Subiecte institutii europene

1. Tratatele institutive

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui

şi Oţelului- Este prima forma de cooperare intre statele democratice ale Europei de Vest
- Statele care sunt parte: Germania, Franta, Italia, Olanda, Belgia, Luxemburg.
- Infiintata pt o durata de 50 ani, comunitatea stabilea ca statele pun in comun exploatarea,
prelucrarea, si gestionarea rezervelor de carbune si otel existente la nivelul celor 6 state.
Tratatul prevedea punerea producţiei de cărbune şi oţel sub o înaltă autoritate,
independentă de statele membre. Cele mai importante reguli de funcţionare vizau:
a) deschiderea manifestată şi către alte state;
b) statele nu pot fi obligate împotriva voinţei proprii;
c) deciziile se aplică numai statelor care le acceptă;
d) durata de funcţionare a comunităţii este determinată, de 50 de ani.

Tratatele de la Roma, din 25 martie 1957, instituind:

 Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) - vizează realizarea unei zone de
politică comună, cu o puternică unitate a producţiei care să permită o expansiune
continuă, o stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă.
Obiectivele tratatului au fost următoarele:
 Instituirea unei pieţe comune pentru statele semnatare;
 Dezvoltarea economică echilibrată;
 Creşterea nivelului de trai şi al bunăstării cetăţenilor statelor membre;
 Cooperarea economică între statele semnatare (Germ, Fr, It, Belgia,
Olanda, Luxemburg)

 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (C.E.E.A. sau Euratom)- vizează

promovarea utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi dezvoltarea unei
puternice industrii nucleare.

1
2. Inovații introduse de Tratatul de la Maastricht
a) Cetăţenia europeană. Toţi cetăţenii statelor membre primesc şi cetăţenia europeană.
Aceasta se adaugă, dar nu o înlocuieşte pe cea nationala. Cetăţenia europeană
conferă beneficiarilor următoarele drepturi:
 de a se deplasa în mod liber în ţările membre U.E.;
 de a-şi stabili rezidenţa sau domiciliul;
 de a alege şi a fi ales în alegerile locale din statul în care este domiciliat;
 de a vota şi a fi votat în Parlamentul European;
 dreptul de petiţie la Parlamentul European;
 dreptul de protecţie diplomatică în statele terţe.
b) Cei 3 piloni ai Uniunii Europene reprezintă un concept nou, specific Uniunii
Europene. Cei 3 piloni sunt:
 cele 3 comunităţi
 politica externă şi de securitate comună, cu un pronunţat caracter
interguvernamental;
 cooperarea în domeniul justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI), care acoperă
următoarele domenii: Politica de azil; Trecerea frontierelor externe şi
controlul acestora; Politica de imigrare; Lupta împotriva imigraţiei; Lupta
împotriva toxicomaniei; Combaterea fraudei de dimensiuni internaţionale;
Cooperarea judiciară civilă, Cooperarea judiciară penală; Cooperarea
vamală; Cooperarea poliţienească;

c) Extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, politica

industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia consumatorului) şi întărirea altor
politici comune deja existente (politica socială, coeziunea economică şi socială,
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica de mediu);
d) subsidiaritatea este principiul potrivit căruia separarea competenţelor între uniune şi
statele membre este determinată. Uniunea nu poate interveni în probleme sau
domenii care nu îi sunt conferite prin tratate.

e) Se introduce procedura codeciziei, potrivit careia, Parlam si Consiliul exercita

impreuna atributiile legislative ale Uniunii

2
 f) Tratatul de la Maastricht prevede realizarea unei Uniuni Economice şi Monetare, cu
trei etape de realizare:

 În prima etapă statele asigură libera circulaţie a capitalurilor;

 A doua etapă porneşte la 1 ianuarie 1994 statele creează Institutul Monetar

European

 A treia etapă începe în 1999 şi presupune paritatea monedelor în raport cu ECU,

iar IME este înlocuită cu Banca Centrală Europeană.

3. Reforma institutionala stabilita prin tratatul de la Lisabona.

Tratatul de la Lisabona, numit şi Tratat Reformator, a fost elaborat ca urmare a

necesităţii de a răspunde problemelor unei aprofundări a integrării construcţiei europene şi a
asigurării funcţionării instituţiilor ei în condiţiile unei lărgiri cu noi membri.

