Curs General de Construcții

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA
BUCURESTI
FACULTATEA DE IMBUNATATIRI FUNCIARE SI INGINERIA MEDIULUI
DEPARTAMENTUL DE INVATAMINT CU FRECVENTA REDUSA
ION ROȘU
- 2011 -
CURS GENERAL DE CONSTRUCȚII
CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONTRUCŢII
Cuprins: Pagina
1.1. Obiectivele capitolului 1 1

1.2. Clasificarea construcțiilor 1
1.3. Alcătuirea generală a clădirilor 6
1.4. Compartimentarea clădirilor 11
1.5. Coordonarea dimensională a clădirilor 13
1.6. Răspunsuri și comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 18
1.7. Lucrarea de verificare numărul 1 20
1.8. Bibliografie minimală 20
1.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI 1
 Criterii de clasificare a construcțiilor

 Cunoașterea părților componente ale clădirilor
 Însușirea termenilor tehnici folosiți la compartimentarea clădirilor
 Folosirea elementelor prefabricate la realizarea clădirilor
1.2. CLASIFICAREA CONSTRUCȚIILOR
Noţiunea de construcţie are un înţeles destul de larg. O casă, o fabrică, un pod, o şosea,
un coş de fum, un rezervor, un siloz, un buncăr, un turn de radio şi televiziune, un adăpost
pentru păsări şi animale, un depozit pentru legume şi fructe, o remiză pentru maşini şi utilaje
agricole, o seră, lucrări de îmbunătăţiri funciare etc., toate sunt construcţii. Construcţiile sunt
imobile care se folosesc numai unde au fost realizate şi în general sunt legate direct de scoarţa
terestră. Pământurile servesc întotdeauna ca teren de fundare pentru construcţii, dar uneori
constituie şi parte integrantă a acestora, de exemplu la terasamente, canale etc.
Construcţiile sunt realizate pentru a crea condiţii optime de adăpostire, de desfăşurare a
activităţii şi a vieţii. Ele trebuie realizate în concordanţă cu cerinţele funcţionale, ţinându-se
seama de condiţiile naturale (teren, climă etc.) impuse de mediul în mijlocul căruia se
amplasează.
Concepţia şi realizarea unei construcţii sunt în funcţie de:
- cerinţele funcţionale pentru care se execută construcţia;
- materialele de construcţie de care se dispune;
- utilajele folosite pentru executarea construcţiei;
- tehnologia de execuţie a construcţiei;
Necesităţile diverse pentru care sunt destinate au condus la un număr foarte mare de
tipuri de construcţii. În cadrul acestei mari diversităţi ele pot fi grupate în funcţie de obiectivele
USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă
2
urmărite după diferite criterii: funcţională sau după destinaţie, de calitate, de rezistenţă,
economice etc.
După funcţionalitate sau destinaţie, construcţiile se împart în două categorii:
- clădiri;
- construcţii inginereşti;
Clădirile sunt construcţii care delimitează un spaţiu închis, executate în general la suprafaţa
terenului, împărţite diferit în interior şi destinate anumitor scopuri: de adăpostire (locuinţe), de
adăpost pentru animale, păsări, materii prime, materiale şi produse finite, desfăşurarea
activităţilor de producţie, de educare şi de informare, precum şi alte activităţi.
În practica curentă, clădirile sunt grupate în următoarele mari categorii funcţionale:
a. clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social-culturale, administrative,

comerciale, etc.
b. clădiri industriale, destinate producţiei (uzine, fabrici, hale, ateliere etc.) şi a deservirii
acesteia (depozite, magazii etc.).
c. clădiri agrozootehnice, care cuprind clădirile pentru adăpostirea animalelor şi a

păsărilor, pentru realizarea producţiei vegetale (sere, solarii, răsadniţe, case de
vegetaţie), pentru depozitarea produselor agricole, pentru adăpostirea şi întreţinerea
utilajelor destinate agriculturii etc.
Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au caracteristicile clădirilor

şi anume: lucrări de artă (poduri, tuneluri, viaducte), turnuri de radio, şi televiziune, căi de
comunicaţie, construcţii hidrotehnice, lucrări de îmbunătăţiri funciare, rezervoare, castele de
apă etc.
După durabilitate, construcţiile se clasifică în:

- gradul I cu durată de funcţionare ridicată - mai mult de 100 de ani;
- gradul al II-lea cu durată de funcţionare medie – 50...100 de ani;
- gradul al III-lea cu durată de funcţionare normală (obişnuită) – 20...50 de ani;
- provizorii cu durată de funcţionare mai mică de 20 de ani.
După rezistenţa la foc, construcţiile se împart în:

- gradul I - rezistente – nu ard şi nu se deformează în timpul incendiului;
- gradul al II-lea – semirezistente - nu ard, dar se deformează în timpul
incendiului;
- gradul al III-lea – semicombustibile - nu ard cu flacără vie şi nu se deformează
rapid sub acţiunea focului;
- gradul al IV-lea – combustibile - ard şi se deformează în timpul incendiului;
- gradul al V-lea – inflamabile - ard cu flacără vie şi se distrug rapid.
În funcţie de încadrarea lor, două clădiri trebuie amplasate la o distanţă care să aibă o valoare
minimă, conform normelor de prevenire şi de stingere a incendiilor (tabelul 1.1).
Tabelul 1.1.
Distanţe minime între clădiri, impuse de normele de prevenire şi de stingere a incendiilor. [9]

3
Gradul de rezistenţă la foc al clădirilor

învecinate
Gradul de rezistenţă la
Nr.crt. foc I II III IV V
1 I- rezistenţă la foc 6 6 8 10 10
2 II-semirezistenţă 6 6 8 10 10
3 III- semicombustibilă 8 8 8 10 12
4 IV- combustibilă 10 10 12 12 14
5 V- inflamabilă 10 10 12 14 16
Indiferent de natura materialului din care sunt executaţi pereţii construcţiilor, distanţele
prevăzute în tabelul 1.1 ca minime se măsoară de la feţele exterioare ale elementelor de
închidere. În cazul când acestea au părţi sau elemente constructive din materiale combustibile,
ieşite cu cel puţin 1,00 m în afara zidurilor, distanţele de protecţie se măsoară de la limita
exterioară a acestor elemente. Pentru construcţiile cu învelitori combustibile şi pentru cele în
care se depozitează furajele în pod, distanţa minimă este de 16,0 m. Distanţele minime între
construcţiile destinate creşterii animalelor şi depozitele de combustibil, dacă sunt îngropate sunt
de 16,0 m, iar dacă sunt terane sau au părţi structurale combustibile sunt de 30,0 m.
Clasificarea după criteriile de calitate este determinată de:

- durabilitatea şi gradul de rezistenţă al principalelor elemente de construcţie;
- cerinţele de exploatare referitoare la normele de suprafaţă, de înălţime şi de
volum, la gradul de confort, instalaţii, dotări, calitatea lucrărilor de finisaj, durata
de serviciu etc.
În funcţie de aceşti factori, construcţiile se grupează în trei clase de calitate, după cum satisfac
cerinţe ridicate, medii sau obişnuite.
După structura de rezistenţă, construcţiile se clasifică în:

- structuri cu pereţi portanţi (de rezistenţă) realizaţi din: zidărie, lemn, beton armat
monolit (diafragme), elemente prefabricate din beton armat etc.;
- structuri cu schelet portant realizat din stâlpi şi grinzi (cadre) din beton armat
monolit, lemn, metal şi elemente prefabricate din beton armat sau din metal sau
din combinaţia mai multor materiale, folosind stâlpi prefabricaţi din beton armat
şi şarpanta acoperişului din ferme de lemn;
- structuri mixte, realizate din cadre şi diafragme, pereţi portanţi de zidărie şi
stâlpişori de beton armat etc.;
- structuri speciale sub formă de plăci curbe subţiri, arce, acoperişuri suspendate
pe cabluri, structuri pneumatice, cele întâlnite la silozuri, buncăre, rezervoare,
castele de apă, coşuri de fum, turnuri de răcire etc.
După importanţă, construcţiile se împart în următoarele clase:
- clasa I – construcţii de importanţă excepţională;
- clasa a II-a – construcţii de importanţă deosebită;
- clasa a III-a – construcţii de importanţă medie;

4
- clasa a IV-a – construcţii de importanţă secundară;

- clasa a V-a – construcţii neimportante;
Test de autoevaluare
1. Având în vedere cele învățate în acest subcapitol și ținând cont de spațiul avut la dispoziție,
vă rugăm sa comentați sau să răspundeți la următoarele întrebări:
a) Care sunt criteriile folosite la clasificarea construcțiilor ?

b) Definirea noțiunii de clădire.
c) Exemplificarea construcțiilor inginerești.
d) Cum se clasifică construcțiile în funcție de durabilitate ?
Comentarii la aceste întrebări veți găsi la sfârșitul capitolului 1.
După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să rețineți:
Clasificarea construcțiilor se face în funcție de următoarele criterii: după funcționalitate

sau destinație; după durabilitate; după rezistență la foc; după calitate; după structura de
rezistență; după importanță.
Clădirile sunt construcţii care delimitează un spaţiu închis, executate în general la
suprafaţa terenului, împărţite diferit în interior şi destinate anumitor scopuri: de adăpostire
(locuinţe), de adăpost pentru animale, păsări, materii prime, materiale şi produse finite,
desfăşurarea activităţilor de producţie, de educare şi de informare, precum şi alte activităţi.
În practica curentă, clădirile sunt grupate în următoarele mari categorii funcţionale:
a. clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social-culturale, administrative,

comerciale, etc.
b. clădiri industriale, destinate producţiei (uzine, fabrici, hale, ateliere etc.) şi a deservirii
acesteia (depozite, magazii etc.).
c. clădiri agrozootehnice, care cuprind clădirile pentru adăpostirea animalelor şi a

păsărilor, pentru realizarea producţiei vegetale (sere, solarii, răsadniţe, case de
vegetaţie), pentru depozitarea produselor agricole, pentru adăpostirea şi întreţinerea
utilajelor destinate agriculturii etc.
Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au caracteristicile clădirilor

şi anume: lucrări de artă (poduri, tuneluri, viaducte), turnuri de radio, şi televiziune, căi de
comunicaţie, construcţii hidrotehnice, lucrări de îmbunătăţiri funciare, rezervoare, castele de
apă etc.
1.3. ALCĂTUIREA GENERALĂ A CLĂDIRILOR
În alcătuirea unei clădiri, fiecare spaţiu îşi are utilitatea şi funcţiunile specifice, cât şi
relaţii bine precizate cu celelalte încăperi. O clădire cuprinde, de regulă, mai multe categorii de

