Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1
Prezentul curs este adaptat după:
Gh. Cârstea „Teoria și metodica educației fizice și sportului”, Editura AN-DA, București 2000
1
Noțiunile principale ale teoriei şi bazelor metodicii
TEFS defineşte domeniile practice ale EF, pătrunde în intimitatea lor, descoperind domenii de
legătură, prin care actualele domenii se diferențiază şi intercondiționează dialectic. Pe baza lor
stabileşte noțiunile fundamentale cu care operează în limbajul terminologic şi de conținut,
caracteristic EFS, AS, capacităților motrice ca forme de manifestare ale activității. Noțiunile se
referă la principalele domenii:
1. Educația fizică
2. Sportul
3. Antrenamentul sportiv
4. Cultura fizică
EF este actul care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exercițiilor fizice în scopul
măririi în special al potențialului biologic al omului, în raport cu cerințele sociale. Ea se constituie ca
o categorie de bază a domeniului, care valorifică extensiv exercițiile fizice, în accepțiunea lor cea mai
largă, în scopurile sociale propuse. In educația fizică se întrepătrund două aspecte fundamentale: a.
învățarea mişcărilor, b. educarea calităților fizice.
a. Invățarea mişcărilor, constituită din instruirea fizică, are drept scop dobândirea de priceperi,
deprinderi motrice şi cunoştiințe legate de acestea, necesare în viața de fiecare zi. O altă latură la
fel de esențială, o constituie stimularea şi reglarea dezvoltării însuşirilor naturale ale individului
(exerciții fizice). Esența instruirii fizice, după Leshaft (1837 – 1909), constă în a învăța “să izolezi
diferite mişcări şi să le compari între ele, să le dirijezi conştient şi să le adaptezi la obstacole,
depăşindu-le pe acestea din urmă cu cea mai mare îndemânare şi perseverența posibile, cu alte
cuvinte, să te obişnuieşti ca într-un interval de timp cât mai mic posibil şi cu un efort minim, să
îndeplineşti în mod conştient un volum cât mai mare de muncă fizică”.
b. Educarea calităților fizice are loc prin pregătire fizică. Pregătirea fizică exprimă nivelul calității, al
posibilităților motrice vizate în procesul repetării sistematice al exercițiilor fizice, pe baza cărora se
pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare. Prin pregătire fizică se realizează creşterea
capacității fizice pe fondul dezvoltării şi perfecționării calităților fizice de bază.
In zilele noastre, educația fizică este direcționată pe două planuri:
Noțiunea de EF este pusă în valoare într-o chintesență de exprimare de conf. univ. Petre Lazăr, care
înainte de cel de-al doilea război mondial spunea: “Prin EF înțelegem totalitatea mijloacelor fizice,
intelectuale şi morale care tind să înlesnească şi să asigure sănătatea fizică şi morală a individului,
printr-o dezvoltare normală a corpului.”
EF este un fenomen social care apare odată cu societatea şi se dezvoltă în conformitate cu legile
dezvoltării sociale. Noțiunea de sistem de EF reprezintă o anumită formă pe care o ia în practica
socială EF, într-o perioadă de timp determinată, adică totalitatea tipurilor ei fundamentale de
organizare, în strânsă condiționare cu comanda socială.
EF este un proces instructiv – educativ care vizează creşterea, formarea şi cultivarea capacităților
fizice ale oamenilor. Ea este un proces deliberat, constituit şi desfăşurat în vederea perfecționării
deprinderilor, priceperilor şi calităților motrice ale indivizilor, în funcție de particularitățile de vârstă
şi de sex ale acestora, de cerințele de integrare şi de specificul unor profesii.
Obiectivele instructiv educative ale EF sunt generale şi specifice (ex.: EF a tinerei generații, EF
militară, EF în funcție de specificul unor profesii etc.)
3
Sportul
La sfârşitul mileniului II, în toate sistemele de EF, sportul ocupă un loc privilegiat, datorită eficacității
sale deosebite ca mijloc şi ca metodă a EF. Noțiunea reflectă o acțiune specifică de întrecere, care
valorifică intensiv formele de practicare a exercițiilor fizice în vederea obținerii de către individ a
perfecționării capacităților motrice şi psihice, concretizate printr-o performanță care îl detaşează
de parteneri sau de el însuşi, în scopul obținerii unui record. Esența sportului constă în chiar
activitatea competițională specifică. Competiția se construieşte în primul rând logic, ea având la
bază relații de rivalitate, un regulament clar aplicabil sportivilor, precum şi un ansamblu de acțiuni,
metode de apreciere a rezultatelor şi reguli prestabilite. Scopul activității competiționale este
reflectat în obținerea unui rezultat cât mai bun şi în manifestarea superiorității asupra adversarului,
reflectată în indici specifici, unanim acceptați.
