FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

MASTER : GESTIUNEA FINANCIARĂ A FACERILOR ÎN

SPAŢIUL EUROPEAN

Prof. Univ. Dr.:

Student:

Galaţi
- 2010 –
1
CUPRINS

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………………………2

CAP.1.PROCESUL INTEGRARII

1.1 Noţiuni generale privind procesul integrării interstatale................................................5

1.2 Evoluţia procesului de integrare în cazul U.E............................................................ ..7

1.3 Uniunea Europeana,crearea pieţei interne unice şi efectele acesteia asupra agenţilor
economici......................................................................................................................12

CAP.2. STUDIUL PRIVIND SITUATIA IMM-URILOR DIN ROMÂNIA ÎNAINTEA

ADERARII LA U.E.

2.1 Cadrul legislativ şi funcţional al IMM-urilor în interiorul U.E...................................18

2.1.1 Rolul IMM-urilor în viata economica a statelor....................................................18
2.1.2 Dezvoltarea cadrului funcţional al IMM-urilor în interiorul U.E..........................19

2.2 Romania si pregatirea acesteia în vederea integrării.....................................................22

2.2.1 Evoluţia cadrului legislativ şi instituţional al IMM-urilor......................................22
2.2.2 Evaluarea generala a dezvoltării economice a Romaniei comparativ cu ţările
membre U.E înaintea aderării.................................................................................28

2.3 Situaţia IMM-urilor din ţările recent integrate în U.E...................................................31

2.3.1 Situaţia IMM-urilor din ţările Europei Centrale şi de Est la momentul
integrării lor în U.E.................................................................................................31
2.3.2 Abordarea generală a evoluţiei IMM-urilor romaneşti............................... ...........39

CAP.3. IMPACTUL ADERARII ROMÂNIEI LA U.E. RESIMTIT DE I.M.M-URILE

ROMÂNEŞTI

3.1 Analiza situaţiei întreprinderilor mici şi mijlocii.......................................................... 46

3.1.1 Densitatea, distribuţia şi profilul IMM-urilor romaneşti........................................46
3.1.2 Avantaje şi riscuri ale Pieţei Interne Unice pentru IMM-urile romaneşti...............50
3.1.3 Surse de finanţare a investiţiilor IMM-urilor post-aderare......................................52

3.2 Impactul integrării asupra economiei romaneşti si asupra IMM-urilor.........................55

3.2.1 Efectele generale ale integrarii în U.E asupra economieie romaneşti.....................55
3.2.2 Studiu privind efectele integrării asupra IMM-urilor romaneşti.............................60

3.3 Perspective ale mediului de afaceri românesc...............................................................64

2
CAP.4.CONCLUZII SI PROPUNERI............................................................................67
Bibliografie..........................................................................................................................70

3
 INTRODUCERE

Primii paşi în construcţia europeanã au avut loc în urmã cu aproape 50 de ani, o datã
cu semnarea Tratatului de la Paris (1951) prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeanã a
Cărbunelui şi a Oţelului prin voinţa comunã a şase membri fondatori: Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Apoi, prin Tratatul de la Roma (1957), aceste şase
ţãri au hotărât crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (EURATOM). Au fost necesari 16 ani pentru a se realiza prima extindere a
Comunităţii Economice Europene de la şase la nouă membri (1973: Danemarca, Irlanda,
Marea Britanie), după care procesul de integrare s-a accelerat. Comunitatea Europeanã a avut
o evoluţie dinamicã, înregistrând unele schimbări şi perfecţionări la nivel organizatoric şi
instituţional. Cele mai importante evenimente ale anilor 80 pentru integrarea vest-europeană
le-au constituit extinderea de la 9 la 12 membrii şi crearea Pieţei Unice Europene.
Deşi prevăzută chiar prin Tratatul de la Roma, Piaţa Unicã a fost impulsionată în
mod deosebit de Jacques Delors începând din 1985, când acesta a devenit preşedintele
Comisiei Europene. La Summit-ul de la Luxemburg ce a avut loc la numai şase luni după
iniţiativa lui Delors, în decembrie 1985, s-a adoptat Actul Unic European, intrat în vigoare
în iunie 1987.

Tratatul asupra Uniunii Europene, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht a

fost semnat la 7 februarie 1992 de miniştrii Afacerilor Externe şi de Finanţe ai celor 12 ţãri
membre.
Particularitatea acestei noi faze constă nu numai în modificarea conceptului de
Comunitate Europeană în cel de Uniune Europeană, dar şi în extinderea integrării de la
domeniul economic la cel monetar şi politic.

Obiectivele Uniunii stipulate în Tratat sunt:

- promovarea progresului economic şi social

echilibrat şi durabil, prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare, cu o monedã unicã;
- punerea în practicã a unei politici externe şi de
securitate comune, cu definirea în timp a unei politici de apărare comunã. Uniunea Europeanã
dispune de un cadru instituţional unic, format din instituţiile comunitare şi Consiliul
European;
- tratatul asupra Uniunii Europene abordează nu
numai domeniile economic, monetar , politic, ci şi cultura, învăţământul şi socialul. Conceptul
de dialog social, care fusese introdus de Actul Unic European, a fost definit de Art. 3 al
Protocolului Social de la Maastricht. Se considerã cã prin aceste texte s-a înregistrat un
progres evident către o politicã socialã europeanã, dar Europa se aflã încă departe de uniunea
socială.
Obiectivele Uniunii sunt prevăzute a fi atinse potrivit condiţiilor şi ritmurilor stipulate
de Tratat, cu respectarea principiului subsidiarităţii, aşa cum a fost el definit în Art. 3B al
Tratatului instituind Comunitatea Europeanã.
Instituţiile Uniunii Europene desemnate sã realizeze obiectivele (Art. 7) în limita
puterilor conferite prin Tratat sunt:
 Parlamentul European;
 Consiliul European;
 Comisia Europeanã;
 Curtea de Justiţie;
 Curtea de Conturi.
Consiliul şi Comisia sunt asistate de Comitetul Economic şi Social, precum şi de
Comitetul Regiunilor, ambele având rol consultativ.

După aproximativ cinci ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, au fost

aduse amendamente la tratatele anterioare şi s-a stabilit simplificarea tratatelor care
înfiinţaseră cele trei Comunităţi Europene pentru a fi adaptate la realităţile prezentului prin
semnarea unui nou tratat, cunoscut sub numele de Tratatul de la Amsterdam (octombrie
1997).

Tratatul de la Amsterdam introduce patru mari domenii:

a. libertate, securitate şi justiţie;
b. uniunea şi cetăţenii săi;
c. politica externã eficientã şi coerentã;
d. problemele instituţionale.
În ceea ce priveşte formele instituţionale lansate în vederea extinderii Uniunii
Europene, Tratatul prevede întărirea rolului Parlamentului European, extinderea votului cu
majoritate calificatã în Consiliu, structura Comisiei Europene şi modul ei de funcţionare,
precum şi consolidarea principiului subsidiarităţii.
În anii 90 construcţia europeanã a înregistrat o dinamicã mai acceleratã, cu noi şi
importante elemente, prin amplificarea domeniilor de integrare, prin aderarea la Uniune a încă
trei ţãri - Austria, Finlanda, Suedia - şi lansarea extinderii procesului de integrare spre Europa
Centralã şi de Est.

5
 În anul 1995, Uniunea Europeanã a trecut de la 12 la 15 membri, prin aderarea celor
trei ţări amintite mai sus. Procesul de integrare a celor trei state poate fi caracterizat ca fiind
un proces rapid, ce a necesitat numai trei ani de negocieri (dificile), în condiţiile în care, în
momentul aderării, fiecare dintre candidate era mai bogatã decât media Uniunii. Ritmul rapid
de integrare reiese din comparaţia cu Spania şi Portugalia, amândouă mai sărace decât media
pe UE şi ale căror negocieri au durat şapte ani înainte de a deveni membre depline în 1986.
Aderarea ţãrilor est-europene, care sunt chiar mai sărace decât Spania şi Portugalia,
având sectoare agricole mari şi aflându-se într-un proces dureros de tranziţie la economia de
piaţã, se aşteaptă sã fie mai complicatã.
UE are douã obiective strategice de bazã în ceea ce priveşte extinderea spre Est:
- Primul obiectiv este crearea unei Europe care sã
garanteze pacea şi stabilitatea prin garantarea democraţiei, aplicarea legilor, respectarea
drepturilor omului şi protecţia minorităţilor. „Impresia mea este cã cea mai bunã cale de a
face din Europa un loc mai stabil, unde suferinţele trecutului sã dispară cu adevărat, este sã
mergem înainte cu deplina integrare a continentului european”, declara Günter Verheugen,
Comisarul european pentru extinderea UE, într-un interviu acordat redactorului-şef al revistei
Europe la Washington.
- Al doilea obiectiv îl reprezintă crearea unei pieţe
deschise şi competitive. Acest obiectiv dã posibilitatea ţãrilor din Europa Centralã şi de Est,
care încă suferă de pe urma moştenirii comuniste, sã găsească şi sã ofere popoarelor lor cel
puţin oportunităţi pentru un trai decent.
Viitorul Uniunii Europene este condiţionat de succesul procesului de reformă cu care
se confrunta instituţiile Uniunii. Ultimul moment decisiv al dezbaterii şi stabilirii mizelor
acestui proces îl constituie Consiliul European
de la Nisa, din decembrie 2000.

6
CAP.1. PROCESUL INEGRĂRII EUROPENE

1.1 Noţiuni generale privind procesul integrării interstatale

Un fenomen definitoriu al economiei mondiale postbelice este integrarea interstatală.

Acest fenomen a cuprins atât lumea dezvoltată cât şi pe cea în curs de dezvoltare. În condiţiile
revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, diviziunea mondială a muncii se adânceşte; apar
noi tendinţe de specializare internaţională şi ca urmare, noi complementarităţi ale economiilor
naţionale. În literatura de specialitate noţiunii de "integrare economică" i se dau mai multe
accepţiuni1. Integrarea economică internaţională poate fi definită ca fiind "crearea celei mai de
dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea
funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor elementelor necesare coordonării
şi unificării. În opinia altor specialişti integrarea economică este un proces complex de
accentuare a interdependenţelor dintre ramurile economiei naţionale şi dintre economiile
diferitelor ţări, caracteristic economiei contemporane.
Prin integrare, se înţelege – suprimarea progresivă a discriminărilor datorate existenţei
frontierelor naţionale, care afectează activitatea economică a ţărilor membre. Aceste
discriminări pot restrânge fluxul de bunuri şi servicii dintre ţări, circulaţia factorilor de
producţie, precum şi contextul general al politicii economice, care domină jocul factorilor de
producţie2. Datorită diversităţii proceselor integraţioniste, integrarea se prezintă drept
cooperare sau în cel mai bun caz se asociază cu aceasta. Ţinând cont de determinările date
cooperării economice internaţionale în acest capitol se poate aprecia că integrarea se
deosebeşte de cooperare prin faptul că:
-deşi în cadrul cooperării au loc facilităţi de ordin vamal, fiscal, concesii reciproce, ţările
aflate în cooperare îşi menţin sistemul vamal propriu (fără a fi integrate);
-există o interdependenţă între partenerii aflaţi în cooperare dar aceasta nu exclude menţinerea
economiilor naţionale.

1
Bârsan Maria “Integrarea economică europeană. Introducere în teorie şi practică”, Editura Carpatica,
Cluj-Napoca, 2005, pag.42
2
Idem op.citata, pag. 44
7
 Intensificarea procesului de integrare la scară regională constituie o necesitate
obiectivă, luând în considerare următoarele elemente definitorii3:
- potenţialul material, financiar şi uman care poate fi antrenat prin cooperare în circuitul
naţional, regional şi mondial de valori;
- proximitatea geografică, cu efecte favorabile asupra raporturilor de complementaritate între
dimensiunile economice, politico-diplomatice şi cultural-umane, amplificate de afinităţile
spirituale;
- grupările regionale cresc acumularea de avuţie naţională şi regională, având efecte pozitive
asupra schimburilor comerciale în cadrul grupărilor, precum şi asupra locului ţărilor membre
în comerţul internaţional.
Tendinţa de formare a unor blocuri regionale comerciale este determinată de acţiunea
mai multor factori, atât de natură endogenă, cât şi exogenă.
 Factorii endogeni sunt rezultatul evoluţiilor care s-au petrecut în interiorul unor ţări
sau grupări de ţări deja constituite:
- opţiunile fundamentale de politică economică similare, concepţia comună despre dezvoltare;
- politicile de liberalizare a comerţului întreprinse de multe ţări în dezvoltare, proces care va
facilita liberalizarea accentuată în vederea unei viitoare integrări cu statele industrializate;
- dificultăţile economice cu care s-au confruntat ţările ca urmare a crizei energetice, şi care a
avut ca efect conştientizarea faptului că există potenţial de creştere insuficient valorificat.
 Ca factori exogeni menţionez:
- modalitatea de acoperire a riscurilor potenţiale determinate de evenimente care se petrec fie
în zona respectivă, fie în alte zone;
- încercări de a compensa, printr-o intensificare a schimburilor intragrup, eventualele pierderi
datorate din îngustarea unor pieţe extraregionale, ca urmare tot a unor procese integraţioniste;
- dorinţa de stabilitate politică şi de întărire a sistemelor democratice.
Formele pe care le îmbracă integrarea economică regională sunt determinate de
multitudinea de relaţii care se stabilesc între două sau mai multe state care-şi conjugă
eforturile spre atingerea unui obiectiv comun4. Dimensiunile unui proces integrativ sunt date,
în principal, de axa verticală, cea a adâncimii gradului de integrare şi cea orizontală, respectiv
numărul de state membre. Grupările integraţioniste existente astăzi, chiar dacă au obiective
diferite sau grad de instituţionalizare inegal (elemente ce caracterizează intensitatea

3
Cojanu Valentin, “Integrare şi competitivitate - modele de dezvoltare economică în Europa de Sud-
Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, pag. 34
4
Bârsan Maria “Integrarea economică europeană. Introducere în teorie şi practică”, Editura Carpatica,
Cluj-Napoca, 2005, pag.49
8
procesului de integrare), sunt grupări deschise, ce permit aderarea de noi state, în condiţiile
stabilite de fiecare acord în parte.
Privit din perspectivă economică, procesul de integrare regională a înregistrat o
dinamică ascendentă datorită, în special, a următoarelor evenimente:
- creşterea posibilităţii obţinerii de efecte de creare de comerţ, creşterea forţei în negocierile
internaţionale şi scăderea costurilor de distribuţie comercială;
- incapacitatea organizaţiilor internaţionale, în special a Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
de a soluţiona cu succes unele probleme legate de liberalizarea schimburilor comerciale la
nivel multilateral, ducând la reanalizarea rolului grupărilor integrative regionale în construirea
unui sistem de comerţ liber global.

1.2 Evoluţia procesului de integrare în cazul U.E

Ideea creerii unei Europe unite datează de secole, însă abia după cel de-al doilea război
mondial s-au format premisele necesare demarării unui proces de integrare europeană. Cele
două războaie mondiale au dus la renaşterea pacifismului şi conştientizarea pericolului
naţionalismului agresiv. Un alt motiv care a stat la baza procesului de integrare europeană a
fost dorinţa statelor Europei Occidentale de a-şi restabili poziţiile economice afectate de
război. Dupa terminarea celui de al doilea razboi mondial planurile de construcţie a unui pol
de putere european au început să devină tot mai intense. Acest pol devenea chiar o necesitate
în condiţiile în care puterea sovietică crea presiuni asupra Europei occidentale iar influenţa
Statelor Unite se răspandea în întreg sistemul mondial. Războiul rece care a urmat acestor
momente de euforie a trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei în două blocuri
devenise un fapt real.
În evoluţia procesului de integrare europeană se pot remarca următoarele momente:
Tabel nr.1
Principalele momente in procesul
integrarii europene
1975 Tratatul privind crearea CEE
Inceputul Prima extindere: Danemarca,
anilor70 Irlanda, Marea Britanie
Mijlocul Extinderea Sudica: Spania,
anilor’80 Portugalia
Sfarsitul Actul Unic European – 1992,
anilor’80 crearea pietei unice
1993 Tratatul asupra UE: crearea UEM
1995 Aderarea Finlandei, Suediei,
Austriei
1997-1999 Agenda 2000 si procesul de
extindere spre centru si est (2000-

9
 2006)
2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada
2007-2013
Sursa: Bârsan Maria “Integrarea economică europeană. Introducere în teorie si practica”, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 2005, pag.33

Ideea unei pieţe comune extinse a avut o dinamică durabilă de-a lungul deceniilor
trecute, fiindcă reflectă tot mai mult realitatea interdependenţei economice. Pe măsură ce
tehnologiile se dezvoltau şi, alături de ele, economiile deveneau tot mai solide, tot mai multe
firme de toate mărimile doreau să aibă acces la o piata extinsa sigură 5. Pentru sănătatea
economiei şi beneficiul consumatorilor, piaţa trebuia să fie suficient de mare pentru a putea
furniza spaţiu competiţional, chiar şi între cele mai mari firme. Astfel că, pe măsură ce
economiile europene se dezvoltau, proiectul iniţial al CEE, centrat pe abolirea taxelor într-o
uniune vamală, a fost urmat în anii ’80 de programul pieţei unice, apoi în anii ’90 de moneda
unică.
În mod incontestabil, Europa occidentală reprezintă un model în domeniul integrării
interstatale. Care au fost însă factorii care au făcut posibilă aceasta uniune uriaşă de interese
europene ce a culminat cu formarea pieţei unice:
► Europa de Vest reprezintă un ansamblu omogen de ţări, o zonă în care statele au un mod de
viaţă asemănător (dar nu identic) şi se caracterizează prin acelaşi tip de civilizaţie. O astfel de
stare de lucruri constituie o oportunitate pentru integrarea interstatală.
► Forţa de atracţie a ideii de integrare este dată de efectul de antrenare pe care îl generează.
O mare piaţă unică, libera circulaţie a capitalurilor şi a bunurilor, în cadrul ei, fac ca
economiile integrate să obţină rezultate superioare sumei performanţelor individuale realizate
anterior. Acest efect devine posibil numai atunci când între state nu există decalaje
semnificative de dezvoltare. Este tocmai ceea ce caracterizează ţările Europei occidentale.
► Dar integrarea economică interstatală, pentru a avea succes, presupune şi asumarea unor
responsabilităţi. De unde şi importanţa „capabilităţii” ţărilor în cauză. Ţările candidate la
integrare trebuie să posede un anumit potenţial economic şi politic fără de care îndeplinirea
obligaţiilor devine imposibilă. Statele Europei occidentale îndeplinesc şi această condiţie.
► Integrarea vest-europeană a fost posibilă datorită existenţei unei voinţe politice puternice.
În acest sens, apropierea franco-germană a avut un rol decisiv. Aici se cuvine amintit rolul
deosebit jucat de cele două mari personalităţi politice care au fost preşedintele Franţei –
Charles de Gaulle şi primul cancelar al noii Germanii (de vest) – Konrad Adenauer. Graţie
lor, cei doi „eterni duşmani” şi-au dat mâna pentru ca împreună să construiască o nouă
Europă, în pace.
5
Delumeanu Stefan “Geneza Europei comunitare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, pag.24
10
► Nu trebuie subestimat însă rolul ţărilor mici. Ele n-au aderat cu forţa la ideea de uniune
europeană. Potenţialul lor politic s-a dovedit mare, mai ales atunci când s-a pus în discuţie
caracterul relaţiilor reciproce. „Europa nu poate fi concepută... decât în egalitatea dintre state;
„ceea ce ar fi periculos şi total inacceptabil este ca anumite mari state să-şi imagineze că,
atunci când ajung la un acord între ele, problemele sunt în mod automat rezolvate...”, declara,
în aprilie 1962, Paul-Henri Spaak, fostul ministru belgian al afacerilor externe. Relaţiile dintre
ţările participante la procesul de integrare vest-europeană n-au fost idilice. Important este însă
că, prin negocieri, s-au găsit întotdeauna soluţii reciproc convenabile.
► Integrarea economică interstatală a Europei occidentale s-a bazat pe un „nucleu dur”
format din şase naţiuni: trei mari (Franţa, Germania, Italia) şi trei mici (Belgia, Olanda,
Luxemburg – Benelux). Ele n-au fost numai primele care s-au înscris pe traiectoria integrării,
ci şi cele mai consecvente. Uniunea Europeană de astăzi ar fi fost de neconceput fără aportul
acestor ţări.
În marea construcţie a pieţei unice interne se identifică 3 mari perioade, 3 mari
programe:
1. Piaţa Comună, iniţial şi exclusiv centrată pe piaţă, care nu a cunoscut decât uşoare
inflexiuni de-a lungul a trei decenii;
2. Actul Unic - care combina un proiect economic ambiţios de creare a unei veritabile pieţe
interne cu inovaţii instituţionale decisive.
3. Tratatul de la Maastricht – care, desăvârşind piaţa unică prin moneda unică, constituie o
veritabilă ruptură politică în construcţia europeană.

Crearea Pieţei Comune şi Tratatul de la Roma

Tratatul CEEA a fost semnat la Roma la 25 Martie 1957 şi a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958. Scopul definit în tratat a fost acela de a contribui prin stabilirea condiţiilor
necesare formării şi dezvoltării rapide a industriilor nucleare, la ridicarea nivelului de viaţă în
statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte ţări. Prevederile din cadrul Tratatului de
la Roma (Tratatul CEE) erau semnificative pentru viitorul economic şi social al Europei.
Obiectivul principal al Tratatului era crearea treptată a unei pieţe comune, prin instituirea, în
primul rînd, a unei uniuni vamale (anularea barierelor vamale în calea circulaţiei bunurilor şi
crearea unui tarif vamal extern comun).
Constituirea pieţei comune a reprezentat un obiectiv înscris în prevederile Tratatului
de la Roma în care se specifică „uniunea economică şi monetară implică fuziunea pieţelor
naţionale ale acestora, care să asigure nu numai libera circulaţie a mărfurilor în cadrul
comunităţii, ci şi a serviciilor, a capitalurilor şi a forţei de muncă... ", obiectiv ce urma a se

11
realiza treptat şi în forme extrem de diferite. Totodată, în Tratat se specifică: „Comunitatea
are ca misiune, prin realizarea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a politicilor
economice ale statelor Membre, să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o stabilitate
crescută, ridicarea accelerată a nivelului de viaţă"6.
Înfăptuirea7 pieţei unice a fost programată a se realiza pe parcursul unei perioade
tranzitorii de 12 ani (respectiv până în 1969). În realitate însă chiar dacă libera circulaţie a
mărfurilor între primele 6 ţări membre s-a realizat încă din anul 1968, libera circulaţie a
serviciilor cunoştea încă piedici importante, în timp ce libera circulaţie a capitalurilor oferea
imaginea unui recul în raport cu situaţia înregistrată în anii '60. Obstacole se regăseau şi în
ceea ce priveşte libera circulaţie a forţei de muncă, pe fondul. creşterii şomajului datorită
recesiunii economice.