5
spaţii, ca de exemplu: spaţii de exploatare, destinate scopului principal al clădirii (în cazul
clădirilor de locuinţe - dormitoarele, camerele de zi, sufrageriile, etc.); spaţii auxiliare (în
acelaşi caz - bucătăriile, băile, cămările de alimente etc.); spaţii de circulaţie (holuri, vestibule,
coridoare, casa scărilor etc.). În cazul clădirilor pentru învăţământ, se consideră spaţii de
exploatare sălile de clasă (cursuri), amfiteatrele, laboratoarele, atelierele, sălile de proiectare,
de seminarii, de sport, bibliotecile etc., iar spaţii auxiliare - depozitele de material didactic,
cancelariile, cabinete pentru cadre didactice, secretariatul etc.
Spaţiile care îndeplinesc funcţiuni bine determinate, subordonate scopului principal al clădirii
constituie un element funcţional. Astfel de elemente funcţionale se pot constitui după cum
urmează:
- dormitoarele, camerele de zi, sufrageriile, băile, bucătăriile etc. – la locuinţe;
- camerele de cazare, de recepţie, saloanele, barurile etc. – la hoteluri;
- sălile de mese, barurile, bucătăriile, depozitele etc. – la restaurante;
- camerele de spitalizare, laboratoarele, sălile de operaţie, sălile de tratament etc.
– la spitale;
- spaţiile de fabricaţie şi de depozitare – în industrie;
- spaţiile de producţie şi depozitare – în clădiri agrozootehnice;
Elementele funcţionale se pot repeta frecvent în cadrul unei clădiri, formând un grup
funcţional; de exemplu, camerele unui hotel alcătuiesc grupul de cazare.
Clădirile civile pot grupa la rândul lor funcţiuni diverse; de exemplu locuinţe
unifamiliale sau colective (blocuri de locuinţe), săli de sport, amfiteatre, teatre, magazine,
spitale, şcoli, facultăţi etc.
Clădirile industriale au funcţiuni specifice care trebuie să asigure desfăşurarea unor
procese industriale, după anumite fluxuri tehnologice, reprezentând totalitatea operaţiunilor
prin care se trece de la materia primă la produsul finit. Dimensiunile spaţiilor şi relaţiile dintre
acesta sunt determinate de utilaje, de instalaţii, de succesiunea operaţiilor, a fluxurilor
tehnologice şi de alte criterii. În funcţie de caracterul producţiei, clădirile industriale se
realizează într-o mare diversitate: hale de fabricaţie, oţelării, rafinării, termocentrale, depozite
etc.
Clădirile agrozootehnice asigură desfăşurarea unor procese de producţie foarte
diversificate din ramura zootehnică şi agrovegetală şi cuprind: adăposturile pentru creşterea şi
întreţinerea animalelor şi a păsărilor, sere, răsadniţe, fabrici de nutreţuri combinate, depozite de
furaje, crame, remize, staţii de maşini şi unelte agricole etc.
1.3.1. Elementele componente ale clădirilor
O clădire este alcătuită dintr-o succesiune de elemente de construcţie asamblate între

ele, astfel încât să asigure un spaţiu la forma şi dimensiunile cerute de funcţionalitatea sa
(fig.1.1)

6
Figura 1.1 Alcătuirea generală a clădirilor:
1- fundaţie; 2- perete interior; 3- perete exterior; 4- planşeu; 5- şarpantă; 6- învelitoare;

7-fereastră;8-balcon;9-soclu;10-trotuar;11-subsol;12-parter;13-etaj.
În funcţie de rolul îndeplinit în cadrul clădirii, elementele componente se grupează

în cinci categorii:
- elemente de rezistenţă;
- elemente de închidere şi de compartimentare;
- lucrări de finisaj şi de protecţie;
- lucrări de instalaţii;
- dotări constructive interioare.
1.3.1.1. Elemente de rezistenţă

Ele preiau şi transmit la alte elemente sau terenului bun de fundare, în afară de greutatea
proprie şi încărcările (sarcinile) care acţionează asupra clădirilor. Elementele de rezistenţă
asigură capacitatea portantă, rigiditatea, stabilitatea clădirilor şi cuprind:
- fundaţiile; sunt elemente de construcţie care preiau încărcările de la pereţi sau stâlpi şi
le transmit terenului de fundare;
- pereţii portanţi; sunt elemente de construcţie verticale care pe lângă rolul de rezistenţă
îndeplinesc şi pe acela de închidere sau de compartimentare; ei preiau încărcările de la
planşee, grinzi, acoperişuri şi le transmit fundaţiilor;
- stâlpii; sunt elemente de construcţie verticale sau înclinate care preiau sarcini de la
grinzi, planşee, acoperişuri şi le transmit fundaţiilor;
- grinzile; sunt elemente de construcţie orizontale sau înclinate care reazemă pe stâlpi sau
pereţi şi le transmit acestora sarcinile preluate de la planşee sau ziduri;
- planşeele; sunt elemente de construcţie orizontale sau înclinate care pe lângă rolul de
rezistenţă îndeplinesc şi pe acela de compartimentare sau de închidere; ele preiau
încărcările utile (oameni, utilaje, mobilier, pereţi, despărţitori etc.) şi le transmit
pereţilor portanţi, grinzilor şi stâlpilor;
- şarpanta; este elementul de rezistenţă al acoperişului care are rolul de a susţine
învelitoarea clădirii;

7
- scările; sunt elemente de construcţie care asigură circulaţia între nivelurile clădirilor sau
între interior şi exterior.
1.3.1.2. Elemente de închidere şi compartimentare
Aceste elemente au rolul să separe interiorul clădirii de mediul înconjurător (numindu-

se elemente de închidere) şi încăperile clădirii între ele (caz în care se numesc elemente de
compartimentare). Ele pot fi verticale (pereţi exteriori sau pereţi interiori), orizontale
(planşee) sau înclinate (planşee de acoperiş, acoperişuri). Aşa cum s-a arătat, pereţii pot să aibă
şi rol de elemente de rezistenţă, dar funcţia lor principală este aceea de închidere sau de
compartimentare. Într-o accepţiune mai largă în categoria elementelor de închidere pot fi
cuprinse şi alte elemente cum ar fi: învelitoarea, ferestrele, uşile, pardoselile, care în mod
obişnuit, lucrările de specialitate le includ la elemente de finisaj şi de protecţie.
1.3.1.3. Lucrări de finisaj şi de protecţie
Aceste elemente de construcţie au rolul de a face clădirile cât mai confortabile, de a le

da un aspect estetic, de a le proteja împotriva agenţilor atmosferici, igienico-sanitar şi
cuprind:
- învelitoarea; are rolul de a proteja clădirea împotriva agenţilor atmosferici şi în
principal împotriva precipitaţiilor;
- izolaţiile; au rolul de a proteja clădirile împotriva acţiunilor date de modificările de
temperatură din mediul înconjurător (termoizolaţii), a zgomotelor (fonoizolaţii),
iar în cazul acoperişurilor tip-terasă şi împotriva intemperiilor atmosferice
(hidroizolaţii);
- pardoselile; sunt situate la partea superioară a planşeelor sau direct pe pământ şi au
rol de protecţie, de circulaţie, de depozitare, de izolare termică, fonică, hidrofugă şi
estetic;
- tâmplăria - uşile şi ferestrele; care asigură ventilarea şi iluminarea naturală,
circulaţia între diferite încăperi şi între interior şi exterior,
- tencuielile şi placajele; au rol de protecţie, igienico-sanitar şi estetic al elementelor
de construcţie şi se execută în interiorul şi exteriorul clădirilor;
- zugrăvelile, vopsitoriile şi tapetele; sunt executate peste tencuiala uscată a pereţilor
şi a tavanelor sau pe suprafeţele tâmplăriei, ale radiatoarelor, ale conductelor etc., şi
au rol de protecţie, igienico-sanitar şi decorativ.
1.3.1.4. Lucrări de instalaţii
Lucrările de instalaţii sunt necesare pentru exploatarea în condiţii normale a clădirilor,

pentru obţinerea unui grad ridicat de funcţionalitate şi de confort şi cuprind:
- instalaţii sanitare, necesare pentru alimentarea cu apă şi canalizare, apărare contra

incendiilor, evacuarea sau arderea gunoaielor şi a deşeurilor;
- instalaţii electrice pentru iluminare, pentru forţă (punerea în funcţiune a utilajelor
şi a aparatelor), pentru curenţi slabi (sonerie, telefon, interfon), pentru protecţie
(paratrăsnet);
- instalaţii de încălzire locale sau centrale cu apă caldă, abur, electrică;
- instalaţii de ridicare (ascensoare) pentru oameni, animale sau mărfuri;

8
- instalaţii de ventilare necesare pentru evacuarea aerului viciat şi împrospătarea cu

aer curat din exterior.
În afara instalaţiilor curente prezentate mai sus se pot executa, în funcţie de necesităţi şi alte
instalaţii: de alimentare cu gaze naturale, de condiţionare a aerului, de aer comprimat, de
vacuum etc.
1.3.1.5. Dotări constructive interioare
Dotările interioare sunt cele care dau specificul clădirii respective şi sunt diferite pentru
diversele folosinţe la care trebuie să răspundă.
După poziţia pe verticală, elementele componente ale clădirii se grupează în:
- infrastructura, care este partea clădirii situate sub nivelul terenului natural, de fapt
sub cota ±0,00 (cota zero), care reprezintă reperul pentru cotarea de nivel. Cota zero
este în general cota pardoselii finite a parterului şi trebuie să fie deasupra cotei
(nivelului) terenului sistematizat sau amenajat (C.T.S.; N.T.S.; C.T.A.; N.T.A.).
Stabilirea cotei de teren sistematizat se face luând în considerare configuraţia
terenului natural, urmărindu-se ca:
- panta terenului sistematizat să fie cât mai apropiată de cea a terenului
natural, dacă se încadrează în pantele admisibile (0,5...2%);
- pe fiecare profil volumele de terasamente să fie minime;
- pe fiecare profil volumele de săpături să fie aproximativ egale cu cele de
umplutură.
Pentru clădirile civile cota terenului sistematizat sau amenajat are valoarea -0,50...-0,60m iar la
construcţiile agrozootehnice are valoarea -0,20... -0,50m şi reprezintă nivelul său cota
amplasamentului după o uşoară nivelare.
Elementele infrastructurii sunt compuse mai ales din fundaţii, dar şi din pereţi, uşi, planşee,
pardoseli, ferestre etc., în cazul clădirilor cu subsoluri.
- suprastructura sau elevaţia clădirii care este situată deasupra cotei ±0,00 şi
cuprinde cele mai multe elemente de construcţie: elemente de rezistenţă, de
închidere şi de compartimentare pe verticală şi orizontală, de protecţie împotriva
agenţilor atmosferici, finisaje etc. Cotele de deasupra nivelului reper (±0,00) sunt
precedate de semnul plus (+), iar cele de sub acesta de semnul minus (-).
a) Care sunt spațiile componente ale unei clădiri ?

b) Care sunt elementele componente are unei clădiri în funcție de rol ?
c) Cum se grupează elementele de construcție după poziția pe verticală ?

9
În alcătuirea unei clădiri, fiecare spaţiu îşi are utilitatea şi funcţiunile specifice, cât şi
relaţii bine precizate cu celelalte încăperi. O clădire cuprinde, de regulă, mai multe categorii de
spaţii, ca de exemplu: spaţii de exploatare, destinate scopului principal al clădirii (în cazul
clădirilor de locuinţe - dormitoarele, camerele de zi, sufrageriile, etc.); spaţii auxiliare (în
acelaşi caz - bucătăriile, băile, cămările de alimente etc.); spaţii de circulaţie (holuri, vestibule,
coridoare, casa scărilor etc.).
O clădire este alcătuită dintr-o succesiune de elemente de construcţie asamblate între
ele, astfel încât să asigure un spaţiu la forma şi dimensiunile cerute de funcţionalitatea sa
(fig.1.1).
În funcţie de rolul îndeplinit în cadrul clădirii, elementele componente se grupează în
cinci categorii:
După poziţia pe verticală, elementele componente ale clădirii se grupează în:
- infrastructura, care este partea clădirii situate sub nivelul terenului natural, de fapt
sub cota ±0,00 (cota zero), care reprezintă reperul pentru cotarea de nivel. Cota zero
este în general cota pardoselii finite a parterului şi trebuie să fie deasupra cotei
(nivelului) terenului sistematizat sau amenajat (C.T.S.; N.T.S.; C.T.A.; N.T.A.).
Stabilirea cotei de teren sistematizat se face luând în considerare configuraţia
terenului natural, urmărindu-se ca:
- panta terenului sistematizat să fie cât mai apropiată de cea a terenului
natural, dacă se încadrează în pantele admisibile (0,5...2%);
- pe fiecare profil volumele de terasamente să fie minime;
- pe fiecare profil volumele de săpături să fie aproximativ egale cu cele de
umplutură.
Pentru clădirile civile cota terenului sistematizat sau amenajat are valoarea -0,50...-0,60m iar la
construcţiile agrozootehnice are valoarea -0,20... -0,50m şi reprezintă nivelul său cota
amplasamentului după o uşoară nivelare.
Elementele infrastructurii sunt compuse mai ales din fundaţii, dar şi din pereţi, uşi, planşee,
pardoseli, ferestre etc., în cazul clădirilor cu subsoluri.
- suprastructura sau elevaţia clădirii care este situată deasupra cotei ±0,00 şi
cuprinde cele mai multe elemente de construcţie: elemente de rezistenţă, de
închidere şi de compartimentare pe verticală şi orizontală, de protecţie împotriva
agenţilor atmosferici, finisaje etc. Cotele de deasupra nivelului reper (±0,00) sunt
precedate de semnul plus (+), iar cele de sub acesta de semnul minus (-).