Sportul este un domeniu care implantează un sistem de exerciții fizice diversificate constituite în
ramuri, discipline şi probe sportive, ordonate într-o structură națională şi internațională,
subordonată unor regulamente unice şi precise. El dispune de o bază materială proprie, cadre şi
specialişti, sisteme şi principii care îl particularizează de celelalte categorii de activitate.
Intre noțiunile de sport şi EF, sunt deosebiri şi în acelaşi timp conexiuni, care se interpătrund
datorită caracterului pe care îl primesc în activitățile respective.
Deosebirile se constituie datorită obiectivelor pe care şi le propun cele două domenii. In principal ele
se adresează elementelor de angajare, de conținut, de obiectivizare a randamentului şi cerințelor
de apreciere finală;
- EF este o activitate obligatorie în şcoală şi în Universitate, sistemul exercițiului este
deliberat, nivelul randamentului este mediu, iar cerințele de apreciere sunt
accesibile tuturor.
- sportul este o activitate facultativă, care depinde de voința individului şi de
accepțiunea familiei; individul trebuie să opteze pentru o anumită ramură sportivă
în funcție de calitățile sale şi de dorința sa; structura exercițiilor este proprie unor
tehnici, disciplinele sportive constituie obiect de specializare, cerințele şi exigențele
fiind direct proporționale cu capacitatea şi talentul fiecărui individ.
Conexiunile – constau în faptul că sportul utilizează elementele de conținut ale EF, referitoare la
capacitatea motrică şi psihică a individului şi în acelaşi timp EF preia elementele caracteristice
sportului (tehnica sportivă, întreceri individuale sau pe echipe, model sportiv – ex.: aruncarea de la
7 metri a lui Maricel Voinea) .
4
organizat pe grupe şi echipe de copii, juniori şi seniori, practicanți într-o ramură
sportivă şi încadrați în muncă, şcoală, secție etc.; în ultimul timp acest eşalon sportiv
este contestat tot mai mult, tinzând către EF datorită lipsei obiectivului de
performanță sportivă.
- baza de masă a sportului de performanță, cuprinde echipe şi grupe de juniori
aparținând secțiilor pe ramură de sport şcolar, cluburi sportive şi şcolare, licee cu
program special de EF, asociații sportive şi care activează într-un sistem
competițional; are ca obiectiv pregătirea temeinică şi de perspectivă a elementelor
tinere pentru sportul de performanță, stimularea şi promovarea prin selecție a celor
mai buni în eşaloanele competiționale superioare.
- sportul de performanță, cuprinde sportivi aparținând celui mai înalt eşalon
competițional intern; are ca obiectiv menținerea la un nivel superior de pregătire a
fondului de sportivi valoroşi şi promovarea celor mai dotați în eşalonul superior.
- sportul de înaltă performanță, cuprinde sportivi din loturile naționale,
reprezentative, participanți la competiții internaționale; are obiective de
performanță şi anume: stabilirea recordurilor şi cucerirea de medalii.
Caracterul sportului derivă din competiție, care este trăsătura caracteristică esențială, el
valorificând prin sportivi, acumulările antrenorilor şi specialiştilor domeniului. Sportul are cu
precădere un caracter competitiv, existând şi preocupări de ordin formativ.
Funcțiile sportului
1. Sportul contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate (dacă antrenorii sunt
adevărați profesionişti, ei lucrează ştiințific şi nu vizează obținerea de performanțe cu orice
preț).
2. Sportul contribuie la dezvoltarea dorinței pentru mişcare, în cazul unor ramuri şi probe
sportive.
3. Sportul contribuie în mod eficient la integrarea socială a individului.
Clasificări
Nu există o ierarhizare unanim acceptată a criteriilor de clasificare în domeniul sportului. Iată câteva
exemple de clasificări:
5
7. Sporturi cu caracter motric şi nemotric (şah, aeromodelism etc.).
Teoria AS este o parte a TEFS, care se ocupă cu generalizarea experienței înaintate, acumulată în
domeniul pregătirii sportivilor, pentru realizarea performanțelor şi totodată se ocupă cu observarea
orientării şi metodicii generale a instruirii actuale.
