecând de al părinţi spre copil, nepot, strănepot, etc.);
b. Rudenie în linie colaterală este legătura de rudenie dintre două persoane care, fără a
descinde una din alta, au un autor comun (de exemplu: fraţii între ei, verii primari între ei).

53
 14.2. Gradul, întinderea, durata şi dovada rudeniei
1. Gradul de rudenie
Gradul de rudenie reprezintă distanţa dintre două rude, măsurată pe linia legăturii de
rudenie, după numărul naşterilor intervenite, adică al generaţiilor.
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul liniei de rudenie. Distingem:
A. La rudenia în linie dreaptă (directă) gradul de rudenie se socoteşte după numărul
naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane. Astfel, fiul şi tatăl sunt
rude de gradul I; nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de gradul al II-lea, etc.
B. La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se socoteşte după numărul
naşterilor intervenite, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul comun, şi
apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Astfel de exemplu, fraţii sunt rude
de gradul al II-lea; unchiul şi nepotul de frate de gradul al IlI-lea; verii primari în gradul al
patrulea.
În linie colaterală nu există rude de gradul I.

2. Întinderea rudeniei
Din punct de vedere juridic, legătura rudeniei prezintă interes numai în măsura în care
legea îi recunoaşte efecte juridice:
1. În unele cazuri rudenia produce efecte juridice numai până la un anumit grad, ca de
exemplu, în privinţa opririi căsătoriei între rude în linie colaterală până la gradul patru
inclusiv (art. 6 C. fam.);
2. În alte cazuri legea oferă un criteriu cu ajutorul căruia se poate determina gradul de rudenie
până la care rudenia produce efecte juridice. Astfel, potrivit art. 941 din Codul civil, se
consideră că sunt persoane interpuse rudele soţului donatar, la a căror moştenire acesta este
chemat în momentul donaţiei;
3. În unele cazuri legea recunoaşte efecte juridice rudeniei, fără a determina gradul de rudenie,
ceea ce înseamnă că rudenia produce efecte legale fără a prezenta importanţă gradul de
rudenie spre exemplu în caz de divorţ copii pot fi încredinţaţi unor rude (art. 42 C. fam.).

3. Durata rudeniei
Rudenia firească este permanentă.
Într-un singur caz, anume acela al încuviinţării adopţiei cu efecte depline, filiaţia dintre
adoptat şi părinţii săi fireşti încetează, menţinându-se impedimentul la căsătorie. Rudenia civilă
durează cât timp fiinţează adopţia.

54
 4. Dovada rudeniei
Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se urmăresc efecte de stare civilă sau
alte efecte. Astfel:
a. Când se urmăresc efectele de stare civilă, dovada rudeniei se face în principiu, cu actele de
stare civilă. Există totuşi situaţii excepţionale când starea civilă poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă: reconstituirea sau întocmirea ulterioară în cazuri speciale a actelor de stare
civilă; când din orice motive, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul
de naştere, ori se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naştere, în privinţa
filiaţiei faţă de mamă;
b. Dacă se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, de regulă patrimoniale, dovada rudeniei se poate face prin
orice mijloace de probă, inclusiv actele de stare civilă. De exemplu în cadrul procedurii succesorale
notariale, stabilirea numărului şi calităţii moştenitorilor, de către notarul public, se poate
face prin martori, iar dacă există contestaţii, notarul public îi îndrumă pe moştenitori la
instanţa judecătorească. De asemenea se admite dovada prin orice mijloc de probă şi în
situaţia în care aplicarea unor dispoziţii legale este condiţionată de existenţa rudeniei, spre
exemplu: în caz de opoziţie la căsătorie pe motive de rudenie; în cazul determinării actelor
juridice prohibite între anumite rude; în cazul recuzării judecătorului care este rudă cu
partea.
În procesele penale dovada rudeniei se poate face prin mijloacele de probă
eglementate de Codul de procedură penală.

55
 Capitolul 15. Afinitatea

15.1.Noţiunea, întinderea şi durata afinităţii

1. Noţiunea de afinitate sau alianţă
Afinitatea (alianţa) este legătura juridică dintre unul dintre soţi şi rudele celuilalt
sot.
2. Întinderea afinităţii
Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ fără a deosebi după cum rudenia este
din căsătorie sau din afara căsătoriei, deoarece ambele se bucură de aceeaşi ocrotire juridică.
Afinitatea există şi în cazul în care rudenia rezultă din adopţie, deoarece legea nu distinge.
Bineînţeles, afinitatea există numai în măsura în care legătura de rudenie ia fiinţă prin adopţie.
Prin urmare afinitatea nu se bazează pe legătura de sânge.
3. Durata afinităţii
Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea există numai în măsura în care
acestea sunt legalmente stabilite. Aceasta ar trebui să dureze până la încetarea, constatarea
nulităţii, anularea sau după caz, desfacerea căsătoriei.

15.2. Gradul de afinitate

Gradul de afinitate se determină după aceleaşi reguli ca şi gradul de rudenie.
Rudele unuia din soti sunt afini cu celălalt sot, indiferent dacă rudenia este din căsătorie,
din afara căsătoriei sau din adopţie. In consecinţă, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ şi în
acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele sale.

15.3. Proba şi efectele afinităţii

1. Proba afinităţii
Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.
2. Efectele afinităţii
Afinitatea produce efecte numai când legea prevede aceasta.
În dreptul familiei afinitatea, generează obligaţia de Întreţinere dintre un soţ şi copilul
celuilalt soţ.
Afinitatea produce efecte şi în alte ramuri de drept cum ar fi:
□ în materie de nedemnitate succesorală, nedenuntarea omorului este considerată scuzabilă
pentru afinii în linie dreaptă a făptuitorului (art.87 C. fam.);
□ în materie de recuzare a judecătorilor şi experţilor (art. 27-28 C. de pr. civ.);

56
□ în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 C. de pr. civ.);
□ în materia probelor testimoniale (art. 189-190 C. de pr. civ.);
□ în materia exercitării avocaturii (art. 17 al Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat), etc.

57
 Cursul 10.
Filiaţia faţă de mamă (Maternitatea)

1.1 Capitolul 17. Filiaţia faţă de mamă (Maternitatea)

17.1. Noţiunea şi clasificarea filiaţiei

1. Noţiunea de filiaţie
Literatura de specialitate acordă filiaţiei două sensuri:
□ În sens larg, filiaţia desemnează un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un
strămoş al ei;
□ Î sensul restrâns filiaţia este raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din părinţii
lui.
2. Clasificarea filiaţiei
Filiaţia poate fi clasificată după mai multe criterii.
1. Î raport de părinte faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în:
a. filiaţie faţă de mamă (maternitate;)
b. filiaţie faţă de tată (paterniatte);
2. După natura relaţiei dintre părinţi, filiaţia poate fi:
a. din căsătorie (filiaţie legitimă);
b. din afara căsătoriei (filiaţie nelegitimă);
3. După izvorul său, filiaţia se divide:
a. naturală (bazată pe faptul procreării);
b. artificială (în cazul procreării asistată medical);
c. adoptivă (la adopţie).