10
1.4. COMPARTIMENTAREA CLĂDIRILOR
Compartimentarea clădirilor se poate realiza pe verticală (înălţime) sau pe orizontală

(pe acelaşi nivel sau în plan).
1.4.1. Compartimentarea clădirilor pe verticală
Compartimentarea clădirilor pe înălţime se realizează cu ajutorul planşeelor, aşezate la

anumite cote de nivel, în funcţie de destinaţia clădirii (fig 1.2).
Fig.1.2. Compartimentarea unei clădiri pe verticală:

S – subsol; E1, E2 – etaje; D.S. – demisol; M – mansardă; P – parter; N. T.S. – nivelul terenului sistematizat;
Spaţiul delimitat de două planşee consecutive se numeşte nivel. Fiecărui nivel îi

corespund planşeul inferior şi spaţiul până la planşeul superior (tavan). Nivelurile în funcţie de
poziţia lor pe verticală sunt denumite:
- subsolul (S) este nivelul situat sub cota ± 0,00 şi amplasat total sau parţial sub
nivelul terenului sistematizat (N.T.S.). Primul subsol trebuie să aibă cel puţin goluri
pentru ventilare naturală şi eventual pentru iluminare naturală. Dacă se prevede ca
subsolul să fie locuit, acesta se ridică deasupra terenului sistematizat (natural),
rămânând îngropat în pământ circa 1,00 m. În acest caz, nivelul respectiv se numeşte
demisol (D.S.). Dacă se execută mai multe subsoluri, acestea se numerotează de la
cota ± 0,00 în jos cu subsolul I (S.I.), subsol II (S.II) etc.;
- parterul (P) este primul nivel situat peste cota ± 0,00 şi este executat în totalitate
deasupra terenului;
- etajele (E.I., E.II.,..., E.n.) sunt nivelurile executate pe verticală, deasupra parterului.
Numerotarea nivelurilor se face de la subsol sau parter către acoperiş, astfel: S+P+E,
subsol, parter şi un etaj; 3S+P+3; S+P+n (n-număr de etaje) sau la clădirile fără
subsol, P+1, P+n. În practica mondială în loc de etaj se foloseşte denumirea de nivel,
parterul fiind considerat un nivel şi numerotarea va fi: S+3, 3S+7; S+n. Dacă între
parter şi etajul I se află un nivel cu înălţimea mai mică decât a fiecăruia dintre
acestea, precum şi în cazul în care parterul este situat peste un demisol, nivelul
respectiv se numeşte mezanin. Între nivelurile (etajele) unei clădiri pot fi amplasate
şi etaje cu înălţimi şi funcţiuni diferite (etaje tehnice). Acoperişul protejează
11
clădirea la partea superioară şi se execută deasupra ultimului nivel. În cazul în care

acoperişul se execută cu şarpantă, spaţiul dintre ultimul planşeu şi învelitoare poartă
denumirea de pod. Dacă înălţimea podului este mai mare şi se pot amenaja spaţii cu
iluminare şi ventilare naturală cu destinaţie de locuinţă, acesta poartă denumirea de
mansardă. Dacă acoperişul se execută cu pantă mică, sub 7%, clădirea are acoperiş
tip terasă. În prezent, în oraşe, clădirile cu mai multe niveluri se execută de obicei
cu acoperiş tip terasă, deci nu au pod.
1.4.2. Compartimentarea clădirilor pe orizontală
Compartimentarea clădirilor pe acelaşi nivel (pe orizontală) se realizează cu ajutorul

pereţilor în încăperi (camere), având lăsate goluri pentru ferestre, uşi, canale de ventilaţie etc.,
şi formează partiul clădirii. Încăperile unei clădiri pot avea destinaţii diferite: încăperi de locuit
(dormitoare, camere de zi, sufragerii); încăperi de lucru (birouri, săli de clasă, laboratoare,
biblioteci, săli de sport, ateliere etc.); încăperi de serviciu (băi, bucătării, vestiare, camere pentru
instalaţii etc.); încăperi sau spaţii pentru circulaţie (holuri, vestibule, coridoare etc.). În clădirile
destinate locuirii, spaţiile delimitate poartă denumirea de camere, iar în construcţiile zootehnice
destinate cazării animalelor, aceste încăperi se numesc compartimente. (fig 1.3)
Fig.1.3. Compartimentarea pe orizontală a construcţiilor zootehnice:

C1, C2, C3 – compartimente; C.T. – Cameră de trecere (cameră tampon);
Construcţiile zootehnice împărţite pe orizontală se numesc clădiri compartimentate. Accesul în

compartimente se poate face direct din exteriorul clădirii (C3) sau indirect (C1, C2) prin
intermediul unei camere de trecere (camere tampon C.T.).
Mărimea compartimentelor se stabileşte subordonat tehnologiei, dar trebuie să aibă valori egale
cu multiplu al traveii.
a) Cum se realizează compartimentarea clădirilor ?

b) Cum se realizează compartimentarea clădirilor pe verticală ?
c) Ce este mezaninul ?
d) Ce este mansarda ?
e) Cum se realizează compartimentarea clădirilor pe orizontală ?

12
Compartimentarea clădirilor se poate realiza pe verticală (înălţime) sau pe orizontală

(pe acelaşi nivel sau în plan).
Compartimentarea clădirilor pe înălţime se realizează cu ajutorul planşeelor, aşezate la
anumite cote de nivel, în funcţie de destinaţia clădirii (fig 1.2).
Spaţiul delimitat de două planşee consecutive se numeşte nivel. Fiecărui nivel îi
corespund planşeul inferior şi spaţiul până la planşeul superior (tavan). Nivelurile în funcţie de
poziţia lor pe verticală sunt denumite: subsol, demisol, parter, etaj, mezanin, pod și
mansardă.
Compartimentarea clădirilor pe acelaşi nivel (pe orizontală) se realizează cu ajutorul
pereţilor în încăperi (camere), având lăsate goluri pentru ferestre, uşi, canale de ventilaţie etc.,
şi formează partiul clădirii. Încăperile unei clădiri pot avea destinaţii diferite: încăperi de locuit
(dormitoare, camere de zi, sufragerii); încăperi de lucru (birouri, săli de clasă, laboratoare,
biblioteci, săli de sport, ateliere etc.); încăperi de serviciu (băi, bucătării, vestiare, camere pentru
instalaţii etc.); încăperi sau spaţii pentru circulaţie (holuri, vestibule, coridoare etc.). În clădirile
destinate locuirii, spaţiile delimitate poartă denumirea de camere, iar în construcţiile zootehnice
destinate cazării animalelor, aceste încăperi se numesc compartimente. (fig 1.3).
1.5. COORDONAREA DIMENSIONALĂ A CLĂDIRILOR
Coordonarea dimensională este o convenţie stabilită cu privire la dimensiunile

componentelor unei construcţii (elemente, subansambluri, ansambluri, echipamente tehnice
etc.), adoptată cu scopul de a asigura utilizarea acestora fără ajustări ulterioare, precum şi
înlocuirea lor în timpul exploatării, fără modificarea proiectelor iniţiale.
Coordonarea modulară este concretizarea coordonării dimensionale prin folosirea unui
sistem modular. Sistemul modular defineşte regulile prin care se realizează coordonarea
reciprocă între dimensiunile elementelor structurale şi de arhitectură cu ajutorul modulului de
bază şi al modulilor derivaţi (multimodulul şi submodulul).
Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării dimensionale având mărimea
astfel aleasă încât să asigure elementelor componente ale construcţiei posibilităţi multiple de
utilizare şi adaptare. S-a convenit ca simbolul modulului de bază să fie notat cu litera M, iar
valoarea lui internaţională să aibă M=100 mm (modul decimetric, adică metrul este împărţit în
10 părţi). Pentru elementele din zidărie de cărămidă plină se foloseşte modulul octometric
M=125 mm (adică metrul este împărţit în 8 părţi).
Multimodulul este un multiplu al modulului de bază, respectiv modulul de bază înmulţit
cu un număr întreg n. Simbolul multimodulului se notează nM.
Submodulul este o fracţiune a modulului de bază, respectiv modulul de bază având ca
divizor un număr întreg n. Simbolul submodulului se notează M/n. Sistemul modular se aplică
în toate fazele de realizare ale unei construcţii: în proiectare, la producerea materialelor şi a
elementelor de construcţie, în execuţie, la elaborarea unor prescripţii tehnice etc.
Elementele componente ale unei construcţii sunt distribuite în raport cu un sistem de referinţă
modular, astfel încât acestea să formeze un tot unitar.
Sistemul de referinţă modular se obţine prin împărţirea spaţiului unei clădiri prin plane
perpendiculare între ele, după trei direcţii, în cuburi cu latura egală cu modulul de bază sau
cu modulii derivaţi – multimodulul sau submodulul (fig.1.5.).

13
Fig.1.5. Sistem de referinţă modular:

M – modul; 1 – plane modulare de referinţă; 2 – axe modulare de referinţă;
Sistemul de referinţă modular este alcătuit din plane şi din axe modulare de referinţă.
Planele sistemului de referinţă modular se numesc plane modulare de referinţă şi
constituie repere de distribuţie a materialelor, a elementelor şi a subansamblurilor de
construcţie pentru a forma un tot constructiv. La intersecţia planelor modulare se găsesc
axele modulare de referinţă, dispuse după cele trei direcţii rectangulare ale sistemului de
referinţă modular şi distanţate între ele cu valoarea unui modul, multimodul sau submodul.
Ansamblul de axe modulare de referinţă formează reţeaua modulară de referinţă, iar
volumul delimitat de plane modulare se numeşte volum modular.
Axele modulare pot fi distanţele între feţele văzute ale acestora, alese astfel încât ca în
afara materialelor, a elementelor componente ce se asamblează, să permită şi montarea în
aceleaşi condiţii a ferestrelor, a uşilor, a instalaţiilor, a utilajelor, etc. Pentru coordonarea
dimensională pe verticală, sistemul de referinţă modular este alcătuit, de asemenea, din
plane şi axe modulare de referinţă care pot fi distanţele între feţele finite ale planşeelor,
înălţimea stâlpilor sau a altor elemente prefabricate care se condiţionează reciproc la
asamblarea pe verticală şi formează înălţimea unui nivel sau a unei clădiri. Alegerea formei
constructive şi a dimensiunilor modulare în plan (deschideri, travei) şi elevaţie (înălţimi)
trebuie făcută în funcţie de cerinţele tehnologice şi de considerentele privind unificarea
modulilor între diferitele tipuri de construcţii agrozootehnice. De asemene se ţine seama şi
de eventualele posibilităţi de unificare a acestora cu modulii utilizaţi în construcţii
industriale, pentru a asigura folosirea pe scară largă a elementelor tipizate de mare serie.
Un exemplu sunt halele avicole cu acoperişuri din chesoane prefabricate a căror deschidere
este l=12,00 m, folosindu-se chesoanele de acoperiş realizate pentru halele industriale cu
structura din beton armat prefabricat. Pe baza studiilor modulare efectuate s-au stabilit
modulii derivaţi, corespunzători modulării transversale, longitudinale şi pe verticală a
construcţiilor agrozootehnice (fig.1.6).