Tratatul de la Lisabona urmăreşte să pună la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi

instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor europeni.

Cele mai importante schimbari la nivel institutional aduse de acest tratat sunt:
• Uniunea Europeană va avea personalitate juridică (datorita acestui fapt, preia
instituţiile Comunităţii: Parlamentul European, Consiliul (anterior tratatului,
Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”) Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi, la
care adaugă, cu statut de instituţii, Consiliul European (fosta instituţie politică a
U.E.), Banca Centrală europeana)

• Consiliul European dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii; îşi alege un

preşedinte stabil cu majoritate calificată,pentru o durată de doi ani şi jumătate
(faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit.

• Procedura codeciziei este inlocuita de procedura legislativa ordinara- exercitarea

competentelor Uniunii in materie legislativa, se face prin Consiliu si Parlament,
care sunt intr-o perfecta egalitate

• Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta

are personalitate juridică fiind singura abilitată să emită moneda euro.

• Pilonii comunitari se desfiinteaza, iar politicile interguvernamentale se

transforma in politici ale institutiilor Uniunii

3
 • Incepand cu 2014, nr membrilor Comisiei nu mai este egal cu nr statelor membre,
ci cu 2/3 din nr acestora

• Parlamentele Nationale dobandesc puteri sporite in adoptarea legislatiei europene

• Se infiinteaza Tribunalul in cadrul Curtii de Justitie

4. Izvoarele primare ale dreptului uniunii

Tratatul ca izvor al dreptului Uniunii

Tratatul internaţional este un act juridic încheiat între două sau mai multe state
suverane ce are ca scop reglementarea relaţiilor dintre ele în diferite domenii.
Tratatele internaţionale împreună cu toate formele lui constituie cel mai important izvor
de drept internaţional.
În literatura de specialitate tratatul este definit ca fiind “un act juridic încheiat de state
sau alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi
juridice internaţionale.
Tratatele internaţionale încheiate de comunităţile europene şi în perspectivă de Uniunea
Europeană sunt izvoare ale dreptului comunitar. Fac parte din categoria izvoarelor primare.
„Dreptul primar constituie fundamentul constituţional al Uniunii Europene.
Se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare şi
izvoare secundare. În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale
dreptului comunitar, constituite de:
- Tratatele de instituire a celor 3 comunităţi europene;
- Tratatele bugetare;
- Actul unic european şi tratatul de fuziune din 1967;
-Tratatul de la Maastricht;
-Tratatul de la Amsterdam;
-Tratatul de la Nisa.
Toate aceste acte au calitatea de corp constituţional al Uniunii Europene, având prioritate
asupra altor acte comunitare, beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.

4
 5. Izvoarele derivate

Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la baza tratatul, de
unde şi denumirea lor, care indică faptul că adoptarea lor se fundamentează pe dreptul primar. În
principiu, nu există o ierarhie între aceste acte, deoarece regula paralelismului formelor nu işi
găseşte aplicare în dreptul comunitar, deşi un regulament poate modifica o directivă dacă baza
juridică folosită permite recurgerea la două tipuri de instrumente.
Această regulă cunoaşte o excepţie şi anume că există o ierarhie între actele de drept
derivat de bază şi măsurile de executare care le sunt subordonate. Actele derivate pot fi
clasificate în mai multe categorii, potrivit Tratatelor, însă ele sunt guvernate, în principal, de
reguli comune.
Se face deosebirea, pe de o parte, între regulament, directivă şi decizie, care sunt acte
obligatorii şi recomandări şi avize care sunt acte facultative, pe de altă parte. Alegerea între
diferitele tipuri de acte depinde de baza juridică pe care se fundamentează acţiunea Comunităţii
europene.
Regulamentul