17.2. Reglementarea filiaţiei faţă de mamă în Codul familiei

Capitolul II din Tidul II este intitulat Filiaţia. Secţiunea I din acest capitol este dedicată
filiaţiei faţă de mamă (art. 47-52 din Codul familiei).
Potrivit art. 47 „Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii (alin.l). Ea se dovedeşte
prin certificatul constatator al naşterii" (alin.2).
Art. 48 prevede că: „Dacă naşterea nu a fost înregistrata în registrul de stare civilă ori
dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama

58
poate recunoaşte pe copil (alin.l). Recunoaşterea se poate face fie prin declaraţie la serviciul de
stare civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament (alin.2). Recunoaşterea, chiar făcută
prin testament, nu se poate revoca" (alin.3).
Art. 49 dispune: „Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de
orice persoana interesată."
Art. 50 arată că: „ în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă
nu se poate face prin certificatul constatator al naşterii, ori în cazul în care se contestă realitatea
celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei faţă de mamă se poate face,
în faţa instanţei judecătoreşti, prin orice mijloc de probă."
Potrivit art. 51 „Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care rezultă din
certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat
(alin.l). De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea unei
stări civile conforme cu certificatul său de naştere (alin.2)."
Art. 52 prevede: „Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine numai
copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor
sau pus sub interdicţie (alin.l). Dreptul de a porni acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă
de mamă nu trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea pornită de
acesta (alin. 2).
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor
pretinsei mame (alin.3). Acţiunea nu se prescrie în timpul vieţii copilului (alin.4)".

17.3. Noţiuni generale despre stabilirea filiaţiei faţă de mamă

1. Stabilirea maternităţii
Stabilirea maternităţii presupune dovedirea următoarelor elemente: faptul
naşterii copilului;
identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiaţie este vorba;
dovada căsătoriei (numai în cazul filiaţiei din căsătorie).
2. Modalităţile stabilirii filiaţiei fată de mamă (maternităţii)
Potrivit expoziţiilor articolelor: 47 alin. 2, 48 alin. 1 şi 50 din Codul familiei există
următoarele modalităţi de stabilire a maternităţii:
1. stabilirea filiaţiei fată de mamă se face prin certificatul de naştere şi folosirea stării civile
concordante,

59
2. prin recunoaşterea mamei în situaţia în care naşterea nu a fost trecută în registrul de stare
civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi;
3. prin hotărâre judecătorească. In situaţia în care dovada filiaţiei faţă de mamă nu poate fi
făcută prin certificatul de naştere, ori este contestată realitatea celor cuprinse în acest
certificat se introduce acţiune în justiţie.

1. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de naştere şi folosirea stării

civile concordante

1. Certificatul de naştere
Potrivit art. 47 din Codul familiei filiaţiei faţă de mamă se dovedeşte prin certificatul
constatator al naşterii.
Pe baza actului de naştere se eliberează certificatul de naştere. Filiaţia faţă de mamă se
dovedeşte atât prin certificatul de naştere cât şi prin actul de naştere.

2. Posesia de stat (folosirea stării civile)

Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite
femeii.
Ea constituie o prezumţie legală relativă de filiaţie.

3. Concordanţa dintre certificatul de naştere şi folosirea stării civile

Din dispoziţiile art. 51 din Codul familiei se observă că existenţa concordantă a
certificatului de naştere şi a folosirii stării civile creează prezumţia absolută că starea civilă
arătată în acest mod corespunde realităţii.

4. Cazurile în care se poate pune în discuţie starea civilă a copilului

În literatura de specialitate se arată starea civilă a copilului poate fi pusă în discuţie în
următoarele situaţii:
a) copilul are certificat de naştere şi folosirea stării civile, dar acestea nu sunt concordante.
b) copilul nu are nici certificat de naştere, nici folosirea stării civile.
c) copilul are certificat de naştere, dar nu are folosinţa stării civile.

60
 5. Contestarea filiaţiei faţă de mamă (maternităţii) ce rezultă din certificatul
de naştere, eliberat pe baza înregistrării naşterii
În cazul evocat, contestarea maternităţii se poate face când certificatul de naştere şi
posesia de stat sunt neconcordante, precum şi atunci când copilul are certificat de naştere, dar
nu are posesie de stat.
Acţiunea se poate introduce de copil sau de orice altă persoană interesată (inclusiv de
mama copilului, care rezultă după caz, din certificatul de naştere ori posesia de stat.

6. Dovada naşterii în cazul adopţiei

În asemenea situaţie se întocmeşte un nou act de naştere pentru cel adoptat, în care
adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi fireşti.In această situaţie noul act de naştere nu dovedeşte
faptul naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind dovedite de vechiul act de
naştere. Nevoia dovedirii filiaţiei reale a celui adoptat poate apărea în cazul invocării unor
impedimente la încheierea căsătoriei sau la desfacerea adopţiei, când părinţii fireşti
redobândesc drepturile părinteşti.

2. Recunoaşterea filiaţiei fată de mamă

1. Noţiunea de recunoaştere a filiaţiei fată de mamă

Recunoaşterea filiaţiei faţă de mama este actul juridic, unilateral prin care o femeie
mărturiseşte legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că este al său.

2. Natura juridică şi caractere juridice

Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă are o natură juridică complexă, de mijloc de probă
(în ce priveşte mărturisirea) şi de act juridic unilateral.
Natura juridică a recunoaşterii imprimă acesteia următoarele caractere juridice:
1. este irevocabilă ca orice mărturisire
2. are un caracter declarativ îtrucât produce efecte retroactive
3. este apozabilă erga omnes
4. are un caracter permanent
5. este facultativă
6. este un act unilateral
7. este un act solemn

61
 3. Formele recunoaşterii
Potrivit art. 48 alin.2 din Codul familiei formele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
sunt:
1. declaraţia de serviciul de stare civilă
2. înscris autentic
3. testament

4. Capacitatea cerută pentru recunoaştere

Condiţia care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii este ca manifestarea de voinţă să
fie făcută de o persoană conştientă cu discernământ.

5. Cazurile de recunoaştere
Art. 48 alin. 1 din codul familiei prevede limitativ următoarele cazuri de recunoaştere:
a. recunoaşterea de către mamă a copilului a cărui naştere nu a fost înregistrată în registrul
de stare civilă
b. recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă se poate face şi în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca
fiind născut din părinţi necunoscuţi.