Carta Alba şi Actul Unic European, fundamente ale pieţei unice europene
Carta albă reprezintă un alt document important în evoluţia pieţei comune europene ce
precede binecunoscutul Act Unic. Carta Albă adoptată în 1985 de statele membre al
comunităţii europene fixează ritmul pentru adoptarea măsurilor necesare şi stabileşte
programul pieţei unice adaptat priorităţilor reformei economice ale fiecărei ţări. Adoptarea
progresivă de către ţările asociate a legislaţiei pieţei interne şi stabilirea structurilor necesare
implementării ei urmează să sprijine procesul reformei economice, căci eliminarea progresivă
a barierelor de orice fel vor creşte competitivitatea şi vor permite dezvoltarea. Totodată,
includerea recomandărilor privitoare la legislaţie în domeniul competiţiei, politicii sociale şi
de mediu, domenii esenţiale în funcţionarea pieţei interne, vor asigura echilibrul procesului de
armonizare. Carta Albă oferă un nou impuls mecanismului de integrare prin prevederi legate
de extinderea pieţei interne. Carta Albă a propus mai multe obiective în procesul formării
pieţei unice :
- unificarea celor 12 pieţe naţionale ale CEE pentru a le transforma într-o piaţă unică (340
milioane persoane ca urmare a unificării Germaniei);
- transformarea acestui spaţiu mare într-o piaţă în expansiune, dinamică şi flexibilă, care să
permită utilizarea optimă a tuturor resurselor umane, naturale şi financiare;
- folosirea virtuţilor marii pieţe ca factor de dezvoltare economică.
Tratatul de la Maastricht şi desăvârşirea pieţei unice europene

6
Bibere Octav “Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene”, Iaşi, Editura Polirom, 2004,
pag. 39
7
Cociuban Aristide “Piaţa unică europeană, cele patru libertăţi fundamentale”, Editura Economica,
Bucuresti, 2002, pag.19
12
Edificiul european construit prin tratatul de la Roma şi completat de Actul Unic European şi
Cartea Alba a angajat comunitatea către o politică economică şi monetară foarte ambitioasă ce
şi-a propus ca scop final moneda unică.

Evoluţia formelor de integrare economică a statelor europene

La nivelul teoretic diferite forme de integrare şi conţinutul documentelor care orientează în
practică acest proces, raportul dintre diferitele trepte de integrare, în funcţie de întinderea şi
adâncimea acestora poate fi prezentat astfel:
Tabel nr.2
Tipuri de Eliminarea Tarif Eliminarea Mobilitatea Moneda
integrare restrictiilor ptr. extern restrictiilor factorilor de comuna
economica Comertul cu comun ptr. Comertul productie
marfuri invizibil
Zone de X - - - -
comert liber
Uniunea X X - - -
Vamala
Piata interna X X X - -
Piata comuna X X X X X-
Uniunea X X X X X
economica si
monetara
(UE).
Sursa: Maria Bârsan, Integrare Economică Europeană, vol. I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 2005.
pag.58

Constituirea pieţei unice, potrivit prevederilor Tratatului de la Roma şi a altor

dispoziţii adoptate ulterior de către diferitele instituţii ale Uniunii Europene, urma să se
realizeze în mod treptat, mai întâi sub forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni
economice şi monetare, implicând, în prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a
mărfurilor, iar în etapa a doua, libera circulaţie a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă
ajungându-se în final la adoptarea unei monede unice în cadrul comunităţilor 8. Se observă
deci, ca procesul de integrare interstatala europeană a depăşit cu mult etapa zonei de
comerţ liber. Aceasta constă în simpla eliminare a obstacolelor vamale, cantitative şi
tarifare, între partenerii zonei, stabilirea unei politici comerciale comune, (stabilirea unor taxe
vamale pentru restul lumii, rămânând în competenţa naţională). Uniunea vamală care trebuie
înţeleasă ca un teritoriu vamal unic al ţărilor membre şi o politică comercială comună faţă
de terţi s-a realizat treptat prin înfăptuirea obiectivelor cuprinse în Tratatul de la Roma 9:
8
Cociuban Aristide “Piaţa unică europeană, cele patru libertăţi fundamentale”, Editura Economica,
Bucuresti, 2002, pag.32
9
Bibere Octav “Documente de bază ale comunităţii şi Uniunii Europene”, Iasi, Editura Polirom, 2004,
pag. 43
13
a) înlăturarea completă, dar treptată a taxelor vamale de export şi import, în relaţiile
comerciale dintre ţările semnatare a tratatului, atât pentru produsele industriale, cât şi
pentru produsele agricole;
b) înlăturarea completă, dar treptată, a restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare
în calea comerţului reciproc al ţărilor membre pentru a asigura o liberă circulaţie a
mărfurilor în interiorul comunităţii;
c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre pentru a nu fi discriminate
produsele importate din ţările membre faţă de cele autohtone şi elaborarea şi adoptarea
unor reguli comune privind desfăşurarea concurenţei în cadrul comunităţii;
d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi, în decursul perioadei de
tranziţie, prevăzută pentru dezarmarea vamală şi înlăturarea barierelor netarifare din calea
schimburilor comerciale reciproce. Acestea implică, în primul rând, instituirea unui tarif
vamal comun faţă de terţi, conceput ca o medie aritmetică a tarifelor vamale naţionale a
ţărilor membre. Tratatul de la Rorna a mai prevăzut ca, odată cu instituirea tarifului vamal
comun, să se armonizeze şi legislaţiile vamale ale ţărilor membre pentru a se aplica
uniform de către toate acestea.
Scopul creării uniunii vamale l-a reprezentat realizarea liberei circulaţii a mărfurilor,
în sensul de a asigura condiţii identice de circulaţie a produselor în ţările comunitare,
indiferent de unde provin. Acest deziderat a fost realizat de abia în anul 1993, de când
mărfurile pot traversa liber frontierele intercomunitare. Conceptele de import şi export nu mai
există în relaţiile dintre ţările membre, ci sunt folosite numai în relaţiile cu terţii. Liberalizarea
circulaţiei mărfurilor nu înseamnă o liberalizare şi a controlului asupra calităţii lor.
Nivelul de integrare superior a fost realizat prin Piaţa Comună care extinde integrarea
pieţelor la piaţa muncii şi piaţa de capital. În raport cu formele de integrare care nu se referă
decât la mărfuri, Piaţa Comună face un dublu salt calitativ:
- pe de o parte, libera circulaţie a muncii presupune ridicarea obstacolelor politice şi sociale
din calea circulaţiei persoanelor, deci a lucrătorilor
- pe de altă parte, libera circulaţie a capitalului atunci când aceasta este pe deplin realizată, are
implicaţii importante în materie de politică monetară şi politică de schimb. Alegând să pună în
practica şi să dezvolte Piaţa Comună cele şase state membre fondatoare şi-au fixat un obiectiv
ambiţios, chiar dacă realizarea a fost dificilă.
Proiectul de «Piaţă comună»10 se caracterizează printr-o realizare lentă şi incompletă
uneori. Piaţa comună nu se construieşte decât parţial, cu atât mai mult cu cât crizele monetare,

10
Cociuban Aristide “Piaţa unică europeană, cele patru libertăţi fundamentale”, Editura Economica,
Bucureşti, 2002, pag,33
14
care se înmulţesc de la începutul anilor 1970, favorizează instaurarea unui control al
schimburilor. Dacă obstacolele tarifare la libera circulaţie a mărfurilor dispar, persistă în
schimb cele care împiedică schimburile, mai ales normele tehnice şi exclusivităţile naţionale
pentru pieţele publice. În plus, celelalte compartimente ale Pieţei comune nu se dezvoltă decât
foarte încet. Libera circulaţie a oamenilor progresează mult mai lent decât libera circulaţie a
mărfurilor, din cauza mai ales a dificultăţilor foarte mari în armonizarea condiţiilor de acces la
slujbe ( peste cincisprezece ani de negociere pentru unele profesiuni). Libera circulaţie a
capitalurilor nu progresează decât pe la mijlocul anilor 1980 şi nu este realizată deplin decât
în 1990. Politicile comune se înmulţesc dar continua sa ramina importante obsacole in cale
functionalitatii depline a celor patru libertati fundamentale ce caracterizeaza mare
constructie economica europeana.
Procesul de integrare a culminat prin constructia si functionalitatea pietei unice
interne. Crearea Uniunii Monetarea Europene a desavarsit un proiect inceput de decenii care
viza contruirea unui centru european de putere economica si politica mondiala. Asa s-a creat
binecunoscutul “model european” care a traversat cel mai amplu proces de integrare
intersatatala.

1.3 Uniunea Europeana, crearea pietei interne unice si efectele acesteia asupra agentilor
economici

Scopul urmarit prin realizarea pietei unice functionale era acela de a spori eficienta
economica prin reduceri de costuri, de a face bunurile mai competitive prin reduceri de
preturi, de a crea mai multe locuri de munca, mai multe posibilitati de optiune pentru
cumpararea de bunuri si servicii, de a oferi mai multe sanse privind dezvoltarea regiunilor, cu
alte cuvinte, mai multa bunastare economica.
Piaţa unică internă cuprinde mai multe state suverane, precum şi teritorii autonome.
Teritoriul pieţei Comune este determinat de către frontierele exterioare ale Statelor Membre
ale Comunităţii, cu anumite reglementări privitoare la anumite teritorii europene situate în
afara continentului şi pentru care Statele Membre sunt responsabile. În egală măsură Piaţa
Comună include apele teritoriale precum şi spaţiul aerian al Statelor Membre. Piaţa Comună
protejează astfel Comunitatea pe piaţa mondială ca fiind o singură unitate de negociere, cu
propriile bariere tarifare vamale cuprinse în Tariful Vamal Comun precum şi în Politica
Comercială Comună. Concret, Piaţa Comună se bazează pe patru libertăţi fundamentale:
 libertatea de mişcare a bunurilor;
 libertatea de mişcare a persoanelor;
 libertatea de mişcare a serviciilor;

15
  libertatea de mişcare a capitalurilor.
Adiţional celor patru libertăţi fundamentale, Piaţa Comună se sprijină pe două politici
principiale:
 Politica Comună în Agricultură;
 Politica Concurenţei.
Obiectivul principal al acestor patru libertăţi fundamentale este de a desfiinţa barierele
existente în cale liberei dezvoltări Comunitate, în timp ce obiectivul principal al celor două
politici Comunitare este de a dezvolta un sistem legislativ unitar în domeniile esenţiale pentru
Comunitate.
1. Libera circulatie a marfurilor - a fost prevazuta sa se realizeze in primul rand prin
constituirea unei uniuni vamale (un teritoriu vamal unic al tarilor membre si o politica
comerciala comuna fata de terti). Mai era un obstacol in cale unei piete comune deplin
functionale: barierele fiscale. Acest tip de obstacole deriva din diferentele de regim fiscal
existente intre tarile membre in special in ceea ce priveste problemele fiscale ale intreprinderii
si impunerea lor directa. Concretizarea pietei unice interne implica abolirea lor si un anumit
grad de armonizare a impozitului direct, a TVA-ului si a impozitelor specifice. Insa in anul
1968, cind s-a definitivat uniunea vamala s-a impus şi un tarif extern comun. Au mai fost
menţinute cîteva cote la nivel naţional pentru aşa-numitele “bunuri sensibile”. De asemenea,
politica agricolă comună a stabilit regulile pentru libera circulaţie a produselor agricole.
2. Libera circulatie a persoanelor
O piata comuna a”activitatilor economice” impunea desigur ca orice persoana fizica sau
juridica care avea nationalitatea unui stat membru sa poata sa se stabileasca,sa lucreze si sa-si
ofere serviciile in celelalte state membre
3. Libera circulatie a serviciilor
Comform tratatului notiunea de servicii desemna prestatiile efectuate in mod normal in
schimbul unei renumeratii de catre un cetatean al unui stat membru in beneficiul unei
persoane stabilita intr-o alta tara decat cea a prestatorului.Libertatea serviciilor presupunea
deci ca prestatorul sa poata exercita activitatea sa nu numai in propria tara,dar si in alte tari ale
comunitatii si in aceleasi conditii cu nationalii din acele tari (prestari cu caracter
industrial,comercial,artizanal sau care rezultau din profesii libere).
Un mare succes al diplomatilor europeni l-a cosntituit formarea pietei financiare unice.
Crearea Pietei Financiare Unice s-a desfasurat in 3 etape:
 Eliminarea restrictiilor referitoare la libertatea de stabilire
 Asigurarea libertatii prestarii de servicii
 Stabilirea licentei unice si controlului din partea tarii de origine

16
 Realizarea pieţei unice a serviciilor financiare presupune liberalizarea circulaţiei
capitalului şi armonizarea regulilor nationale astfel încît să existe un cadru comun minim între
ţările UE (altfel, arbitraj); existenţa unor reglementări de bază cu privire la dreptul de stabilire
şi activitatea firmelor, contabilitate şi audit, legislaţie asupra proprietăţii imobiliare şi a
creditului ipotecar, legislaţie privind emiterea şi detinerea de titluri, asupra fondurilor comune
de investiţii şi a fondurilor mutuale. Dezvoltarea acestui sector financiar s-a bazat pe
principiul licentri unice si al supravegerii de catre tara de origine: autorizatia initiala a tarii de
origine este suficienta pentru ca o entitate economica sa se poata stabili sau sa poata presta
servicii liber intr-o alta tara comunitara. Acest lucru implica:
- recunoasterea mutuala de catre autoritatile de supraveghere a normelor si practicilor de
supraveghere si control utilizate de fiecare autoritate
- noi eforturi de armonizare a normelor deoarece diferentele ar fi putut avea ca urmare
restrangerea sau distonsionarea concurentei
4.Libera circulatie a capitalurilor
Consfintirea aceste noi libertati era o consecinta directa a celorlalte 3 libertati deja
recunoscute, pentru ca era necesar sa se permita capitalului sa fie investit si sa circule. Libera
circulatie a capitalului presupunea ca statele membre vor suprima in mod progresiv in cursul
perioadei de tranzitie si in masura necesara bunei functionari a pietei comune atat restrictiile
privind miscarile de capitaluri apartinand persoaneleor din statele membre cat si
discriminarile de tratament bazate pe nationalitate sau pe localizarea plasamentului.
Prin tratatul CEE statele membre au stabilit sa suprime progresiv restrictiile din calea
miscarii capitalurilor ce aprtin nationalurilor pe durata perioadei de tranzitie.Aceasta
dispozitie a condus la aprobarea a 2 directive care aveau ca obiectiv principal liberalizarea
doar a acelor tranzactii de capital necesare exercitarii libertatilor pietei comune (investitiile
directe, creditele pe termen scurt si mediu, miscari de capital cu caracter personal si valorile
mobiliare cotate la bursa)11. In anii ’70 s-a intrat intr-o faza de stagnare datorita crizei
financiare. Abia in 1986 s-au liberalizat creditele pe termen lung. Completa liberalizare a
miscarilor de capital s-a produs din 1990 prin eliminarea tuturor restrictiilor ce privesc
miscarile de capital, autorizarea aplicarii temporare a unor masuri de saltgardare si mentinerea
aceluiasi grad de libertate in circulatia capitalurilor in tarile terte.
Efectele la nivel micro si macro economic a creerii pietei interne unice
Piata Interna se bazeaza pe reguli si legi comune: legile la nivel comunitar sunt
obligatorii pentru toti, având un efect direct; directivele trebuie sa fie preluate în legislatia

11
Bibere Octav “Documente de baza ale comunitatii si Uniunii Europene”, Iasi, Editura Polirom,
2004, pag. 51
17
nationala si create structurile necesare aplicarii acestora. Impactul creerii pietei unice interne
depinde de masura în care directivele sunt transpuse în legislatia nationala.
În esenţă, crearea pieţei unice se consideră a fi binefăcătoare deoarece lărgeşte
concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, generează presiuni
asupra reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă instanţă., menţinerea unui nivel de trai
ridicat. Economiştii şi oamenii politici abordând problema creării pieţei unice ca o
componentă esenţială a procesului de integrare economică, reliefează două principii pe care
ţările participante la acest proces trebuie sa şi le însuşească12:
- procesul de integrare nu trebuie să fie înţeles şi însuşit în termenii restrictivi ai
regionalismului, deoarece nu se poate concepe deocamdatao politică regională de sine
stătătoare. Aceasta deoarece este încă necesar in cadrul Uniunii Europene să se facă apel la
puterea de organizare naţională, la pârghiile naţionale de dezvoltare economică. Ca urmare,
specialistii apreciază că va continua favorizarea zonelor şi ţărilor dezvoltate în detrimentul
celor rămase în urmă sau subdezvoltate, nefiind întrunite condiţiile materiale pentru
egalizarea nivelului de dezvoltare a tuturor economiilor naţionale cuprinse în zona integrată.
- oricât de adâncit ar fi procesul integrării şi cat de bine ar fi realizate obiectivele propuse,
integrarea şi realizarea pieţei unice nu trebuie privita în sensul abolirii totale a frontierelor
naţionale ale statelor ci al lărgirii comunităţii de interese în teritoriul integrat.
Constituirea pieţei interne unice in cadrul U.E se justifică prin următoarele avantaje:
a) Deoarece piaţa unică suprimă obstacolele în calea schimburilor economice, ţările
comunitare care în decursul timpului au ajuns la o anumită specializare a economiei vor
produce ceea ce este mai productiv din punctul lor de vedere. Dispărând constrângerile
schimburilor internaţionale (taxele vamale, restricţii netarifare) agenţii economice vor avea un
comportament economic generat de interesul de a produce ieftin şi de o calitate superioară.
b) O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces un mare
numar de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va beneficia de o mai mare
varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute. Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai
restrânsă, se practică preţuri mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri
administrate sau de monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai.
c) Piaţa unică avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece permite
realizarea unor producţii de serie mari care vor determina reducerea costurilor de producţie şi
a preţurilor.

12
Cociuban Aristide “Piata unica europeana, cele patru libertati fundamentale”, Editura Economica,
Bucuresti, 2002, pag.72
18
 d) Se apreciază că o piaţă unică va determina o nouă redistribuire a capitalului investit
şi ceea ce este mai important, o optimizare a investiţiilor de capital în interiorul comunităţii.
Progresul tehnico-ştiinţific contemporan generat de revoluţia ştiinţifico-tehnică impune
investiţii însemnate în echipamente de producţie, existând garanţia folosirii depline a
capacităţilor de producţie, dimensionate la nevoile întregii comunităţi, eliberate de pericolul
constrângerilor naţionale la export şi import.
e) Piaţa unică generează o mişcare liberă a capitalurilor ceea ce va determina o folosire
raţională şi eficientă a forţei de muncă, deoarece mişcarea capitalurilor este însoţită de o
mişcare liberă a forţei de muncă. Aceasta la rândul ei va genera o ocupare a forţei de muncă
de o asemenea manieră încât să elimine decalajele dintre ţările uniunii cât şi o mai bună
salarizare (salariile putând fi menţinute în mare măsură în limite rezonabile).
Crearea pieţei interne unice are multiple efecte atât la nivel microeconomic cât şi la nivel
macroeconomice13.
 Impactul microeconomic al creerii pieţei unice interne este axat pe efectele pozitive ce
derivă din liberalizarea schimburilor intracomunitare:
- reducerea iniţială a costurilor, ca urmare a desfiinţării formalităţilor vamale şi obstacolelor în calea
schimburilor;
- reducerea costurilor, ca urmare a extinderii economiilor de scară;
- reducerea preţurilor, ca urmare a intensificării concurenţei;
- câştiguri generate şi de alte efecte decât cele legate de preţ, cum ar fi intensificarea procesului de
inovare, lărgirea gamei de produse, modificări în planul organizării producţiei.
 Impactul microeconomic al creerii pieţei unice interne este realizat de:
- mutaţiile înregistrate de fluxurile de forţă de muncă dintr-o ţară în alta. Efectele se produc atât
asupra cetăţenilor cât şi asupra mediului de afaceri în ceea ce priveşte mai buna ocupare a
forţei de muncă şi mai multe oportunităţi comerciale. Datorită ratelor ridicate ale şomajului în
U.E la reuniunea de la Lisabona în anul 2000 a fost adoptat un program ambiţios de creare de
locuri de muncă destinat să ridice rata de ocupare a forţei de muncă pe ansamblul Uniunii de
la 60% din populaţia activă la 70%. Acest obiectiv indică necesitatea ca, până în anul 2010,
Uniunea Europeană să creeze 20 milioane de noi locuri de muncă, dintre care 11-12 milioane
pentru femei şi 5 milioane pentru lucrătorii mai vârstnici .
- mişcarea capitalurilor a crescut considerabil, cu efecte favorabile asupra relansării investiţiilor,
fiind favorizate întreprinderile mici şi mijlocii;

13
Bârsan Maria “Integrarea economică europeană. Introducere în teorie şi practică”, Editura Carpatica,
Cluj-Napoca, 2005, pag. 62
19
- în paralel cu creşterea mişcărilor de capital şi în principal a investiţiilor străine directe au
crescut considerabil şi fuziunile şi achiziţiile;
- integrarea pieţelor financiare a cunoscut creşteri sensibile, chiar dacă în calea dezvoltării
acestor pieţe au apărut o serie de obstacole. Uniunea Europeană nu poate culege toate
beneficiile decurgând din introducerea monedei unice fără să dezvolte o piaţă efectiv la scară
europeană în domeniul finanţelor. Pieţele naţionale sunt reglementate de un set de reguli
eterogene privind investiţiile şi tranzacţiile nationale, protecţia investitorilor, dezvăluirea de
informaţii, preluările, aportul la fondul de pensii şi supravegherea şi multe alte domenii.
Sintetizând putem sublinia că printre principalele beneficii ale formării pieţei unice
interne se numără şi următoarele aspecte:
- o mai rapidă creştere a avuţiei comunităţii, un nivel mai ridicat de învăţământ şi formare
profesională şi o mai mare mobilitate între ţările UE;
- costuri mai scăzute ale utilităţilor;
- o gamă mai largă şi calitativ superioară de bunuri şi servicii pentru consumatori;
- pieţe de capital mai eficiente, care să ducă la o creştere economică mai rapidă şi la crearea
de locuri de muncă;
- mai puţină birocraţie de înfruntat de către micile întreprinderi. În esenţă, crearea pieţei unice
se consideră a fi binefăcătoare deoarece lărgeşte concurenţa, liberalizează piaţa, circulaţia
capitalurilor şi a forţei de muncă, generează presiuni asupra reducerii costurilor şi a preţurilor
şi contribuie la menţinerea unui nivel de trai ridicat.