„Regulamentul are aplicabilitate generală. El este obligatoriu în toate elementele sale şi

este direct aplicabil în toate statele membre.” Faptul că regulamentul are aplicabilitate generală
înseamnă că se aplică, în mod abstract, tuturor persoanelor care intră în sfera sa de aplicare.
Chiar dacă regulamentul nu se adresează decât unui număr limitat de persoane, aceasta nu îl face
să-şi piardă caracterul general.
Aceasta reprezintă una dintre diferenţele existente între regulament şi decizie. Cerinţa
caracterului general al regulamentului este fundamentală, mai ales din perspectiva controlului de
legalitate.
Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale, adresându-se fie instituţiilor, fie
tuturor statelor membre, fie particularilor. El se aplică tuturor situaţiilor care intră în sfera sa de
aplicare, iar statele membre nu îl pot aplica în mod selectiv.
Dificultăţile de aplicare nu permit unui stat membru să se sustragă de la executarea
regulamentului.
Decizia si Directiva

5
 Decizia reprezintă un act individual de executare al dreptului comunitar. Ea vizează
îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare, astfel încât constituie, un
instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar.
De altfel, deciziile au mai fost numite şi „acte administrative” ale Uniunii Europene
pentru că adoptarea lor corespunde situaţiilor în care administraţiile naţionale stabilesc în mod
obligatoriu pentru cetăţeni – adoptând un act administrativ – condiţiile de aplicare a unei legi la
un caz particular.
Decizia este obligatorie, ceea ce permite să se distingă de alte acte care, deşi numite
„decizii”, nu ar prezenta trăsătura menţionată sau invers.
Ea poate fi legitim foarte detaliată şi poate să prevadă chiar şi mijloacele cu care se poate
îndeplini rezultatul impus. Decizia se deosebeşte de regulament prin absenţa aplicării generale.
În contrast, „decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte
în toate componentele sale.”
Directiva
Directiva leagă orice stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul de atins, lăsând
instanţelor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele.
Directiva poate emana numai de la instituţiile comunitare, deoarece numai acestea sunt
cele care au putere de decizie, având drept autori fie Consiliul şi Parlamentul European, în cadrul
procedurilor legislative care presupun colaborarea acestora, fie numai Consiliul sau Comisia, în
virtutea puterii sale normative autonome ori pe baza abilitării primite din partea Consiliului.
Există 2 categorii de directive: directive de bază şi directive de execuţie. Directiva de
bază este adoptată pe baza Tratatelor, iar directiva de execuţie este adoptată pentru executarea
directivei de bază; trebuie menţionat principiul conform căruia directivele de execuţie nu pot
deroga de la directivele de bază.

6. Consiliul uniunii europene (organizare, reguli de procedura, atributii)

Încă de la înfiinţarea comunităţilor a fost prevăzută existenţa unui consiliu. Indiferent de

denumirea purtată în decursul timpului (Consiliu, Consiliul Special de Miniştri, Consiliul
Uniunii Europene), această instituţie a beneficiat de un cadru juridic important, multe din
atribuţiile comunităţilor/uniunii fiind exercitate de acesta.

6
 Componenţa Consiliului a fost diferită în decursul timpului, numărul membrilor diferind
în funcţie de numărul statelor care fac parte din Uniunea Europeană. În acest moment,
Consiliul este alcătuit din 28 de membri, câte unul din fiecare stat membru al Uniunii.
Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant al fiecărui stat membru, la nivel
ministerial, care este împuternicit să angajeze guvernul statului respectiv.
Consiliul este condus de un preşedinte, ales pentru un mandat de 6 luni. Preşedinţia este
exercitată de fiecare stat, conform principiului de rotaţie.
Consiliul se întruneşte la convocarea preşedintelui, la iniţiativa acestuia, a unuia dintre
membrii săi sau a Comisiei, de regulă lunar. Cele două caracteristici definitorii ale modului de
lucru al Consiliului sunt că acesta nu are o activitate care necesită o convocare permanentă şi că
nu se întruneşte în aceeaşi componenţă.
Şedinţele sunt regulamentare în prezenţa majorităţii membrilor săi. Consiliul se întruneşte
sub diverse formaţiuni, în funcţie de domeniul de decizie specific. Astfel, Consiliul se întruneşte,
în general, sub forma Consiliului pentru probleme generale şi relaţii externe (la care participă
miniştrii de externe).
Consiliul se poate întruni şi în formaţiuni speciale, alcătuite din miniştrii de profil. În
acest moment funcţionează următoarele formaţiuni:

 Afaceri Generale şi Relaţii Externe,

 Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin),
 Justiţie şi Afaceri Interne,
 Forţă de muncă, Politică Socială, Sănătate şi Protecţia Consumatorilor,
 Competitivitate,
 Transport, Telecomunicaţii şi Energie,
 Agricultură şi Pescuit,
 Mediu,
 Educaţie, Tineret şi Cultură.