6. Copiii care pot fi recunoscuţi

Copiii care pot fi recunoscuţi de mamă sunt: copilul minor şi copilul major pot fi
recunoscuţi, câtă vreme legea nu distinge; copilul doar conceput şi copilul născut sub condiţia
ca la naştere să se afle în una din
situaţiile prevăzute de art. 48 din Codul familiei respectiv:
naşterea nu a fost înregistrată;
copilul a fost înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi;
copilul decedat poate fi recunoscut dacă a lăsat descendenţi fireşti, făcându-se aplicarea prin
analogie a dispoziţiilor art. 57 alin. 1 din Codul familiei, care prevede posibilitatea
recunoaşterii paternităţii într-o asemenea situaţie.

7. Efectele recunoaşterii
Recunoaşterea are ca principal efect stabilirea filiaţiei faţă de mama acelui copil, în mod
retroactiv, respectiv de la data naşterii, iar în ceea ce priveşte drepturile de la data concepţiei.

62
 Alte consecinţe juridice vizează: numele, ocrotirea părintească, domiciliul, obligaţia de
întreţinere, succesiunea, etc. .

8. înscrierea recunoaşterii
Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă recunoaşterea se
înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere al persoanei a cărei maternitate a fost
recunoscută.

9. Contestarea recunoaşterii
Potrivit art. 49 din Codul familiei recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi
contestată.
Acţiunea în contestare a recunoaşterii de maternitate poate fi introdusă în justiţie
oricând. Deci este imprescriptibilă.
Pentru dovedirea în acţiunii în contestare a recunoaşterii de maternitate se poate folosi
orice mijloc de probă.
Hotărârea judecătorească irevocabilă de admitere a acţiunii înlătură, retroactiv, legătura
de filiaţie pe care o stabilise acea recunoaştere. Drept urmare se produc efecte cu privire la:
nume, ocrotirea părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere, succesiune, etc.

10. Nulitatea recunoaşterii

a. Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate absolută în următoarele
cazuri:
□ când este făcută în alte situaţii decât cele prevăzute la art.48 alin.l din Codul familiei;
□ când emană de la o persoană lipsită de voinţă conştientă;
□ când nu a fost făcută de către mamă, personal sau prin mandatar, cu procură specială şi
autentică;
□ când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzută limitativ de lege.
b. Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate relativă în următoarele cazuri:
□ în cazul vicierii consimţământului prin: eroare, doi şi violenţă.
Indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă se produc aceleaşi efecte
retroactiv.
Drept urmare copilul nu va avea stabilită maternitatea. De aici derivă consecinţe cu
privire la: nume, ocrotire părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere, succesiune, etc.
2.5. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească 1. Noţiune

63
 Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este o acţiune în reclamaţie
de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre copil şi mama sa.

2.Cazurile în care este admisibilă stabilirea maternităţii pe cale judecă torească

Potrivit art. 50 din Codul familiei stabilirea maternităţii prin hotărâre judecătorească
poate avea loc în următoarele situaţii:
a. în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii.
În cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii.

3. Situaţii speciale
În afara cazurilor prevăzute de art. 50 din Codul familiei, există şi următoarele situaţii
în care filiaţia faţă de mamă poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească:
- copilul adoptat poate introduce acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de mamă dacă dovada
maternităţii nu se poate face prin certificatul de naştere ori dacă se contestă realitatea celor
cuprinse în certificatul de naştere;
- copilul căruia i s-a stabilit filiaţia faţă de mamă prin recunoaştere, după admiterea irevocabilă
a acţiunii în contestarea recunoaşterii, poate introduce acţiune în stabilirea maternităţii;
- în cazul în care filiaţia faţă de mamă s-a stabilit prin hotărâre judecătorească, terţul interesat
poate înlătura în justiţie efectele acesteia, făcând dovada contrară. Ulterior se poate introduce
acţiune în stabilirea maternităţii, sub condiţia neconcordanţei cu realitatea a certificatului de
naştere unit cu folosirea stării civile.

4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Aşa cum rezultă din formularea art. 52 din Codul familiei acţiunea în stabilirea
maternităţii are un caracter strict personal ea putând fi introdusă numai de copil.
Calitatea procesuală pasivă
Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia împotriva
moştenitorilor pretinsei mame.

5. Termenul acţiunii în stabilirea maternităţii

Potrivit art. 52 alin. 4 din Codul familiei acţiunea este imprescriptibilă în timpul vieţii
copilului.

64
 6. Obiectul acţiunii în stabilirea maternităţii
Prin acţiunea în stabilirea maternităţii trebuie să se dovedească cumulativ următoarele
două împrejurări:
□ aceea a sarcinii şi naşterii de către femeia împotriva căreia se exercită acţiunea şi
□ aceea a identităţii copilului născut de ea cu acel copil care exercită acţiunea.

7. Proba acţiunii în stabilirea maternităţii

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din partea finală a Codului familiei dovada împrejurărilor
mai sus menţionate se poate face cu orice mijloc de probă.

8. Efectele hotărârii prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii

Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în stabilirea maternităţii are
caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior şi anume raportul de filiaţie care se stabileşte
retroactiv de la naşterea copilului.
O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes.
Admiterea acţiunii produce efecte cu privire la: nume; obligaţia de întreţinere;
domiciliu; ocrotirea părintească; succesiune; etc.

9. Înregistrarea hotărârii
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de admitere a acţiunii se face menţiune pe
marginea actului de naştere al persoanei respective.

10. Contestarea maternităţii ce rezultă din certificatul de naştere, eliberat

pe baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei
Părţilor din procesul de stabilirea filiaţiei faţă de mamă le este opozabilă hotărârea
judecătorească pronunţată în cauză.
Persoanele care nu au fost părţi în procesul de stabilire a maternităţii pot contesta prin
orice mijloace de probă, maternitatea ce rezultă din certificatul de naştere eliberat pe baza
hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei materne.
O atare acţiune este imprescriptibilă.
Se admite orice mijloc de probă pentru contestarea unei astfel de acţiuni.