20
CAP.2.STUDIU PRIVIND SITUAŢIA IMM-URILOR DIN ROMÂNIA
ÎNAINTEA ADERĂRII LA U.E

2.1. Cadrul legislativ şi funcţional al IMM-urilor în interiorul U.E

2.1.1 Rolul IMM-urilor în viaţa economică a statelor

Experienţa economică mondială existentă demonstrează rolul deosebit şi importanţa

întreprinderilor mici şi mijlocii în cadrul economiilor naţionale. După ascensiunea economică
din ultimele trei decenii, se apreciază că firmele mici şi mijlocii vor constitui în perioada
următoare vectorul principal al progresului economic, atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele
aflate în tranziţie. Pe de o parte, atributele firmelor mici şi mijlocii situează acest tip de
organizaţie în prim-planul dezvoltării economice. Pe de altă parte, coordonatele care definesc
noua configuraţie a economiei mondiale sunt favorabile expansiunii sectorului mic şi
mijlociu14.
Funcţionalitatea IMM-urilor este multiplă datorită scopului pe care îl au şi a
modalităţilor concrete de inserare în spatiul economic şi social15. Funcţionalitatea lor
economică se concretizează în:
a) generarea unei părţi semnificative din PIB;
b) generarea într-o proporţie mare a inovaţiilor tehnice aplicabile în economie;
c) sunt o sursă principală pentru veniturile bugetului de stat;
d) asigurarea funcţionării principiilor economiei de piaţă în dimensiunile impuse de
activităţile economice diminuate;
e) realizarea produselor şi serviciilor, la costuri mai reduse, în comparaţie cu firmele mari.
Funcţiile sociale pe care le au aceste tipuri de întreprinderi constă în:
- generarea de locuri de muncă, promovarea imaginii unor organizaţii economice dinamice,
flexibile, adaptabile;
- asigurarea pentru un procent semnificativ al forţei de muncă, realizarea profesionala şi
socială;
- implementarea pentru zonele vulnerabile de modele de viabilizare economică şi socială.
Pentru firmele mari, IMM-urile reprezintă lumea din care au venit şi care va genera
concurenţa lor de mâine. Pentru indivizi, IMM-urile reprezintă adesea un prim loc de munca,
o primă treaptă în carieră. Ele sunt de asemenea un prim pas către lumea întreprinzătorilor.

14
Brezeanu Petre “Finanţe europene”. Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2007, pag.56
15
Dinu Marin “Economia României. Întreprinderile mici şi mijlocii. Cu ce ne integrăm?” Editura
Economică, Bucureşti, 2005, pag.41
21
Pentru economie în ansamblu, IMM-urile sunt lansatoare de idei noi şi asamblare de noi
procese care accelerează creşterea pe baza unei folosiri mai eficiente a resurselor.
Statisticile din aproape toate ţările relevă că IMM-urile predomină numeric în
economie, reprezentând peste 99% din totalul firmelor16. Aceasta le confera avantajul unui
impact major asupra procesului de realizare a PIB-ului şi de furnizarea a noi locuri de muncă.
IMM-urile reprezintă astfel adeverate surse creatoare de locuri de muncă. În U.E anual, două
treimi din locurile de muncă nou create se datorează sectorului mic şi mijlociu. Costurile
asociate creerii unui loc de muncă într-o firmă mică sau mijlocie sunt reduse comparativ cu
cele implicate în crearea unui loc de munca într-o întreprindere mare. Aceasta deoarece:
-realizează produse şi servicii la costuri mai reduse decât firmele mari,
-cheltuielile sunt constant mai mici,
-inregistrează o productivitate a muncii mai mare în condiţiile prezenţei permanente a
întreprinzatorului în firmă.

2.1.2 Dezvoltarea cadrului funcţional al IMM-urilor în interiorul U.E

Categoria întreprinderilor Micro, Mici şi Mijlocii (IMM) cuprinde conform Articolului
2 al anexei din Recomandarea 361/2003/CE întreprinderi care angajează mai puţin de 250 de
persoane şi care au o cifra de afaceri anuală neta de până la 50 de milioane de euro şi/ sau
deţin active totale de până la 43 de milioane de euro. Întreprinderile mici şi mijlocii (IMM)
sunt definite în legislatia Uniunii Europene ca întreprinderi cu mai puţin de 250 angajaţi.
Există 4 clase de mărime a IMM-urilor în funcţie de numărul de angajaţi:
a) Fără angajaţi salarizaţi (număr de salariaţi 0)
b) 1-9 angajaţi
c) 10-49 angajaţi
d) 50-249 angajaţi
Fig. Nr.1

16
Cojanu Valentin, “Integrare şi competitivitate - modele de dezvoltare economică în Europa de Sud-
Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, pag.53
22
Sursa: Ciucur Dumitru, “Economia României şi cea a Uniunii Europene” Editura ASE , Bucureşti,
2006, pag.47

În Uniunea Europeană, nu se poate vorbi despre o evoluţie unitară în interiorul statelor

membre în ceea ce priveşte întreprinderile mici şi mijlocii. Condiţiile istorice diferite au
determinat şi evoluţii diferite. În anii `80, aceste întreprinderi au cunoscut o ascensiune
deosebită în statele Uniunii Europene, fapt ilustrat sugestiv prin intermediul sintagmei
“Întreprinderile mici şi mijlocii – uriaşul ascuns al economiei europene”. Tot de atunci,
întreprinderile mici şi mijlocii au început să se bucure de o atenţie cu totul specială.
Carta Europeană pentru Întreprinderi Mici, document politic de bază, aprobată de
liderii U.E la Consiliul European de la Feira din 19-20 iunie 2000, plasează nevoile micilor
întreprinderi în centrul politicii U.E. Carta solicită Comisiei şi statelor membre să acţioneze
pentru sprijinirea şi încurajarea micilor întreprinderi în zece domenii cheie17:
- Educaţia şi instruirea întreprinzătorilor ;
- Iniţierea mai puţin costisitoare şi mai rapidă a afacerilor ;
- Legislaţie şi reglementări mai bune ;
- Asigurarea calificării necesare ;
- Îmbunătăţirea accesului on-line ;
- Mai multe informaţii despre Piaţa Unică ;
- Sistemul fiscal şi aspectele financiare ;
- Consolidarea capacităţii tehnologice a întreprinderilor mici ;
-Utilizarea modelelor e-business de succes şi asigurarea unei asistenţe de calitate pentru
întreprinderile mici ;

17
Idem op.citata. pag56

23
- Dezvoltarea unei reprezentări mai puternice şi mai eficiente a intereselor întreprinderilor
mici pe plan naţional şi la nivelul Uniunii Europene.
În plan educaţional, politica Uniunii Europene va cultiva spiritul antreprenorial prin
predarea cunoştintelor generale de afaceri şi antreprenoriat la toate nivelurile de învăţământ.
Modulele specifice ale instruirii în afaceri vor deveni o componentă definitorie a programelor
preuniversitare şi universitare. Vor fi încurajate iniţiativele antreprenoriale şi se vor organiza
cursuri de pregătire a managerilor din întreprinderile mici.
Un punct important al documentului se referă la legislaţie. Noile reglementări
naţionale şi comunitare sunt analizate din perspectiva impactului lor asupra întreprinderilor
mici şi a întreprinzătorilor. Comisia Europeana simplifica actele legislative referitoare la
concurenţă, în vederea reducerii dificultăţilor întâmpinate de firmele mici în procesul de
conformare cu aceste prevederi. În ceea ce priveşte extinderea pe multiple pieţe, aceste firme
resimt efectele pozitive ale reformelor derulate în economia europeană. Reformele trebuie
continuate şi accelerate pentru a se constitui o piaţă internă unică, accesibilă întreprinderilor
mici. Domeniile ţintă sunt comerţul electronic, telecomunicaţiile, utilităţile, achiziţiile publice
şi sistemele de plăţi transfrontaliere. Un început mai ieftin şi mai rapid este un alt obiectiv de
atins. Costurile înfiinţării de întreprinderi ar trebui să evolueze spre cele mai competitive din
lume, iar accesul online pentru înregistrare ar trebui să se dezvolte. În acest sens, pentru
îmbunătăţirea performanţelor IMM-urilor europene statele membre au în vedere:
- aplicarea unor practici eficiente în domeniul fiscal şi a unor instrumente de stimulare a
performanţei individuale;
- îmbunatăţirea relaţiei dintre sistemul bancar şi sectorul de întreprinderi mici prin crearea
unor condiţii potrivite de acces la credit şi la capital mixt.
Utilizarea modelelor e-business de succes şi asigurarea unei asistenţe de calitate pentru
întreprinderile mici figurează printre priorităţile înscrise pe agenda Comisiei Europene.
Firmele vor beneficia de consultanţă şi ajutor oferit de experţi inclusiv prin site-uri web şi prin
intermediul paginilor de internet ale Observatorului European al IMM-urilor.
Totodată, IMM-urile reprezintă inima strategiei Uniunii Europene de construire a
economiei bazate pe cunoştinte adoptată la summitul de la Lisabona în martie 2000 18. Bazată
pe o profundă analiză a situaţiei şi evoluţiilor din Uniunea Europeană comparativ cu cele din
SUA, strategia proiectează elementele principale ale construirii economiei bazate pe
cunoştinţe şi competitivitate. Atingerea obiectivului de a deveni până în anul 2010, cea mai
competitivă şi dinamică economie din lume bazată pe cunoştinte, capabilă de o creştere

18
Dragan Gabriela “Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism.Politici comune ale
UE”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, pag.71
24
economică susţinută, de crearea a tot mai multe şi mai bune locuri de muncă, precum şi de
dezvoltarea unei coeziuni sociale mai mari, va depinde în ultimă instanţă de succesul
întreprinderilor, în special de IMM-uri. Un domeniu prioritar îl reprezintă cercetarea
ştiinţifica. În acest sens obiectivele strategiei de sprijinire a IMM-urilor europene constă în
întărirea capacităţii de inovare a acestora, a contribuţiei lor la dezvoltarea noilor produse şi
pieţe bazate pe tehnologie. Prin aceasta strategie autorităţile europene doresc să ajute IMM-
urile să-şi intensifice cercetarea proprie, să-şi extindă reţelele, să folosească mai bine
rezultatele cercetării şi să achiziţioneze know-how tehnologic, micşorând ecartul dintre
cercetare şi inovare. Acţiunile au ca scop facilitarea exploatării rezultatelor asigurând astfel
complementaritatea cu instrumentele de promovare a inovării în cadrul Programului de
Inovare şi Competitivitate al Uniunii Europene pentru perioada 2007-2013. Suportul financiar
este asigurat prin 2 programe:
1) Cercetare pentru IMM-uri, program destinat să sprijine grupuri mici de IMM-uri
preocupate de inovare, pentru a rezolva probleme tehnologice comune;
2) Cercetare pentru IMM-uri, cu scopul de a sprijini întreprinderile în găsirea soluţiilor cele
mai bune pentru probleme comune ale grupurilor mari de IMM-uri, în special din sectorul
industrial. Accesul IMM-urilor la programul de cercetare ştiinţifică (2007-2013) este uşurat
prin faptul ca IMM-urile trebuie să efectueze mai puţine raportări.
La Summitul european al IMM-urilor de la Graz din 2006, la Convenţia mondială a
IMM-urilor de la Seul tot din anul 2006 şi la Forumul Euroasiatic de la Istambul din perioada
8-10 mai 2006, problematica economiei bazate pe cunoştinţe s-a aflat în centrul dezbaterilor
din diverse perspective. „Gândeşte la scară mică” 19 a devenit din acel an principiul Uniunii
Europene, promovat la summitul de la Graz, unde oficialii UE au anunţat că s-au stabilit trei
priorităţi pentru urmatorii trei ani ce vizează micile întreprinderi:
a) reducerea birocraţiei cu 30%,
b) intensificarea calificării tinerilor pentru activităţile economice,
c) creşterea finanţării comunitare directe şi indirecte pentru IMM-uri cu aproape 50% în
perioada 2007- 2013.

2.2 România şi pregătirea acesteia în vederea integrării

2.2.1 Evoluţia cadrului legislativ şi instituţional al IMM-urilor

În România, ca şi în multe alte ţări central şi est europene, trecerea la economia de

piaţă a însemnat, în esenţă, evoluţia a două componente: transferul dreptului de proprietate

19
Gavrila Ilie, Gavrila Tatiana “Evolutia IMM-urilor româneşti în context European” Tribuna
economica, v. 18, 2007, nr. 39,
25
asupra întreprinderilor de la stat la persoane de drept privat, adică aşa numitul proces de
privatizare, indiferent de metoda care s-a aplicat, precum şi apariţia unor întreprinderi
particulare noi, ca rezultat al unor iniţiative particulare, independente, care au luat naştere ca
urmare a schimbărilor petrecute în unităţile aflate încă în proprietatea statului. Aceste două căi
de evoluţie s-au manifestat mai mult sau mai puţin simultan, dar în ritmuri diferite. Ambele au
avut însă mari repercusiuni asupra pieţei muncii. În timp ce privatizarea a dus la reducerea
numărului de locuri de muncă, amplificând astfel şomajul, mai ales pe termen lung, noul
sector particular a creat cea mai mare parte a noilor locuri de muncă. Având în vedere faptul
că majoritatea noilor întreprinderi sunt mici şi mijlocii reiese că acest sector a absorbit cea
mai mare parte a forţei de muncă disponibilizate, şi a contribuit, în acelaşi timp, şi la formarea
unei noi generaţii de patroni şi de angajaţi.
Pe lângă meritul de a fi contribuit la apariţia unui sector privat din ce în ce mai
puternic, unele dintre aceste întreprinderi se caracterizează printr-o deosebită flexibilitate şi
capacitate de adaptare la nou, manifestându-se ca o forţă motrice remarcabilă a progresului
economic în România. În timp ce eforturile şi resursele se îndreptau către privatizarea şi
restructurarea “dinozaurilor” moşteniţi de la defunctul regim, a avut loc o “revoluţie tăcută”
prin strădania a mii de întreprinzători, care şi-au văzut de propria lor tranziţie, luând lucrurile
de la zero. Rezultatul acestor iniţiative a fost impresionant şi a făcut ca mulţi factori de decizie
şi instituţii cu rol hotărâtor să reconsidere principiile de bază ale concepţiilor lor despre
reformele economice, şi anume că, în afara reformelor aplicate de stat de sus în jos şi axate pe
privatizare şi pe transferul de proprietate, ar trebui încurajată şi reforma de jos în sus, axată pe
adevăratul spirit întreprinzător, cu încurajarea unui sector de întreprinderi mici şi mijlocii
puternic şi dinamic.

Preluarea aquisului comunitar în problema IMM-urilor

România a început negocierile în vederea aderării la UE la data de 15 februarie 2000,
procesul de închidere a capitolelor de negociere finalizandu-se la sfârşitul anului 2004. În
intervalul 2005 – 2007 a continuat consolidarea noului cadru de producţie, bazat pe
proprietatea privată, prin aplicarea unei politici corespunzătoare, care să permită înfiinţarea de
noi întreprinderi şi să încurajeze întreprinderile mici şi mijlocii. Aceste noi firme vor
determina o mai bună alocare a resurselor, vor crea noi locuri de muncă pentru cei ce şi le-au
pierdut ca urmare a restructurării20.

20
Gavrila Ilie, Gavrila Tatiana “Evoluţia IMM-urilor româneşti în context European” Tribuna
economica, v. 18, 2007, nr. 39,

26
 Dinamica legislaţiei româneşti a cunoscut un ritm intens al modificarilor de la apariţia
Legii 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii.
Acest dinamism a fost determinat în special, de procesul de armonizare al legislatiei din
domeniu cu reglementările europene, precum şi obligaţia de îndeplinire a angajamentelor
asumate de România în cadrul negocierilor de aderare de la Capitolul 16 „Întreprinderile mici
şi mijlocii”. In aceste conditii a devenit necesară modificarea şi completarea Legii nr.
346/2004 în raport cu noile reglementări apărute atât pe plan naţional, în special cele
referitoare la ajutorul de stat pentru IMM, respectiv:
- Ordinul Consiliul Concurenţei nr.57/2005 pentru punerea în aplicare a Instrucţiunilor
privind încadrarea unei întreprinderi în categoria de întreprinderi mici şi mijlocii
-Ordinul Consiliului nr. 13/2005 privind punerea în aplicare a Regulamentului pentru
modificarea şi completarea Regulamentului privind ajutorul de stat pentru întreprinderile mici
şi mijlocii, în care au fost preluate plafoanele referitoare la încadrarea unei întreprinderi în
categoria IMM.
Astfel, în conformitate cu prevederile Recomandării Comisiei Europene 2003/361/EC
privind definiţia întreprinderilor micro, mici şi mijlocii ordonanţa guvernamentala introduce
şi defineşte, în funcţie de relaţia lor cu alte întreprinderi, raportată la capitalul sau drepturile
de vot deţinute, ori la dreptul de a exercita o influenţă dominantă, noţiunile de întreprindere
autonomă, întreprindere parteneră şi întreprindere legată. De asemenea, ordonanţă modifică
plafoanele privind cifra de afaceri şi valoarea activelor totale deţinute de un IMM. Conform
modificarilor legislative intreprinderile mici şi mijlocii se clasifică, în funcţie de numărul
mediu de salariaţi şi de cifra de afaceri anuală netă sau activele totale pe care le deţin, în
următoarele categorii:
• microîntreprinderi – au până la 9 salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă sau
deţin active totale de până la 2 milioane de euro, echivalent în lei;
• întreprinderi mici – au între 10 şi 49 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală netă
sau deţin active totale de până la 10 milioane de euro, echivalent în lei;
• întreprinderi mijlocii - au între 50 şi 249 de salariaţi şi realizează o cifră de afaceri anuală
netă de până la 50 milioane de euro, echivalent în lei, sau deţin active totale care nu depăşesc
echivalentul în lei a 43 milioane de euro.

Elaborarea cadrului instituţional de sprijinire a IMM-urilor româneşti

I. Autorităţi publice cu atribuţii în sectorul IMM-uri

27
 Modul de operare şi de organizare funcţională a IMM-urilor depinde de statusul
instituţional al demersurilor pragmatice. În acest sens există două reţele instituţionale care
promovează IMM-urile ajutându-le în realizarea propriilor programe de dezvoltare, denumite:
autorităţi publice cu atribuţii în sectorul IMM-urile şi organizaţii nonguvernamentale şi
parteneriatul public-privat21.
Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie.
În categoria primei reţele instituţionale se află şi ANIMMC, înfiinţată în vara anului
2003. Din punct de vedere instituţional alinierea legislatiei la aquis-ul comunitar este
coordonată de Agenţia Naţionala pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii şi Cooperaţiei
Obiectivele organizaţionale definitorii sunt: elaborarea strategiei şi politicilor pentru
stimularea dezvoltării IMM-uri; elaborarea, implementarea şi monitorizarea programelor
pentru IMM-uri; elaborarea legislaţiei aferente. Funcţionalitatea acestui organism
fundamental în viaţa IMM-urilor româneşti este determinată de:
1) funcţia strategică prin care se asigură fundamentarea, elaborarea şi aplicarea strategiei şi a
politicilor guvernului în domeniile întreprinderilor mici şi mijlocii, organizaţiilor cooperatiste
şi ale activităţii de comerţ exterior;
2) funcţia de reglementare pentru realizarea cadrului normativ şi instituţional necesar
concretizării proiectelor şi programelor;
3) funcţia de administrare a fondurilor bugetare şi a surselor financiare extrabugetare şi
distribuirea acestora în vederea asigurării dezvoltării sectorului întreprinderilor mici şi
mijlocii;
4) funcţia de reprezentare pe plan intern şi internaţional a statului roman;
5) funcţia ca autoritate de stat prin care se asigură urmarirea aplicării şi controlului respectării
reglementărilor în domeniul său de activitate.
Eficienţa socială a acestei forme de institutionalizare este cuantificabilă prin dezvoltarea
activităţilor productive şi inovative, realizarea competitivităţii pe diferite pieţe, creşterea
accesului la finanţarea şi promovarea culturii antreprenoriale. Se poate astfel remarca
responsabilitatea instituţiei în:
- Asigurarea participării României la Programul multianual pentru întreprinderi şi spirit
antreprenorial, în special pentru IMM
- Majorarea capitalul Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM
- Continuarea îmbunătăţirii mediului de afaceri în vederea stimularii creşterii economice şi a
creşterii capacităţii de a rezista presiunilor concurenţiale.
21
Consiliul National al Intreprinderilor Private Mici si Mijlocii, Carta alba a IMM-urilor din Romania,
Bucuresti, 2006, pag.9

28
- Adoptarea în totalitate a definiţiei IMM
- Implementarea Cartei Europene pentru Întreprinderile Mici
- Racordarea acţiunilor şi măsurilor prevăzute de implementarea Cartei la obiectivele Agendei
Lisabona revizuită de CE la începutul anului 2005.

Fondul Naţional pentru Garantarea Creditelor Întreprinderilor Mici şi Mijlocii

Un alt tip instituţional care poate încuraja, stimula organizaţiile mici şi mijlocii este
FNGCIMM. Datorita faptului că face parte din reţeaua instituţionala prin care IMM-urile pot
fi susţinute şi promovate, el are ca obiective strategice:
a)îmbunătăţirea accesului la finanţare al întreprinderilor mici şi mijlocii care au proiecte de
afaceri viabile, dar care nu deţin suficiente fonduri;
b) creşterea volumului de investiţii realizate de întreprinderile mici şi mijlocii.
Institutul European din România
Agenţiile pentru dezvoltare rurală, apărute ca organizaţii nonprofit sunt oportunităţi
instituţionale pentru IMM-uri. Mai mult prin reglementări legislative privind dezvoltarea
regională în România a fost definit: cadrul instituţional, competenţele,obiectivele politicii
regionale şi implicaţiile în dezvoltarea şi stimularea acestui sector. Obiectivele fundamentale,
cu implicaţii directe asupra activităţii IMM-urilor sunt:
 elaborarea strategiei, planului şi programelor de dezvoltare regională şi de gestionare a
fondurilor; asigurarea realizării programelor de dezvoltare regională şi a planurilor de
gestionare a fondurilor; asigurarea managementului tehnic si financiar pentru
dezvoltare regională; promovarea proiectelor de dezvoltare regională; promovarea
parteneriatelor regionale şi locale.

