Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate (ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma codului genetic. Materialul eredităţii este nuclear (la nivelul cromozomilor din nucleul gameţilor) şi citoplasmatic, constituind genotipul individului. Printre metodele care permit studierea rolului factorului genetic în onto-geneză se numără cele care urmăresc gemelaritatea (situația pe care o prezintă gemenii) (Oancea-Ursu, Gh., 1985), cosanguinitatea, dezvoltarea prenatală, manipularea mediului, fenomenul de adopţie etc. Deşi cercetările vizând ereditatea umană au o istorie relativ scurtă şi o specificitate aparte (date fiind limitele etice ale experimentelor genetice), câteva aspecte se impun a fi subliniate: • Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi şi nu ca o transmitere a trăsăturilor antecesorilor! • Diversitatea psihologică umană are cu certitudine şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze comportamentale etc), dar nu se reduce la aceasta; • Ceea ce este ereditar nu coincide întotdeauna cu ceea ce este congenital (sau înnăscut), unde sunt cuprinse şi elemente dobândite în urma influenţelor dinaintea naşterii; • Ceea ce ţine de ereditate se poate exprima în diverse momente de vârstă sau poate rămâne în stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activitator (exemplu: cazul anumitor predispoziţii alergice ori al combinaţiilor aptitudinale); • Ereditatea conferă unicitatea biologică, ca premisă a unicităţii psihice; • Prin „orarul" proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în aşa numitele perioade sensibile sau critice. Anticiparea sau pierderea perioadelor se poate dovedi ineficientă (exemplu: achiziţia mersului, limbajului, operaţiilor gândirii etc.); • Rolul eredităţii nu se exprimă în aceeaşi măsură în diversele aspecte ale vieţii psihice: unele poartă mai puternic amprenta eredităţii - temperamentul, aptitudinile, emotivitatea, patologia psihică (Teodorescu, FI., 1996), - altele mai puţin - atitudinile, voinţa, caracterul etc.; • O aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi. Pentru o anumită persoană, hotărâtoare poate să fie ereditatea, în timp ce, pentru alte persoane, se poate ca mediul sau educaţia să fi contribuit decisiv. În stadiul actual al cunoaşterii şi stăpânirii mecanismelor eredităţii se poate afirma că rolul său în dezvoltare, mai ales în dezvoltarea psihică, este de premisă naturală. Această premisă, cu acţiune probabilistă, poate oferi individului o şansă (ereditate normală) sau o neşansă (ereditate tarată). Mediul, ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Din punctul de vedere al conţinutului, în influenţele mediului se pot distinge o multitudine de planuri: de la cel natural-geografic (climă, relief) la cel social - indispensabil unei ontogeneze de tip uman (familie, grup de joacă). Acţiunea mediului poate fi directă (alimentaţie, climă) sau indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care le generează (activităţi dominante, tip de organizare, nivel de trai, grad de cultură şi civilizaţie etc). De asemenea, trebuie subliniat că aceste influenţe pot veni din imediata apropiere a individului (obiectele, persoanele, situaţiile zilnice), ceea ce constituie medjul său proximal, sau pot fi un aspect al mediului distal (aflat la distanţă). Acesta nu este direct sub incidenţa acţiunirîndivfdulm, dar indirect, prin mediatizare - mai ales ceea contemporană, care şterge graniţe spaţiale şi temporale - îl poate influenţa decisiv (exemplu : accesul pe computer în muzeul Luvru). Atunci când este favorabil, mediul contribuie la realizarea sau chiar accelerarea punerii în funcţie a potenţialului nervos, deci are o acţiune directă vizând dezvoltarea psihică. Ea se corelează cu cea indirectă, de susţinere a dezvoltării fizice: creştere şi maturare a sistemului nervos, osificare, dentiţie, greutate, înălţime etc. Din perspectiva problematicii dezvoltării ontogenetice, este extrem de important de subliniat că accentul se pune nu pe simpla prezenţă sau absenţă a factorilor de mediu, ci pe măsura, maniera şi rezonanţa interacţiunii dintre acei factori şi individul uman. Un factor de mediu prezent, dar neutru ca acţiune, sau indiferent subiectului uman este inert din perspectiva dezvoltării Prezenţele neutre, „albe", indiferente (obiecte, membri ai familiei, profesori, relaţii sociale etc.) nu stimulează, nu transformă benefic universul psihic al cuiva. Dată fiind diversitatea extremă a conţinuturilor mediului, a formelor şi mijloacelor în care se prezintă, a fost necesară o operaţionalizare a conceptului. Aşa s-a născut o categorie teoretică ce începe să se dovedească fructuoasă, conceptul de nişă de dezvoltare. Termenul, introdus de Super şi