65
 Cursul 11.
Filiaţia faţă de tată (Paternitatea)

Capitolul 18. Filiaţia faţă de tată (Paternitatea)

18.1. Reglementarea filiaţiei faţă de tată în Codul familiei

Capitolul II din Tidul II este intitulat Filiaţia. Secţiunea II din acest capitol este dedicată
filiaţiei faţă de tată (art. 53-61 din Codul familiei).
Potrivit art. 53 „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei. Copilul
născut după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al
mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama să fi
intrat într-o nouă căsătorie. Dispoziţiile art. 51 sunt aplicabile şi situaţiilor prevăzute în
prezentul articol."
Art. 54 dispune: „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul
mamei să fie tatăl copilului (alin.l).
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de
câtre copil; ea poate fi continuată de moştenitori (alin.2). Acţiunea se introduce de către soţul
mamei împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei
sale (alin.3). Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este
decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui (alin.4). Daca titularul acţiunii este
pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore (alin.5). Mama copilului va fi citată în
toate cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea. Dacă soţul este pus sub interdicţie,
acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare. In toate
cazurile, mama copilului va fi citată" (alin.6).
Art. 55 prevede: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de trei ani de
la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţa
de naşterea copilului (alin.l). Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului,
acesta o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului sau (alin.2). Reclamantul
poate fi repus în termen, în condiţiile legii" (alin.3).
Potrivit art. 56: „Filiaţia faţă de tată se stabileşte, în afară de cazurile prevăzute în art.
53, prin recunoaştere sau hotărâre judecătoreasca."
Conform art. 57: „Copilul conceput şi născut în afara de căsătorie poate fi recunoscut de
către tatăl sau; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat

66
descendenţi fireşti (alin.l). Recunoaşterea se face prin declaraţie făcută la serviciul de stare
civilă, fie odată cu înregistrarea naşterii, fie după această dată; recunoaşterea poate fi făcută şi
prin înscris autentic sau prin testament (alin.2). Recunoaşterea, chiar făcută prin testament, nu
se poate revoca" (alin.3).
Art. 58 prevede: „Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de
orice persoană interesată (alin.l). Dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este în sarcina autorului
recunoaşterii sau a moştenitorilor săi" (alin.2).
Art. 59 dispune: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului
şi se porneşte în numele sau de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul lui
legal (alin.l). Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu trece asupra moştenitorilor
copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta (alin.2). Acţiunea în stabilirea paternităţii
poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tata" (alin.3).
Potrivit art. 60: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită de
mamă într-un termen de un an de la naşterea copilului (alin.l). Dacă, în cazul prevăzut în art. 54
alin. (1), un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin efectul unei hotărâri
judecătoreşti, termenul de un an, pentru pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei, va curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă (alin.2). In cazul in care
mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din urmă a prestat copilului întreţinere,
termenul de un an va curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii (alin.3). Acţiunea
aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia (alini).
Conform art. 61: „Timpul cuprins între a treisuta şi a o sutaoptzecea zi dinaintea naşterii
copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi."

18.2. Noţiuni introductive despre filiaţia faţă de tată

1. Noţiunea de filiaţie faţă de tată sau paternitate
Filiaţia faţă de tată sau paternitatea reprezintă legătura juridică, bazată pe concepţie
care există între tată şi copil.

2. Clasificarea paternităţii
Paternitatea se clasifică astfel:
- paternitate din căsătorie atunci când copilul este născut în timpul căsătoriei chiar dacă a
fost conceput înaintea încheierii căsătoriei

67
 - paternitate din afara căsătoriei atunci când copilul a fost conceput şi născut fie:
înainte de încheierea căsătoriei, după desfacerea căsătoriei, după încetarea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei.

Prezumţia timpului legal al concepţiei copilului

Conţinut
Art. 61 din Codul familiei prevede: „Timpul cuprins între a treia sută şi a o suta
optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi
la zi."
Asemeni oricărei prezumţii, şi aceasta este rezultatul unei generalizări a legiuitorului, pe
baza datelor obţinute din practică.

Caracterul prezumţiei
Prezumţia timpului legal al concepţiei copilului are un caracter absolut, în sensul că nu
se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 zile şi nici că a fost mai lungă de 300 zile,
dar este admisibilă dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul
stabilit de lege ca fiind al concepţiei.

Mod de calcul
Timpul legal al concepţiei se socoteşte „de la zi la zi".

18.3. Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie (Paternitatea din căsătorie)

1. Noţiunea de prezumţie şi clasificarea prezumţiilor în cazul paternităţii din

căsătorie
1. Noţiunea de prezumţie de paternitate din căsătorie
Potrivit art. 1199 din Codul civil „Prezumţiile sunt consecinţe ce legea sau magistratul
trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut".
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se determină prin aplicarea prezumţiilor de paternitate
prevăzute de lege.

68
 2. Clasificarea prezumţiilor de paternitate din căsătorie
Prezumţiile de paternitate sunt instituite art. 53 alin. 1 şi 2 din Codul familiei. Din
dispoziţiile acestui articol rezultă următoarele două prezumţii:
1. prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei
2. prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei

3. Forţa probantă a prezumţiilor de paternitate

Prezumţiile de paternitate prevăzute de art. 53 alin. 1 şi 2 din Codul familiei fac parte
din categoria prezumţiilor mixte (intermediare) care se deosebesc atât de prezumţiile absolute
— care nu pot fi înlăturate în nici un mod, cât şi de prezumţiile relative — care au o putere
doveditoare vremelnică, până la dovada contrară, care poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Prezumţiile analizate pot fi răsturnate exclusiv în cadrul acţiunii în tăgăduirea
paternităţii, care poate fi exercitată numai de către anumite persoane, în condiţiile stabilite de
lege.

2. Conflicte de paternitate (dubla paternitate) şi soluţionarea lor

1. Noţiunea de conflict de paternitate sau dubla paternitate

Prin conflict de paternitate înţelegem acea situaţie în care unui copil i se atribuie două
paternităţi, datorită faptului că este conceput în timpul primei căsătoriei şi născut în timpul
celei de-a doua căsătorii.

2. Situaţiile conflictului de paternitate

Literatura de specialitate prezintă următoarele situaţii în care poate exista conflict de
paternitate:
1. femeia se recăsătoreşte şi la mai puţin de 300 de zile de la încetarea, desfacerea, declararea
nulităţii sau anularea primei căsătorii, naşte un copil;
2. soţul este declarat mort prin hotărâre judecătorească irevocabilă, apoi soţia se recăsătoreşte
şi, la mai puţin de 300 de zile de la încheierea celei de a doua căsătorii, naşte un copil, iar soţul
declarat mort reapare şi anulează hotărârea declarativă de moarte;
3. soţia, încălcând monogamia, se află, în acelaşi timp, în două căsătorii şi naşte un copil.
Nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie şi cea din afara căsătoriei,
deoarece prezumţia de paternitate care nu a fost înlăturată prin tăgăduire nu îngăduie stabilirea
altei filiaţii.

69
 De asemenea, nu există conflict de paternitate cu privire la filiaţia din afara căsătoriei.

3. Rezolvarea conflictelor de paternitate

Regula aplicabilă în materia rezolvării conflictelor de paternitate rezidă în întâietatea
acordată copilului născut în timpul căsătoriei faţă de copilul conceput în timpul căsătoriei.