Camera de Comert şi Industrie a României

Este o organizaţie nonprofit, de utilitate publică, prin care se susţin IMM-urile prin
promovarea şi susţinerea intereselor lor. Traseele funcţionale prin care se pot realiza aceste
obiective se încadrează în: a) consultanţă în afaceri; b) asistenţă pentru constituirea şi
funcţionarea societăţilor comerciale; c) facilitarea contactelor de afaceri, acţiuni
multiparteneriate de afaceri; d) publicitate şi promovare comercială, distribuţia modernă a
produselor şi serviciilor, asigurarea calităţii mărfurilor şi serviciilor, standardizare; e) asistenţă
în probleme de protejare a mediului şi a consumatorului; f) asistenţa în probleme de drept
comercial şi arbitraj comercial, reprezentarea şi apararea intereselor comunităţii româneşti de
afaceri în raport cu puterea publică, la nivel local şi naţional. Structura teritorială a permis

29
realizarea camerelor judeţene de comerţ şi industrie/agricultură, stabilindu-se în acest mod o
structură organizatorică favorabilă dezvoltării IMM-urilor.

II. Organizaţii nonguvernamentale şi parteneriatul public - privat

Se clasifică în cea de-a doua reţea instituţională. Strategia de creare şi dezvoltare a sectorului
IMM-urilor a început din 1992, bazându-se pe programul PHARE,valoarea proiectului a fost
de zece milioane de euro, prin care se fundamentau: CRIMM, centre pilot de consultanţă în
afaceri, centre de inovare şi introducerea unui program de acordare de granturi pe bază de
condiţionalitate. Demersul instituţional s-a complicat pe parcurs, ajungându-se de la un
membru fondator unic, guvernul, la multiplicarea numerică a lor prin adăugarea de noi
membri: firmele private, asociaţiile de IMMuri, instituţiile bancare şi financiare, Camera de
Comerţ si Industrie a României, centre locale de dezvoltare înfiinţate prin programul PHARE.

Consiliul Naţional al Intreprinderilor Private Mici si Mijlocii din România

CNIPMMR face parte din reţeaua instituţională prin care se asigură:
- apărarea şi promovarea intereselor IMM-urilor private la nivel local, naţional şi
internaţional;
- promovarea şi apărarea intereselor întreprinderilor private în relaţia cu autorităţile publice,
precum şi cu alte organisme şi organizaţii din România şi din străinătate;
- stimularea, prin modalităţi specifice, a privatizării şi a înfiinţării de întreprinderi mici şi
mijlocii cu capital privat sau cu participare străină.

Centre pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii

Reţeaua CDIMM, centre pentru dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, organizată în
diverse areale (Brăila, Maramureş, Argeş etc.), a reuşit să elaboreze şi să implementeze
programe specifice, să sprijine parteneriate în scopul realizării relaţiilor economice între firme
româneşti şi străine. Principalele obiective sunt:
 acordarea suportului pentru dezvoltarea sectorului privat al întreprinderilor mici şi
mijlocii şi organizaţiilor nonguvernamentale la nivel regional; atragerea surselor
financiare; promovarea şi dezvoltarea activităţii educaţionale şi de pregătire
profesională; încurajarea asocierii micilor întreprinzatori în scopul promovării şi
reprezentării intereselor acestora; valorificarea eficientă a resurselor destinate
sectorului privat; asistenţă pentru înfiinţarea unor organisme similare în judeţele
limitrofe.
Serviciile oferite de aceaste organizaţii locale au trei dimensiuni:

30
- consultanţă în evaluarea ideilor de afaceri, întocmirea planurilor de afaceri pentru finanţarea
afacerilor viitoare şi pentru managementul lor, analize şi proiecţii financiare, asistenţă în
realizarea contactelor de afaceri între parteneri români şi cei străini, consultanţă şi asistenţă
pentru organizaţii nonguvernamentale;
- instruirea şi susţinerea iniţiativelor locale orientate către dezvoltarea economică, socială;
- informare fundamentată pe baza datelor colectate anual, această bază de date conţinînd:
surse de finanţare, linii de credite interne şi internaţionale, informaţii despre firme din
România şi din străinatate.

Sistemele de susţinere a rolului IMM-urilor

Principalele sisteme ale actelor normative care au susţinut şi vor continua să susţină rolul
IMM-urilor şi în viitorul apropiat sunt urmatoarele:
- Planul naţional de dezvoltare;
- Carta europeană pentru întreprinderi mici şi mijlocii;
- Strategia privind societatea informaţionala a Ministerului Comunicaţiilor şi Tehnologiei
Informaţiei;
- Strategia pentru cercetare dezvoltare a Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului.
Planurile de dezvoltare, prin obiectivele pe care le-au concretizat, au constituit axa principală
a promovării noii strategii de acţiune, de implementare şi susţinere a formelor multiple de
organizare a IMMurilor. În perioada 2004 - 2007 acestea au fost următoarele:
- îmbunătăţirea productivităţii sectorului productiv a IMM-uri, infrastructura de afaceri,
turism, susţinerea cercetării, dezvoltării tehnologice, societatea informaţională, asistenţa
tehnică, construcţie instituţională;
- îmbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii de transport şi energetice şi asigurarea protecţiei
mediului - infrastructura de transport, infrastructura energetică, mediu şi utilităţi conexe,
asistenţă tehnică/construcţie instituţională;
- dezvoltarea resurselor umane - îmbunătăţirea accesului participării la educaţia primară şi
formarea continuă, creşterea nivelului de angajare şi a includerii sociale, asistenţa tehnică,
construcţia instituţională;
- susţinerea dezvoltării rurale şi a agriculturii - creşterea operaţiilor în agricultură şi
silvicultură, integrarea produselor agricole în lanţul alimentar, diversificarea economiei rurale,
asistenţa tehnică, construcţie instituţională.

31
 Strategia22 dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii este continuată prin Strategia
Guvernamentală de susţinerea dezvoltării IMM pe perioada 2004-2008, prin care sunt stabilite
trei mari obiective:
- creşterea contribuţiei sectorului IMM-urilor în PIB;
- crearea a 760.000 de noi locuri de muncă;
- creşterea exporturilor realizate de IMM-uri, într-un ritm anual de 10%.
- crearea unui cadru favorabil dezvoltării afacerilor, îmbunătăţirea competitivităţii IMM,
accesul la finanţare, la pieţele externe, promovarea culturii şi spiritului antreprenorial precum
şi a performanţelor manageriale.

2.2.2 Evaluarea generală a dezvoltării economice a României comparativ cu ţările

membre UE înaintea aderării

Realizările în plan macroeconomic ale României în perioada 2004-2007 sunt de natură

să susţină şi să creeze în ansamblul lor un mediu favorabil dezvoltării economice, în general,
şi al întreprinderilor mici şi mijlocii, în special. La acestea se adaugă evoluţiile pozitive
înregistrate pe plan mondial, dar mai ales cele din zona Euro şi ţările din Europa Centrala şi
de Est, evoluţii pozitive care au contribuit la crearea unei conjuncturi internaţionale favorabile
schimburilor comerciale, informaţionale şi de altă natură.
Cu o creşterea economică de 8,5 % în 2004 economia României a înregistrat cea mai
accentuată dinamică consemnată în întreaga perioadă de tranziţie către economia funcţională
de piaţă, fiind superioară cu 3,1 puncte procentuale celei atinse în anul 2003 şi depăşind cu
2,7 puncte procentuale previziunile pentru anul 2004.

Produsul intern brut Fig nr. 2

Sursa: Nita Ion, “Economia ţărilor membre ale Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
2007, pag.69
22
Idem op.citata, pag.14

32
 Exportul net a avut o influenţă negativă asupra creşterii reale a produsului intern brut
(-6,8 procente). Această evoluţie este determinată de creşterea preliminată a importurilor de
bunuri şi servicii superioară celei a exporturilor de bunuri şi servicii. Pe latura ofertei, s-au
inregistrat creşteri importante ale valorii adăugate brute din sectorul construcţiilor (25,2%),
serviciilor (7,0%) şi din industrie (5,8%). Exporturile de bunuri au înregistrat pe întregul an o
creştere cu 15,3%, ca urmare a revenirii acestora în semestrul II al anului 2007, iar importurile
de bunuri cu 26,3%. Ca urmare a acestor evoluţii, ponderea deficitului comercial FOB-FOB
în P.I.B. a crescut cu 2,9 puncte procentuale faţă de 2006, ajungând la 15%. Deficitul de cont
curent a ajuns în 2007 la nivelul de 15,8 miliarde euro (13,4% din P.I.B.), susţinut de
menţinerea contribuţiei pozitive a excedentului transferurilor curente.
Procesul dezinflationist continuat pe întreaga perioadă 2004-2007. Evoluţia preţurilor
de consum din anul 2007 a reflectat consolidarea procesului de dezinflaţie, chiar dacă ritmul
evoluţiei descendente a preţurilor s-a mai redus. Fenomenul a fost mai vizibil la nivelul
mediei anuale, care reprezintă de altfel şi unul din criteriile importante de convergenţă
nominală. La sfârşitul anului, nivelul inflaţiei a ajuns la 4,5%, în timp ce media anuală s-a
situat la 4,3%.
Evoluţia inflaţiei (medie/medie an anterior) Fig. Nr 3

Sursa: Anghelache Constantin, “Situaţia economică a României la aderarea în Uniunea Europeana”,

Revista de Economie teoretică şi aplicată, martie, 2007.

În domeniul resurselor umane, creşterea economică a fost însoţită de o majorare a

numărului mediu de salariaţi cu circa 100 mii persoane în anul 2007, iar rata şomajului
înregistrat s-a redus până la sfârşitul anului la 4,4%. În întreaga economie românească au avut
loc reforme structurale de profunzime. Structura economiei în permanenţă evoluţie se reflectă
în schimbările care au loc în structura de proprietate, în modificările în structura pe categorii
de resurse care contribuie la formarea Produsului Intern Brut şi, nu în ultimă instanţă, în
modificările intervenite în structura populaţiei ocupate şi a numărului de salariaţi din
economie.

33
 Evoluţia numărului mediu de angajaţi în economie şi sector privat Fig.nr.4

2004 2005 2006 2007

Sursa: Nita Ion, “Economia ţărilor membre ale Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
2007

După cum se poate observa din graficul de mai sus numărul de salariaţi în sectorul
integral privat are în întervalul de timp analizat o tendinţă de menţinere ajungând în anul 2007
să reprezinte 54,4% din numărul mediu al salariaţilor din întreaga economie.
Cât priveste rolul jucat de sectorul privat în realizarea produsului intern brut, în
conformitate cu datele publicate de Institutul Naţional de Statistică al României contribuţia
sectorului privat la formarea PIB-ului s-a ridicat în anul 2007 la 70,4 %, consolidând tendinţa
manifestată încă de la jumătatea deceniului trecut şi majorând ponderea acestui sector de la
54,4% în 2000.

Ponderea sectorului privat în economie în intervalul 2004- 2007

Fig. nr.5

2004 2005 2006 2007

Sursa: Institutul European Român, “Analiza şi evaluarea evoluţiilor în plan economic, social,
legislativ şi instituţional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene”, Iasi, 2007

Gradul de îndatorare publică a României, înregistrat în ultimii ani, se situează pe un

trend descendent, pe fondul creşterii economice susţinute, astfel că la sfârşitul anului 2006 şi

34
al semestrului II 2007 gradul de îndatorare publică se situează sub 20% din produsul intern
brut, net inferior plafonului de 60% stabilit prin Tratatul de la Maastricht. La 30 iunie 2007
datoria publică reprezenta 16,5% din produsul intern brut comparativ cu 18,5% la sfârşitul
anului 2006 din care ponderea datoriei publice guvernamentale a fost 15,6%, iar ponderea
datoriei publice locale de 0,9% din produsul intern brut. Evoluţia ponderii datoriei publice în
produsul intern brut în perioada 2000 - iunie 2007 se prezintă astfel:
Tabel nr.3
Evoluţia ponderii datoriei publice în produsul intern brut în perioada 2000- iunie 2007

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 30 iunie

2007
Total datorie publica 31,4 28,74 28,9 26,0 22,5 20,4 18,5 16,5
Datorie publica 31,4 28,7 28,8 25,9 22,4 19,5 17,5 15,6
Datorie publica 0,0 0,04 0,1 0,1 0,1 0,9 1,0 0,9
locala
Sursa: Anghelache Constantin, “Situatia economică a României la aderarea în Uniunea Europeana”,
Revista de Economie teoretică şi aplicată, martie, 2007

În ceea ce priveşte datoria publică guvernamentală, ponderea acestei datorii în P.I.B.

s-a redus cu 1,9% faţă de sfârşitul anului 2006, în principal, datorită scăderii ponderii datoriei
publice guvernamentale externe în P.I.B. cu 1,9%, în timp ce datoria publică guvernamentală
internă a crescut cu 0,2%. Reducerea ponderii datoriei publice guvernamentale externe în
P.I.B. s-a datorat atât scăderii în valoare absolută a acestei datorii, cât şi aprecierii monedei
naţionale.
În concluzie, perioada 2004- 2007 contextul macroeconomic în care au operat IMM-
urile din România, o componenta importanta a sectorului privat, a continuat vizibil să se
îmbunătăţească. Pe ansamblu, economia românească a înregistrat o creştere economică
continuă chiar dacă nu a depăşit procentul de 8,5% înregistrat în 2004. Această creştere
continuă s-a datorat, în cea mai mare măsură, creşterii cererii interne de consum, formării
brute de capital fix şi unei rate de investiţii mai mari faţă de anul anterior şi, nu în ultimul
rând evoluţiei ascendente a exporturilor totale, deşi balanţa comercială se menţine
dezechilibrată în favoarea importurilor şi sub stimulentul cererii interne de consum.

2.3 Situaţia IMM-urilor din ţările recent integrate în U.E

2.3.1 Situaţia IMM-urilor din ţările Europei Centrale şi de Est la momentul

integrării lor în U.E

35
 În cadrul Uniunii Europene în anul 2004 funcţionau aproximativ 23 de mil. de IMM-
uri, care asigurau la acea dată în jur de 75 de mil. de locuri de muncă şi reprezintau 99% din
totalul firmelor existente.Astfel, IMM-urile ajung să reprezinte o parte importantă a industriei
europene, contribuind cu până la 80% din forţa de muncă din sectoare ca textile, construcţii şi
mobilă. Statisticile Eurostat arată că IMM-urile ocupa 66% din forţa de muncă din sectorul
privat şi contribuie cu 57% din valoarea adaugată în UE 23. Totuşi acestea se confruntă cu
imperfecţiunile pieţei, având adesea dificultăţi în obţinerea creditelor şi din cauza lipsei de
capital, mai ales în faza de început. Resursele lor reduse le pot obstrucţiona accesul la
tehnologie sau inovare. De aceea, acordarea unui sprijin susţinut IMM-urilor reprezintă una
din priorităţile Comisiei Europene. Ilustrez în tabelul de mai jos evoluţia numarului de IMM
în câteva din ţările membre ale U.E în 2004.
Tabel nr. 4

Sursa: Institutul European Român, “Analiza şi evaluarea evoluţiilor în plan economic, social,
legislativ şi instituţional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene”, Iasi, 2007

Ţările se deosebesc în mod semnificativ în ceea ce priveşte mărimea întreprinderilor

lor. De exemplu, numărul mediu de persoane ocupate per întreprindere variază între 2 în
Grecia şi 12 în Olanda. În multe ţări, productivitatea muncii în IMM este sub medie, ţara cu
cea mai ridicată productivitate a muncii fiind Luxemburg. Ţara vest–europeană cu cel mai
23
Cojanu Valentin, “Integrare şi competitivitate - modele de dezvoltare economica in Europa de Sud-
Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, pag.52
36
mare număr de întreprinderi mici şi mijlocii este Italia. Cu tot numărul ridicat de firme mici şi
mijlocii, Marea Britanie este considerată, la fel ca şi Germania care ocupă de altfel a doua
poziţie în Europa ca număr de firme, ca o ţară predominantă a firmelor mari. După anul 1979,
în Marea Britanie s-a înregistrat ritmul cel mai înalt de dezvoltare a firmelor mici şi mijlocii.
Politicile destinate acestui segment microeconomic s-au axat pe crearea unui cadru favorabil,
pe îmbunătăţirea accesului la surse de finanţare prin elaborarea unor proiecte investiţionale şi
pe asistenţă în domeniile informaţional, de training şi de consultanţă. În Germania, politicile
economice şi sociale s-au axat pe creşterea competitivităţii şi productivităţii acestor firme.
Statul a intervenit pe două paliere: la nivel federal şi la nivelul landurilor. Franţa a sprijinit
acest segment microeconomic prin înlesnirea accesului la credite pe termen lung, prin
efectuarea de reforme în domeniul fiscal şi prin promovarea cooperării între întreprinderi, în
Danemarca a fost conceput şi aplicat un program de garanţie având ca obiectiv aplanarea
dificultăţilor financiare ale firmelor mici şi mijlocii, iar în Olanda măsurile de intervenţie au
vizat îmbunatăţirea flexibilităţii pieţei muncii în vederea menţinerii unui grad ridicat de
ocupare a forţei de muncă.
În Uniunea Europeana, diferenţele între ţări din punctul de vedere al mărimii firmelor
sunt determinate de condiţiile structurale, instituţionale şi istorice diferite. În plus, în ţările cu
PIB mare pe cap de locuitor, cum sunt Germania, Luxemburg şi Olanda, media mărimii
întreprinderilor are tendinţa de a fi mai mare, în timp ce invers, în ţări cu un PIB relativ redus
pe cap de locuitor(ex. Grecia, Portugalia, Spania) tind să aibă o mărime medie a întreprinderii
mai mică. O sinteză a acestor principale trăsături ale IMM-urilor din Europa de Vest la
momentul integrării statelor est-europene este realizată în tabelul de mai jos:
Tabel nr.5
Nr Um IMM Mari Total
crt
0 1 2 3 4 5
Numar de (1000) 20415 40 20455
intrepinderi
Numar de angajati (1000) 80790 40960 121750
Persoane ocupate per 4 1020 6
intreprindere
Cifra de afaceri per 0,6 255 1,1
intreprindere
Procentul % 13 21 17
exporturilor in cifra
de afaceri
Valoare adaugata per 1000 65 115 80
persoana ocupata

37
 Procentul costurilor % 63 49 56
cu munca in valoarea
adugata
Sursa: Cojanu Valentin, “Integrare si competitivitate - modele de dezvoltare economica în
Europa de Sud-Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, pag.74

Principalele24 caracteristici ale IMM-urilor vest-europene inaintea integrării statelor

din Europa de est:
- În zona economică europeană şi în Elveţia existau 20,5 milioane de întreprinderi, care
ofereau locuri de muncă pentru 122 milioane de oameni. Aproape 93% din aceste
întreprinderi sunt microîntreprinderi (0-9 salariaţi), 6% sunt întreprinderi mici (10-49
salariaţi), mai puţin de 1% sunt întreprinderi mijlocii (50-249 salariaţi) şi numai 0,2% sunt
întreprinderi mari (peste 250 salariaţi). Din totalul de întreprinderi, aproape 20 de milioane
sunt localizate în cadrul Uniunii Europene.
- Două treimi din locurile de muncă sunt în IMM-uri, deci numai o treime din totalul locurilor
de muncă sunt furnizate de întreprinderile mari. În cadrul IMM-urilor, totalul numărului de
angajaţi este împărţit în mod egal între microîntreprinderi (cu mai puţin de 10 angajaţi) şi
întreprinderile mici şi mijlocii.
- Distribuţia locurilor de muncă pe clase de mărime diferă, totuşi de la ţară la ţară. De
exemplu, în Italia aportul microîntreprinderilor în totalul locurilor de muncă este de 48%, iar
în Grecia, nici mai mult, nici mai puţin de 57%. Pe de altă parte, aportul înteprinderilor mari
la totalul locurilor de muncă este de peste 45% în Islanda şi Marea Britanie.
- Pentru IMM-urile din Europa, nivelul exporturilor este numai de 13% din cifra lor de
afaceri, în timp ce pentru întreprinderile mari, nivelul este de 21%. Deoarece IMM-urile
furnizează frecvent numeroase produse şi servicii către întreprinderi mari exportatoare,
exporturile indirecte ale IMM-urilor sunt semnificative.

IMM-urile din ţările Europei Centrale şi de Est

În Europa Centrală şi de Est, prăbuşirea Zidului Berlinului a antrenat în 1989 o
explozie a sectorului IMM-urilor, factor esenţial al acestor noi economii şi al negocierilor de
aderare. În iunie 2001, toate ţările candidate au închis capitolul de negociere referitor la
întreprinderile mici şi mijlocii, acceptând, deci definiţia europeană a IMM-urilor.
Crearea unui sector privat, dezvoltarea spiritului antreprenorial şi crearea de IMM-uri
constituie nucleul transformării ţărilor în tranziţie. Se pot distinge trei grupe de ţări:

24
Dinu Marin “Economia României. Întreprinderile mici şi mijlocii. Cu ce ne integrăm?” Editura
Economică, Bucureşti, 2005, pag.49
38
- ţări care fac progrese rapide, grupul de la Visegrad (Cehia, Ungaria, Slovacia şi Polonia),
Croaţia, Estonia şi Slovenia;
- ţările aflate într-un stadiu intermediar de tranziţie (Bulgaria, Letonia, Lituania şi România);
- ţări care fac progrese lente şi ale căror guverne şi-au luat angajamente reduse în ceea ce
priveşte IMM-urile (Albania, Bosnia-Herzegovina, Yugoslavia şi Macedonia).
În toate aceste ţări, finanţarea rămâne cea mai importantă frână în dezvoltarea spiritului
antreprenorial, în special pentru înfiinţarea de noi întreprinderi. 25 Băncile şi instituţiile
internaţionale le acordă însă sprijinul financiar necesar. Resursele personale, cum ar fi
economiile familiei sau ale prietenilor apropiaţi sunt principala sursă de capital a acestor
firme. În ţările candidate cele mai avansate au fost create instituţii financiare intermediare
care acordă microcredite, precum şi instituţii care garantează aceste credite. Guvernele sunt
încurajate să dezvolte scheme alternative de finanţare cum ar fi: garanţiile de credit, leasing,
creditele specifice pentru înfiinţarea de noi întreprinderi şi dezvoltarea acţionariatului.
Întreprinzătorii din ţările candidate în tranziţie acuză schimbările frecvente de legislaţie în
materie de impozitare ca frână principală în calea succesului. Mulţi se refugiază în economia
paralelă, estimată la 20-40% din PIBul ţărilor respective.
În evaluare IMM-urilor Comisia Economică a ONU pentru Europa a introdus ca
indicator indicele de dezvoltare a IMM-urilor. Este vorba de un indicator complex care
încorporează nivelul de performanţă economică naţională a sectorului IMM-urilor în
ansamblul său, bazându-se pe: ponderea sectorului privat; contribuţia IMM-urilor la PIB;
ocuparea forţei de muncă în IMM-uri faţă de nivelul total de ocupare al forţei de muncă.
Indexul de dezvoltare poate fi exprimat în % sau în PIB/locuitor. O observaţie importantă este
şi aceea că ierarhia ţărilor candidate nu se confundă cu grupele de aderare, aşa cum reiese din
tabelul de mai jos, care prezintă cinci indicatori. În particular, se observă diferenţa dintre două
grupe mai mult sau mai puţin avansate după PIB/locuitor, ponderea economiei paralele şi
contribuţia valorică a IMM-urilor în PIB. În prima grupă, un antreprenor contribuie în fiecare
an cu 1000 $ în PIB. În ţările mai puţin avansate, această contribuţie scade la sub 500$ şi
atinge minimul de 153 $ în România
Indicele de dezvoltare a IMM-urilor Tabel nr.6

25
Banciu, Iuliu “Fondurile structurale şi de coeziune”, Editura Economica, Bucureşti, 2006, pag. 56
39
 Schimburile comerciale dintre ţările Europei de Vest şi Europa Centrală şi de Est au
progresat cu 15% faţă de anii ’90. Franţa ocupă locul trei ca investitor străin în aceste ţări. Din
punctul de vedere al schimburilor comerciale, IMM-urile franceze reprezintă (ca număr) 77%
şi 35% (ca valoare) din exporturile franceze spre Europa Centrală şi de Est, spre deosebire de
89% şi respectiv 39% cât reprezintă exporturile franceze în lume. Pe ţări, procentele variază
de la 83% (Polonia) la 68% (Slovacia) ca număr, şi de la 55% (Lituania) la 16% (Slovenia), în
termeni valorici.
Din punctul de vedere al prezenţei pe piaţă (investiţii), câteva companii mari
concentrează 80% din valoarea investiţiilor straine în aceste ţări; ele sunt bine repartizate în
industrie, comerţ şi servicii (în Cehia, ponderea lor este de 40%, 30% şi 30%). Un fapt major
este acela că IMM-urile filiale ale marilor grupuri reprezintă în medie peste 40% din IMM-
urile înfiinţate în Ţările Europei Centrale şi de Est, din care 50% în Ungaria şi 70% în Cehia.