Consiliul este asistat şi ajutat prin mijloace tehnice de un secretariat general, condus de
un secretar general care are calitate de înalt funcţionar al uniunii.
Organisme auxiliare ale Consiliului:
1. comitetul pentru agricultură;
2. comitetul politic;
3. comitetul economic şi monetar;

7
 4. grupurile de experţi.
Atribuțiile Consiliului

Consiliul este principalul for legislativ al Uniunii. El asigură coordonarea politicilor

statelor membre, adoptă decizii comunitare, deleagă competenţe spre comisie.
Consiliul adoptă reglementări legale obligatorii pentru statele membre şi pentru cetăţenii
Uniunii prin adoptarea de regulamente, decizii, directive.
Competenţele de legiferare ale Consiliului se axează şi asupra următoarelor domenii:
reglementarea libertăţilor din spaţiul european, stabilirea tarifului vamal comun, coeziunea
economică şi socială, cooperarea consolidată a statelor, promovarea egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi, luptă anti fraudă, adoptarea bugetului Uniunii etc.

7. Consiliul European

Consiliul european este o structură europeană neprevăzută în tratatele institutive. El a

apărut pe cale neconvenţională, prin întâlnirile dintre şefii de stat şi de guvern din ţările membre.
În anul 1974, a fost luată decizia ca reuniunea şefilor de stat şi de guvern să poarte numele de
Consiliu European. Acesta urma a se întâlni periodic, de cel puţin trei ori pe an, iar membrii
Comisiei aveau calitatea de invitaţi.
Prin Tratatul de la Maastricht a fost instituţionalizat Consiliul European. Prevederile din
tratat referitoare la acesta sunt:
 Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politice
generale ale acesteia.
 Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum şi
preşedintele Comisiei. Aceştia sunt asistaţi de miniştrii afacerilor externe ai statelor
membre şi de un membru al Comisiei. Consiliul European se întruneşte cel puţin de două
ori pe an, sub preşedinţia şefului de stat sau de guvern al statului membru care deţine
preşedinţia Consiliului.
 Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune,
precum şi un raport scris anual privind progresele realizate de Uniune.

8
  Consiliul european are atribuţia de a impulsiona dezvoltarea uniunii, de a stabili direcţiile
politice ale acesteia, de a defini noi sectoare de activitate europeană şi de a coordona
politicile comunitare.

Între Consiliul Uniunii Europene şi Consiliul European sunt diferenţe care depăşesc sfera
terminologică. Acestea se diferenţiază în următoarele aspecte:
1. momentul diferit al apariţiei;
2.modalitatea de înfiinţare legală;
3. componenţa celor două instituţii;
4.atribuţiile specifice îndeplinite de instituţii;
De remarcat este că cele două instituţii nu se pot confunda cu Consiliul Europei,
organizaţie internaţională cu vocaţie regională, înfiinţată în 1949. Consiliul Europei are ca rol
cooperarea statelor membre în vederea promovării valorilor şi idealurilor comune, dar şi al
protecţiei drepturilor omului.

8. Functionarea comisiei

Comisia Europeană funcţionează după principiul colegialităţii şi nu poate lua

decizii decât în cazul existenţei cvorumului de şedinţă.
Comisia este convocată de Preşedinte şi îşi desfăşoară activitatea de regulă, o dată
pe săptămână. Comisia adoptă programul anual de lucru inclusiv pe agende trimestriale.
Ordinea de zi a şedinţei este propusă de către preşedintele Comisiei Europene insă, orice
comisar are dreptul de a propune pentru sectorul său de activitate teme pe care le
consideră a fi prioritare.
Şedinţele Comisiei sunt secrete, în timp ce dezbaterile sunt confidenţiale. Pot
participa, cu drept de vot, numai persoanele care îndeplinesc calitatea de membri ai
Comisiei. În absenţa unui comisar european, poate participa la dezbateri şeful sau de
cabinet care, la cererea preşedintelui comisiei, poate expune poziţia titularului
În plenul Comisiei se dezbat cele mai importante probleme în timp ce subiectele care
vizează un anumit domeniu de activitate, pot fi soluţionate de către comisarii interesaţi.
Pentru desfăşurarea şedinţelor Comisiei, sunt posibile 2 proceduri:

9
procedura scrisă: constă în faptul că, fiecare comisar formulează propunerile necesare
domeniului său de activitate şi le comunică în scris celorlalţi comisari. procedura
delegării: presupune că un comisar poate să acţioneze pe baza unui mandat scris şi în locul
unui alt comisar
Limbile principale de lucru sunt: engleză, germană şi franceză. Toate documentele
oficiale ale Comisiei Europene se traduc în toate limbile oficiale.

9. Atributiile comisiei

Atribuţiile Comisiei Europene vizează în primul rând, elaborarea şi propunerea

normelor de drept comunitar.
Comisia elaborează şi directive, recomandări şi avize destinate statelor membre
sau locuitorilor acestora. Comisia verifică şi monitorizează modul în care ţările membre
respectă legislaţia comunitară şi modul în care statele derulează programele cu finanţare
europeană.
Comisia poate propune măsuri de sancţionare a statelor care încalcă reglementările
comunitare, având drept de a introduce acţiuni în faţa Curţii de Justiţie pentru a se
sancţiona statele care încalcă normele interne ale Uniunii.
Comisia execută bugetul aprobat al Uniunii Europene şi răspunde de corecta
angajare şi efectuare a plăţilor. Descărcarea de gestiune a Comisiei pentru bugetul anului
anterior se face după ce Curtea de Conturi publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
raportul asupra gestiunii financiare a Uniunii.

10. Evolutia Parlamentului European

Istoria Parlamentului European- un parcurs unic

Parlamentul European exista inca de la infiintarea Comunitatilor si a cunoscut un proces
evolutiv original - cateva schimbari succesive ale denumirii (Adunare Comuna, Adunare
Parlamentara Europeana si, din 1962, Parlamentul European), dar mai ales extinderi succesive
ale competentelor, simultan cu o crestere a legitimitatii democratice odata cu alegerile prin vot
universal direct.

10
 1952- 1957: Adunare Comuna
La intemeierea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului in 1952, adunarea
reprezentantilor parlamentelor nationale ale celor sase state fondatoare poarta numele de
Adunare Comuna. Rolul Adunarii este exclusiv unul consultativ.
1957- 1962: Adunare Parlamentara Europeana
In 1957 sunt semnate Tratatele de la Roma, tratate fondatoare al Comunitatii Economice
Europene, respectiv al Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euroatom). Numarul
deputatilor delegati de parlamentele nationale sa ii reprezinte in forul european corespondent
creste de la 78 la 162. Prin tratat se stipuleaza ca Adunarea Parlamentara si Curtea de Conturi sa
fie institutii comune celor trei comunitati. Ulterior, prin Tratatul de la Bruxelles cu privire la
fuziunea executivelor (semnat la 8 aprilie 1965), Comisia Europeana si Consiliul devin de
asemenea institutii unice pentru cele trei comunitati, cu buget comun si cu sediul la Bruxelles.
1962- 1979: Parlament European
In 1962 deputatii au hotarat ca Parlamentul European sa primeasca numele pe care il
poarta si astazi, insa denumirea a fost recunoscuta in mod formal de abia in Actul Unic
European, semnat in 1986. Un moment de turnura pentru extinderea competentelor
Parlamentului a venit in 1971, cand deputatii au participat pentru prima data la procedura
bugetara. In 1975 aceste competente au fost din nou extinse: incepand cu acest an procedura
bugetara nu se poate incheia fara aprobarea Parlamentului.
1979: Cel mai mare parlament democratic ales prin vot universal direct

In 1979 au avut loc primele alegeri pentru Parlamentul European prin vot universal direct.
A fost un pas decisiv in legitimarea democratica a Parlamentului. În 1986 se semnează Actul
Unic European. În aceste tratate se folosește pentru prima dată noțiunea de „Parlament
European”, ale cărui drepturi sunt extinse și în procesul legislativ general.
Odata cu revizuirile succesive ale tratatelor din anii 80- 90, implicarea sa in procesul
legislativ a crescut considerabil, la inceput prin procedura de cooperare in legislatia referitoare la
desavarsirea pietei interne. In ce priveste politica externa a Uniunii Europene - acceptarea de noi
membri si incheierea de acorduri europene, aprobarea Parlamentului este obligatorie.