4. Efectul înlăturării prezumţiei de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei

Dacă se înlătura paternitatea din ce-a de-a doua căsătorie, renaşte de drept prima
prezumţie, fiind considerat tată al copilului soţul mamei din prima căsătorie.

3. Tăgăduirea paternităţii din căsătorie

1. Noţiune de tăgadă a paternităţii

Prin tăgada paternităţii înţelegem acţiunea prin care se urmăreşte răsturnarea în justiţie a
prezumţiei de paternitate care operează împotriva soţului femeii căsătorite care a născut un
copil (art. 54-ee din Codul familiei).

2. Cazurile în care se poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii

Din dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Codul familiei rezultă regula generală în sensul că
paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.

3. Instanţa competentă
Instanţa competentă din punct de vedere material să judece acţiunea în tăgada
paternităţii, în primă instanţă este judecătoria.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale acţiunea în tăgada paternităţii se
introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului.

4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Potrivit art. 54 alin. 2 din Codul familiei „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi
pornită de oricare dintre soţi, precum şi de câtre copil; ea poate fi continuată de moştenitori."
Ca atare din dispoziţiile acestui articol rezultă că acţiunea în tăgada paternităţii poate fi
introdusă de: soţul mamei copilului; mama copilului; copilul.

70
 Tutorele celui pus sub interdicţie (indiferent de titular) poate introduce acţiunea
respectivă fără încuviinţarea autorităţii tutelare.
În cazul contrarietătii de interese între tutore si cel aflat sub tutelă se va numi un curator
care va putea exercita acţiunea.
Moştenitorii nu pot introduce acţiunea dar o pot continua dacă au acceptat succesiunea,
sub condiţia ca acţiunea să nu se fi perimat sau partea să nu fi renunţat la judecată.
Procurorul poate introduce acţiunea în condiţiile art. 45 alin.l din Codul de procedură
civilă, adică pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie sau ale dispăruţilor.

Calitatea procesuală activă

În privinţa calităţii procesuale pasive deosebim trei situaţii:
□ când acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, calitatea de pârât o are
copilul a cărui paternitate se tăgăduieşte;
□ dacă acţiunea este intentată de către mama copilului, calitatea de pârât o are soţul
mamei;
□ dacă acţiunea este intentată de către copil, calitatea de pârât o are soţul mamei.
În ultimele două situaţii dacă soţul mamei este decedat, acţiunea se porneşte împotriva
moştenitorilor acestuia.
Mama copilului va citată în calitate de pârât în toate cazurile în care nu formulează
acţiunea în tăgada paternităţii.

5. Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în tăgada paternităţii

Potrivit art. 54 alin. 6 din Codul familiei acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în
termen de 3 ani indiferent dacă titularul acţiunii este: soţul mamei, mama copilului sau copilul.
Termenul se calculează în principiu de la data naşterii copilului.
În privinţa modului de calcul al termenului există o excepţie în sensul că termenul se
calculează de la data la care soţul mamei a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
În alin. 2 al art. 55 din Codul familiei se prevede că dacă acţiunea în tăgada paternităţii
nu a fost introdusă în timpul minorităţii acestuia, el o poate porni în termen de 3 ani de la data
când a devenit major.

6. Proba în cazul acţiunii în tăgada paternităţii

71
 Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi dovedită cu orice mijloc de probă (înscrisuri,
martori, interogatoriu, etc.,) inclusiv probe ştiinţifice (analiza grupelor sanguine).

3.7. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii

Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul devine, retroactiv, copil din afara
căsătoriei, fără paternitate stabilită, modificându-i-se statutul civil.
Prin schimbarea statutului civil se produc modificări asupra următoarelor elemente:
numele. Copilul va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale. Dacă la data naşterii
minorului mama sa purta numele soţului, copilul păstrează acest nume şi după admiterea
acţiunii în tăgada paternităţii, schimbarea ulterioară a numelui său putând fi cerută numai pe
cale administrativă;
a. ocrotirea părintească se va realiza numai prin mamă, întrucât numai faţă de aceasta este stabilită
filiaţia;
b. domiciliul copilului. fi la mama sa. Dacă, ulterior, şi-a stabilit paternitatea domiciliul va fi la
părinţii săi. Când părinţii au domicilii diferite, ei vor stabili, de comun acord, care va fi
domiciliul copilului, iar în cazul în care nu se înţeleg, va decide instanţa de judecată;
c. obligaţia de întreţinere nu este datorată de soţul a cărui acţiune în tăgada paternităţii a fost
admisă.

4.4. Contestarea paternităţii din căsătorie

1. Noţiunea de contestare a paternităţii

Prin contestarea paternităţii se înţelege negarea acesteia pe cale judecătorească, urmărind
înlăturarea aplicării greşite sau frauduloase a prezumţiilor de paternitate.

2. Cazurile de contestare a paternităţii

Contestarea paternităţii din căsătorie este admisibilă în cazul în care copilul a fost
înregistrat greşit ca fiind din căsătorie şi având ca tată pe soţul mamei, deşi:
1. părinţii săi nu au fost niciodată căsătoriţi;
2. copilul a fost născut anterior căsătoriei părinţilor;
3. copilul a fost născut după 300 zile de la, după caz, încetarea, desfacerea, constatarea
nulităţii sau anulării căsătoriei.

72
 3. Instanţa competentă
Competenţa materială aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului.

4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Acţiunea în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi introdusă de orice
persoană interesată, inclusiv de către copil.
Calitatea procesuală pasivă
Dacă acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, pârât va fi copilul a cărui
paternitate se contestă.
În situaţia în care acţiunea în tăgada paternităţii este introdusă de copil calitatea de pârât
o are prezumtivul tată.

5. Termenul de introduce al acţiunii în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din

căsătorie
Acţiunea în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie se poate introduce oricând.
Deci, acţiunea este imprescriptibilă.

6. Mijloacele de probă
Pentru dovedirea acţiunii în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi admis
orice mijloc de probă (interogatoriu, martori, înscrisuri, expertiză, etc).
7. Efectele admiterii acţiunii
Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii înlătură, retroactiv, situaţia juridică a
copilului ca fiind rezultat din căsătorie, acesta fiind considerat din afara căsătoriei.
Ca urmare a schimbării statutului civil se produc efecte juridice cu privire la: nume,
ocrotire părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere, etc. .

73
 Cursul 12.
Paternitatea din afara căsătoriei

Capitolul 19. Paternitatea din afara căsătoriei

19.1. Noţiuni generale

1. Modalităţile stabilirii paternităţii din afara căsătoriei
Potrivit art. 56 din Codul familiei filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili
prin:
1. recunoaştere;
2. hotărâre judecătorească.