Investiţiile străine directe în sectorul IMM-urilor

Tabel nr. 7
Tara Total % IMM
Slovacia 146 85%
Letonia 42 93%
Cehia 310 83%
Estonia 28 89%
Bulgaria 64 86%
România 180 57%
Tări canditate 10 1552 72%
Ungaria 213 72%

40
 Polonia 514 50%
Lituania 23 83%
Slovenia 32 69%
Sursa: Angelescu, Coralia, “Economia Romaniei şi Uniunea Europeana”, Editura ASE, Bucureşti,
2007, pag.81

Punctele forte ale IMM-urilor central-europene sunt în principal următoarele:

- forţa de muncă bine calificată şi costurile de producţie competitive,
- bun acces la piaţă, slaba concurenţă locală şi în cele din urmă, calitatea
partenerilor locali.
Punctele slabe însă care provoacă intense dificultăţi IMM-urilor central-europene sunt
corupţia, obstacolele birocratice, greutatea accesării creditelor.
Din punct de vedere al mărimilor economiilor exprimate sub forma numărului de
companii active la sfârşitul anului 2005, România se află pe locul 3 în regiune cu o pondere
de 8% (525.000 de companii active), după Polonia cu 3.300.000 firme active (51% din totalul
firmelor din regiune) şi Cehia, care deţine o pondere de 10% în regiune (700.000 companii
active). De cealăltă parte se află Letonia, Lituania, Slovenia, Estonia şi Croaţia cu un număr
de sub 200.000 de firme pentru fiecare economie, Croaţia având numai 64.000 de firme.
Fig. Nr.6
Ponderea fiecarei ţări în totalul numărului de companii active la nivel regional în 2006

Sursa: Angelescu, Coralia, “Economia României şi Uniunea Europeana”, Editura ASE, Bucureşti,
2007, pag 79

Din punct de vedere al ponderilor în totalul cazurilor de faliment regionale, România

se afla în 2006 pe locul 2 (19%) după Ungaria, care deţine nu mai puţin de 43% din totalul
absolut al numărului de firme ce se află în faliment, reorganizare judiciară, firmele ale căror
proceduri s-au închis din lipsă de active în Europa Centrala şi de Est.

Fig. Nr.7

41
Sursa: Angelescu, Coralia, “Economia Romaniei şi Uniunea Europeana”, Editura ASE, Bucureşti,
2007, pag 83

În deceniul trecut, ţările centrale şi est europene au parcurs un proces de schimbări

structurale profunde. După ruptura decisivă de comunism de la începutul anilor 1990,
dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii a devenit punctul central al politicilor de reformă
economică urmărit de toate guvernele din această zonă. Au fost create multe IMM-uri noi şi
au fost promovate antreprenoriate prin privatizarea sau dizolvarea fostelor întreprinderi de
stat. Într-o anumită măsură, aceasta a fost o schimbare importantă de trecere de la activitatea
economică din întreprinderile de stat ineficiente la firme în proprietate privată. La nivelul
economiilor naţionale, efectele pozitive induse de crearea de noi locuri de muncă şi producţia
realizată în nou-înfiinţatele IMM au compensat parţial pierderile de locuri de muncă şi
producţie din marile întreprinderi, cel puţin în prima jumătate a anilor 1990.
Înfiinţarea de întreprinderi mici şi mijlocii a luat amploare ulterior, astfel că la
începutul anilor 2000 ţările central şi est europene candidate la aderare deţineau aproape 6
milioane de IMM, în care lucrau peste 20 milioane persoane.
Structura26 IMM-urilor din ţările centrale-europene în momentul integrării:
- 95% din numărul de IMM-uri sunt micro-întreprinderi (cu un număr mediu de persoane
ocupate /întreprindere de 2 angajaţi) ;
-aproape 4% sunt întreprinderi mici (22 angajaţi) şi mai puţin de 1% sunt întreprinderi
mijlocii (107 număr mediu de angajaţi). Dintre cei 20,5 milioane angajaţi în IMM-urile din
ţările central şi est europene, jumătate activează în microîntreprinderi, 24% în întreprinderi
mici şi 26% în întreprinderi mijlocii.

26
Ciucur Dumitru, “Economia Romaniei şi cea a Uniunii Europene” Editura ASE , Bucureşti, 2006,
pag.79
42
-În acelaşi an, la nivelul celor 10 ţări central şi est europene existau 10 mii întreprinderi mari
cu peste 10 milioane angajaţi, reprezentând 33% din numărul total al angajaţilor. Analiza
indicatorilor statistici caracteristici relevă în perioada de pre-aderare dominanţa întreprinderile
de clasă mică - medie în economiile ţărilor candidate.
Comparaţie între UE şi ţările central-europene privind situaţia IMM-urilor
a) Distribuţia întreprinderilor pe clase de mărime este asemănătoare în ţările candidate şi în
UE 15, prevalând IMM-urile: IMM-urile domină numărul de întreprinderi în proporţie de
99,8% în UE şi de 99,7% în ţările ce candidau la integrare. De exemplu, în anul 2003, în
Uniunea Europeană şi alte 4 ţari vest-europene existau peste 19 milioane IMM ce asigurau
locuri de muncă pentru circa 140 milioane persoane (70% din total) şi numai 40 000
întreprinderi mari (0, 02% din numărul total de întreprinderi) ce furnizau circa 42 milioane
locuri de munca (30%). În ţările candidate IMM-urile reprezentau 99,7%, acoperind 67% din
numărul de angajaţi.
b) Numărul total de IMM în Europa Occidentală este de 3 ori mai mare decât în ţările
central-europene, iar numărul total de angajaţi în IMM de circa 5 ori mai mare.
Tabel nr.8
IMM
UM Micro Mici Mijlocii Total Intreprinderi Total
mari
Tarile candidate (2003)
Intreprinderi 1000 5670 230 50 5950 10 5970
Numar de 1000 10210 4970 5350 20530 10150 30670
angajati
Persoane 2 22 107 3 919 5
angajate /
intrepindere
Predominanta
in functie de
marime
Europa 19 (2003)
Intreprinderi 1000 17820 1260 180 19270 40 19310
Numar de 1000 55040 24280 18100 97420 42300 139710
angajati
Pesoane 3 19 98 5 1052 7
angajate /
intreprindere
Predominanta Micro
in functie de
marime
Sursa: Ciucur Dumitru, “Economia Romaniei şi cea a Uniunii Europene” Editura ASE , Bucureşti,
2006, pag.67

c) Majoritatea întreprinderilor din Uniunea Europeană sunt în marea majoritate de talie

micro, având între 0-9 angajaţi, în timp ce majoritatea IMM-urilor din ţarile central-europene
sunt caracterizate ca mici-mijlocii. Statisticile privind structura detaliată a întreprinderilor

43
mici şi mijlocii în Uniunea Europeană relevă că numărul micro-întreprinderilor este relativ
stabil: în anul 2003 existau cu 0,04% mai puţine decât în 1997, în condiţiile în care ieşirea de
pe piaţă a unora a fost cvasi-compensată de intrarea pe piaţă a altora
d) Micro-întreprinderile cu 0 angajaţi din UE domină atât structura microîntreprinderilor
(9,2 milioane sau 53% din numărul total de micro-întreprinderi au 0 angajaţi, restul de 8,2
milioane având între 1-9 angajaţi), cât şi structura pe ansamblul IMM-urilor (49%).
e)Distribuţia forţei de muncă ocupate pe clase de mărime a întreprinderilor este diferită în
cele două grupe de ţări:

Distribuţia forţei de muncă ocupate pe clase de mărime a întreprinderilor în U.E şi

ţările central europene Fig. Nr. 8

Ţări membre U.E Ţări Candidate

Sursa: Cojanu Valentin, “Integrare şi competitivitate - modele de dezvoltare economica în Europa de

Sud-Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, pag.59

Există diferenţe mari între ţări în privinţa mărimii medii a întreprinderilor, funcţie de
numărul de angajaţi. În unele ţări candidate, în special ţările baltice şi România, mărimea
medie a IMM este considerabil mai mare comparativ cu cea din ţările Europei Occidentale.
Letonia are un număr mediu de 15 angajaţi pe întreprindere, situându-se pe primul loc în
ierarhia ţărilor analizate, şi Lituania 10,8 angajaţi (locul 6). Între ţările UE cele mai mari
întreprinderi, după numărul mediu de angajaţi se înregistrează în Olanda, Marea Britanie,
Austria. La polul opus, cu cei mai puţini angajaţi/întreprindere se situează Ungaria, Polonia
(sub 4 angajaţi), Cipru şi Grecia (sub 4 şi respectiv 2).
Există schimbări în evoluţia numărului de angajaţi din ţările candidate pe tipuri de
întreprinderi, care este diferită de experienţa ţărilor vest-europene, în special scăderea rolului
micro-întreprinderilor şi reducerea semnificativă a întreprinderilor mari, concomitent cu
creşterea rolului întreprinderilor mici şi mijlocii în angajarea forţei de muncă. Evoluţia
numărului de angajaţi pe tipuri de întreprinderi reflectă natura specială a dezvoltărilor

44
economice din ţările central şi est europene candidate, în care fostele mari întreprinderi de stat
s-au desfiinţat, apărând întreprinderi mici şi mijlocii şi o creştere corespunzătoare a
numărului de angajaţi în întreprinderile mici şi mijlocii
Creşterea numărului de angajaţi în funcţie de mărimea întreprinderii în
ţările candidate (1995-2004, modificări medii în % pe an)

Figura nr.9

Sursa: Cojanu Valentin, “Integrare şi competitivitate - modele de dezvoltare economica în Europa de

Sud-Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007, pag.71

În ţările vest-europene a crescut cel mai mult numărul de angajaţi în micro-

întreprinderi şi întreprinderi mici şi a scăzut în marile întreprinderi, datorită faptului că
productivitatea muncii creşte mai rapid în întreprinderile mari, iar acestea devin mai eficiente
comparativ cu IMM-urile (în special cu micro-întreprinderile). Explicaţia este dată de faptul
că IMM-urile din Vestul Europei acţionează îndeosebi în sectoare economice cu
productivitate scăzută, precum comerţul cu amănuntul.
Atât IMM-urile din ţările Uniunii Europene cât şi cele care activau în statele centra-
europene la momentul integrării se confruntau cu câteva constrângeri comune ce afectau
performanţele IMM-urilor27:
a. Principala constrângere pentru IMM-uri a fost puterea de cumpărare scăzută a clienţilor, ca
urmare a climatului economic nefavorabil; cu cât întreprinderea este mai mică cu atât această
constrângere este mai puternic resimţită .
b. Lipsa forţei de muncă cu grad ridicat de calificare şi accesul la finanţare sunt următoarele
constrângeri, ca şi reglementările administrative, care nu au legătură directă cu climatul
economic, dar sunt foarte importante pentru decidenţi. Lipsa forţei de muncă calificate este

27
Gavrila Ilie, Gavrila Tatiana “Evolutia IMM-urilor româneşti în context European” Tribuna
economica, v. 18, 2007, nr. 39,
45
mai importantă pentru întreprinderile mijlocii, ceea ce poate constitui un element de interes
pentru mobilitatea noilor ţări membre.
c. Alţi factori de constrângere, dar cu impact mai mic asupra business-ului sunt:
infrastructura, implementarea noilor tehnologii, implementarea noilor forme de organizare,
calitatea managementului.
2.3.2 Abordare generală a evoluţiei întreprinderilor mici şi mijlocii româneşti

În ţările Europei de Est, înfiinţarea de mici firme s-a făcut ca alternativă la activitatea
în firmele de stat (în contextul existenţei unui spirit antreprenorial), alternativă care se dorea
nu în primul rând o cale de îmbogăţire ci mai degrabă o cale de subzistenţă. Spre deosebire de
acestea, în ţările dezvoltate, fundamentarea deciziei antreprenorului de a înfiinţa o firmă mică
se face pentru a câştiga mai bine, pentru a valorifica anumite oportunităţi de piaţă şi a genera
profituri mai mari pentru el. Nivelul de pornire a micilor întreprinderi occidentale este
incomparabil mult mai mare, atât ca bază materială cât şi logistică şi dezvoltare. Ceea ce este
specific ţărilor mai puţin dezvoltate este subcapitalizarea acestora şi slaba forţă economică.
Datorită acestui fapt, marea majoritate activează în domeniul comercial. Spiritul
antreprenorial românesc a început să se dezvolte prin înfiinţarea unui număr din ce în ce mai
mare de firme - microîntreprinderi, profilate în principal în zona comerţului.
Având o specificitate anume, în România, dinamica întreprinderilor mici are
următoarele caracteristici principale: marea majoritate activează în sectorul comerţ, au o rată
de activitate în perioada 2004-2007, cuprinsă între 65,8 şi 57%; datorită slabei capitalizări, în
marea majoritate a lor au o activitate redusă28.
În funcţie de domeniul de activitate, evoluţia întreprinderilor mici este diferită. Astfel,
ponderea întreprinderilor mici din industrie este de cca 81% (asimilând aici şi micile ateliere).
Ponderi mai mari ale întreprinderilor mici sunt în industria lemnului (firme mici – 83%) şi
industria uşoară (85%). Situaţia este relativ similară şi în domeniul construcţiilor – peste 75%.
În domeniul comerţului nu se poate face o statistică riguroasă însă, generic, în sectorul
serviciilor firmele mici deţin o pondere dominantă – 88,4%. Acest lucru se datorează în
principal costurilor relativ reduse de constituire şi derulare a operaţiunilor. Sectorul financiar
– bancar se diferenţiază de celelalte prin faptul că firmele mici sunt mai puţin importante
procentual – doar 32,5% din total (numeric).
Sectorul de întreprinderi mici şi mijlocii reprezintă o secvenţă importantă în mediul de
afaceri românesc, acesta înregistrând o evoluţie ascendentă. În anul 2004, erau active 402.996
IMM-uri, din care 88,90% microîntreprinderi , 8,95% întreprinderi mici şi 2,15% întreprinderi
mijlocii.
28
Idem op.citata, pag.52
46
 Evoluţia IMM-urilor în intervalul 2000-2004 scoate în evidenţă o evoluţie uşor
oscilatorie, mai precis, o scădere a numărului de IMM-uri în anul 2000, după care se remarcă
o redresare continuă în anii următori şi, mai ales, în anul 2004. În principal, aceasta este
efectul următoarelor:
- sunt primii paşi în marile afaceri europene făcuţi de întreprinzatorii români
- în anul 2004 micro-întreprinderile s-au bucurat de un regim fiscal de impozitare de 1,5% pe
cifra de afaceri, spre deosebire de întreprinderile mai mari supuse unui regim de impozitare
mai sever asupra profitului brut.
Caracteristicile de baza ale sectorului de IMM-uri pentru perioada esenţiala în evoluţia
IMM-urilor româneşti, anul 2004, cuprind următoarele aspecte mai importante29:
• evoluţie pozitivă, crescătoare a numărului de IMM-uri în toate sectoarele principale de
activitate comparativ nu numai cu anul 2003, ci chiar şi faţă de anii anteriori;
• o dinamica accentuată se remarcă la IMM-urile din sectorul construcţii, care a înregistrat o
rată anuală de creştere de 23,2%, faţă de anul 2003, în comparaţie cu rata anuală de creştere
pe total IMM de 13,0% sau faţă de 9,2% în agricultură şi 9,0% în industrie. Din punctul de
vedere al factorilor de influenţă care justifica această dinamică sporită a IMM–urilor în
construcţii s-ar putea explica prin:
o extinderea infrastructurii urbane şi rezidenţiale ca urmare a dezvoltării sectorului
imobiliar;
o lucrări industriale şi de infrastructură rutieră (construcţia de autostrăzi, reabilitarea
drumurilor şi a alimentărilor cu apă din mediul rural, etc. (sub influenţa activării programului
SAPARD, precum şi a unor alte programe guvernamentale), lucrări în sub-sectorul energetic,
în sectorul comercial al lanţurilor de magazine şi în domeniul socio-cultural;
o tradiţia şi experienţa locală în domeniul construcţiilor acumulată de-a lungul timpului;
• sectorul de servicii a avut o dinamică accentuată, prin creşterea, sub aspect demografic, al
numărului de întreprinderi active, în anul 2004; numărul de întreprinderi din sectorul servicii
a crescut cu 13% faţă de anul precedent.
În perioada 2000-2004 s-au manifestat constant următoarele fenomene:
• IMM-urile din Servicii (sector care înglobează şi comerţul cu ridicata, precum şi cel cu
amănuntul) au deţinut o pondere substanţială, chiar dacă, în termeni relativi, greutatea lor
specifică s-a redus cu câteva puncte procentuale, respectiv de la 80,6% în anul 2000 la 77,4%
- s-a înregistrat o dublare a ponderii sectorului construcţii (de la 3,7 % în 2000 la 6,2% în anul
2004);

29
Dinu Marin “Economia României. Întreprinderile mici şi mijlocii. Cu ce ne integrăm?” Editura
Economică, Bucureşti, 2005, pag.88
47
- s-a menţinut ponderea sectorului de IMM-uri din industrie la aproximativ aceleaşi niveluri în
întrega perioadă;
- agricultura, care înglobează un număr scăzut de IMM–uri (11.390 în anul 2004), deţinea în
anul 2004 o participare de doar 2,8% şi acesta pe un fond de uşoară reducere faţă de anul
2000 (3,1%).
Referitor la competitivitatea IMM-urilor din România prezintă interes următorii
indicatori: de efort: costul forţei de muncă; de efect: cifra de afaceri; profitabilitatea
sectorului; productivitatea muncii.
a) Analiza statistică a IMM-urilor prin prisma indicatorilor de efort sau a costului
forţei de muncă –indicator exprimat prin „costul unitar cu forţa de muncă” prezintă
următoarele caracteristici:
• întreprinderile mijlocii au cel mai ridicat cost unitar al forţei de muncă, urmate de firmele
mici şi apoi de micro-întreprinderi;
• în anul 2004, costul pe angajat era, în medie, de 1926 euro, din care 2423 euro pe angajat la
întreprinderile mijlocii, de 1964 de euro pe angajat la firmele mici şi de 1287 euro pe angajat
la micro-întreprinderi.
Costul forţei de muncă pe angajat, pe categorii de mărime, în euro - Fig.nr.10

Sursa: Diaconescu Mirela “Asocierea Romaniei la Uniunea Europeana: implicatii economice şi

comerciale”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.59

În anii 2002 şi 2003, costul unitar cu forţa de muncă a scăzut considerabil în toate
firmele din cadrul sectorului de IMM-uri. În anul 2004, se constată că acest fenomen s-a
semnalat doar în cazul micro-întreprinderilor; în celelalte tipuri de firme (categorii de
mărime) înregistrându-se valori situate peste medie. O contribuţie importantă în creşterea
costului unitar total pe angajat - cu 5% pe total în anul 2004 comparativ cu anul anterior - au
avut-o întreprinderile mijlocii, pentru care acest raport s-a mărit cu 11,6%.
Focalizând pe anul 2004, sectorul agricol a prezentat cel mai mare cost unitar pe
angajat, respectiv 2205 euro/angajat, urmat de construcţii, cu 2030 euro/angajat; celelalte

48
două sectoare au înregistrat costuri unitare pe angajat ceva mai mici, respectiv industria cu
1926 euro/angajat, urmată de servicii, cu 1888 euro/angajat.
b) Analiza statistică a IMM-urilor prin prisma indicatorilor de efect – pe baza datelor
de bilanţ - relevă că, pentru anul 2004, cifra de afaceri totala a sectorului IMM a fost de peste
65 miliarde euro71, din care: 30,0% s-a realizat de către micro-întreprinderi; 34,6% de
întreprinderile mici; 35,4% de întreprinderile mijlocii. Cifra de afaceri a crescut continuu, în
intervalul de timp 1999-2004, la toate categoriile de mărime. Dinamica cea mai accentuată s-a
înregistrat la categoria mijlocie de întreprinderi.
Raportul dintre profit net pe cifra de afaceri, pe categorii de mărime, procent –Fig.nr.11

Sursa: Diaconescu Mirela “Asocierea Romaniei la Uniunea Europeana: implicaţii economice şi

comerciale”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, pag.63

În anul 2004 cifra de afaceri a IMM atingea 45028 milioane de euro în domeniul
serviciilor (69,2% din total), 13835 milioane euro (21,3%) în industrie, 4758 milioane euro
(7,3%) în constructii şi 1435 milioane euro (2,2%) în agricultură. Serviciile reprezintă cel mai
important sector din punctul de vedere al cifrei de afaceri, cu o sumă aproape triplă faţă de
sectorul industrial, de aproape zece ori mai mare faţă de totalul realizat în constructii şi de
peste treizeci de ori faţă de cifra de afaceri din agricultură.
c) Unul dintre cei mai importanţi indicatori ai profitabilităţii este raportul dintre
profitul net şi cifra de afaceri, adică procentul din cifra de afaceri care se transformă în profit
net. Câteva sunt caracteristicile raportului dintre profitul net şi cifra de afaceri din IMM-uri.
Micro-întreprinderile au fost, în anul 2004, în măsură să genereze profituri nete mai mari în
raport cu cifra de afaceri, fiind urmate de firmele mici, în timp ce firmele mijlocii au fost cea
mai puţin profitabile - în termeni relativi de analiză.
Analizând evoluţia profitabilităţii în timp, se observă că tot micro-întreprinderile sunt
cea mai dinamică categorie de unităţi, cu un raport anual la acest indicator deasupra mediei pe
total sector IMM şi peste valorile înregistrate în celelalte categorii de întreprinderi. În schimb,

49
în cazul celor două categorii din urmă, acest raport a fost mult mai constant comparativ cu
micro-întreprinderile care se pare că au beneficiat de o mai bună conjunctură în anul 2004, dar
s-au confruntat cu o mai accentuată vulnerabilitate a indicatorilor de parcurs.
Nivelul productivităţii, definit ca raport între cifra de afaceri şi numărul de angajaţi
prezintă în cadrul sectorului de IMM o serie de caracteristici, dintre care menţionăm:
1 • Mărimea indicelui de productivitate a depins de politica de preţuri de vânzare ale
produselor, dar şi de politica de personal a firmei. În anul 2004, productivitatea s-a ridicat
la valoarea de 26592 euro în cazul micro- întreprinderilor, 30984 euro pentru întreprinderi
mici şi 25894 pentru firme mijlocii; media pe total sector de IMM-uri este 27823 euro.
Ratele de creştere a productivităţii muncii faţă de anul anterior, pe categorii de mărime,
2000-2004
Fig. Nr.12

Sursa: Ciucur Dumitru, “Economia Romaniei şi cea a Uniunii Europene” Editura ASE , Bucureşti,
2006, pag.73

În perioada 2000-2004, creşterea productivităţii IMM-urilor, pe categorii de mărime, a

fost caracterizată de o evoluţie ascendentă în anul 2002, urmată de un declin destul de
semnificativ în anul 2003. În schimb, în anul 2004 s-a înregistrat o redresare a productivităţii
la toate categoriile de firme.
• Productivitatea IMM-urilor, analizată pe sectoare relevante ale economiei şi
exprimată în euro pe angajat evidenţiază, pentru anul de 2004, productivitatea IMM-urilor din
domeniul serviciilor, care a fost de 36863 euro/angajat, din industrie de 17303 euro/angajat,
de 18964 euro/angajat în construcţii şi de 18445 euro/angajat agricultura.
Totodată, în anul 2004, pe fondul unuia dintre cei mai buni ani agricoli din ultimul
deceniu, IMM-urile din agricultură au înregistrat o productivitate mai mare, atingând un nivel
valoric asemănător sectorului construcţii. Cele mai înalte rate de creştere a productivităţii 30 s-
au înregistrat, în anul 2004 faţă de anul 2003, în agricultură (17,8%); pe locul al doilea, în
anul 2004 faţă de anul 2003, s-a situat sectorul industrial, care a avut o rată de creştere a

30
Ciucur Dumitru, “Economia Romaniei şi cea a Uniunii Europene” Editura ASE , Bucureşti, 2006,
pag.84
50
productivităţii mai ridicată faţă de cea din sectorul construcţiilor (11,7% faţă de 9,5%). Aceste
rezultate au fost susţinute şi de structura pe destinaţii a investiţiilor.