Caracteristicile de mai sus au fost extrase din lucrarea “Modelarea conduitei sportive”.
6
Descrierea caracteristicilor esențiale ale antrenamentului sportiv ne permite să formulăm punctul
de vedere al teoriei generale a acțiunii şi a teoriei acțiunii eficiente, care implică fundamentarea
interdisciplinară a demersului practico-metodic.
Cu privire la antrenamentul sportiv, este de remarcat preocuparea continuă pentru revizuirea sa, a
programelor de antrenament care sunt într-o permanentă dezvoltare. In revista italiană de cultură
sportivă “SCOLLA DELLO SPORT” nr. 18/1980, apar două articole cu privire la problema ridicată de
Madneev şi Gambetta. Astfel, Madneev în lucrarea “Antrenamentul şi organizarea lui”, teoretizează
următoarele:
1. Principiul unității dintre pregătirea generală şi pregătirea specială a sportivului.
2. Dinamica efortului în antrenament.
3. Despre parametrii formei sportive şi structura macrociclurilor sportive.
Gambetta, în lucrarea “Noi tendințe ale antrenamentului sportiv”, expune următoarele tendințe:
1. Sinergia
2. Reevaluarea conceptului de periodizare
3. Validitatea conceptului Madneev
4. Efectele farmacologice
5. Antrenamentul la copii şi specializarea precoce
6. Programa pentru o carieră de lungă durată
7. Construirea modelelor şi cuantificarea antrenamentelor.
Cultura fizică
Cultura fizică constituie un domeniu al culturii universale, care sintetizează categoriile, legitățile,
instituțiile, bunurile materiale, în scopul perfecționării potențialului biologic şi spiritual al oamenilor.
7
In constituirea oricărui act cultural sunt prezente patru momente obligatorii (G. Cârstea, “TMEFS”,
1993):
1. momentul cognitiv – de cunoaştere temeinică a fenomenului, a realității
2. momentul axiologic – de raportare a rezultatelor cunoaşterii la necesitățile umane,
la nevoile individuale şi colective
3. momentul creator – de creație
4. momentul generalizator – de răspândire a celor create în rândul maselor.
Cultura fizică are sferă largă şi conținut complex. După G. Cârstea, în lucrarea “TMEFS”, putem să
desprindem următoarele categorii de valori materiale şi spirituale care aparțin culturii fizice:
1. Valori create de-a lungul evoluției istorice, în vederea organizării superioare a practicării
exercițiilor fizice (discipline ştiințifice din domeniu, performațele şi recordurile, măiestria
tehnică şi tactică);
2. Valori create în dezvoltarea filogenetică a omului (dezvoltare fizică armonioasă, idealul
corpului armonios dezvoltat, ambele reflectate şi în opere, îmbunătățirea capacității motrice,
reflectată în randamentul sporit în muncă);
3. Valori create în procesul direct de practicare a exercițiilor fizice (EF, AS); Acest proces se
desfăşoară în strânsă legătură cu muzica, dansul şi cântecul, cu formarea trăsăturilor de
caracter, cu stimularea creativității, a imaginației etc.;
4. Valori de natură materială, subordonate creşterii permanente a performanțelor sportive:
instalații şi materiale sportive, baze sportive în aer liber sau acoperite, aparatură modernă de
refacere a capacității de efort.
5. Valori realizate prin spectacolul sportiv: receptivitate față de etica şi estetica gestului motric
în competiție, dorința de autodepăşire, respectul reciproc, corectitudinea etc;
Putem afirma aşadar despre cultura fizică faptul că ea este un “depozit” pentru valorile materiale
sau spirituale, create de-a lungul evoluției istorice a domeniului.
Dezvoltarea fizică
Dezvoltarea fizică constituie o preocupare de bază a TEFS, ea definindu-se ca rezultatul şi/sau
acțiunea orientată în scopul influențării evoluției sănătoase, armonioase şi echilibrate a
organismului uman.
Dezvoltarea fizică poate fi verificată pe baza unor indici morfofuncționali, prin compararea acestora
cu valorile stabilite anterior pentru un organism sănătos în diferite etape ale ontogenezei.
Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul calitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat cumulativ al
factorilor ereditar, de mediu şi social, în care practicarea exercițiilor fizice are rolul de stimulare şi
complementare a acestor indici.