11. Organizarea interna a parlamentului

Parlamentul European cuprinde 4 componente:

11
 1. Biroul –format din preşedinte,14 vicepreşedinţi şi 5 chestori.
În cadrul biroului, preşedintele, vicepreşedintele şi cei 5 chestori sunt aleşi de către
Parlament prin vot secret pentru un mandat de 2 ani şi jumătate. În cadrul biroului,chestorii au
doar un vot consultativ, ei exprimându-se în problemele administrative şi financiare legate de
membrii şi de statul acestora. Preşedintele reprezintă Parlamentul şi situaţiile oficiale şi în
relaţiile internaţionale. El prezidează şedinţele plenare precum şi întâlnirile biroului şi ale
conferinţei preşedinţilor Biroului. Acesta răspunde de întocmirea proiectului de buget propriu, de
aspectele administrative,de organizare si de personal
2. Conferinţa preşedinţilor - are în componenţa sa pe preşedintele Parlamentului şi pe
preşedinţii grupurilor politice parlamentare. Conferinţa elaborează agenda sesiunilor plenare şi
stabileşte orarul activităţilor organismelor parlamentare.
3. Comisiile Parlamentare - sunt permanente, temporare şi specializate.
a) comisiile parlamentare permanente sunt constituite în vederea organizării şi desfăşurării
activităţii Parlamentului. Comisiile pregătesc lucrările Parlam şi redactează rapoarte .
b) comisiile parlamentare temporare - pot fi înfiinţate pe o perioadă de cel mult 12 luni.
4. Grupurile politice din parlament sunt constituite din membrii Parlamentului European.
Acestea se constituie pe baza apartenenţei la marile grupuri politice europene. Un parlamentar nu
poate face parte din două grupuri.

12. Atributiile parlamentului

Parlamentul are trei puteri importante: puterea legislativa, puterea bugetara si puterea de
supraveghere democratica.
- are un rol consultativ în elaborarea actelor comunitare;
- dobândeşte atribuţii în materie bugetară
- exercită un control politic asupra Comisiei care se poate materializa prin adoptarea unor
moţiuni de cenzură.
În 1993, prin tratatul de la Maastricht, atribuţiile de control ale Parlamentului European
au fost extinse; astfel regăsim în atribuţiile Parlamentului European dreptul de a primi petiţii de
la cetăţeni şi dreptul de a numi un mediator European.
Competenţa bugetară - este principalul instrument de exprimare a voinţei politice a
Parlamentului. Practic, Parlamentul se pronunţă şi hotărăşte priorităţile UE.

12
 Competenţa Legislativă - spre deosebire de sistemele naţionale în care Parlamentul are
importante atribuţii legislative, în materie europeană competenţa de decizie legislativă este
rezervată Consiliului .Competenţa codecizională a Parlamentului este introdusă prin tratatul de la
Maastricht.
Proceduri care fac parte din competenţa codecizională:
- procedura consultărilor - consultarea este obligatorie, interzicându-se Consiliului să
decidă înainte ca Parlamentul să-şi fi dat avizul;
- procedura înţelegerii - vizează dezbaterile din Parlament şi Consiliu;
- procedura cooperării - adoptată prin Actul unic european priveşte deciziile cu majoritate
calificată.