51
CAP.3.IMPACTUL ADERĂRII ROMÂNIEI LA U.E RESIMŢIT DE
I.M.M-URILE ROMÂNEŞTI

3.1 Analiza detaliată a situaţiei întreprinderilor mici şi mijlocii

3.1.1 Densitatea, distribuţia şi profilul IMM-urilor româneşti

Intensitatea dezvoltării fenomenului antreprenorial într-o ţară este dată de indicatorul

densitatea IMM-urilor la 1000 de locuitori. În figura de mai jos se prezintă cifrele privind
situaţia din România comparativ cu cea din ţările UE la data aderarii Romaniei la U.E
01.01.2007.
Fig. Nr.13

Sursa: Angelescu, Coralia, “Economia României şi Uniunea Europeană”, Editura ASE, Bucureşti,
2007, pag.87

Ca un indicator cu un grad sporit de comparabilitate, dată fiind şi dimensiunea diferită a

judeţelor şi regiunilor din punct de vedere demografic, numărul de firme la 1000 de locuitori
soluţionează această problemă, dar indicatorul poate fi privit totodată ca „barometru”
antreprenorial al spiritului de iniţiativă al populaţiei, precum şi al mediului economic
prietenos şi atractiv pentru investitori. Din examinarea datelor se observă că densitatea IMM-
urilor din România este de 23, cu mult inferioară celei înregistrate pe ansamblul Uniunii
Europene(52) şi cu mult inferioară ţărilor UE mai puţin dezvoltate- Grecia, Portugalia,
Spania, care au o densitate a IMM-urilor de 3 ori mai mare.
Densitatea IMM-urilor româneşti in perioada 2005-2007
Tabel
nr. 9

52
 2005 2006 2007
Regiunea Numar firme Firme la 1000 Firme la 1000 Firme la 1000
locuitori locuitori de locuitori
1.Nord-Est 55.071 12.23 13.91 15
2. Sud-Est 58.824 18.31 20.58 22.18
3.Sud 50.738 13.41 15.11 16.42
4.Sud-Vest 38.889 15.30 16.70 17.80
5.Vest 40.968 17.25 20.83 23.67
6.Nord-Vest 63.465 19.44 23.12 25.59
7.Centru 55.741 18.51 21.90 24.49
8.Bucuresti 94.868 35.41 43.0 48.38
Total 455.574 18.03 20.94 23.09

Sursa: Institutul European Român, “Analiza şi evaluarea evoluţiilor în plan economic, social,
legislativ şi instituţional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene”, Iasi, 2007

Distribuţia IMM-urilor pe clase de mărime şi număr de salariaţi

Una din caracteristicile importante ale IMM-urilor o constituie dimensiunea acestora,
evaluată prin numărul mediu de salariaţi pe întreprindere. Dimensional, situaţia IMM-urilor
din România se prezintă asemanator cu cea existentă în UE. În România dimensiunea medie a
unui IMM este de aproximativ 4,5 persoane, iar în UE de aproximativ 5. În România, ca şi în
alte ţări europene, IMM-urile predomină absolut în economie, reprezentând peste 99% din
totalul întreprinderilor şi având o contribuţie majoră la formarea PIB-ului şi la crearea de
locuri de muncă. Principalii indicatori de caracterizare a sectorului IMM-uri din România
comparativ cu UE sunt prezentaţi în tabelul de mai jos:
Repartizarea numărului de salariaţi pe clase de mărime a IMM-urilor 2006-2007
Tabel nr.10
Grupe Număr Pondere % Număr Pondere % Număr mediu de
(Salariati) firme salariaţi salariaţi
1-9 457.712 91.47 718.553 31.69 1.57
10-49 34.385 6.87 693.437 30.58 20.14
50-249 8.297 1.66 855.447 37.73 103.10
Total 500.394 100 2.267.437 100 4.53
Sursa: Institutul European Român, “Analiza şi evaluarea evoluţiilor în plan economic, social,
legislativ şi instituţional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene”, Iasi, 2007

Predominante în cadrul IMM-urilor sunt microfirmele, cu până la 10 salariaţi, firme ce

deţin peste 91,5% din numărul total. Una dintre caracteristicile care dau dimensiunea
potenţialului întreprinderilor este dat de numărul de salariaţi. Numărul mediu de salariaţi pe o
întreprindere este de 4,53.

Profilul activităţilor IMM-urilor

53
 Din considerente legate de necesarul capitalului pentru finanţare, al capitalului de
lucru, al organizării şi managementului, după 1990, întreprinzătorii s-au orientat, într-o primă
etapă, preponderent către înfiinţarea unor firme cu activitate din domeniul comerţului.
Treptat, pe măsura acumulării de capital, a fluxului de capital străin, a avut loc o deplasare a
sferelor de interes şi către alte activităţi economice. În tabelul 7 se prezintă distribuţia IMM-
urilor după codul CAEN cu două cifre, până la pragul ponderii de 1% în totalul firmelor.

Distribuţia IMM-urilor după codul CAEN format din două cifre - Tabel nr.11

Sursa: Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii, Carta albă a IMM-urilor din
România, Bucureşti, 2006

Repartiţia IMM-urilor după tipul rezultatului economic obţinut

Structura IMM-urilor după natura rezultatului bilanţier final pentru anii 2005 şi 2007
se prezintă în tabelul de mai jos. Principala constatare se referă la faptul că ponderea IMM-
urilor care au rezultat net pozitiv a ajuns la aproape 52%, comparativ cu 42,5% în 2005.

54
Contribuţia cea mai mare la această ameliorare a situaţiei financiare a fost adusă de grupul
microîntreprinderilor.

Structura IMM-urilor după natura rezultatului Tabel nr.12

Grupe Profit Pierdere Nul Total
1-9 39.8 49.12 40.8 34.20 19.6 16.68 100
salariati
10-40 71.80 79.88 28.00 20.03 0.18 0.09 100
salariati
50-249 77.20 82.85 22.78 17.15 0.12 0.00 100
salariati
Total 42.5 51.79 39.6 32.94 17.4 15.24 100
Anii 2005 2007 2005 2007 2005 2007 X
Sursa: Gavrila Ilie, Gavrila Tatiana “Evolutia IMM-urilor româneşti în context European” Tribuna
economica, v. 18, 2007, nr. 39

Comparativ cu valoarea medie naţionala(470.275 lei), media profitului pentru o firmă

este în Bucureşti de 1,79 ori mai ridicată, iar în Sud-Vest este de 62,5% faţă de această medie.
Ecartul între nivelul din Bucureşti şi cel din Sud Vest este de 547.558 lei. Pe ramuri de
activitate volumul cel mai mare de profit este obţinut de firmele ce au ca obiect de activitate
comerţul cu ridicata, firme care contribuie cu 21,1% din masa totală a profitului naţional,
urmate de firmele cu obiect de activitate servicii prestate întreprinderilor cu 20,6%.
Distribuţia IMM-urilor pe regiuni după clasa cifrei de afaceri
Din cele 500.394 firme, 98,97% au o cifră de afaceri sub 2 mil. euro, 0,92% între 2 si
10 mil, 0,11% între 10 şi 50 mil., şi numai 0,0066% peste 50 mil. euro. Din nou, regiunea
Bucureşti-Ilfov se detaşează cu ponderi ridicate la toate cele patru categorii, la inceputul
anului 2007.

Distribuţia IMM-urilor după nivelul cifrei de afaceri Tabel nr.13

55
Sursa: Institutul European Român, “Analiza şi evaluarea evoluţiilor în plan economic, social,
legislativ şi instituţional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene”, Iasi, 2007

Aspecte referitoare la cheltuielile şi eficienţa folosirii forţei de muncă

Structura numărului de salariaţi pe regiuni şi cheltuielile cu personalul se prezintă în
tabelul de mai jos. O primă constatare se referă la ponderea mai ridicată în Bucuresti-Ilfov a
cheltuielilor cu personalul comparativ cu ponderea în totalul salariaţilor, fapt ce indică o mai
ridicată salarizare în această regiune.

Indicatori ai numărului de salariaţi şi ai cheltuielilor salariale (2007)

Tabel nr.14

Sursa: Anghelache Constantin, “Situaţia economică a României la aderarea în Uniunea Europeană”,

Revista de Economie teoretică şi aplicată, martie, 2007

Ca element al folosirii intensive a forţei de muncă este deosebit de relevantă

productivitatea muncii(cifra de afaceri raportată la numărul de salariaţi). Productivitatea
muncii este un indicator sintetic al eficienţei folosirii factorului muncă cu multiple valenţe de
cunoaştere şi analiză a performanţelor întreprinderilor. Comparativ cu media naţională de
1.140,3 mil.lei se detaşează Bucureşti-Ilfov cu 1.926,1 mil.lei., într-o abatere de 1,7 ori faţă de
medie şi de 2,22 ori faţă de valoarea minimă înregistrată în regiunea Nord Est. Acest fapt
indică o eterogenitate mare din punct de vedere al randamentului folosirii factorului muncă
exprimat prin cifra de afaceri între regiuni.

56
 3.1.2 Avantaje şi riscuri ale Pieţei Interne Unice pentru IMM-urile româneşti

Piaţa unică se consideră a fi binefăcătoare deoarece intensifica concurenţa,

liberalizează piaţa, circulaţia capitalurilor şi a forţei de muncă, generează presiuni asupra
reducerii costurilor şi a preţurilor şi, în ultimă instanţă., menţinerea unui nivel de trai ridicat.
Dispărând constrângerile schimburilor internaţionale (taxele vamale, restricţii netarifare)
agenţii economice vor avea un comportament economic generat de interesul de a produce
ieftin şi de calitate superioară.
O piaţă mai largă, unificată, lărgeşte concurenţa, atrage în acest proces un număr mare
de producători şi consumatori şi drept consecinţă, populaţia va beneficia de o mai mare
varietate de bunuri şi la preţuri mai scăzute. Pe pieţele naţionale înguste, concurenţa este mai
restrânsă, se practică preţuri mai ridicate şi pot apare condiţii pentru practicarea de preţuri
administrate sau de monopol cu consecinţe negative asupra nivelului de trai. Piaţa unică
avantajează atât producătorii cât şi consumatorii, deoarece permite realizarea unor producţii
de serie mare care va determina reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor. Piaţa unică
determina o nouă redistribuire a capitalului investit şi, ceea ce este mai important, o
optimizare a investiţiilor de capital în interiorul comunităţii. Astfel, sintetizând putem afirma
că a fi membru activ pe piaţa unică europeană înseamnă asigurarea că beneficiezi de libera
circulatie:
• a mărfurilor şi serviciilor;
• a persoanelor, ceea ce înseamnă că atât cetăţenii vechilor state membre, cât şi cei
ai statelor recent integrate, vor putea călători liber oriunde în cadrul Uniunii Europene
lărgite;
• a capitalurilor către şi dinspre noile state membre.
În prezent piaţa europeană este cea mai mare piaţă unică din lume. Se pare că
aceasta va fi pregătită să facă faţă concurenţei globale, obiectivul propus al UE fiind
să devină în 2010 „cea mai competitivă şi dinamică economie din lume, bazată pe
acumularea de cunoştinţe, aptă să susţină o creştere economică durabilă, asigurând
locuri de muncă mai multe şi mai bune, precum şi o coeziune socială sporită.”
(Consiliul Europei, Lisabona, martie 2000)31.
Intrarea în Uniunea Europeană trebuie văzută ca o oportunitate de a avea acces la o
piaţă mult mai mare decât cea a României, dar şi ca o provocare, pentru că firmele trebuie să
facă faţă concurenţei mult mai puternice. IMM-urile care vor şti să urmeze regulile vor
prospera. Cele care nu vor înţelege, vor trebui să-şi restrângă activitatea sau vor dispărea. Pe

Dragan Gabriela “Uniunea Europeană între federalism şi interguvernamentalism Politici comune ale
31

UE”, Editura ASE, Bucureşti, 2005, pag.56

57
de altă parte, întreprinzătorii sunt optimişti în ceea ce priveşte implicaţiile aderării asupra
activităţii lor. Peste 40% dintre IMM-urile care au participat la unul dintre studiile iniţiate de
CNIPMMR în 2006-2007 sunt de părere că intrarea în UE va reprezenta o oportunitate majoră
pentru ele, în timp ce, pentru 26,84% dintre firme, aderarea este percepută ca o ameninţare
majoră. Aproape 33% apreciază integrarea ca fiind fără influenţă semnificativă. Proporţia
întreprinderilor în care se percepe aderarea la UE ca o oportunitate majoră este cea mai mare
în regiunea de nord vest a ţării (51,02%) şi cea mai scăzută în centru (26,19%). Cele mai
multe firme în care se consideră că aderarea nu le va influenţa semnificativ activitatea sunt din
Bucureşti (40,35%). În ceea ce priveşte obiectivele întreprinderilor mici şi mijlocii pe
următorii doi ani, potrivit Cartei Albe a IMM-urilor din România, majoritatea (peste 65%) au
optat pentru o extindere moderată a afacerii, 20,33% îşi doresc menţinerea afacerii la nivelul
actual, în timp ce 12,13% au în vedere extinderea rapidă. De cealaltă parte, doar 1,40% şi-au
propus vânzarea business-ului, iar 0,61% doresc să-şi închidă afacerea. Conform aceleiaşi
surse, niciun IMM cu o vechime de peste 15 ani nu ia în calcul vânzarea sau închiderea
afacerii32.
Piaţa internă din România va fi în continuare reprezentată de producătorii locali
şi, în acest sens, vor trebui promovate activităţi de cercetare şi dezvoltare originale.
Obiectivul acestora va fi încurajarea producţiei locale care are drept ţintă piaţa locală,
căci aceasta este modalitatea principală de a uşura povara inevitabilă a restructurării şi
a pătrunderii eficiente pe o piaţa unică lărgită. Pentru a deveni şi rămâne competitive,
IMM-urile româneşti au nevoie de o strategie coerentă în domeniul afacerilor, de
creşterea constantă a eficienţei, de reducerea costurilor de producţie şi de îmbunătăţirea
calităţii şi imaginii produselor. Aceasta strategie ar trebui să includă investiţii în
cercetare şi dezvoltare, dobândirea de noi tehnologii, îmbunătăţirea practicilor
manageriale, elaborarea de proiecte creative şi atrăgătoare şi un marketing eficient.
3.1.3 Surse de finanţare a investiţiilor întreprinderilor mici şi mijlocii post-aderare
În sistemul relaţiilor economice internaţionale contemporane, asistenţa financiară
externă pentru dezvoltare reprezintă o instituţie relativ recentă. Ea a apărut ca o expresie a
extinderii şi adâncirii permanente a cooperării economice dintre toate ţările lumii, pe fondul
reconstrucţiei economice a ţărilor afectate de cel de-al doilea război mondial. Ulterior,
asistenţa financiară externă s-a concentrat tot mai mult pe problema lichidării subdezvoltării, a
surmontării decalajului existent între ţările bogate şi cele sărace. Ca instrument economic,
analiza şi definirea asistenţei externe trebuie realizate în contextul mai larg al surselor
32
Consiliul Naţional al Întreprinderilor Private Mici şi Mijlocii, Carta alba a IMM-urilor din România,
Bucureşti, 2006

58
exogene ale dezvoltării, surse care nu au menirea de a înlocui, ci de a completa factorul intern,
efortul propriu, care este şi va rămâne elementul esenţial al creşterii economice a fiecărui stat.
Asistenţa externă este destinată acoperirii unor nevoi. Noţiunea de nevoi de asistenţă externă
este o parte componentă a unei categorii mai cuprinzătoare, aceea a nevoilor economice ale
unei naţiuni.
Asistenţa33 financiară pentru dezvoltare acordată de Uniunea Europeană este strict
legată de proiecte specifice de dezvoltare economico-socială. Această asistenţă financiară se
realizează în interiorul uniunii, pentru statele membre prin intermediul unor instrumente:
fonduri structurale şi fondul de coeziune. Ajutorul financiar poate lua forma unei cofinanţări,
fiind reprezentat prin granturi (sume ce nu mai trebuiesc returnate).
Până în 2007, România a beneficiat de finanţări pentru proiecte în cadrul programelor
internaţionale destinate procesului de pre-aderare34 (PHARE pentru evoluţia către o societate
democratică şi economie de piaţă; SAPARD pentru agricultură şi dezvoltare rurală; ISPA
pentru politici de ajustare structurală a economiei), precum şi de alte finanţări în cadrul
programelor de educaţie şi dezvoltare profesională (Leonardo da Vinci, Socrates, Connect,
Youth, Alfa, etc.), ocuparea forţei de muncă şi facilitarea ocupării, relaţiile industriale,
problematica socială şi de mediu, societatea informaţiei, cooperarea şi dezvoltarea, finanţarea
microproiectelor (Fondul Europa), diversitatea lingvistică şi culturală, democraţia şi
drepturile omului, pentru reforma administraţiei publice prin parteneriate durabile (GRASP),
facilitarea pregătirii proiectelor (PPF), vizite şi schimburi, etc.
Din momentul aderarii la U.E, România beneficiază de fonduri sensibil mai mari decât
cele de pre-aderare. Acestea sunt acordate conform principiilor politicii de coeziune ale
uniunii. Programele politicii de coeziune includ un sistem complex de măsuri. Pentru a putea
însă estima efectul global al fondurilor structurale asupra economiei Romaniei este necesar ca
aceste măsuri să fie agregate în categorii cu semnificaţie economică. Astfel, sumele aferente
diverselor programe sunt agregate în trei tipuri de cheltuieli:
• investiţii în infrastructura tehnică;
• investiţii pentru îmbunătăţirea capitalului uman;
• ajutoare directe pentru investiţii în sectorul industrial, servicii de piaţă şi agricultură.
În perioada 2007-2013, întreprinderile mici şi mijlocii vor beneficia de circa 580
milioane de euro, finanţare asigurată prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Întreprinderile mici şi mijlocii vor beneficia de fonduri structurale şi de coeziune în valoare de
580 de milioane de euro în perioada 2007-2013. Finanţarea este asigurată după momentul
33
Angelescu, Coralia, “Economia Romaniei şi Uniunea Europeană”, Bucureşti: Editura ASE , 2007,pag.93
34
Dobrescu, Emilian. “Fondurile structurale-oportunitati postaderare,” Euroconsultanta, v. 3, nr. 1,
Bucuresti, 2007
59
aderarii României la UE, prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională, în baza
documentelor de programare. Proiectele sunt selectate, avizate şi înaintate spre finanţare prin
intermediul ANIMMC, cu spijinul oficiilor sale teritoriale, iar finantarea se va face parţial sau
total.
Finanţarea va fi îndreptată cu precădere către realizarea acelor condiţii obligatorii
pentru a face faţă exigenţelor şi presiunilor concurenţiale de pe piaţa unică. În primul rând, se
va acorda sprijin pentru consolidarea şi modernizarea sectorului productiv prin investiţii în
instalaţii, echipamente, maşini, aparatură, achiziţionarea de tehnologii, brevete, mărci, licenţe
şi accesul la certificările standardelor internaţionale, implementarea şi certificarea sistemelor
de management al calităţii mediului.
Stimularea investiţiilor private şi problemele I.M.M-urilor
Având în vedere efortul considerabil de cofinanţare şi presiunea asupra cheltuielilor
publice, este necesar ca fondurile comunitare să fie folosite ca un stimulent pentru atragerea
surselor private de investiţii şi finanţare. Participarea capitalului privat apare mai ales în
cadrul POS Competitivitate, unde beneficiarii vor fi mai ales IMM. Investiţia privată se poate
regăsi însă şi în celelalte POS, mai ales sub forma Parteneriatului-Public-Privat (PPP). Anul
2007 a adus importante provocări pentru IMM-urile din România, care au trebuit să facă faţă
presiunilor concurenţiale ale pieţei unice şi cerinţelor acquis-ului, în special privind
conformarea la standardele de mediu şi calitate. Acestea necesită investiţii semnificative din
partea IMM-urilor, lăsându-le fără resursele necesare dezvoltării de proiecte în contextul
politicii de coeziune.
Cofinanţarea35 din partea IMM este una din problemele cele mai spinoase ale
capacităţii de absorbţie în acest sector. În primul rând, fondurile structurale nu mai permit
oferirea fondurilor nerambursabile în avans, ci numai în regim de decontare. Acest mod de
lucru implică faptul că IMM-urile trebuie să contribuie din fonduri proprii (sau atrase) pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor legate de proiectul de dezvoltare propus. În al doilea rând,
IMMurile trebuie să acopere din resurse proprii cheltuielile neeligibile din cadrul proiectului
propus. În al treilea rând, institutiile financiare private sunt în general reticente să acorde
credite IMM, considerând că există un risc mai ridicat. Chiar daca dobânzile active s-au mai
redus, condiţiile impuse de bănci pentru finanţarea IMM sunt încă draconice. De aceea,
intervenţia publică pentru îmbunatăţirea accesului la finanţare al IMM poate fi justificat ca o
corecţie a unui eşec al pieţei. De altfel, POS Competitivitate prevede dezvoltarea unor fonduri
de garantare şi de capital de risc, ca instrumente dedicate pentru IMM. Sectorul de
întreprinderi mici şi mijlocii reprezintă o secvenţă importantă în mediul de afaceri românesc.