2. Situaţiile speciale de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei

In privinţa stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei există particularităţi în următoarele două
situaţii:
a. stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei se poate face altfel de cum prevede Codul familiei
b. stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei se poate face în condiţiile Codului familiei

3. Cine are interes în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei

In stabilirea paternităţii din afara căsătoriei are interes în primul rând copilul în scopul
de a —şi vedea precizată astfel situaţia juridică faţă de tată şi de rudele acestuia.
De asemenea, interes în stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei poate avea şi părintele din
afara căsătoriei.

19.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere (Recunoaşterea de

paternitate)

1. Noţiunea de recunoaştere de paternitate

Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care acesta recunoaşte că este tatăl
unul copil conceput şi născut în afara căsătoriei.

74
 2. Natura juridică
Recunoaşterea are o natură juridică complexă şi anume: de mijloc de probă şi de act
juridic unilateral.

3. Caracterele juridice
Recunoaşterea de paternitate prezintă următoarele caractere juridice:
a. este irevocabilă
b. este declarativă
c. este opozabilă erga omnes
d. este un act personal al tatălui
e. este facultativă
f. este un act juridic pur şi simplu
g. este un act juridic solemn

4. Capacitatea jurídica necesară pentru recunoaştere

Pentru recunoaşterea copilului din afara căsătoriei este îndeajuns ca bărbatul respectiv să
aibă discernământ. Deci, recunoaşterea va fi valabil făcută şu de către tatăl minor şi de cel pus
sub interdicţie, dacă s-a aflat într-un moment de luciditate. Minorul cu capacitate restrânsă de
exerciţiu va putea face recunoaşterea fără nici o încuviinţare.

5. Copiii care pot fí recunoscuţi

Copiii care pot fi recunoscuţi sunt:
a. copii nascuţi în afara căsătoriei
b. copilul doar conceput
c. copilul decedat
d. copilul minor sau major
e. copilul deja recunoscut

6. Formele recunoaşterii
Potrivit art. 57 alin. 2 din Codul familiei recunoaşterea de paternitate se poate face prin
declaraţie la serviciul de stare civilă, odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după
această dată, prin înscris autentic sau prin testament.
Deci observăm că, recunoaşterea de paternitate îmbracă următoarele forme:

75
1. declaraţie la serviciul de stare civilă
2. înscris autentic
3. testament

7. Efectele recunoaşterii
Ca urmare a recunoaşterii copilul are stabilită paternitatea faţă de acel bărbat care a
făcut recunoaşterea dar rămâne tot copil din afara căsătoriei. Astfel, copilul este recunoscut
retroactiv de la data naşterii, iar în ceea ce priveşte drepturile, de la data concepţiei sale.
Această schimbare a statutului civil al copilului produce efecte, în condiţiile legii cu privire la:
nume; ocrotire părintească; domiciliu; obligaţie de întreţinere; succesiune" etc.

8. înscrierea recunoaşterii
În situaţia în care recunoaşterea paternităţii are loc în momentul declarării naşterii,
datele privind datele copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de
naştere ce se întocmeşte.
În ipoteza recunoaşterii într-un alt mod decât declararea naşterii copilului, recunoaşterea
se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere al copilului respectiv.

9. Contestarea recunoaşterii de paternitate

Sediul juridic
Potrivit art. 58 alin. 1 din Codul familiei dacă recunoaşterea de paternitate nu
corespunde adevărului, ea poate fi contestată de orice persoană interesată.
Naţiune
Contestarea recunoaşterii de paternitate semnifică negarea acesteia pe cale
judecătorească, urmărind înlăturarea paternităţii stabilite pe baza recunoaşterii care nu
corespunde adevărului.
Cazuri
Contestarea este admisibilă când această recunoaştere nu corespunde realităţii.
Instanţa competentă
Competenţa materială îi aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială îi aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului.
Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană interesată inclusiv bărbatul care
face recunoaşterea.

76
 Calitatea procesuală pasivă o poate avea fie autorul recunoaşterii, fie copilul recunoscut
în funcţie de cel împotriva căruia se introduce acţiunea.
Termen
Acţiunea în constatarea recunoaşterii de paternitate este imprescriptibilă.
Mijloace de probă
In vederea contestării recunoaşterii de paternitate din afara căsătoriei este admis orice
mijloc de probă.
Sarcina probei îi revine reclamantului. Totuşi potrivit art. 58 alin. 2 din Codul familiei
„Dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia,
dovada paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi."

10. Nulitatea sau anularea recunoaşterii de paternitate

Cazuridenulitateabsolută
Recunoaşterea paternităţii din afara căsătoriei este sancţionată cu nulitate absolută în
următoarele cazuri:
a. când se referă la copii care beneficiază de prezumţii legale de paternitate;
b. când se re fa la copii din afara căsătoriei care au decedat şi nu au lăsat descendenţi
fireşti;
c. când emană de la un bărbat lipsit de o voinţă conştientă;
d. când nu a fost făcută de către tată, personal sau prin mandatar, cu procură specială şi
autentică;
e. când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzute limitativ de lege.
Cazuridenulitaterelativă
Ca şi părere unanim admisă recunoaşterea de paternitate poate fi anulată în cazul
vicierii consimţământului prin: eroare, doi, violenţă.
Instanţa competentă
Competenţa materială îi aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială îi aparţine instanţei de al domiciliul pârâtului.
Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană interesată să exercite acţiunea.
Calitatea procesuală pasivă o poate avea în funcţie de persoana împotriva căruia se
introduce acţiunea fie autorul recunoaşterii, fie copilul recunoscut.
Termen
în caz de nulitate absolută acţiunea este imprescriptibilă.

77
 în car de nulitate relativă acţiunea se prescrie în termen de 3 ani. Acest termen, începe
să curgă după cum urmează:
a. în caz de eroare sau doi — de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau
persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel
mai târziu a împlinirii 18 luni de la data încheierii actului (adică, de la data
recunoaşterii de paternitate);
b. în caz de violentă - de la data când aceasta a încetat.
Mijloace de probă
Pentru dovedirea acţiunii de anulare a recunoaşterii de paternitate se poate folosi orice
mijloc de probă.
Efectele admiterii acţiunii de anulare a recunoaşterii de paternitate
Atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă produc aceleaşi efecte. Aceste efecte au
loc nu numai pentru viitor (ex nunc) ci şi pentru trecut (ex tunc) până la data când
recunoaşterea s-a produs. în consecinţă, recunoaşterea lovită de nulitate absolută sau relativă
nu a avut loc, ca atare copil având aceeaşi situaţie juridică pe care a a avut-o înainte de
recunoaştere, adica fără paternitate stabilită. În condiţiile legii se pot produce consecinţe cu
privire la: numele copilului; ocrotire părintească; obligaţia de întreţinere; domiciliul copilului;
succesiune, etc.