14
Fig.1.6. Dimensiunile modulare la construcţiile de tip hală:

L - deschidere; T - travee; H – înălţime; NM; n’M; n’’M – moduli derivaţi;
Pentru modularea transversală a clădirilor agrozootehnice se recomandă folosirea

modulilor derivaţi 15M şi 30M. Prin aplicarea acestor multimoduli se poate acoperi o varietate
mare de procese tehnologice specifice, cele mai uzuale deschideri fiind: 10,50; 12,00; 15,00;
18,00; 21,00 şi 24,00 m.
Modularea longitudinală se realizează, în general, prin utilizarea modului derivat 15M
rezultând travei de 3,00; 4,50; 6,00; 7,50 m. Pentru modularea pe verticală se folosesc modulii
derivaţi 3M, 6M, 9M, rezultând înălţimi de 2,10; 2,40; 2,70; 3,00; 3,60 m. În general, înălţimea
clădirilor agrozootehnice se stabileşte în funcţie de procesul tehnologic, de gabaritele
instalaţiilor şi ale mijloacelor de transport şi de normele privind volumul de aer optim
recomandat pentru o unitate de folosinţă. În sistemul modular se definesc următoarele
caracteristici dimensionale ale elementelor de construcţie:
- dimensiunea modulară: este un multiplu întreg al unităţii de lungime, care poate fi
modulul de bază sau un modul derivat (multimodul, submodul);
- dimensiunea nominală: se referă la caracteristica principală a elementului
considerat, cu ajutorul căreia poate fi identificat în scara de mărimi a grupei din care
face parte. Un element prefabricat de beton armat, făcând parte din grupa de fâşii cu
goluri pentru planşee, notat cu F.40.6, se identifică ca fiind fâşia cu lungimea
normală L = 4,00 m şi lăţimea l = 60 cm;
- dimensiunea de execuţie: se alege în raport cu dimensiunea nominală, în aşa fel
încât ţinând seama de rosturile pentru montaj, să permită punerea în operă a
elementelor respective fără ajustări. De exemplu fâşiile din beton armat prefabricat

15
cu goluri având simbolul F.40.6 au lungimea de execuţie proiectată L1= 3,92 m, iar
lăţimea de execuţie proiectată l1 = 59,5 cm;
- dimensiunea efectivă: este dimensiunea reală rezultată după executarea
elementului de construcţie determinată prin măsurători directe pe aceasta şi care
poate avea abateri faţă de dimensiunea de execuţie proiectată. Dimensiunea efectivă
trebuie să se încadreze în limitele abaterilor admisibile faţă de dimensiunea de
execuţie;
- dimensiunea limită: este una dintre cele două dimensiuni extreme, admisibile
(dimensiunea maximă, respectiv minimă) între care trebuie să se găsească
dimensiunea efectivă. Studiile modulare stau la baza întocmirii proiectelor tip, iar
pentru unificarea parametrilor geometrici se asigură realizarea unor clădiri
multifuncţionale, precum şi tipizarea şi deci industrializarea elementelor de
construcţie structurale şi nestructurale.
a) Ce este coordonarea dimensională ?

b) Ce este coordonarea modulară ?
c) Ce este modulul de bază ?
d) Care sunt caracteristicile dimensionale ale elementelor de construcție într-un sistem modular
?
Coordonarea dimensională este o convenţie stabilită cu privire la dimensiunile

Coordonarea modulară este concretizarea coordonării dimensionale prin folosirea unui
sistem modular. Sistemul modular defineşte regulile prin care se realizează coordonarea
reciprocă între dimensiunile elementelor structurale şi de arhitectură cu ajutorul modulului de
bază şi al modulilor derivaţi (multimodulul şi submodulul).
Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării dimensionale având mărimea
astfel aleasă încât să asigure elementelor componente ale construcţiei posibilităţi multiple de
utilizare şi adaptare. S-a convenit ca simbolul modulului de bază să fie notat cu litera M, iar
valoarea lui internaţională să aibă M=100 mm (modul decimetric, adică metrul este împărţit în
10 părţi). Pentru elementele din zidărie de cărămidă plină se foloseşte modulul octometric
M=125 mm (adică metrul este împărţit în 8 părţi).
Multimodulul este un multiplu al modulului de bază, respectiv modulul de bază înmulţit
cu un număr întreg n. Simbolul multimodulului se notează nM.

16
Submodulul este o fracţiune a modulului de bază, respectiv modulul de bază având ca

divizor un număr întreg n. Simbolul submodulului se notează M/n. Sistemul modular se aplică
în toate fazele de realizare ale unei construcţii: în proiectare, la producerea materialelor şi a
elementelor de construcţie, în execuţie, la elaborarea unor prescripţii tehnice etc.
Sistemul de referinţă modular se obţine prin împărţirea spaţiului unei clădiri prin plane
perpendiculare între ele, după trei direcţii, în cuburi cu latura egală cu modulul de bază sau cu
modulii derivaţi – multimodulul sau submodulul (fig.1.5.).
În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici dimensionale ale elementelor de
construcţie:
execuţie;

17
1.6. RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA ÎNTREBARILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE
Test de autoevaluare:
Întrebarea I
a) Clasificarea construcțiilor se face în funcție de următoarele criterii: după funcționalitate sau
destinație; după durabilitate; după rezistență la foc; după calitate; după structura de rezistență;
după importanță.
b) Clădirile sunt construcţii care delimitează un spaţiu închis, executate în general la suprafaţa
terenului, împărţite diferit în interior şi destinate anumitor scopuri: de adăpostire (locuinţe), de
adăpost pentru animale, păsări, materii prime, materiale şi produse finite, desfăşurarea
activităţilor de producţie, de educare şi de informare, precum şi alte activităţi.
c) Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au caracteristicile
clădirilor şi anume: lucrări de artă (poduri, tuneluri, viaducte), turnuri de radio, şi televiziune,
căi de comunicaţie, construcţii hidrotehnice, lucrări de îmbunătăţiri funciare, rezervoare, castele
de apă etc.
d) După durabilitate, construcţiile se clasifică în:
- gradul I cu durată de funcţionare ridicată - mai mult de 100 de ani;
- gradul al II-lea cu durată de funcţionare medie – 50...100 de ani;
- gradul al III-lea cu durată de funcţionare normală (obişnuită) – 20...50 de ani;
- provizorii cu durată de funcţionare mai mică de 20 de ani.
Întrebarea a II-a
a) Spații de exploatare, spații auxiliare, spații de circulație.
b) În funcţie de rolul îndeplinit în cadrul clădirii, elementele componente se grupează în cinci
categorii:
c) După poziția pe verticală, elementele de construcție se grupează în: infrastructură și
suprastructură.
Întrebarea a III-a
a) Compartimentarea clădirilor se poate realiza pe verticală (înălţime) sau pe orizontală (pe
acelaşi nivel sau în plan).
b) Compartimentarea clădirilor pe înălţime se realizează cu ajutorul planşeelor, aşezate la
anumite cote de nivel, în funcţie de destinaţia clădirii.
c) Mezaninul reprezintă nivelul între parter și etajul I care are înălțimea mai mică decât a
fiecăruia dintre acestea sau în cazul în care parterul este situat peste un demisol.
d) Mansarda reprezintă podul cu înălțime mare în care se pot amenaja spații cu iluminare și
ventilare naturală, cu destinația de locuință.
e) Compartimentarea clădirilor pe orizontală se realizează cu ajutorul pereților.

18
Întrebarea a IV-a
a) Coordonarea dimensională este o convenţie stabilită cu privire la dimensiunile
b) Coordonarea modulară este concretizarea coordonării dimensionale prin folosirea unui
sistem modular.
c) Modulul de bază este unitatea de lungime a coordonării dimensionale având mărimea astfel
aleasă încât să asigure elementelor componente ale construcţiei posibilităţi multiple de utilizare
şi adaptare. S-a convenit ca simbolul modulului de bază să fie notat cu litera M, iar valoarea lui
internaţională să aibă M=100 mm (modul decimetric, adică metrul este împărţit în 10 părţi).
Pentru elementele din zidărie de cărămidă plină se foloseşte modulul octometric M=125 mm
(adică metrul este împărţit în 8 părţi).
d) În sistemul modular se definesc următoarele caracteristici dimensionale ale elementelor de
construcţie:
execuţie;

19
1.7. LUCRAREA DE VERIFICARE NUMARUL 1
Întrebările / cerințele la care trebuie să raspundeți sunt următoarele (punctajul

este precizat la fiecare):
1. Clasificați construcțiile după rezistența la foc, după structura de rezistență și după

importanță. (2p)
2. Care sunt elementele de rezistență ale unei clădiri ? (2p)
3. Ce denumiri au nivelurile la compartimentarea clădirilor pe verticală ? (3p)
4. Definiți coordonarea dimensională și modulară a clădirilor. (2p)
1.8. BIBLIOGRAFIA MINIMALĂ
1. Peștișanu, C. – Construcții civile, București, EDP 1979.

2. Peștișanu, C., ș.a. – Construcții civile, industriale și agricole, București, EDP 1981.
3. Roșu, I. – Construcții zootehnice, București, Ed. Semne, 2002.
4. Roșu, I. – Construcții zootehnice, București, Ed. Agrotehnica, 2004.

20
CAPITOLUL 2
STRUCTURA DE REZISTENŢĂ A CLĂDIRILOR
Cuprins: Pagina

2.2. Schematizarea geometrică a elementelor componente 21
ale structurilor de rezistență
2.3. Tipuri de structuri de rezistență 26
 Parțile componente ale structurilor de rezistență

 Însușirea termenilor tehnici folosiți la schematizarea geometrică a elementelor
componente ale structurilor de rezistență
 Cunoașterea tipurilor de structuri de rezistență
2.2. SCHEMATIZAREA GEOMETRICĂ A ELEMENTERLOR COMPONENTE ALE

STRUCTURILOR DE REZISTENȚĂ
Structura de rezistenţă a unei clădiri este alcătuită din elemente de construcţie, având
rolul de a prelua toate încărcările care acţionează asupra construcţiei şi de a le transmite
terenului bun de fundare. Structura de rezistenţă a unei clădiri este alcătuită din două părţi
principale: infrastructura şi suprastructura. (fig.2.1).
Fig.2.1. Alcătuirea unei structuri de rezistenţă [18].