35
Idem.op.citata

60
Dezvoltarea lor este sustinuta nu doar prin intermediul fondurilor structurale post aderare ci şi
prin fonduri bugetare. Eforturile/costurile bugetului general consolidat (BGC) pentru
susţinerea principalelor măsuri de asigurare a conformităţii sectorului de IMM în următorii
patru ani se vor ridica la aproape 185 miliarde euro, revenind anual, în medie, peste 46
miliarde euro.
Eforturile şi efectele bugetului general consolidat pentru susţinerea principalelor
măsuri ale aderării sectorului ce IMM, în anii 2005-2008
- Tabelnr.15

Sursa: Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată, “Integrarea României în Uniunea

Europeană.Provocări şi soluţii”, Constantin Ciupagea, Bucuresti, 2007

Impactul global al principalelor măsuri ce se vor întreprinde pentru sectorul de IMM

asupra BGC va fi negativ rezultând în întreaga perioadă de programare, un deficit de -184,8
miliarde euro, cu o medie anuală de -46,2 miliarde euro. Alocările anuale sunt diferenţiate şi
sunt corelate cu obiectivele sectorului angajate de executiv cu prilejul negocierilor de aderare.
Cele mai mari costuri vor reveni măsurilor referitoare la dezvoltarea capacităţii competitive a

61
IMM (72,2% din suma totală), îmbunătăţirii accesului IMM la finanţare (12,5%), precum şi
creerii unui mediu de afaceri favorabil înfiinţării şi dezvoltării IMM (6,2%).

3.2 Impactul integrarii asupra economiei româneşti şi asupra IMM-urilor

3.2.1 Efectele generale ale integrării în U.E asupra economiei româneşti

Aderarea la UE implică numeroase avantaje, însă, pentru o ţară precum România care
are de recuperat enorm faţă de celelalte state membre, poate cel mai important factor va fi
sprijinul financiar de care vom beneficia. Acesta fiind însă condiţionat de măsura în care
Romania reuşeşte să mobilizeze resurse proprii, intervin urmatoarele posibilităţi36:
- realocăm resurse pentru investiţii care sunt necesare României şi care se pot realiza doar cu
fonduri publice (infrastructura, educaţia în mare măsură),
- cheltuim atât cât ne permitem fără ajustări potenţial dureroase, renuntând astfel la o parte din
sprijinul UE
- încercăm să facem şi una şi alta, în speranţa că vom avea o crestere economică suficient de
mare şi susţinută astfel încât considerente de ordin macroeconomic să nu devină problematice
(deficitul extern, deficitul bugetar).
Alegerile dificile în materie de alocare a resurselor financiare limitate, care vor apărea
odată cu cerinţele mai ridicate pentru servicii publice, creşterea unor standarde (de mediu, de
infrastructură) la nivelul UE şi realizarea de investiţii publice în domenii considerate de
importanţă strategică (educaţie, cercetare) vor putea fi facilitate de o reforma a sistemului de
alocare a fondurilor publice şi de evaluarea continuă a eficienţei cheltuielilor realizate. În
ultimă instanţă, dacă se consideră necesară creşterea impozitelor, aceasta ar trebui efectuată
doar după ce se analizează efectul modificării respective asupra mediului de afaceri şi asupra
variabilelor macroeconomice (a fost menţionat anterior cazul impozitului asupra câştigului
din dobânzi şi posibilele consecinţe pentru economisire). De asemenea, câştigul urmărit nu ar
trebui calculat în funcţie de creşterea veniturilor la buget cu un anumit număr de puncte
procentuale, ci în funcţie de ce efect vor avea cheltuielile respective pentru bunăstarea
populaţiei. Argumentele conform cărora ar trebui să avem o anume pondere a veniturilor
bugetare în PIB sau să alocăm o anume sumă unui sector economic, luând drept reper bugetul
altor ţări din UE sau media din Uniune, sunt valabile doar în măsura în care, de pildă, 5
puncte procentuale din PIB alocate învăţământului au un efect real proporţional cu 5 puncte
procentuale cheltuite într-unul din statele membre ale UE. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ar

36
Parvu, Elena, “Ce castiga si ce pierde Romania din aderarea la Uniunea Europeana” Adevarul
economic nr. 7, p. 13, Februarie 2006
62
trebui ca, înainte de a împovăra economia cu alte impozite (care nu au un efect mai puţin
distorsionant în România decât în alte ţări), să se încerce creşterea eficienţei cheltuielilor
actuale. Există motive reale pentru a nu ne grăbi să avem un buget public asemănător ca
structură şi pondere în PIB cu cel al vechilor state membre, experienţa aşa-numitelor
„cohesion countries” (Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania) aratând că o creştere
semnificativă a nivelului de trai (realizarea de convergenţă reală în raport cu media UE) a
precedat creşterea veniturilor bugetare la niveluri apropiate de cel al vechilor state membre.
Singurul contra-argument ar putea consta în faptul că numărul domeniilor în care există
prevederi obligatorii la nivelul UE precum şi cerinţele UE de respectare a unor standarde a
crescut semnificativ în ultimele decenii, exemplul ţărilor mai sus menţionate fiind astfel
irelevant.
Este o necesitate pentru România să-şi dezvolte mediul rural însă politici care să ducă
la urbanizarea sa şi la reducerea ocupării în agricultură sunt mult mai realiste decât politici
care să aibă drept rezultat menţinerea unui grad de ocupare de peste 30% a populaţiei în
mediul rural. Este foarte probabil ca România să reuşească să acopere o nişă cu produse
agricole, dar nu mai mult.
Un alt subiect sensibil este nivelul impozitelor. Actuala conjunctură politică din
România este favorabilă utilizării impozitelor ca pârghie de atragere a investiţiilor şi de a
stimula creşterea economică, însă acest lucru s-a realizat pe fondul unei creşteri economice
mari şi fără să existe un trade-off foarte pronunţat cu cheltuielile publice, necesitând
reducerea/prioritizarea cheltuielilor. O dată cu aderarea, aceste constrângeri vor deveni mult
mai palpabile iar filozofia de reducere a impozitelor fără o reforma a cheltuielilor va deveni
mai dificil de susţinut. Aceasta reformă a cheltuielilor publice este necesară deoarece o
planificare judicioasă a acestora şi alocarea cheltuielilor în funcţie de criterii de performanţă şi
în domenii în care nu concurează cu capitalul privat, poate suplini reduceri ale impozitelor, în
sensul în care ar avea un efect benefic asupra investiţiilor (îmbunătăţirea infrastructurii,
reducerea birocraţiei, etc).
În ce priveste agricultura, liberalizarea comertului cu produse agricole cu Uniunea
europeană a afectat în mod negativ producatorii agricoli autohtoni, care au fost supuşi
concurenţei libere a produselor din statele membre. Efecte negative vor fi resimtite şi de
populaţia rurală. În România, predomină agricultura de subzistenţă. Mărimea medie a
exploataţiilor agricole este de 2,4 ha/persoana16, iar populaţia ocupată în agricultură
depăşeşte 40% din populaţia activă a ţării. Reforma agricolă în vederea creerii unei agriculturi
competitive a produs şi efecte negative puternice asupra populaţiei ocupate în agricultură.
Obiectivul reformei vizează reducerea dramatică a acesteia, la un nivel comparabil cu cel din

63
Uniunea Europeană, de cca. 5%. Forţa de muncă dislocată din agricultură va suporta astfel
costuri: pierderea sursei de venit, şomaj, reconversie profesională, migraţie spre alte zone.
În cea ce priveşte ramura industrială aceasta a resimţit variate efecte ale integrării pe
piaţa unică europeană. Dintre ramurile industriale care s-au evidenţiat ca perdante în urma
liberalizării comerţului cu UE şi al integrării, se detaşează în mod clar industria chimică şi cea
a mobilei37. Industria chimică se detaşează în mod clar ca perdantă, efect evidenţiat prin
următoarele două argumente:- Dezavantajul comparativ al României în comerţul cu produse
chimice cu UE se adânceşte, faţă de comerţul cu produse chimice cu alte ţări, pentru care
România mai deţine încă un avantaj comparativ.
- Importurile de produse chimice din Uniunea Europeana deţin o pondere mai mult sau mai
puţin constantă în totalul importurilor României din UE, pe când ponderea exporturilor de
produse chimice româneşti către UE în totalul exporturilor româneşti în UE s-a înjumătăţit în
ultimii cinci ani.
O altă ramură industrială care a pierdut ca urmare a integrării în U.E este cea a
mobilei, pentru care avantajul comparativ în relaţia cu Uniunea Europeană a scăzut de la 2.58
în 2004 la 1,04 în 2007, în acelaşi timp cu scăderea ponderii exporturilor de mobilier în totalul
exporturilor către UE de la 18,1% în 2004 la 6,81% în 2007.
În ce priveşte ramurile industriale care au câştigat în urma integrării pe piaţa unică
europeană, se evidenţiază38:
- produsele din lemn cu grad redus de prelucrare, care pe parcursul ultimilor 10 ani au
înregistrat un trend pozitiv crescător al avantajului comparativ în relaţia cu Uniunea
Europeană,
- produsele metalurgice, pentru care avantajul comparativ în comerţul cu Uniunea Europeană
s-a menţinut la o valoare pozitivă relativ constantă de 0.8 între 2004 şi 2007, mai scăzută însă
decât pentru comerţul cu restul lumii, ceea ce demonstrează existenţa unui potenţial mai
ridicat al acestui sector. Integrarea în UE prin înlăturarea măsurilor protecţioniste în comerţul
cu aceste produse poate oferi oportunităţi sporite de dezvoltare a sectorului.
- Piese şi părţi componente pentru maşini şi echipamente, grupa pentru care dezavantajul
comparativ cu Uniunea Europeana înregistrează un trend descrescător în valoare absolută, de
la – 1,42 în 2004 la – 0,66 în 2007.

37
Moraru Valentina, “Cât ne costă integrarea în Uniunea Europeana?” Revista afaceri IMM v. 4, nr.
50, Septembrie 2006
38
Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată, “Integrarea României în Uniunea
Europeană.Provocări şi soluţii”, Constantin Ciupagea, Bucuresti, 2007
64
Pentru industria textilelor şi încălţămintei, plasticului şi cauciucului, pielăriei, hârtiei şi
produselor din hârtie, sticlei şi ceramicii, mijloacelor de transport, instrumentelor optice,
medicale şi fotografice, efectele integrarii sunt încă neclare.
Analiza ramurilor perdante şi câstigatoare în urma integrării în Uniunea Europeană
semnalează faptul că avantajul comparativ al României îl constituie costul scăzut al forţei de
muncă. Acest avantaj are efecte pozitive pe termen scurt, deoarece poate contribui la atragerea
investiţiilor străine directe, la impulsionarea exporturilor şi la reducerea somajului. Pe termen
lung însă, este de presupus că va avea loc o creştere a salariilor la niveluri apropiate de cele
din Uniunea Europeană, avantajul comparativ al forţei de muncă ieftine va disparea, iar
ramurile care sunt în prezent competitive îşi vor pierde poziţia pe piaţă.
Indicatorul costurilor şi beneficiilor care derivă din participarea la Uniunea Economică
şi Monetară pentru câteva din ţările centrale şi de est integrate a atins urmatoarele valori la
momentul aderării fiecărei ţări în pare: Tabel nr.16

Sursa: Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată, “Integrarea României în Uniunea

Europeană.Provocări şi soluţii”, Constantin Ciupagea, Bucuresti, 2007

Dintre toate cele sase ţări candidate din tabel, România avea, la data aderării
coeficientul de integrare comercială cu Uniunea Europeana cel mai scăzut. Pe baza teoriei
conform căreia beneficiile integrării unei ţări într-o uniune economică (şi monetară) sunt cu
atât mai mari cu cât sunt mai mari similaritatea structurilor comerţului extern al ţărilor
participante şi volumul schimburilor comerciale dintre acestea, cu atât beneficiile integrării
economice şi monetare sunt mai mari, rezultă, conform calculelor prezentate în tabel, că
pentru România aderarea la Uniunea Economică ar putea determina o pierdere netă,
beneficiile fiind inferioare costurilor.
Există trei beneficii clare ale integrării:
1) securitatea (economică, strategică, a resurselor);
2) prosperitatea (simplul fapt de a participa în acest cadru select este avantajos);
3) obţinerea unui standard de civilizaţie superior.
Nici un stat membru nu a pierdut după integrare, cel mult a beneficiat mai puţin decât
alţii. Integrarea înseamnă pentru România un important aflux de capital, iar pentru actualii

65
membri ai Uniunii, deschiderea de noi pieţe. Multe dintre marile companii europene şi-au
deschis deja filiale în România, sporind competiţia pe majoritatea segmentelor de piaţă. În alte
sectoare, este încă destul loc pentru intrarea unor noi jucători, români sau străini.
Sintetizand principalele beneficii39 oferite de aderarea la Uniunea Europeana se pot aminti:
- un climat politic şi economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;
- predictibilitate şi o stabilitate crescute ale mediului economic;
- creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce va conduce la motivarea şi stimularea
agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin dezvoltarea
de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea costurilor de
productie;
- dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa forţei de
muncă;
- accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi sisteme
informaţionale, la know-how-ul managerial şi tehnicile organizationale din ţările dezvoltate;
- prezenţa agenţilor economici români pe o piaţă unica de mari dimensiuni şi cu o importanţă
deosebită;
- oportunităţi deosebite oferite de implementarea Uniunii Economice şi Monetare;
-oportunitatea de a participa plenar la procesele de luare a deciziilor privind viitoarea
configurare a Europei;
La aceste avantaje directe se adauga, ca un corolar, şi costul în termeni de „lost
opportunities” pe care l-ar genera ne-aderarea României la Uniunea Europeana:
-izolarea şi îndepărtarea de la procesele de luare a deciziilor, de la mecanismele de PESC,
implicând dificultăţi şi cheltuieli sporite pentru impunerea autonomă pe scena politică şi
economică;
- izolarea economică a României, în condiţiile în care Uniunea Europeană deţine în prezent
circa 60 % din comerţul exterior românesc;
- restrângerea posibilităţilor de acces a produselor româneşti pe piaţa comunitară;
- creşterea vulnerabilităţii produselor româneşti în faţa măsurilor de aparare comerciala şi a
obstacolelor tehnice practicate de Uniunea Europeana faţă de ţările terţe;
- creşterea decalajului economic dintre România şi ţările din zona care vor adera la Uniunea
Europeană şi care au aderat deja începând cu 1 mai 2004, datorită în principal imposibilităţii
de a beneficia de fondurile comunitare de dezvoltare;

39
Parvu, Elena , “Ce câştigă şi ce pierde România din aderarea la Uniunea Europeana” Adevarul
economic nr. 7, p. 13, Februarie 2006

66
- diminuarea şanselor de aliniere în perspectivă la acquis-ul comunitar, având în vedere că
integrarea intracomunitară evoluează în permanenţă;
- dificultăţi în obţinerea consensului la nivelul Uniunii Europene pentru aderarea altor ţări
candidate, în condiţiile creşterii numărului de state membre ale Uniunii Europene;
- scăderea posibilităţilor României de a dezvolta o agricultură competitivă ca urmare a
neintegrării la timp în mecanismele Politicii Agricole Comune.

3.2.2 Studiu privind efectele integrării asupra IMM-urilor româneşti

Ca urmare a aderarii Romaniei la U.E se va produce o reaşezare a structurii de IMM-

uri - probabil tot mai puţine, dar mai semnificative în industrie şi tot mai multe în servicii. În
industrie, pentru a supravieţui concurenţei externe este foarte posibil să urmeze un val de
fuziuni şi achiziţii, chiar între firmele româneşti. Având în vedere că mulţi factori au afectat
negativ competitivitatea în ultimul timp - şi aici includ aprecierea cursului de schimb şi
aşteptările privind creşterea veniturilor -, va fi nevoie de o reducere a fiscalităţii pe forţa de
muncă (în special o reducere puternică a CAS-ului). În ceea ce priveşte investiţiile directe
acestea vor veni din partea întreprinderilor cu dimensiuni medii din UE. Până acum, datorită
unui climat de afaceri diferit faţă de cel din UE, au ezitat să intre pe noi pieţe. Unificarea
sistemelor fiscale, a climatului economic, prin adoptarea standardelor europene, deschide
porţile pentru implicarea companiilor mai mici în economiile statelor aflate încă în tranziţie.
Impactul aderării la UE va fi resimţit cel mai mult la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii
(IMM). Societăţile comerciale axate pe activitatea de export vor avea parte de o competiţie
crescută în piaţa unică. IMM-urile care satisfac o parte din cereri pe plan local, fără a fi
implicate pe pieţele externe, nu vor resimţi imediat efectele aderării. Însă pe termen lung se
vor confrunta cu o concurenţă puternică, mai ales în cazul societăţilor care activează într-un
sector cu o tehnologie mai ridicată. Cel mai puţin afectat va rămâne domeniul care implică
multă forţă de muncă, produsele fiind cu o valoare adaugată mică.
În pofida faptului că impactul general al integrării va fi benefic pentru economie în
ansamblu, acesta va fi probabil distribuit inegal şi unele categorii (de ex. întreprinderi mari
aflate în proprietatea statului, organizaţii industriale care lucrează în pierdere) vor beneficia
mai mult decât altele, cum ar fi IMM-urile din sectoarele productive 40. Rezultatele vor fi
pozitive numai dacă procesul integrării va fi condus de asemenea manieră încât să ţină cont de
nevoile diverselor categorii supuse presiunilor..

40
Moraru Valentina, “Cât ne costă integrarea în Uniunea Europeană?” Revista afaceri IMM v. 4, nr.
50, Septembrie 2006
67
 România are încă unul dintre cele mai scăzute niveluri din regiune în ceea ce priveşte
venitul pe cap de locuitor şi, de aceea, trebuie să accelereze creşterea economică şi să-şi
sporească eforturile de stabilizare în scopul aşezării economiei pe drumul unei convergenţe
durabile. Fără restructurare economică şi fără mecanisme de realocare a resurselor
determinate de tendinţele pieţei, inclusiv a forţei de muncă, dinspre activităţi/operaţiuni cu
productivitate redusă spre cele cu productivitate ridicată, şi fără aportul investiţiilor străine
directe la modernizarea tehonologiilor, potenţialul economic al României va rămâne
nevalorificat, iar dezvoltarea unei culturi economice de piaţă va fi în continuare limitată. De
asemenea, fără îmbunătăţirea sistemului educaţional şi perfecţionarea forţei de muncă,
competitivitatea firmelor româneşti va fi afectată, în continuare, de forţa de muncă ieftină şi
necalificată.
O slabă competitivitate a IMM-urilor pe piaţa unică europeană va determina şi o
creştere rapidă a numărului de falimente a agenţilor economici. Rata natalităţii pentru IMM-
uri (sporul de noi firme) în ultimii doi ani a fost mare, de aproximativ 30%, dar din 2007 şi
rata mortalităţii (rata desfiinţării de firme) a cunoscut evoluţii spectaculoase. Faţă de anul
2006 cea mai ridicată creştere a ponderii falimentelor o înregistrează comerţul cu ridicata şi
distribuţia, cu 6% mai mult în 2007. Creşterea ponderii falimentelor se poate observa şi în
construcţii (cu 2%) sau în transporturi (cu 1,5%). Reduceri semnificative ale ponderii
falimentelor în total insolvenţe se regăsesc în agricultură, cu o scădere de 5,5% şi în industria
alimentară, cu 3,3%. Această situaţie a evoluţiei falimentelor agenţilor economici în România
2006-2007 este prezentată în tabelul de mai jos:
Ponderea sectoarelor economice în total falimente în România în 2007 faţă de anul 2006
Tabel nr.17

68
Sursa: Coface Romania, Studiul falimentelor în România 2007, Bucuresti, 2007

Aşa cum era de aşteptat primele poziţii în totul falimentelor sunt ocupate tot de firmele
din comerţ. Sectorul comercial, incluzând retail-ul, comerţul en-gross şi distribuţia deţine
41,4% din totalul cazurilor de faliment înregistrate la sfârşitul lui 2007, în creştere faţă de
2006 când acestea reprezentau 36,8% din totalul falimentelor. Acest fapt demonstrează că
micii comercianţi reuşesc din ce în ce mai greu să facă faţă concurenţei marilor retail-eri, care
îşi extind reţelele în fiecare an către oraşe din ce în ce mai mici.
În aceste condiţii micii comercianţi nu au prea multe şanse. Boom-ul deschiderii de
firme cu obiect de activiate comercial de acum 10 – 15 ani se regăseşte acum sub forma
falimentelor unui număr foarte mare dintre acestea. Foarte puţini comercianţi şi-au pregătit o
strategie de contracarare a efectelor deschiderii unui supermarket în proximitatea lor. Aceasta
strategie ar fi presupus investiţii, mulţi dintre aceştia neavând resursele disponibile pentru a
investi de exemplu în reamenajarea magazinelor, firme luminoase, pliante sau oferte.
Poziţiile trei şi cinci din topul falimentelor sunt ocupate de agricultura şi industria
alimentară, aflate în strânsă legătură. Randamentul foarte scăzut din agricultură, lipsa
resurselor, lipsa unei strategii clare în domeniul agriculturii şi întârzierea mult prea mare a
reformelor din acest domeniu au făcut practic ca dintr-un sector cu condiţii extrem de

