Tulburari functionale

Pacientul intrat în cabinetul medical va "oferi" medicului simptome,care de fapt sunt privite ca
oferte de diagnostic,la care medicul trebuie să răspundă prin diagnostic şi tratament
corespunzător.În viziunea lui Balint,în tendinţa de "organizare" anterioară întâlnirii cu medicul,
pacientul "propune" mereu diferite boli şi va continua să propună până când pacientul şi medicul
vor cădea de acord.
Observaţia bolnavului este un act spontan şi deliberat al medicului care apare în mod automat din
momentul în care pacientul vine în contact cu medicul.Acest lucru nu trebuie să se transforme însă
în ceva jenant şi ostentativ.Medicul va nota în mod discret aspectele mimicii bolnavului, atitudinea
sa, postura, tonusul muscular, poziţia mâinilor şi a corpului.Aceste elemente sunt adesea indicii ale
dispoziţiei sufleteşti.Timbrul vocii, mobilitatea sunt de asemenea interpretate în acelaşi sens.
Modul cum este abordat medicul, aspectele vestimentare, persoanele din anturaj care însoţesc
pacientul sunt de asemenea factori importanţi. Perceperea felului în care bolnavul vorbeşte, a
comportamentului său în cadrul examinării şi discuţiei este deosebit de semnificativă pentru medic.
În acelaşi sens calităţile psihologice şi formarea psihologică a medicului sunt foarte
importante.Astfel subliniază Leff, pacientul îşi poate exprima spontan simptomele dar nu în detaliu,
iar anumite preconcepţii ale pacientului privind medicina pot influenţa perceperea patologiei
proprii.Şi medicul, din acest punct de vedere,poate fi afectat de preconcepţii proprii privind anumite
diagnostice şi aşteptările sale pe care le-a făcut, din cadrul experienţei lui anterioare.Tot în acest
sens Leff subliniază rolul interferenţelor şi deciziilor pe baza a ceea ce medicul percepe şi în sfârşit
ataşamentul particular faţă de anumite etichete diagnostice ale pacientului.Astfel un anumit cadru
de diagnostic, de care medicul (mai ales psihiatrul) este ataşat, poate influenţa interpretarea a ceea
ce medicul constată din comportarea şi observarea pacientului.
Discuţia cu bolnavul este un element esenţial, mai ales pentru elucidarea aspectelor nevrotice sau
funcţionale, deoarece în acest domeniu examenul obiectiv al sistemelor şi aparatelor nu ne este de
mare folos.Balint subliniază faptul simplu că dacă te rezumi în a pune întrebări vei obţine doar
răspunsuri. Dar, subliniază autorul, trebuie în special să ştii să asculţi. Ascultarea este o tehnică
foarte dificilă, căci prin măestria medicului, pacientul trebuie făcut să vorbească singur şi, acest
lucru nu este totdeauna foarte uşor.Deseori este important şi să ştii să te opreşti,deoarece şi o
discuţie lungă perturbă relaţia dintre profit şi pierdere.Mai multe reprize de discuţie restabilesc însă
balanţa între profit şi pierdere, dând şi posibilitatea pacientului de a-şi restabili echilibrul.
Prima întrevedere este şi cea mai importantă. Discuţia nu trebuie să se transforme într-un
interogatoriu, ci să fie mai ales o ascultare. Discuţia poate dura de la câteva minute la o oră (nu
peste).Pacientul trebuie să dispună de libertatea de a organiza spontan lumea sa de expresie
raţională, tipul său de angoasă,mecanismele lui de apărare. Nu trebuie uitată importanţa expresiilor
verbale, nivelul evoluţiei afective, gradul de adaptare la realitate, supleţea şi rigiditatea atitudinii,
nivelul mai mult sau mai puţin erotizat al dialogului, mimica, debitul verbal, mimica. A 2-a întâlnire
va lua în consideraţie ceea ce nu a fost încă spus, lăsând lucrurile dificile şi care ar putea bloca
discuţia la urmă.Problemele mai dificile, cum ar fi cele sexuale, conjugale, trebuiesc abordate
natural, pentru a nu transmite şi bolnavului o stare de jenă.Uneori se poate începe cu probleme
colaterale şi apoi treptat să se ajungă la aspecte mai sensibile (se discută la început despre oboseală,
insomnie şi apoi se abordează, de exemplu problema impotenţei).