21
Infrastructura cuprinde partea structurii de rezistenţă situate sub cota zero (fundaţii,
pereţi de subsol şi demisol, planşeu peste subsol şi demisol) şi are rolul de a transmite încărcările
de la suprastructură la terenul de fundare sau de la acesta la suprastructură, în cazul mişcărilor
seismice.
Suprastructura este partea structurii de rezistenţă situate deasupra cotei zero, cuprinde
elemente de rezistenţă verticale (pereţi şi stâlpi), orizontale sau înclinate (planşee, grinzi, scări)
şi care preia încărcările permanente, utile, seismice, vântului, variaţiilor de temperatură, zăpezii
etc., şi le transmite infrastructurii. Astfel, din element în element, structura de rezistenţă a unei
clădiri transmite încărcările până la fundaţii şi prin intermediul acestora le descarcă pe terenul
bun de fundare. Structura de rezistenţă a unei clădiri se poate executa din diferite materiale:
beton armat (monolit sau prefabricat), beton precomprimat, metal (oţel, aluminiu), lemn,
zidărie, beton simplu. Uneori structurile de rezistenţă sunt realizate combinat, din două sau mai
multe materiale. Alegerea structurii de rezistenţă este un proces complex de proiectare,
influenţat de următorii factori: destinaţia clădirii, alcătuirea planului (partiului) de arhitectură,
regimuri de înălţime, amplasamentul, materialele disponibile şi tehnologia de execuţie. Din
punct de vedere funcţional, structura de rezistenţă poate fi concepută şi realizată în două moduri:
- structura de rezistenţă are numai rolul de a asigura închiderea unui spaţiu în care
activităţile se desfăşoară la nivelul solului (fig 2.2, a). Încărcările datorate activităţilor
desfăşurate se transmit direct terenului prin pardoseală (greutatea oamenilor, a
maşinilor, a animalelor etc.) sau prin fundaţii izolate amplasate sub diferite utilaje fixe
(pompe, rezervoare etc.). Structura de rezistenţă susţine şi transmite terenului de fundare
greutatea proprie şi a unor straturi de izolare (termoizolatoare şi hidroizolatoare),
încărcările date de zăpadă, de vânt etc.;
Fig.2.2. Tipuri de structuri pentru clădiri:

a) cu activităţi desfăşurate la nivelul terenului; b) cu activităţi desfăşurate pe mai multe
niveluri[18].
- structura de rezistenţă transmite terenului de fundare încărcări de la mai multe niveluri
unde se desfăşoară diferite activităţi (fig 2.2, b). La aceste structuri de rezistenţă,
încărcările provenite din activitatea desfăşurată în clădiri sunt mai mari decât greutatea
proprie a elementelor structurii.
Elementele componente ale structurilor de rezistenţă pot avea forme şi dimensiuni

diferite. Fiecare element de structură este definit geometric prin cele trei dimensiuni; două
pentru secţiunea transversală şi una pentru lungime. În funcţie de raportul dintre aceste
dimensiuni se disting elemente de structură sub formă de bare, de plăci şi de blocuri
(masive).
Bara este elementul de structură la care lungimea este mult mai mare decât cele două
dimensiuni ale secţiunii transversale. Ea este definită prin axa şi secţiunile perpendiculare
22
pe axă, numite şi secţiuni transversale (fig.2.3, a). Caracteristica principală a barelor este
axa lor longitudinală, care trece prin centrele de greutate ale secţiunilor transversale. Axa
barei poate fi dreaptă (fig.2.3, b) sau curbă (fig.2.3, c). În funcţie de poziţia şi solicitările la
care sunt supuse, barele drepte poartă denumirea de stâlpi (bare drepte verticale,
comprimate), grinzi (bare drepte orizontale sau înclinate, încărcate transversal) sau tiranţi
(bare drepte întinse). Barele curbe în spaţiu pot fi de formă oarecare sau bare curbe plane
încărcate cu forţe în planul lor denumite arce. Secţiunea transversală a barelor poate fi
simplă (dreptunghiulară, pătrată, circulară etc, ca în fig.2.3, d) sau compusă (fig.2.3, e) caz
în care grosimea (t) este mică în raport cu înălţimea (h) şi lăţimea (b).
Fig.2.3. Bare:
a) elementele caracteristice ale barei; b) bare plane drepte; c) bare curbe; d) bare cu secţiune
transversală simplă; e) bare cu secţiune transversală compusă; f) fir;
Barele care au dimensiunile secţiunii transversale foarte mici în raport cu lungimea şi care
îşi pot schimba uşor forma axei iniţiale sub greutatea proprie, poartă denumirea de fir (fig. 2.3,
f).
Placa este elementul de structură în care una dintre dimensiuni (grosimea) este mult mai
mică în raport cu celelalte două. Placa este definită prin suprafaţa ei mediană şi secţiunea
transversală pe unitatea de lungime (fig.2.4, a).

23
Fig.2.4. Plăci:
a) elementele caracteristice ale unei plăci; b) plăci plane; c) plăci curbe; d) tipuri de secţiuni
transversale prin plăci; e) membrană [18].
Placa se reprezintă schematic prin suprafaţa ei mediană care este caracteristica principală şi
poate fi dreaptă (fig.2.4, b) sau curbă (fig.2.4, c). Plăcile plane încărcate normal pe suprafaţa
mediană se mai numesc dale, iar cele încărcate în planul lor se numesc pereţi, şaibe sau
diafragme. Plăcile curbe se mai numesc şi învelitori sau pânze. Secţiunea transversală poate
fi de grosime constantă, cu goluri, cu nervuri sau cu pereţi subţiri (fig.2.4, d). Plăcile care au
grosimea foarte mică în raport cu celelalte dimensiuni şi care pot lua sub acţiunea încărcărilor
orice formă, poartă denumirea de membrană (fi.2.4, e).
Blocul (masivul) este elementul de structură care are cele trei dimensiuni apropiate ca ordin de
mărime (fig.2.5); în această categorie întră fundaţiile construcţiilor.
Fig.2.5. Bloc.

24
a) Ce este bara ?
b) Care sunt tipurile de bare ?
c) Ce este placa ?
d) Ce este dala ?
e) Ce este blocul (masivul) ?
Structura de rezistenţă a unei clădiri este alcătuită din elemente de construcţie, având
rolul de a prelua toate încărcările care acţionează asupra construcţiei şi de a le transmite
terenului bun de fundare. Structura de rezistenţă a unei clădiri este alcătuită din două părţi
principale: infrastructura şi suprastructura. (fig.2.1).
Infrastructura cuprinde partea structurii de rezistenţă situate sub cota zero (fundaţii,
pereţi de subsol şi demisol, planşeu peste subsol şi demisol) şi are rolul de a transmite încărcările
de la suprastructură la terenul de fundare sau de la acesta la suprastructură, în cazul mişcărilor
seismice.
Suprastructura este partea structurii de rezistenţă situate deasupra cotei zero,
cuprinde elemente de rezistenţă verticale (pereţi şi stâlpi), orizontale sau înclinate (planşee,
grinzi, scări) şi care preia încărcările permanente, utile, seismice, vântului, variaţiilor de
temperatură, zăpezii etc., şi le transmite infrastructurii. Astfel, din element în element,
structura de rezistenţă a unei clădiri transmite încărcările până la fundaţii şi prin intermediul
acestora le descarcă pe terenul bun de fundare. Structura de rezistenţă a unei clădiri se poate
executa din diferite materiale: beton armat (monolit sau prefabricat), beton precomprimat,
metal (oţel, aluminiu), lemn, zidărie, beton simplu. Uneori structurile de rezistenţă sunt
realizate combinat, din două sau mai multe materiale. Alegerea structurii de rezistenţă este un
proces complex de proiectare, influenţat de următorii factori: destinaţia clădirii, alcătuirea
planului (partiului) de arhitectură, regimuri de înălţime, amplasamentul, materialele
disponibile şi tehnologia de execuţie.
Elementele componente ale structurilor de rezistenţă pot avea forme şi dimensiuni
diferite. Fiecare element de structură este definit geometric prin cele trei dimensiuni; două
pentru secţiunea transversală şi una pentru lungime. În funcţie de raportul dintre aceste
dimensiuni se disting elemente de structură sub formă de bare, de plăci şi de blocuri (masive).
Bara este elementul de structură la care lungimea este mult mai mare decât cele două
dimensiuni ale secţiunii transversale. Ea este definită prin axa şi secţiunile perpendiculare pe
axă, numite şi secţiuni transversale (fig.2.3, a). Caracteristica principală a barelor este axa lor
longitudinală, care trece prin centrele de greutate ale secţiunilor transversale. Axa barei poate
fi dreaptă (fig.2.3, b) sau curbă (fig.2.3, c). În funcţie de poziţia şi solicitările la care sunt supuse,
barele drepte poartă denumirea de stâlpi (bare drepte verticale, comprimate), grinzi (bare
drepte orizontale sau înclinate, încărcate transversal) sau tiranţi (bare drepte întinse). Barele
curbe în spaţiu pot fi de formă oarecare sau bare curbe plane încărcate cu forţe în planul lor
denumite arce. Secţiunea transversală a barelor poate fi simplă (dreptunghiulară, pătrată,
25
circulară etc, ca în fig.2.3, d) sau compusă (fig.2.3, e) caz în care grosimea (t) este mică în
raport cu înălţimea (h) şi lăţimea (b).
Barele care au dimensiunile secţiunii transversale foarte mici în raport cu lungimea şi
care îşi pot schimba uşor forma axei iniţiale sub greutatea proprie, poartă denumirea de fir (fig.
2.3, f).
Placa este elementul de structură în care una dintre dimensiuni (grosimea) este mult mai
Placa se reprezintă schematic prin suprafaţa ei mediană care este caracteristica
principală şi poate fi dreaptă (fig.2.4, b) sau curbă (fig.2.4, c). Plăcile plane încărcate normal pe
suprafaţa mediană se mai numesc dale, iar cele încărcate în planul lor se numesc pereţi, şaibe
sau diafragme. Plăcile curbe se mai numesc şi învelitori sau pânze. Secţiunea transversală
poate fi de grosime constantă, cu goluri, cu nervuri sau cu pereţi subţiri (fig.2.4, d). Plăcile care
au grosimea foarte mică în raport cu celelalte dimensiuni şi care pot lua sub acţiunea încărcărilor
orice formă, poartă denumirea de membrană (fi.2.4, e).
Blocul (masivul) este elementul de structură care are cele trei dimensiuni apropiate ca
ordin de mărime (fig.2.5); în această categorie întră fundaţiile construcţiilor.
2.3. TIPURI DE STRUCTURI DE REZISTENŢĂ

Structura de rezistenţă a unei clădiri este o îmbinare a mai multor elemente componente.
Structurile de rezistenţă se pot clasifica după tipul celui mai important element:
Structurile formate din bare, după modul de legare al acestora pot fi foarte variate:
grinzi pe două reazeme (fig.2.6, a), grinzi cu console (fig.2.6, b), grinzi continue (fig.2.6, c),
reţea de grinzi (2.6, d), grinzi cu zăbrele (fig.2.6, e), structuri în cadru (fig.2.6, f).
Fig.2.6. Structuri formate din bare:
a) grindă simplu rezemată; b) grindă cu consolă; c) grindă continuă; d) reţea de grinzi; f)

grindă cu zăbrele; f) cadre cu bare drepte; g) arc; h) cadru cu bare curbe.
26
Toate aceste tipuri de structuri sunt alcătuite din bare drepte. La structuri pot fi folosite şi
bare curbe: structuri din arce (fig.2.6, g), structuri din cadre cu bare curbe (fig.2.6, h) etc.
Structuri formate din fire pot fi sisteme plane (fig.2.7, a) sau spaţiale (fig.2.7,b).
Fig.2.7. Structuri formate din fire:
a) sisteme plane; b) sisteme spaţiale [18].
Structurile formate din plăci plane pot fi sub formă de suprafeţe prismatice care rezultă
din legarea unor plăci plane (fig.2.8,a) sub formă de diafragme cu goluri realizate din pereţi
plani legaţi între ei cu grinzi (fig.2.8,b) sau sub forma unor planşee realizate din plăci şi grinzi
supuse la încovoiere (fig.2.8,c).
Fig.2.8. Structuri formate din plăci plane:
a) suprafeţe prismatice; b) diafragme cu goluri; c) planşee[18].
Structurile formate din plăci curbe rezultă din asamblarea plăcilor curbe cu alte
elemente de rezistenţă: cu arce (fig.2.9,a), cu inele (fig.2.9,b) etc.
Fig.2.9. Structuri formate din plăci curbe:
a) placă curbă rezemată pe arce cu tiranţi; b) placă curbă rezemată pe inel.