69
favorabile să se transforme într-un sector falimentar. Acestă situaţie este susţinută şi de faptul
că în anii foarte buni, fără secetă sau inundaţii, agricultura ajunge să atingă numai 10% din
PIB, cu toate că 47% din populaţie trăieşte în mediul rural, iar 35% lucrează în agricultură. În
2007 de exemplu, un an afectat de secetă, agricultura a contribuit numai în procent de 6,6% la
formarea PIB-ului. Producţia agricolă de anul trecut a scăzut cu 16,7% faţă de cea înregistrată
în 2006, cu o scădere alarmantă a producţiei vegetale cu 24,7%, aceasta datorându-se faptului
că din suprafaţa arabilă cultivată de circa 8,5 milioane ha în anul 2007, peste 65% a fost
afectată de factorii de mediu într-o proporţie ce variază între 30- 100%. O agricultură
falimentară a atras dupa sine şi industria alimentară, deoarece aceasta a resimţit lipsa de
materii prime. Fig. nr.14

Sursa: Angelescu, Coralia, “Economia României şi Uniunea Europeană”, Editura ASE, Bucuresti,
2007, pag103

Piaţa construcţiilor nu are o structură omogenă, existând câteva firme foarte mari atât
cu capital străin, cât şi autohton, dar şi o mulţime de firme mici şi mijlocii care de multe ori
nu au competenţele necesare pentru a realiza proiecte de anvergură. Pentru realizarea acestor
proiecte firmele se îndatorează foarte mult, iar lipsa de experienţă în execuţie, dotările tehnice
limitate, personalul de lucru deficitar, duc la întârzierea execuţiei proiectelor, creând blocaje
financiare. Acumularea datoriilor către furnizori şi către bănci a dus la falimentul multor
firme din construcţii. Piaţa construcţiilor se poate confrunta şi cu pericolul de supraincălzire
datorat creşterii preţurilor la materialele de construcţii, creşteri care îi afectează direct pe
constructori. De la începutul anului preţurile la ciment şi oţel-beton s-au majorat. Preţul
cimentului a crescut cu 12%, iar cel al oţelului-beton cu 5%, preţuri la care se adaugă cel
puţin 10% majorari din partea distribuitorilor de materiale de construcţii ca urmare a creşterii
costurilor de transport. Constructorii sunt afectaţi de creşterea preţurilor materialelor de

70
construcţie deoarece contractele cu statul se negociază la preţuri ferme, neputând fi majorate
corespunzator în funcţie de costurile materialelor.
În ceea ce priveşte evoluţia numărului de falimente înregistrat pe judeţe în anul
imediat urmator integrarii in U.E situatia este urmatoare:
Tabel nr.18

Sursa: Coface Romania, Studiul falimentelor în România 2007, Bucureşti, 2007

După cum se poate observa din repartiţia pe judeţe, lider în topul falimentelor rămâne
în continuare Bucureştiul cu 16,4% din totalul falimentelor, la o distanţă considerabilă de
8,4% faţă de judeţul Galaţi, aflat pe a doua poziţie. Creşteri semnificative ale numărului de
falimente s-au înregistrat în judeţele: Tulcea, care în 2006 se afla pe locul 37, iar în 2007 a
urcat 19 locuri, până la poziţia 18, Neamţ, ajuns pe locul şase, după ce anul trecut ocupa
poziţia 19, dar şi judeţele Gorj şi Giurgiu, care au avansat în acest clasament cu 12 poziţii.
O evoluţie favorabilă în ceea ce priveşte locul ocupat în clasamentul falimetelor la
nivel teritorial o înregistrează judeţele Mehedinţi, Ialomiţa, Dolj, Teleorman. Cea mai mare

71
scădere a înregistrat-o judeţul Mehedinţi care în 2006 se afla pe locul 14, iar în 2007 ocupa
poziţia 29. De remarcat este faptul că primele 10 judeţe din clasament reprezintă 52,6% din
totalul cazurilor de insolvenţă înregistrate la nivel de ţară.
În ceea ce priveşte repartizarea geografică a cazurilor de insolvenţă înregistrat în anul
imediat urmator integrarii in U.E situaţia este urmatoare:
Repartiţia pe zone geografice a cazurilor de insolvenţă înregistrate la sfârşitul anului
2007 Tabel nr.19

Sursa: Coface Romania, Studiul falimentelor in Romănia 2007, Bucuresti, 2007

Din distribuţia pe zone geografice a cazurilor de insolvenţă la sfârşitul lui 2007 se

poate observa ca Bucureştiul, care în ultimii ani se afla pe prima poziţie, a fost depăşit de zona
de S–E a României, reprezentată de judeţele Galaţi, Buzău, Brăila, Tulcea, Constanţa şi
Vrancea. Celelalte zone geografice înregistrează ponderi între 9 şi 16% din totalul cazurilor
de insolvenţă înregistate. Repartiţia firmelor aflate în insolvenţa este destul de omogenă pe
zone geografice, detaşându-se doar Bucureştiul cu 16% şi zona de S-E cu 20%.

3.3 Perspective ale mediul de afaceri românesc

Aderarea la Uniunea Europeana implică uriaşe costuri economice şi sociale, aducând,

printre altele, masive creşteri de preţuri. Aceste creşteri de preţuri vor influenţa decisiv mediul
de afaceri intern în care operează IMM-urile.
Adoptarea regulilor europene ale concurenţei loiale înseamnă practic că nu se mai
poate livra energia sub costuri, fie că este vorba de gaze naturale, electricitate sau caldură.
Mai mult, asimilarea şi a normelor privind ajutorul de stat exclude, dintr-o data sau treptat,
subvenţiile directe (transparente) sau indirecte (ascunse) acordate pentru susţinerea tarifelor la
energie. Astfel, aceste tarife trebuie să crească. Cel mult, statul mai poate acorda ajutoare
celor nevoiaşi care nu pot suporta financiar facturile. Oricum, însă, pentru restul populaţiei,
tarifele crescând, povara financiară sporeşte. Ca şi pentru agenţii economici, care sunt nevoiţi
să includă sporirea în costuri, ca atare inducându-se o creştere a preţurilor la toate produsele şi
serviciile, căci toate acestea încorporează energie.
72
 Un alt aspect ce va influenţa puternic activitatea IMM-urilor româneşti este cel al
politicii de mediu specifice Uniunii Europene41. Agenţii economici trebuie să nu polueze
aerul, apele şi pământurile, fiind necesar în acest scop să introducă instalaţii care să evite
noxele, să epureze apele şi să nu degradeze solul. Dacă nu au asemenea instalaţii, nu pot
căpăta autorizaţii de funcţionare. În schimb, introducerea acestor instalaţii costă foarte mult şi
respectivele costuri suplimentare nu pot fi recuperate altfel decât prin preţuri mai ridicate.
În plus, orice fel de activitate de producţie sau comercializare nu se mai poate
desfăşura după momentul aderării la U.E decât în condiţii fito-sanitare şi sanitar-veterinare
stricte, care să asigure sănătatea consumatorului. Altfel nu se pot primi, de asemenea,
autorizaţii de funcţionare. Normele nu pot fi decât cele generale pe întreaga Uniune
Europeana, pentru că, în principiu, nu se mai produce doar pentru o anumită piaţă, ci pentru
piaţa UE în ansamblu. Respectarea strictă, într-un fel draconică, a normelor europene fito-
sanitare şi sanitar-veterinare înseamnă costuri mult peste cele din prezent şi deci creşteri de
preţuri.
Un alt factor important asupra economiei româneşti post-aderare este impactul
subvenţiilor agricole diferenţiate. Agricultorii din ţările nou admise vor primi şi ei subvenţii în
conformitate cu politica agricolă comunitară, dar, pentru început, în proporţie de numai o
pătrime faţă de cele prevăzute (de care beneficiază fermierii din ţările de ani de zile membre
ale Uniunii Europene). Deci, produsele agroalimentare în ţările nou admise vor fi mult mai
slab ajutate, subvenţiile primite neputând să compenseze şi nici chiar să tempereze explozia
preţurilor la produsele lor.
La modul general însă se poate afirma că avantajele aderării la UE pentru România, în
ansamblu, sunt mai mari decât costurile integrării. Este însă posibil ca, pe termen scurt, în
primii ani post-aderare, unele costuri să devină mai vizibile. Integrarea şi-a produs efectele,
traduse prin beneficii sau costuri, încă de la semnarea Tratatului de Asociere la UE, cu mai
bine de 10 ani în urmă. De exemplu, liberalizarea comercială între România şi UE a produs
deja câştigători şi perdanţi, atât la nivel de firme, cât şi de ramuri industriale. Volumul total al
comerţului României cu UE s-a triplat în ultimii 10 ani, iar două treimi din investiţiile străine
din România provin din ţări ale UE. Costurile şi beneficiile nu se suprapun perfect în timp.
Intensitatea costurilor diferă de intensitatea beneficiilor. De exemplu, costurile adaptării la
legislaţia europeană de concurenţă vor fi resimtite mai acut în primii ani de limitare a practicii
ajutoarelor de stat, dar beneficiile unei pieţe mai concurenţiale vor fi resimţite în timp. În plus,
unele costuri pe termen scurt şi mediu se transformă, pe termen mediu şi lung, în beneficii. De

41
Gavrila Ilie, Gavrila Tatiana “Evolutia IMM-urilor româneşti in context European” Tribuna
economica, v. 18, 2007, nr. 39
73
exemplu, refacerea sistemelor de canalizare sau refacerea infrastructurii rutiere reprezintă
costuri importante, care însă, odată finalizate, vor începe să produca şi efecte pozitive. Mai
mult, unele costuri trebuia oricum avute în vedere, chiar dacă nu am fi intrat în UE. De
exemplu, daca nu îndeplineau o serie de standarde de calitate (inclusiv de mediu), produsele
româneşti nu mai puteau fi vândute pe piaţa europeană.
Un avantaj imediat perceptibil al aderării la UE este reprezentat de fondurile
structurale. Desigur, fondurile structurale (care pot ajunge la peste 17 miliarde de euro în
intervalul 2007-2013, plus alte 12 miliarde de euro pentru agricultură, prin alte instrumente
financiare) sunt binevenite, dar ele se confruntă cu două probleme - capacitatea de absorbţie şi
efectul de antrenare42. Capacitatea de absorbţie s-a dovedit a fi limitată chiar şi în statele care
au aderat la UE în 2004, şi este pe undeva normal să apară o inerţie. Chiar dacă au fost create
noi instituţii sau a fost schimbată menirea altora pentru a se ocupa de fonduri structurale (va
trebui să ne obişnuim cu autorităţile de management şi cu organismele intermediare, cu
programele operaţionale sectoriale), întârzierile administrative vor amâna foarte mult primele
alocări de fonduri structurale. Nu este fezabilă o rată de absorbţie mai mare de 20-30% în
primul an, în pofida unor aşteptări supraoptimiste ale Ministerului de Finanţe. Iar o rata de
absorbţie sub 40% ne va face net contributori la bugetul Uniunii. România va ajunge astfel
involuntar să finanţeze ţări mult mai bogate. Va fi însă o chestiune temporară şi probabil până
la sfârşitul acestui exerciţiu bugetar de şapte ani, rata de absorbţie va ajunge să fie una
rezonabilă. O problemă mult mai gravă şi mult mai puţin conştientizată decât rata de absorbţie
este efectul de antrenare al banilor europeni. Nu este suficient ca economia româneasca să
absoarbă fondurile europene (care sunt, până la urmă, şi fondurile noastre, pentru că plătim
taxe la UE), dar este esenţial ca aceşti bani să creeze la rândul lor alţi bani, să se multiplice
pentru a genera bunăstare şi creştere economică internă.
La nivel macroeconomic, integrarea nu garantează şi convergenţa. Nici măcar
creşterea economica de 8% pe an nu duce automat la reducerea decalajelor faţă de UE, dacă
ea nu se reflectă şi în creşterea nivelului de trai şi a competitivităţii. Acest lucru nu s-a
întâmplat în 2007, când salariul real pe primele 9 luni a scăzut cu 2%, iar deficitul comercial a
crescut cu cca. 45%. Un bun exemplu al compromisului dintre convergenţa nominală (a
indicatorilor macroeconomici) şi cea reală (a veniturilor şi structurilor de producţie) este
discrepanţa dintre preţuri şi salarii. Astfel, la sfârşitul anului 2007, România se afla la 60%
din media preţurilor europene (faţă de 43% în 2006) şi la numai 15% din media salariilor
europene (faţă de 12% în 2006).

42
Dobrescu, Emilian. “Fondurile structurale-oportunitati postaderare,” Euroconsultanta, v. 3, nr. 1,
Bucuresti, 2007
74
 Integrarea nu garantează automat nici creşterea bunăstării. Boom-ul creditului nu este
un factor de creştere a veniturilor, ci un factor de diminuare pe termen mediu a venitului
disponibil al gospodăriilor. Mai mult, integrarea nu garantează nici afluenţa investiţiilor
străine directe. În 2007, jumătate din volumul investiţiilor străine au fost împrumuturi
intrafirma, care reprezintă, de fapt, datorie externă privată.
Ce se va întampla cu agricultura? Ponderea populaţiei ocupate în agricultură va
continua să scadă chiar dramatic, în pofida fondurilor europene destinate agriculturii. De fapt,
mulţi din aceşti bani vor veni tocmai pentru a stopa producţia sau a trece la ocupaţii
alternative în mediul rural. Productivitatea agriculturii va creşte, dar suprafeţele cultivate vor
scădea. Dezvoltarea rurală va deveni treptat mai importantă decât agricultura propriu-zisă şi
se va dezvolta sectorul de servicii în mediul rural.
Ce se va întampla cu sistemul de asigurări sociale? Din păcate, acesta nu are mare
legatură cu integrarea europeană - la nivel european există o diversitate de sisteme şi situaţii.
Avem un sistem păgubos de asigurări de sănătate şi un sistem ineficient de pensii (chiar şi
dupa intrarea în vigoare a pilonului doi de pensii, pensiile private obligatorii). O reformă va fi
necesară aici, independent însă de integrarea europeană. Singurul lucru care ne uneşte de
Europa aici este sporul negativ al populaţiei şi tendinţa de îmbătrânire - lucruri care agravează
problemele sistemului de asigurări sociale.

75
Cap.4.CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Efectele aderării României la UE vor fi resimţite diferit atât în plan social, cât şi
economic, în sensul că pot fi mai mult sau mai puţin benefice. În plan economic, decisivi vor
fi factorii de management şi resursele umane. Ca să poată rezista impactului cu piaţa unică
europeană, o întreprindere trebuie să fie competitivă şi pentru aceasta trebuie să-şi
îmbunatăţească capacitatea investiţională prin accesarea de surse de finanţare, să
implementeze noi sisteme de calitate, să introducă programe de perfecţionare a forţei de
muncă, să beneficieze de servicii de consultanţă care să-i ofere o orientare adecvată pe piaţă.
Concluziile generale ce pot fi desprinse pe baza acestui studiu privind impactul
aderării asupra întreprinderilor româneşti:
1. Efectele liberalizării comerţului s-au produs în cea mai mare parte.Efecte spectaculoase
privind comerţul cu Uniunea Europeana nu s-au mai produs după aderare. Evidenţa empirică
sugerează că, cel putin până în prezent, efectele liberalizării comerţului au fost mai degrabă
nefavorabile ţărilor candidate.
2. Efectele pe termen scurt ale preluării tarifului vamal comun al Uniunii Europene şi a
Sistemului Generalizat de Preferinţe vor fi negative, constând în creşterea importurilor din
ţările terţe şi deteriorarea balanţei comerciale.
3. Efectele pe termen scurt ale preluării acquisului Pieţei Interne vor fi negative, deoarece
necesită eforturi investiţionale pentru ajustarea la standardele europene, care vor determina o
scădere de competitivitate a firmelor autohtone, scăderea exporturilor, şi deteriorarea balanţei
comerciale.
4. Efectele pe termen scurt ale adoptării Politicii Regionale a Uniunii Europene sunt neclare.
Este posibil ca ele să fie chiar negative, dacă în primii ani după aderare fondurile alocate vor
fi mici, conform propunerilor din Agenda 2000. Dacă efectele pe termen scurt vor fi pozitive,
acestea vor fi limitate ca importanţă.
5. Efectele pe termen scurt ale aderării la Uniunea Economica şi Monetara vor fi negative
dacă aceasta va avea loc prematur, înainte ca în ţările candidate să se încheie procesul de
tranziţie la economia de piaţă şi să se creeze cadrul propice pentru stabilizarea
macroeconomică.
Este de aşteptat ca, în primii ani ai aderării la Uniunea Europeană, toate aceste efecte
cumulate: deteriorarea balanţei comerciale, scăderea competitivităţii firmelor, creşterea
preţurilor produselor agricole, identificarea de fonduri pentru cofinanţarea proiectelor de
dezvoltare regională, contribuţia la bugetul comunitar, să determine un efect net negativ.

76
Efectele pozitive ale aderării la Uniunea Europeană, de stabilitate şi creştere economică, vor
prevala în cele din urmă, dar ele se vor face simţite numai pe termen mediu şi lung.
Pentru diminuarea efectelor negative şi potenţarea celor pozitive ale integrarii IMM-urilor
româneşti pe piaţa unică europeană fac observaţiile şi propunerile următoare:
- Sunt necesare activităţi de lobby privind nevoile de restructurare a unor sectoare
industriale pentru creşterea capacităţii concurenţiale a firmelor; promovarea unei
agriculturi competitive cu produse ecologice pe piaţa UE; respectarea standardelor
europene de mediu

- IMM-urile sau firmele independente nu au cadrul adecvat care să le reprezinte interesele –

dialogul lipseşte aproape cu desăvârşire

- Companiile şi structurile asociative să asigure reprezentanţi proprii şi un dialog direct cu

structurile similare, la nivel european (internaţionalizarea relaţiilor şi a demersurilor de
lobby pe lângă instituţiile europene)

- Patronatele din România fac eforturi pentru a se integra în structurile asociative la nivel
european dar, datorită lipsei de ajutor din partea autorităţilor, falimentele şi eşecurile pe
plan economic sunt numeroase. Patronatele au preluat o parte din atribuţiile Guvernului în
domeniul informării întreprinderilor – au specialişti şi au tipărit manuale pentru accesarea
fondurilor structurale. În acelaşi timp, ministerele sunt rămase în urmă în procesul de
management al proiectelor şi nu au negociat cu UE sumele alocate pe capitole

 nu sunt cunoscute datele problemei în economia reală, unde informaţia nu

circulă corespunzator

 nu există activităţi de dialog ci numai exerciţii de imagine

 nu sunt preluate mecanismele, programele şi fondurile europene pentru

diseminarea informaţiilor

- Comunicarea pe orizontală, la nivel de ministere, nu funcţionează corespunzător:

√ cazul Ministerului Economiei şi Comerţului (MEC), unde Direcţia Generală

Politici Industriale (DGPI) şi Direcţia Generală Comerţ Exterior (DGCE) au
strategii diferite, necorelate, datorită lipsei de cooperare internă

- Actul decizional, la nivelul administraţiei publice este independent de dialogul

economico-social, deciziile politice fiind slab influenţate de parteneriatul public-privat
care are un rol secundar sau chiar formal.

- În dialogul interinstituţional pentru mediul de afaceri trebuie implicat ca partener şi

segmentul băncilor comerciale care să-şi poată manifesta interesul pentru fructificarea

77
 rezervelor de capital de care dispun, prin plasamente pe piaţa internă

- E nevoie de o legislaţie economica stabilă care să producă efecte pe termen lung

78
Bibliografie

Angelescu, Coralia, “Economia Romaniei şi Uniunea Europeană”, Editura ASE, Bucureşti

2007
Banciu, Iuliu “Fondurile structurale şi de coeziune”, Editura Economică, Bucureşti, 2006
Bârsan Maria “Integrarea economică europeană. Introducere în teorie si practică”, Editura
Carpatica, Cluj-Napoca, 2005
Bibere Octav “Documente de baza ale comunităţii şi Uniunii Europene”, Iaşi, Editura
Polirom, 2004
Brezeanu Petre “Finanţe europene”. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007
Ciucur Dumitru, “Economia Romaniei şi cea a Uniunii Europene” Editura ASE , Bucureşti,
2006
Cociuban Aristide “Piaţa unică europeană, cele patru libertăţi fundamentale”, Editura
Economică, Bucureşti, 2002.
Cojanu Valentin, “Integrare şi competitivitate - modele de dezvoltare economică in Europa
de Sud-Est”, Editura ASE, Bucureşti, 2007
Delumeanu Ştefan “Geneza Europei comunitare”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006
Diaconescu Mirela “Asocierea Romaniei la Uniunea Europeană: implicaţii economice şi
comerciale”, Editura Economică, Bucureşti, 2005
Dinu Marin “Economia României. Întreprinderile mici şi mijlocii. Cu ce ne integrăm?”
Editura Economică, Bucureşti, 2005
Dobrescu, Emilian. “Fondurile structurale-oportunitaţi postaderare,” Euroconsultanţa, v. 3,
nr. 1, Bucureşti, 2007
Dragan Gabriela “Uniunea Europeană intre federalism şi interguvernamentalism Politici
comune ale UE”, Editura ASE, Bucureşti, 2005
Niţa Ion, “Economia ţarilor membre ale Uniunii Europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti
2007
Pripoaie Rodica, „Finanţele şi gestiunea financiară a firmei”, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2004

Studii si reviste:

Anghelache Constantin, “Situaţia economică a României la aderarea in Uniunea

Europeana”, Revista de Economie teoretică şi aplicată, martie, 2007
Coface România, Studiul falimentelor în romania 2007, Bucureşti, 2007
Consiliul Naţional al Intreprinderilor Private Mici şi Mijlocii, Carta alba a IMM-urilor din
Romania, Bucureşti, 2006
Gavrila Ilie, Gavrila Tatiana “Evoluţia IMM-urilor romaneşti in context European” Tribuna
economică, v. 18, 2007, nr. 39,
Institutul European Român, “Analiza şi evaluarea evoluţiilor în plan economic, social,
legislativ si instituţional în cazul noilor state membre ale Uniunii Europene”, Iasi, 2007
Marchis Gabriela.” România şi perspectiva integrării în Uniunea Europeană, Euro
Economica, Galaţi, nr.5/2002;
Moraru Valentina, “Cât ne costa integrarea în Uniunea Europeană?” Revista afaceri IMM v.
4, nr. 50, Septembrie 2006
Parvu, Elena , “Ce câstigă şi ce pierde Romania din aderarea la Uniunea Europeană”
Adevărul economic nr. 7, p. 13, Februarie 2006

79
Supliment al Revistei de Economie teoretică şi aplicată, “Integrarea României în Uniunea
Europeană.Provocări şi soluţii”, Constantin Ciupagea, Bucuresti, 2007

80