Harkeness (1986), desemnează totalitatea elementelor cu care un copil intră în relaţie la o vârstă dată. Analiza definirii sale permite o serie de sublinieri: • teoretic şi metodologic este o perspectivă utilă, deoarece inversează punctul de pornire. Se pleacă de la copil în investigarea mediului, ceea este mai precis decât procedura inversă: de la mediul global spre copil; • copilul şi activităţile lui devin punctul de referinţă în identificarea, la vârste diferite, a unor nişe de dezvoltare diferite; • structura unei nişe de dezvoltare vizează: a) obiectele şi locurile accesibile copilului la diverse vârste ; b) răspunsurile şi reacţiile anturajului faţă de copil; c) cerinţele adultului vizând competenţele încurajate, vârsta la care sunt solicitate şi nivelul de performanţă solicitat; d) activităţile impuse, propuse copilului sau acceptate de acesta; • culturi diferite folosesc nişe de dezvoltare deosebite, chiar pentru aceeaşi vârstă, ceea ce şi explică, în parte, diferenţele în dezvoltarea bio-psiho-socială. Consecinţele acestei diferenţe nu au scăpat interpretării psihologice. Stimularea accidentală - ca factor al dezvoltării - este mai redusă pentru copilul occidental, ceea ce şi explică ritmul mai lent al dezvoltării acestuia în primii 2-3 ani de viaţă, faţă de copilul din culturile tradiţionale. După aceasta, raportul ritmului de dezvoltare se inversează. Nişa de dezvoltare de tip occidental se diversifică (creşă, grădiniţă, mass-media etc), cea tradiţională vine cu o ofertă mai săracă şi mult mai aspră, introducând munca de timpuriu (3 ani) ca formă de activitate. Deşi apare ca principal furnizor al materialului ce stimulează potenţialul ereditar, acţiunea mediului, pe ansamblu aleatoare, poate fi în egală măsură o şansă a dezvoltării (un mediu favorabil), dar şi o frână sau chiar un blocaj al dezvoltării (un mediu substimulativ, ostil, insecurizant sau alienant). Educaţia. în condiţiile înecare şi ereditatea şi mediul sunt prezenţe obligatorii, dar având contribuţii aleatoare în raport cu sensul procesului dezvoltării ontogenetice, societatea umană a perfecţionat în timp un mecanism special de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a controlului asupra procesului dezvoltării individuale. Acest rol îl îndeplineşte educaţia. În accepţiunea sa cea mai largă, educaţia poate fi definita ca activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii prin intermediul omului (Faure, E., 1974). Educaţia, în spiritul exemplelor prezente în paragrafele anterioare, este intervenţia deliberată care mijloceşte folosirea biberonului de către sugar, dar şi înţelegerea conţinutului didactic de către şcolar. Devine educaţie (şi apoi autoeducaţie) orice act personal, interpersonal sau transpersonal care facilitează interacţiunea subiect-obiect în direcţia unei finalităţi transformatoare. În această perspectivă, educaţia apare ca fiind liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare („propusă" de ereditatea individului) şi oferta de posibilităţi a mediului. Ea face medierea între ceea ce s-ar putea (ereditatea) sub aspectul conţinutului, momentului, nivelului, intensităţii, duratei, formei, mijlocului etc, şi ceea ce se oferă (mediul). O acţiune educativă reuşită armonizează cererea şi oferta, ceea ce nu este deloc uşor pentru că, date fiind unicitatea eredităţii şi unicitatea constelaţiilor de mediu, nu există reţete. Ceea ce, , într-un moment şi pentru un individ, s-a dovedit influenţă benefică, poate fi dăunător în următorul moment sau pentru alt individ. Ca factor cu acţiune preponderent conştientă şi deliberată, educaţia îşi creează premise interne (susţinerea dezvoltării bio-psiho-sociale), dar şi condiţiile externe necesare (conţinuturi, mijloace, forme). Este evident că dezvoltarea poate apărea doar dacă se menţine un optim între ceea ce poate, vrea, ştie individul la un moment dat şi ceea ce i se oferă. Oferta trebuie să fie stimulativă, totdeauna cu un grad mai înaltă decât poate, vrea, ştie individul respectiv. O ofertă prea ridicată, ca şi una banală, poate perturba dezvoltarea psihică. Evident dependentă de ceilalţi factori şi fără a avea puteri nelimitate (nu poate „reechilibra" o ereditate profund afectată şi nici nu poate compensa un mediu total dizarmonic - foame, violenţă, incertitudine, durere, abandon - educaţia acţionează programat şi cu ştiinţă în sensul dezvoltării individului. Cel puţin principial, faţă de plusul şi minusul oferite aleator de ereditate şi de mediu procesualităţii dezvoltării, educaţia, prin esenţa sa de activitate umană specializată în dezvoltare, propune doar plus'. Este unul dintre argumentele pentru care lucrările de psihopedagogie prezintă educaţia ca factor conducător al dezvoltării ontogenetice.