5.3. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre judecătorească

1. Noţiune
Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este o acţiune în reclamaţie de
stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei
şi tatăl său.

2. Cazurile în care poate fi pornită acţiunea în justiţie

Acţiunea se poate introduce în toate cazurile în care este vorba de un copil din afara
căsătoriei.
Acţiunea poate fi introdusă şi de copilul din căsătorie, căruia i s-a tăgăduit paternitatea şi
a devenit copil din afra căsătoriei.

3. Instanţa competentă
Competenţa materială aparţine judecătoriei.

78
 Competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul copilului.

4. Calitatea procesuală
Calitate procesuală activă
Potrivit art. 60 din Codul familiei titularii acţiunii în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei sunt: copilul şi mama acestuia.
Dacă copilul are sub 14 ani acţiunea se porneşte în numele său de către mamă (chiar
dacă aceasta este minoră) ori, după caz, de către tutore.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate încuviinţa singur acţiunea, fără a avea
nevoie de vreo încuviinţare prealabilă, întrucât este vorba de un drept personal nepatrimonial.
Mama copilului poate introduce acţiunea în nume propriu sau în calitate de reprezentant
legal a acestuia.
Moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea dar o pot continua. Procurorul poate
introduce acţiunea în temeiul art. 45 din Codul de procedură civilă.
Această acţiune nu poate fi intentată pentru copilul conceput.
Calitate procesuală pasivă
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată.
Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi introdusă împotriva moştenitorilor pretinsului
tată.
În cazul în care mama copilului a întreţinut relaţii sexuale cu mai muld barbari este
posibilă chemarea în judecată a tuturor bărbaţilor cu care aceasta a întreţinut relaţii sexuale, în
perioada concepţiei.
Renunţarea moştenitorilor la succesiunea pretinsului tată nu împiedică intentarea
acţiunii împotriva lor, dat fiind caracterul personal al acţiunii, acesta tinzând la stabilirea
legăturii de filiaţie.

5. Termenul introducerii acţiunii

Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei poate fi introdusă de către
mamă, în nume propriu, în termen de un an, calculat de regulă, de la naşterea copilului.
Termenul curge de la alte date decât cea a naşterii în următoarele cazuri:
a. când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a tăgăduirii paternităţii termenul
curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii în tăgada
paternităţii;

79
b. când mama copilul a convieţuit cu pretinsul tată, termenul curge de la încetarea
convieţuirii;
c. când pretinsul tată a prestat copilului întreţinere, termenul curge de la încetarea
întreţinerii. întreţinerea trebuie să fie voluntară, substanţială şi continuă;
d. când s-a constata nulitatea recunoaşterii ori recunoaşterea a fost anulată sau dacă s-a
admis acţiunea în constatarea recunoaşterii de paternitate, termenul de un an curge de
la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, pronunţată în aceste situaţii, sub
condiţia ca recunoaşterea de paternitate să fi avut loc la termenul de un an de la
naşterea copilului.
În situaţia în care titular al acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este
copilul acesta este imprescritibilă în timpul vieţii copilului.

6. Renunţarea la acţiune şi tranzacţia

Din momentul introducerii acţiunii de către mama copilului ori de către reprezentantul
lui legal, acţiunea numai poate fi retrasă nici chiar cu avizul autorităţii tutelare, deoarece
renunţarea la această acţiune este împotriva intereselor copilului, al cărui statut civil se cere a fi
stabilit.
De asemenea, părţile din procesul pentru stabilirea paternităţii nu pot tranzacţiona cu
privire la capătul de cerere referitor la stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.
7 Aspecte probatorii
Prin admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei trebuie să se
dovedească următoarele împrejurări:
a. naşterea copilului;
b. legăturile intime dintre pretinsul tată şi mama copilului în perioada concepţiei;
c. stabilirea în mod cert că bărbatul care a avut asemenea legături este tatăl copilului.
Pentru dovedirea împrejurărilor menţionate mai sus se poate folosi orice mijloc de
probă.
8. Efectele admiterii acţiunii
Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii, din momentul rămânerii irevocabile,
are ca efect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Stabilirea statutului civil al copilului (ca având paternitatea stabilită) poate avea
consecinţe în ceea ce priveşte: numele acestuia; ocrotirea părintească; obligaţia de întreţinere;
domiciliul; succesiunea; etc.

80
 9. Contestarea paternităţii stabilită prin hotărâre judecătorească
Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu poate fi contestată.
Totuşi literatura de specialitate consideră că, atunci când recunoaşterea de paternitate s-
a făcut în cadrul unui proces început, iar instanţa fără să administreze alte probe, a luat numai
act de recunoaşterea făcută de pârât, contestarea recunoaşterii este admisibilă.

81
 Bibliografie selectivă pentru examen
Tratate şi cursuri

Alexandru, Bacaci. Viorica - Claudia, Dumitrache. Cristina, Codruţa, Hageanu. Dreptul familiei,
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Cosmin, Dariescu. Roxana, Alina, Petraru. Dreptul familiei, Editura
Lumen, Iaşi, 2009.
Ion, P., Filipescu. Andrei, I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VUI-a revizuită şi
completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
Emese, Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
Dan, Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi actualizată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009.

Acte normative
1. Codul familiei modificat prin Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 4/1953 - Codul familiei, a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 749 din 5 noiembrie 2007.
2. Codul de procedură civilă
3. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
4. Legea nr. 217/ 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie publicată în
Monitorul Oficial nr. 367 din 29 mai 2003.
5. Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii republicată în Monitorul Oficial nr. 300,
Partea I, din 7 mai 2009.
6. Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei in Monitorul oficial Partea I, nr. 788 din 19
noiembrie 2009.
7. Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă Publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 282
din 11/11/1996 cu modificările şi completările ulterioare.