27
Structurile formate din membrane se folosesc prin asociere cu cabluri (fig.2.10, a) sau
sunt susţinute prin presiuni interioare, formând categoria structurilor pneumatice (fig.2.10,b).
Fig.2.10. Structuri formate din membrane:
a) în asociere cu cabluri; b) structură pneumatică.

Pentru clădirile civile sunt folosite structurile de rezistenţă cu pereţi portanţi, în cadre,
mixte şi combinate.
Structura cu pereţi portanţi se realizează din zidărie, beton sau beton armat şi lemn.
Pereţii portanţi pot fi amplasaţi la distanţe mici (3,00...5,00 m), separând fiecare încăpere,
obţinându-se o structură tip fagure sau la distanţe mai mari, delimitând o unitate funcţională
(un apartament, o sală de clasă etc.), rezultând o structură tip celular. La structurile tip fagure,
planşeele realizate de obicei din plăci de beton armat turnat monolit, fâşii sau panouri
prefabricate, reazemă direct pe pereţii portanţi. La structurile tip celular se prevăd cadre
intermediare (stâlpi şi grinzi) care împreună cu pereţii portanţi, constituie reazeme pentru
planşee. Compartimentarea se realizează cu pereţi despărţitori neportanţi, a căror distribuţie se
poate modifica ulterior. Grosimea pereţilor portanţi poate fi menţinută constantă pe toată
înălţimea clădirii din considerente de rezistenţă, uşurinţa execuţiei şi din condiţii de izolare
termică şi fonică. Rigiditatea mare a structurilor cu pereţi portanţi permite realizarea în condiţii
tehnico-economice favorabile a clădirilor cu maximum cinci niveluri (P+4E), când pereţii sunt
de zidărie şi cu 30...40 de niveluri când pereţii sunt din beton armat monolit.
Structurile de rezistenţă în cadre sunt alcătuite dintr-un sistem spaţial de bare verticale şi
orizontale (stâlpi şi rigle) îmbinate rigid între ele şi distribuite în conformitate cu cerinţele
funcţionale şi concepţia structurală. Cadrele se dispun în mod curent după două direcţii
ortogonale, corespunzând axelor principale ale construcţiei. Stâlpii pot fi distribuiţi uniform pe
întreaga suprafaţă a construcţiei, numai pe contur sau grupaţi în zona centrală. La structurile în
cadre, pereţii au numai rolul de compartimentare, de izolare termică şi fonică, iar planşeele
reazemă pe riglele cadrelor şi pot avea alcătuiri variate. Organizarea spaţiului este flexibilă, iar
compartimentarea poate fi diferită de la un nivel la altul şi poate fi modificată ulterior.
Structurile cu schelet (cadre) din beton armat monolit sunt raţionale din punct de vedere
tehnico-economice până la 15...20 de niveluri.
Structurile de rezistenţă mixte se realizează în situaţiile în care la un anumit nivel sau la
un grup de niveluri apar funcţiuni cu specific diferit faţă de nivelurile curente. Aceasta constă
din adoptarea unui sistem structural cu pereţi portanţi (diafragme) la nivelurile curente şi a unui
sistem în cadre la cele inferioare. Structura este denumită cu parter flexibil (elastic).
Structurile de rezistenţă combinate sunt alcătuite dintr-un sistem de cadre, care asigură
rezolvarea elastică a planului de arhitectură, combinat cu diafragme care asigură preluarea
încărcărilor orizontale (acţiuni seismice, vânt). O structură combinată des utilizată este soluţia
28
cu nucleu rigid şi cadre. Nucleul situat în poziţie centrală este alcătuit din diafragme dispuse în
jurul scărilor, al lifturilor etc. Nucleul rigid preia în cea mai mare parte, uneori în totalitate,
încărcările gravitaţionale aferente. Structura combinată se poate realiza din nucleu rigid,
diafragme dispuse pe conturul construcţiei şi cadre de beton armat. Structurile combinate se pot
utiliza la clădiri pentru birouri, hoteluri sau locuinţe având până la 60 de niveluri. Pentru
structurile cu pereţi portanţi din beton armat se aplică soluţiile constructive:
- prefabricarea integrală a structurii, din elemente plane (panouri mari) sau din
elemente spaţiale;
- executarea structurii din beton armat monolit în cofraje metalice spaţiale;
- executarea pereţilor din beton armat monolit (diafragme) în cofraje metalice plane;
- executarea pereţilor din beton armat monolit (diafragme) în cofraje glisante.
Pentru structurile în cadre la clădirile civile se folosesc următoarele soluţii constructive:
- prefabricarea parţială (grinzi prefabricate şi stâlpi monoliţi din beton armat);
- prefabricarea integrală a structurii cu schelet;
- executarea structurii în cadre din beton armat monolit în cofraje etc.
Structura de rezistenţă a clădirilor agrozootehnice poate fi concepută în două variante:
- structura de rezistenţă constituie şi element de închidere;
- structura de rezistenţă este separată de elementele de închidere.
Materialele de construcţie utilizate la realizarea structurilor de rezistenţă pentru clădirile
agrozootehnice sunt: lemnul, betonul armat, metalul şi elementele prefabricate din acestea.
a) Care sunt structurile formate din bare ?

b) Care sunt structurile formate din plăci plane ?
c) Cum se realizează structurile formate din plăci curbe ?
d) Cum se realizează structura cu pereți portanți ?
e) Din ce sunt alcătuite structurile de rezistență în cadre ?
f) Ce structuri de rezistență pot fi realizate pentru clădirile agrozootehnice ?
Structura de rezistenţă a unei clădiri este o îmbinare a mai multor elemente componente.
Structurile de rezistenţă se pot clasifica după tipul celui mai important element:
Structurile formate din bare, după modul de legare al acestora pot fi foarte variate: grinzi
pe două reazeme (fig.2.6, a), grinzi cu console (fig.2.6, b), grinzi continue (fig.2.6, c), reţea de
grinzi (2.6, d), grinzi cu zăbrele (fig.2.6, e), structuri în cadru (fig.2.6, f).
Toate aceste tipuri de structuri sunt alcătuite din bare drepte. La structuri pot fi folosite şi
bare curbe: structuri din arce (fig.2.6, g), structuri din cadre cu bare curbe (fig.2.6, h) etc.
Structuri formate din fire pot fi sisteme plane (fig.2.7, a) sau spaţiale (fig.2.7,b).
29
Structurile formate din plăci plane pot fi sub formă de suprafeţe prismatice care rezultă
Structurile formate din plăci curbe rezultă din asamblarea plăcilor curbe cu alte
elemente de rezistenţă: cu arce (fig.2.9,a), cu inele (fig.2.9,b) etc.
Structurile formate din membrane se folosesc prin asociere cu cabluri (fig.2.10, a) sau
sunt susţinute prin presiuni interioare, formând categoria structurilor pneumatice (fig.2.10,b).
Pentru clădirile civile sunt folosite structurile de rezistenţă cu pereţi portanţi, în cadre,
mixte şi combinate.
Structura cu pereţi portanţi se realizează din zidărie, beton sau beton armat şi lemn.
(un apartament, o sală de clasă etc.), rezultând o structură tip celular.
La structurile tip fagure, planşeele realizate de obicei din plăci de beton armat turnat
monolit, fâşii sau panouri prefabricate, reazemă direct pe pereţii portanţi.
La structurile tip celular se prevăd cadre intermediare (stâlpi şi grinzi) care împreună cu
pereţii portanţi, constituie reazeme pentru planşee.
Compartimentarea se realizează cu pereţi despărţitori neportanţi, a căror distribuţie se poate
modifica ulterior.
Grosimea pereţilor portanţi poate fi menţinută constantă pe toată înălţimea clădirii din
considerente de rezistenţă, uşurinţa execuţiei şi din condiţii de izolare termică şi fonică.
Rigiditatea mare a structurilor cu pereţi portanţi permite realizarea în condiţii tehnico-
economice favorabile a clădirilor cu maximum cinci niveluri (P+4E), când pereţii sunt de
zidărie şi cu 30...40 de niveluri când pereţii sunt din beton armat monolit.
Structurile de rezistenţă în cadre sunt alcătuite dintr-un sistem spaţial de bare verticale şi
funcţionale şi concepţia structurală.
Cadrele se dispun în mod curent după două direcţii ortogonale, corespunzând axelor
principale ale construcţiei.
Stâlpii pot fi distribuiţi uniform pe întreaga suprafaţă a construcţiei, numai pe contur sau
grupaţi în zona centrală.
La structurile în cadre, pereţii au numai rolul de compartimentare, de izolare termică şi
fonică, iar planşeele reazemă pe riglele cadrelor şi pot avea alcătuiri variate.
Organizarea spaţiului este flexibilă, iar compartimentarea poate fi diferită de la un nivel la
altul şi poate fi modificată ulterior.
2.4. RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA ÎNTREBĂRILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE
30
Întrebarea I
a) Bara este elementul de structură la care lungimea este mult mai mare decât cele două
dimensiuni ale secţiunii transversale. Ea este definită prin axa şi secţiunile perpendiculare pe
axă, numite şi secţiuni transversale (fig.2.3, a). Caracteristica principală a barelor este axa lor
longitudinală, care trece prin centrele de greutate ale secţiunilor transversale. Axa barei poate
fi dreaptă (fig.2.3, b) sau curbă (fig.2.3, c).
b) În funcţie de poziţia şi solicitările la care sunt supuse, barele drepte poartă denumirea de
stâlpi (bare drepte verticale, comprimate), grinzi (bare drepte orizontale sau înclinate, încărcate
transversal) sau tiranţi (bare drepte întinse). Barele curbe în spaţiu pot fi de formă oarecare sau
bare curbe plane încărcate cu forţe în planul lor denumite arce. Secţiunea transversală a barelor
poate fi simplă (dreptunghiulară, pătrată, circulară etc, ca în fig.2.3, d) sau compusă (fig.2.3, e)
caz în care grosimea (t) este mică în raport cu înălţimea (h) şi lăţimea (b). Barele care au
dimensiunile secţiunii transversale foarte mici în raport cu lungimea şi care îşi pot schimba uşor
forma axei iniţiale sub greutatea proprie, poartă denumirea de fir (fig. 2.3, f).
c) Placa este elementul de structură în care una dintre dimensiuni (grosimea) este mult mai
d) Dala este placa plană încărcată normal pe suprafața mediană.
e) Blocul (masivul) este elementul de structură care are cele trei dimensiuni apropiate ca ordin
de mărime (fig.2.5); în această categorie întră fundaţiile construcţiilor.
Întrebarea a II-a
a) Structurile formate din bare, după modul de legare al acestora pot fi foarte variate: grinzi
pe două reazeme (fig.2.6, a), grinzi cu console (fig.2.6, b), grinzi continue (fig.2.6, c), reţea de
grinzi (2.6, d), grinzi cu zăbrele (fig.2.6, e), structuri în cadru (fig.2.6, f). Toate aceste tipuri de
structuri sunt alcătuite din bare drepte. La structuri pot fi folosite şi bare curbe: structuri din
arce (fig.2.6, g), structuri din cadre cu bare curbe (fig.2.6, h) etc.
b) Structurile formate din plăci plane pot fi sub formă de suprafeţe prismatice care rezultă
c) Structurile formate din plăci curbe rezultă din asamblarea plăcilor curbe cu alte elemente
de rezistenţă: cu arce (fig.2.9,a), cu inele (fig.2.9,b) etc.
d) Structura cu pereţi portanţi se realizează din zidărie, beton sau beton armat şi lemn.
(un apartament, o sală de clasă etc.), rezultând o structură tip celular. La structurile tip fagure,
planşeele realizate de obicei din plăci de beton armat turnat monolit, fâşii sau panouri
prefabricate, reazemă direct pe pereţii portanţi. La structurile tip celular se prevăd cadre
intermediare (stâlpi şi grinzi) care împreună cu pereţii portanţi, constituie reazeme pentru
planşee. Compartimentarea se realizează cu pereţi despărţitori neportanţi, a căror distribuţie se
poate modifica ulterior. Grosimea pereţilor portanţi poate fi menţinută constantă pe toată
înălţimea clădirii din considerente de rezistenţă, uşurinţa execuţiei şi din condiţii de izolare
termică şi fonică. Rigiditatea mare a structurilor cu pereţi portanţi permite realizarea în condiţii