13. Libera circulatie a marfurilor

Frontierele teritoriale interne nu mai au decât o semnificaţie istorică, dpdv vamal, acestea
fiind desfiinţate.
Uniunea dispune de o uniune vamală care reglementează ansamblul schimburilor de
mărfuri cu piaţa externă şi care implică interzicerea oricăror taxe vamale la import şi la export,
precum şi orice taxă cu efect echivalent între statele membre fiind interzise, de asemenea, şi
adoptarea de tarife vamale comune în relaţie cu state terţe.
Se consideră că se află în circulaţie liberă, bunurile şi produsele care provin din ţările
terţe şi pentru care s-au întocmit formalităţi de de import şi pentru care s-au perceput taxe vamale
şi taxe cu efect echivalent exigibile. Între statele membre sunt interzise atât taxele vamale de
import-export cât şi taxele vamale cu caracter fiscal. Guvernele statelor sunt obligate la a se
abţine de la orice demers care ar împiedica circulaţia produselor pe teritoriu european.
Taxele vamale sunt stabilite prin regulament de către Consiliu la propunerea Comisiei
Europene. Toate tarifele sunt prevăzute în mod exclusiv în acest regulament. Taxele vamale sunt
încasate de autorităţile naţionale, dar veniturile se constituie ca parte a bugetului UE. Statele
deţin doar o cotă de administrare a acestora care nu poate depăşi 25%.
În UE sunt interzise restricţiile cantitative la import şi export, precum şi orice alte măsuri
cu caracter echivalent.

13
 Un loc important în piaţa internă îl au protecţia comercială şi normele concurenţiale care
se aplică întreprinderilor.

14. Libera circulatie a persoanelor

Libera circulaţie a persoanelor este una din cele patru libertăţi fundamentale ale Uniunii
Europene şi comportă o abordare tridimensională, cu accent pe drepturile pe care le au
persoanele care desfăşoară o activitate lucrativă pe teritoriul altui stat, prin încheierea şi
executarea unui contract individual de muncă (persoane denumite generic lucrătorii), pe
dreptul de a desfăşura activităţi independente pe teritoriul altui stat membru al Uniunii şi
dreptul societăţilor comerciale de a presta servicii, dar şi pe libertatea de circulaţie pe
teritoriul statelor membre a cetăţenilor europeni.

Reglementarea legală a drepturilor lucrătorilor este dată de art. 45 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.

În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le

prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă

ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări.

În domeniul de aplicare a tratatelor şi fără a aduce atingere dispoziţiilor speciale pe care le

prevede, se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetăţenie sau naţionalitate.

Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă

ordinară, pot adopta orice norme în vederea interzicerii acestor discriminări.

15. Lucratorul european

Reglementarea legală a drepturilor lucrătorilor este dată de art. 45 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene.
 Libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii.
 Libera circulaţie implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetăţenie între
lucrătorii statelor membre, în ceea ce priveşte încadrarea în muncă, remunerarea şi
celelalte condiţii de muncă.

14
  Sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi
sănătate publică, libera circulaţie a lucrătorilor implică dreptul:
 de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă;
 de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;
 de şedere într-un stat membru pentru a desfăşura o activitate salarizată în
conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care
reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv;
 de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în
acest stat, în cond-le care vor face obiectul unor regulamente adoptate de Comisie.
 Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administraţia publică.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă
ordinară şi după consultarea Comitetului Economic şi Social, adoptă, prin directive sau
regulamente, măsurile necesare în vederea realizării liberei circulaţii a lucrătorilor, astfel cum
este aceasta definită la articolul 45, în special:
 asigurarea cooperării strânse între serviciile naţionale pentru ocuparea forţei de muncă;
 eliminarea acelor proceduri şi practici administrative, precum şi a acelor perioade de
acces la locurile de muncă disponibile care decurg din dreptul intern sau din acordurile
încheiate anterior între statele membre şi a căror menţinere ar constitui un obstacol în
calea liberalizării circulaţiei lucrătorilor;
 eliminarea tuturor perioadelor şi restricţiilor prevăzute de dreptul intern sau de acordurile
încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre
condiţii diferite în ceea ce priveşte libera alegere a unui loc de muncă în raport cu
lucrătorii statului respectiv;
 stabilirea unor mecanisme proprii în vederea corelării cererii şi ofertei de locuri de muncă
şi facilitarea realizării echilibrului între cererea şi oferta de locuri de muncă în condiţii
care să evite ameninţarea gravă a nivelului de trai şi de ocupare a forţei de muncă în
diferitele regiuni şi ramuri industriale.

15