8
In dezvoltarea acestor indici morfofuncționali, mai bine zis ai calității lor, intervin trei factori de care
trebuie ținută seama:
o f. ereditar,
o f. mediului natural,
o f. social.
Dezvoltarea organismului uman poate fi influențată în sensul pozitiv, până la o anumită vârstă şi
prin practicarea exercițiilor fizice într-un proces condus ştiințific. In această direcție urmărim câteva
obiective de maximă importanță:
o dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici în raport cu cei funcționali;
o echilibrul de proporționalitate între indicii somatici;
o echilibrul de proporționalitate între indicii funcționali.
Al patrulea obiectiv ce rezultă în urma enumerării de mai sus, îl constituie mai buna funcționalitate
a organismului uman, sporirea zestrei calităților motrice ca urmare a realizării echilibrelor de
proporționalitate de mai sus.
Noțiunea are valabilitate în procesul educației fizice şcolare, ea referindu-se la influențele asupra
procesului biologic de creştere.
Capacitatea motrică
In “TMEFS”, G. Cârstea, consideră capacitatea motrică formată din deprinderi şi priceperi motrice
de bază şi utilitar aplicative, deprinderi şi priceperi motrice, specifice unor ramuri de sport şi calitățile
motrice.
Capacitatea motrică poate fi generală (formată din calitățile motrice de bază, din deprinderile şi
priceperile motrice de bază şi utilitar aplicative) şi specifică (formată din calități motrice şi
deprinderi, priceperi motrice, specifice unor ramuri sportive).
Actul motric
9
Actul motric reprezintă simplul fapt de comportament realizat prin muşchii scheletici, în vederea
obținerii unui efect elementar de adaptare sau de construire a unei acțiuni motrice. Termenul poate
indica şi actele reflexe, instinctuale şi automatizate.
Acțiunea motrică
Acțiunea motrică reflectă ansamblul de acte motrice, astfel structurate, încât obține un tot unitar,
în scopul realizării unei sarcini imediate. Acest ansamblu de acte motrice poate fi izolat sau înglobat
în cadrul unei activități motrice.
Acțiunea motrică poate fi definită ca o “deprindere”, un mecanism de bază bine pus la punct, aşa
cum ar fi mersul, alergarea, săritura etc.
Acțiunile motrice se realizează în principal pe seama celor patru calități motrice de bază (viteză,
forță, rezistență, îndemânare), cu ansamblul formelor lor de manifestare.
Activitatea motrică
Activitatea motrică reprezintă ansamblul de acțiuni motrice cuprinse într-un sistem cu idei, reguli
şi forme de organizare proprii, având scopul de a obține un efect complex de adaptare a
organismului şi de perfecționare a dinamicii acțiunilor.
Calitatea motrică
Deprinderea motrică
Deprinderea motrică are înțelesul unei acțiuni motrice, ca rezultat al multiplelor forme de combinare
ale calităților motrice cu elementele de tehnică ale unui sport(iv).
Indemânarea motrică
10
Pregătirea fizică
Pregătirea fizică exprimă nivelul calității şi al posibilităților motrice atinse în procesul repetării
sistematice a exercițiilor fizice, pe baza cărora se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare.
Creşterea capacității fizice se produce pe fondul dezvoltării şi perfecționării calităților fizice de bază.
Condiția fizică
Condiția fizică reprezintă nivelul superior al pregătirii fizice, indispensabil valorificării optime a
indicilor tehnico-tactici ai sportivilor în concurs şi/sau competiție.
Exercițiul fizic
Exercițiul fizic este actul motric repetat sistematic, care constituie mijlocul principal de bază pentru
realizarea sarcinilor şi obiectivelor educației fizice şi sportului.
11
Bibliografie
2. Cârstea Gh. – Teoria şi Metodica Educației Fizice şi Sportului, Editura Universul, Bucureşti,
1993
3. Chiriță Georgeta – Optimizarea lecției de Educație Fizică, Editura Stadion, Bucureşti, 1972
6. Drăgan I. – Medicină sportivă aplicată, Editura pentru Tineret şi Sport, Bucureşti, 1994
10. Matveev L.P., Novikov A.D. – Teoria şi Metodica Educației Fizice şi Sportului, Editura Sport-
12. Scarlat E. – Lecția de Educație Fizică, Metode şi Mijloace, Editura Sport-Turism, Bucureşti,
1981