31
tehnico-economice favorabile a clădirilor cu maximum cinci niveluri (P+4E), când pereţii sunt
de zidărie şi cu 30...40 de niveluri când pereţii sunt din beton armat monolit.
e) Structurile de rezistenţă în cadre sunt alcătuite dintr-un sistem spaţial de bare verticale şi
funcţionale şi concepţia structurală. Cadrele se dispun în mod curent după două direcţii
ortogonale, corespunzând axelor principale ale construcţiei. Stâlpii pot fi distribuiţi uniform pe
întreaga suprafaţă a construcţiei, numai pe contur sau grupaţi în zona centrală. La structurile în
cadre, pereţii au numai rolul de compartimentare, de izolare termică şi fonică, iar planşeele
reazemă pe riglele cadrelor şi pot avea alcătuiri variate. Organizarea spaţiului este flexibilă, iar
compartimentarea poate fi diferită de la un nivel la altul şi poate fi modificată ulterior.
f) Structura de rezistenţă a clădirilor agrozootehnice poate fi concepută în două variante:
- structura de rezistenţă constituie şi element de închidere;
- structura de rezistenţă este separată de elementele de închidere.

1. Definirea și alcătuirea structurilor de rezistență a clădirilor. (2 p)

2. Prezentați schematizarea geometrică a elementelor componente ale structurilor de rezistență.
(4p)
3. Ce tipuri de structuri de rezistență cunoașteți ? (3p)

CAPITOLUL 3
TERENUL DE FUNDARE

32
Cuprins: Pagina

3.2. Principalele categorii de pământuri 33
 Clasificarea rocilor și a pământurilor

 Însușirea termenilor tehnici folosiți pentru terenul de fundare
 Înțelegerea interacțiunii între construcție și teren de fundare
3.2. PRINCIPALELE CATEGORII DE PĂMÂNTURI
Terenul de fundare este partea scoarţei în cuprinsul căreia se manifestă influenţa

încărcărilor date de construcţii, transmise prin intermediul fundaţiilor. Orice construcţie are ca
suport scoarţa terestră din zona în care se realizează, numită amplasament. Scoarţa terestră
este formată din roci. Rocile se definesc că asociaţii naturale de minerale. Mineralele sunt
corpuri solide, relativ omogene, cu proprietăţi fizice şi chimice constante, formate în urma unor
procese naturale. Cu studiul rocilor se ocupa Geologia, mai precis Petrografia, iar al mineralelor
Mineralogia.
După geneză, rocile se clasifică în trei categorii:
- roci eruptive sau magmatice;
- roci sedimentare;
- roci metamorfice.
Rocile eruptive s-au format prin întărirea magmei, în interiorul scoarţei sau deasupra
acesteia. Rocile eruptive, dintre care cele mai cunoscute sunt granitul, andezitul, bazaltul,
perlitul etc., în stare nealterată se prezintă ca materiale compacte, rezistente şi impermeabile.
Rezistenţa mecanică a rocilor eruptive este de ordinul zecilor de mii de KPa şi în stare nealterată
nu ridică probleme deosebite la fundarea construcţiilor obişnuite, fiind denumite şi roci
stâncoase.
Rocile sedimentare sunt depuneri de substanţe, provenite în urma proceselor de
dezagregare, de alterare chimică sau a proceselor biologice, ale unor roci stâncoase. Dacă
substanţele rezultare rămân pe loc, ele constituie roci reziduale. Acestea sunt caracterizate prin
prezenţa în profunzime a rocii de bază, pe care se suprapun orizonturi cu gradul de alterare
crescător spre suprafaţa terenului. O categorie particulară de roci reziduale şi anume solurile se
caracterizează prin prezenţa materiilor organice. De studiul solurilor se ocupă Pedologia. Cele

33
mai multe roci sedimentare s-au format prin dezagregarea rocilor stâncoase, din cauza agenţilor
externi şi sunt denumite roci detritice.
Unele roci detritice au fost supuse unei acţiuni de cimentare, cu un liant de natura
calcaroasă, silicioasă, rezultând roci detritice cimentate. Astfel, din cimentarea pietrişului au
rezultat conglomerate, din nisipuri, gresiile, iar din argile cu liant calcaros, marnele şi argilele
marnoase. Rocile detritice necimentate sunt formate din depunerea unor particule solide
provenite din dezagregarea rocilor stâncoase, necimentate, şi se numesc pământuri. Cu studiul
pământurilor se ocupa Geotehnica.
Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor eruptive şi sedimentare din cauza
unor schimbări importante de presiune, de temperatură şi de chimism, schimbări de condiţii
denumite metamorfism. Specific pentru rocile metamorfice este şistuozitatea, adică dispunerea
în straturi paralele, similare cu foile unei cărţi.
Cele mai întâlnite roci metamorfice sunt şisturile cristaline, gnaisurile, şisturile
cloritoase, grafitoase şi sericitoase. Unele roci metamorfice, în stare nealterată, prezintă
caracteristici similare cu cele eruptive, putând fi denumite roci stâncoase. Aceeaşi constatare se
referă şi la rocile detritice cimentate. De studiul rocilor stâncoase se ocupă Mecanica rocilor.
Toate rocile compacte aflate într-o stare de alterare pronunţată sau cimentate cu un liant
relativ slab, au rezistenţe la compresiune sensibil reduse faţă de cele ale rocilor stâncoase, sunt
permeabile şi compresibile. În practica constructorilor acestea sunt cunoscute sub denumirea
de roci semistâncoase.
Rocile stâncoase apar „la zi” numai în regiunile muntoase, în rest, de regulă se găsesc
la adâncimi mai mari sub suprafaţa terenului. Solurile formează un strat subţire la suprafaţa
terenului şi sunt bogate în materii organice şi deci improprii pentru construcţii; solurile trebuie
să fie îndepărtate înainte de a se construi, dar trebuie conservate pentru agricultură.
Cu excepţia zonelor muntoase, scoarţa terestră este acoperită pe adâncimi variind de la ordinul
metrilor, până la sute de metri, cu pământuri şi roci semistâncoase. Aproape toate construcţiile
sunt fundate pe pământuri.
Geotehnica defineşte pământurile ca medii disperse alcătuite din trei faze:
- faza solidă, particulele solide care formează scheletul mineral;
- fază lichidă, apa din golurile rămase între particule;
- faza gazoasă, aerul şi gazele din pori.
Raportul dintre cele trei faze nu este fix, putându-se modifica din diferite cauze: încărcări
transmise de construcţii, de straturile de pământ de deasupra, variaţii de temperatură etc. Dintre
cele trei faze, cea solidă condiţionează comportarea pământurilor sub acţiunea sarcinilor
exterioare, prin modul de aranjare a particulelor solide, deci prin structură.
3.2.1. Clasificarea pământurilor

După structura întâlnim:

34
- structura granulară; se formează prin sedimentarea sub efectul gravitaţiei şi este

caracteristică pământurilor necoezive (nisipuri, pietrişuri); este o structură suficient de
rigidă cu deformaţii practic neglijabile la acţiuni statice;
- structura în fagure; se formează prin sedimentarea unor particule fine (din fracţiunea
praf) sub acţiunea forţelor gravitaţionale, şi în special a unor forţe de atracţie; este o
structură mai puţin rigidă decât cea granulară;
- structura floculară; se formează prin sedimentarea particulelor foarte fine (argile),
care se aglomerează datorită forţelor de atracţie, formând foliculi chiar în timpul
procesului de sedimentare; este o structură foarte afânată şi deci foarte compresibilă; se
întâlneşte la argile, argile grase, nămoluri etc. Uneori se întâmplă să aibă loc simultan
sedimentarea particulelor fine şi a celor mari, luând naştere pământuri cu structură
mixtă. Un tip special de structură au loessurile şi pământurile loessoide, categorii de
pământuri frecvent întâlnite în România. Acestea, în afară de spaţiile închise între
particule, prezintă un sistem de pori sau canalicule verticale, vizibile cu ochiul liber
numite macropori din care derivă denumirea pământurilor macroporice. Pământurile
macroporice s-au format în special prin transport eolian şi sedimentare subaeriană. În
alcătuirea cestora predomină fracţiunile de praf, cimentate puternic prin legături
argiloase şi săruri de cristalizare. Această structură închide spaţii goale foarte mari, însă
este deosebit de stabilă datorită liantului. Atunci când pământul este inundat, forţele de
legătură se reduc foarte mult şi sub efectul încărcării date de construcţii se produce o
tasare accentuată a lor, deosebit de periculoasă pentru stabilitatea construcţiilor.
După forţele de legătură se disting:
- pământuri necoezive;
- pământuri intermediare;
- pământuri coezive.
3.2.2. Pământuri necoezive

Pământurile necoezive sunt alcătuite din particule solide între care se manifestă numai forţe
de frecare pe suprafaţa de contact. Aceste pământuri nu se menţin stabile în maluri verticale, în
schimb stabilitatea taluzurilor înclinate este durabilă şi independentă de influenţa umidităţii sau
a altori factori atmosferici. În stare îndesată constituie terenuri de fundare excelente, însă în
stare afânată pot provoca fenomene deosebit de periculoase în cazul unor solicitări dinamice şi
în mod special în timpul cutremurelor. După mărimea particulelor dominante, pământurile
necoezive poartă diverse denumiri:
- Blocurile sunt bucăţi de rocă cu dimensiuni mai mari de 200mm desprinse din masivele
stâncoase, depuse prin gravitaţie la baza versanţilor şi transportate de apele torenţiale.
Ele nu constituie un teren bun de fundare.
- Bolovănişurile sunt pământuri formate din fragmente de roci cu muchii rotunjite, având
dimensiuni predominante de 71...200mm. Nu se recomandă ca terenuri de fundare.
- Pietrişurile sunt pământuri constituite din fragmente de roci rotunjite cu dimensiuni de
7,1...71mm. Dacă sunt în amestec cu nisip în albiile râurilor poartă denumirea de
prundiş. Depozitele de pietriş, dacă sunt în stare îndesată sau de îndesare medie, sunt
terenuri bune de fundare, foarte puţin compresibile.
- Nisipurile sunt pământuri necoezive formate din fragmente mici de rocă, la care
dimensiunile predominante sunt 0,05...7,1 mm. Ele se definesc fie după compoziţia

35
mineralogică (cuarţos, feldspatic, micaceu etc.), fie după mărimea particulelor

predominante (nisip mare, mijlociu sau fin). Nisipurile îndesate sau de îndesare mijlocie
sunt terenuri bune de fundare. Nisipurile afânate, sub încărcarea dată de fundaţie suferă
tasări mari. În cazul nisipurilor fine situate sub nivelul apei freatice, se întămplă
dificultăţi de execuţie, deoarece nisipurile pot trece în stare de plutire.
3.2.3. Pământuri intermediare