82
 Bibliografie selectivă pentru lucrări de licenţă

Ion, Albu. Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

Dimitrie, Alexandresco. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, voi. III,
Partea I, Editura Socec, Bucureşti, 1916..
Irina, Apetrei. Raluca — Oana, Andone. Dreptul familiei, Suport de curs, Casa de Editura Venus,
Iaşi, 2005.
Alexandru, Bacaci. Viorica - Claudia, Dumitrache. Cristina, Codruţa, Hageanu. Dreptul familiei,
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009.
Vasile, Barbu. De bono coniguali. O istorie a familiei din Ţara Românească în secolul al XVII
- lea., Editura Meridiane, Bucureşti, 2003.
Gheorghe, Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil şi subiectele dreptului civil, Ediţia a V-a
revizuită şi adăugită, Casa de Editură şi Presă „Şansa! S.R.L., Bucureşti, 1998.
Constantin, Bîrsan. Convenţia europeană a drepturilor omului vol. I, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006.
Teodor, Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005.
Matei, B., Cantacuzino. Elementele dreptului civil român Editura AII Beck, Bucureşti, 1998.
Claudia, Mihaela Crăciunescu. Regimuri matrimoniale Editura AII Beck, Bucureşti, 2000
Cosmin, Dariescu. Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate pânî la Marea Unire,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
Cosmin, Dariescu. Relaţii personale dintre soţi în dreptul internaţional privat Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008,
Nadia, Cerasela, Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţi straini având aceeaşi cetăţenie
şi cu domiciliul în RomâniaEditura Lumen, Iaşi, 2006.
Nadia, Cerasela, Dariescu.Raporturile patrimoniale dintre soţii români având aceeaşi
cetăţenie domiciliaţi în străinătate Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional privatEditura
Lumen, Iaşi, 2007.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Relaţiile patrimoniale dintre soţi în dreptul internaţional
privatEditura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Cosmin, Dariescu. Roxana, Alina, Petraru. Dreptul familiei, Editura
Lumen, Iaşi, 2009.

83
Georges, A., L., Droz. Les Regimes matrimoniaux en Droit international prive compare in
Receil des cours de L’Academie de droit international de la Haye, Tome 143, 1974/III.
Mihail, Eliescu. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura Academiei, Bucureşti, 1966.
Ion, P., Filipescu. Andrei, L, Filipescu. Tratat de dreptul familiei Ediţia a VlII-a revizuită şi
completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
Ioan, N., Floca. Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească voi. II, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990. Emese,
Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.
Gabriela, Cristina, Frenţiu. Bogdan Dumitru Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de
procedură civilă Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
Constanţa, Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara
Românească în secolul al XVIII-lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Mihai, Vasile, Jakotă. Drept romani, Editura Fundaţiei „Chemarea", Iaşi, 199
Dan, Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
Dumitru, Macovei. Iolanda, Elena, Cadariu. Drept civil.Contracte, Seria JUS, Editura Junimea,
Iaşi, 2004.
Dumitru, Macovei. Iolanda, Elena, Cadariu. Drept civil. Succesiuni, Seria JUS, Editura
Junimea, Iaşi, 2005.
Nigel, V., Lowe. Gillian, Douglas. Bromley’s Family Law, Ediţia a X-a, Oxford University
Press
Ion F., Popa Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile contractuale dintre
concubini, Revista Dreptul nr. 10/2001, Editura Uniunea Juriştilor din România, Bucureşti.
Dumitru, Rizeanu. Dumitru, Protopopescu. Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina
Codului familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.
Andrei, Stănoiu. Măria, Voinea. Sociologia familiei, Bucureşti, 1983.
Paul, Vasilescu. Regimuri matrimoniale.Parte generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.

84
 Rezumat

1. Ce sensuri îmbracă noţiunea de familie?

2. Ce caractere juridice prezintă familia?
3. Care sunt funcţiile familiei?
4. Cum este definit dreptul familiei?
5. Care este obiectul dreptului familie?
6. Prezentaţi principiile dreptului familiei.
7. Care sunt legăturile dreptului familiei cu alte ramuri de drept?
8. Prezentaţi instituţia uniunii libere sau a concubinajului
9. Prezentaţi instituţia logodnei.
10. Cum definim căsătoria?
11. Care este natura juridică a căsătoriei?
12. Care sunt caracterele juridice ale căsătoriei?
13. Prezentaţi condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei.
14. Prezentaţi lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei.
15. Prezentaţi condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei.
16. Ce se înţelege prin nulitatea căsătoriei?
17. Clasificaţi nulităţile căsătoriei.
18. Prezentaţi cazurile de nulitate absolută.
19. Prezentaţi cazurile de nulitate relativă.
20. Prezentaţi regimul juridic al nulităţii căsătoriei.
21. Ce efecte produce nulitatea căsătoriei?
22. Ce înţelegem prin căsătorie putativă?
23. Ce condiţii trebuie să îndeplinească căsătoria putativă?
24. Ce efecte produce căsătoria putativă?
25. Ce se înţelege prin noţiunea de efecte ale căsătoriei?
26. Intre ce categorii de raporturi căsătoria produce efecte?
27. Ce se înţelege prin noţiunea de efecte personale ale căsătoriei?
28. Prezentaţi relaţiile personale dintre soţi.
29. Ce se înţelege prin noţiunea de relaţii patrimoniale?
30. Clasificaţi raporturile patrimoniale dintre soţi.
31. Prezentaţi regimul juridic.
32. Definiţi convenţia matrimonială.

85
33. Prezentaţi încetarea căsătoriei.
34. Ce se înţelege prin noţiunea de desfacere a căsătoriei?
35. Ce sisteme sau concepţii juridice despre divorţ cunoaşteţi.
36. Ce ştiţi despre instanţa competentă în cadrul procesului de divorţ?
37. Ce ştiţi despre calitatea procesuală a părţilor în cadrul procedurii de divorţ?
38. Ce ştiţi despre cererea de divorţ, întâmpinare şi cererea reconvenţională?
39. Prezenţa personală a soţilor la divorţ.
40. Prezenţa obligatorie a reclamantului la divorţ.
41. Hotărârea de divorţ.
42. Definiţi şi clasificaţi rudenia.
43. Ce ştiţi despre gradul, întinderea, durata şi dovada rudeniei
44. Prezentaţi noţiunea, întinderea şi durata afinităţii.
45. Ce ştiţi despre gradul de afinitate?
46. Ce ştiţi despre proba şi efectele afinităţii?
47. Ce se înţelege prin filiaţie?
48. Cum se clasifică filiaţia?
49. Prezentau filiaţia fată de mamă.
50. Definiţi şi clasificaţi paternitatea.
51. Ce ştiţi despre prezumţia de paternitate?
52. Prezentaţi filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie.
53. Ce ştiţi despre conflictele de paternitate (dubla paternitate) şi soluţionarea lor?
54. Ce ştiţi despre tăgăduirea paternităţii din căsătorie?
55. Ce puteţi spune despre contestarea paternităţii din căsătorie?
56. Care sunt modalităţile stabilirii paternităţii din afara căsătoriei?
57. Ce situaţii speciale întâlnim în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?
58. Cine are interes în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei?
59. Prezentaţi stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere (Recunoaşterea de paternitate.)
60. Prezentaţi stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre judecătorească.

86