Sunt pământuri legate, a căror comportare este mult influenţată de umiditate. O creştere
relativ redusă a umidităţii poate induce pierderea coeziunii şi desfacerea particulelor, după care
materialul este uşor antrenat de forţa curentului de apă. Din categoria pământurilor intermediare
fac parte loessul, prafurile argiloase, nisipurile argiloase, amestecurile naturale de
bolovăniş, pietriş şi nisip cu argilă, mâlurile şi nămolurile. Pământurile prăfoase întâlnite
sub forma unor depozite aluvionare, glaciare sau eoliene, au dimensiunea predominantă
0,005...0,05mm. Pământurile prăfoase (praf argilo-nisipos, praf, praf nisipos) în anumite
condiţii pot fi terenuri bune de fundare (dacă nu au compresibilitate mare şi dacă nu sunt uşor
antrenate de apă în mişcare). Din categoria pământurilor prăfoase fac parte şi loessul şi
pământurile loessoide. Acestea se caracterizează prin prezenţa în masa lor a unor pori (goluri)
mult mai mari decât dimensiunile particulelor componente. De aceea se numesc şi pământuri
macroporice. Particulele de praf au în acest caz un conţinut variabil de carbonat de calciu. În
stare uscată loessurile şi pământurile loessoide prezintă calităţi corespunzătoare ca teren de
fundare. Prin umezire, forţele de atracţie între particule se reduc substanţial şi apare fenomenul
de prăbuşire. Mâlurile şi nămolurile sunt pământuri prăfoase cu un conţinut ridicat de materii
organice şi cu o compactitate redusă. Practic sunt lipsite de rezistenţe mecanice şi deci nu se
recomandă ca terenuri de fundare.
3.2.4. Pământuri coezive
Caracterul de pământ coeziv rezultă din prezenţa particulelor foarte fine, formate din
minerale secundare sau argiloase. Din categoria pământurilor coezive fac parte argilele
prăfoase şi nisipoase, argilele aluvionare, argilele grase şi argilele marnoase. Pământurile
argiloase sunt formate din particulele foarte fine, sub 0,005 mm. Comportarea sub solicitările
transmise de fundaţii a pământurilor argiloase depinde de starea lor fizică, influenţată la rândul
ei de conţinutul de apă. Un pământ argilos în stare tare sau vârtoasă, are coeziunea ridicată şi
compresibilitatea redusă fiind un teren bun de fundare. Argilele prăfoase şi nisipoase de
origine aluvionară sunt în general puţin compacte, noi şi constituie un teren de fundare slab.
Argilele aluvionare sunt cotate ca pământuri slabe, întrucât comportarea lor în timp este
defavorabilă. Implicaţiile asupra construcţiilor pot apărea la mult timp de la terminarea acestora.
Unele argile şi argile grase, cu o compoziţie mineralogică specială, răspund la variaţiile
de umiditate prin variaţii de volum, umflări şi contracţii. Contracţiile se manifestă prin
crăpături, desfacere în bulgări sau agregate, iar umflăturile prin împingeri şi ridicări. Sub
denumirea de argile contractile sau gonflabile formează o categorie cu proprietăţi specifice.
Rezistenţa unei construcţii corect concepută, executată şi exploatată poate fi periclitată
din cauza terenului de fundare. Deformarea din cauza încărcării stratului de sub fundaţie,
tasările mari şi neuniforme pot să împiedice exploatarea normală a construcţiilor sau utilajelor,
chiar când stabilitatea clădirii nu este periclitată. Unul dintre aspectele interacţiunii construcţie
– teren de fundare este conlucrarea acestor două elemente în cadrul deformaţiilor care se produc.

36
Deformabilitatea pământului este descrisă prin compresibilitate, iar răspunsul fundaţiei,

respectiv al construcţiei la deformaţia terenului este tasarea acestuia.
Proprietatea pământurilor de a se deforma sub acţiunea unor încărcări (solicitări) de
compresiune se numeşte compresibilitate. În urma deformaţiei la compresiune, pământul îşi
micşorează volumul, devenind mai compact, respectiv mai îndesat. Din cauza constituţiei sale
trifazice, în procesul de deformare intervin toate fazele componente. Faza solidă intervine în
deformaţii, în special, prin reaşezarea particulelor. Nisipurile de exemplu, trec de la o structură
mai afânată la una mai îndesată, deci se reaşază prin creşterea gradului de îndesare. În cazul
particulelor colţuroase, deformaţia poate fi o consecinţă a strivirilor locale la punctul de contact,
unde încărcările de compresiune pot fi foarte mari. Atât deformaţiile provenite din reaşezare
cât şi cele datorate strivirilor locale sunt ireversibile. Deformaţia de volum a particulelor solide
este de regulă redusă şi este singura care are caracter reversibil. Fază lichidă este lipsită de
deformaţii proprii, întrucât apa este un fluid incompresibil. Într-un pământ nesaturat, sub
solicitarea de compresiune, apa legată se transformă în apă liberă, care se elimină din pământ.
În pământurile saturate, procesul de formare este determinat exclusiv de viteza cu care se
drenează apa din pământ. Prin eliminarea apei are loc consolidarea pământului prin reducerea
volumului de apă. După încetarea solicitării, pământurile au tendinţa de a-şi reface învelişul de
apă adsorbită, pe seama apei libere şi în acest caz deformaţiile sunt parţial reversibile.
Faza gazoasă din pori este puternic compresibilă. Sub efectul solicitărilor externe, aerul
şi gazele pot fi înglobate în apa din pori, fenomen care este reversibil. Contactul între clădire şi
terenul de fundare se face prin fundaţii. Fundaţia unei construcţii (fig. 3.1), sub acţiunea
încărcărilor „P”, transmite la terenul de fundare o presiune „p”.
Fig. 3.1. Încărcările transmise de fundaţie terenului de fundare:

P – rezultanta tuturor încărcărilor din construcţie (permanente, utile, accidentale
etc.);
p – presiunea transmisă la terenul de fundare; A, B – dimensiunile în plan ale tălpii
fundaţiei; S – tasare.
În cazul în care forţa „P” acţionează centric faţă de fundaţie, presiunea „p” este uniform
distribuită sub talpa fundaţiei. În calculul presiunii se ţine seama de greutatea proprie a fundaţiei
(G).
Dimensiunile în plan ale fundaţiei (A x B) trebuie astfel alese încât să nu depăşească

o anumită valoare limită, acceptabilă pentru terenul de fundare şi care se numeşte presiune
convenţională de calcul (pconv). Depăşirea acestei valori ar duce terenul de fundare într-o stare
limită numită cedare sau rupere (fig. 3.2). Pentru a nu se ajunge în această situaţie, standardele

37
de construcţii stabilesc valori pentru presiunea convenţională de calcul (pconv), care are
semnificaţia unei presiuni acceptabile pentru terenul de fundare (exprimată în KPa). Mărimea
acesteia este variabilă, în funcţie de natura terenului de fundare.
Fig.3.2. Cedarea sau ruperea terenului de fundare.
Un alt efect al interacţiunii clădire – teren de fundare este tasarea.

Deplasarea pe verticală a fundaţiei din cauza presiunii „p” poartă denumirea de tasare.
Ea este provocată de schimbarea structurii terenului de fundare, din cauza acţiunii de
comprimare pe care o exercită construcţia prin intermediul fundaţiilor. Fenomenul este întâlnit
în cazul oricărei fundaţii, dar el trebuie limitat la valori acceptabile pentru buna funcţionare a
clădirii, având în vedere racordurile sale exterioare la reţelele de alimentare cu apă, canalizare
etc.
În cazul construcţiilor zootehnice normativele stipulează că tasările uniforme să nu
depăşească 8...15cm.
Principalele tipuri de deplasări sau deformări ale construcţiilor cauzate de terenul de
fundare sunt:
Fig.3.3. Tasarea terenului de fundare sub acţiunea încărcării transmise de fundaţie:
a - tasare absolută; b - tasare relativă; c - înclinarea fundaţiei [18].
- tasarea absolută (S) reprezintă deplasarea pe verticală a unui punct sau a întregii fundaţii (fig.
3.3., a);
- tasarea medie a unei construcţii (Sm) care este media tasărilor absolute pentru fundaţiile izolate
ale clădirii (cel puţin trei fundaţii izolate); se cere ca abaterea faţă medie a tasării oricărei
fundaţii să nu fie mai mare de 50% din valoarea medie:
|S - Sm| ≤ 0.5Sm (3.1)

38
- tasarea relativă (Srel), care este diferenţa între tasările absolute a două fundaţii învecinate
raportată la distanţa dintre ele
(3.2)
- Înclinarea fundaţiilor (fig. 3,3 c), care este exprimată prin relaţia:
(3.3)
Tasarea fundaţiilor şi mai ales diferenţele de tasare au o influenţă hotărâtoare asupra
rezistenţei şi a durabilităţii unei construcţii. În mod curent la clădirile care se dezvoltă
preponderent în lungime (aşa cum sunt cele mai multe dintre construcţiile zootehnice), se
introduc rosturi de tasare prin care clădirea se împarte în tronsoane sub care calităţile terenului
de fundare sunt mai uniforme şi deci tasările relative sunt mai mici sau au valoarea zero. Aceste
rosturi se prevăd pe verticala
clădirii de la fundaţii până la
acoperişi şi îndeplinesc şi
rosturi de dilataţie, permiţând
astfel variaţia liniară a clădirii în
corelaţie cu variaţia temperaturii
mediului exterior. Modul de
repartizare a eforturilor de
compresiune în interiorul
terenului de fundare, sub
acţiunea unei sarcini
concentrate poate fi explicat în
mod intuitiv prin modelul din
figura fig. 3.4..
Fig.3.4. Modelul de transmitere a eforturilor de la talpa fundaţiei în terenul de fundare.
În interiorul masivelor de pământ apar eforturi datorate atât încărcărilor exterioare,

transmise de construcţii, umpluturilor de pământ etc., cât şi greutăţii proprii a pământului.
Pământul este conceput ca fiind alcătuit dintr-o infinitate de blocuri (cum ar fi cărămizile dintr-
o zidărie) fiecare dintr-un rând orizontal (1,2... n) rezemat pe alte două din rândul orizontal
imediat inferior. Cu toată imperfecţiunea modelului, el evidenţiază patru concluzii valabile:
- suprafeţele pe care se transmit eforturile verticale (P) cresc, pe măsură ce creşte

adâncimea;
- pentru o adâncime dată (exemplu nivelul trei) eforturile sunt maxime pentru verticala
încărcării (P/2 faţă de P/4) la marginea suprafeţei influenţate;
- pe aceeaşi verticală eforturile descresc continuu;
- însumarea încărcărilor pe fiecare rând este aceeaşi adică P
Privind suprafaţa din masivul de pământ influenţată de prezenţa clădirii, aceasta creşte
dar numai până la o anumită adâncime, acolo unde valoarea la margine are o semnificaţie
practică. Se poate observa (calcula) că în punctele extreme ale suprafeţei la un anumit nivel

39
descresc pe verticală, înjumătăţindu-se la fiecare nivel mai jos (P/2 rândul 2; P/4 rândul 3;
P/8 rândul 3; P/16 rândul 5 etc.).
Se ajunge astfel la un anumit nivel la nişte valori destul de mici, practic neglijabile
(P/128; P/256; P/512 etc.) care depind şi de valoarea iniţială a lui “P” cât şi de nivelul pe
verticală. Din acest moment suprafaţa se restrânge, din ce în ce mai mult, ajungând la limită,
un punct. Intuitiv putem deci delimita masivul din scoarţa terestră influenţat de prezenţa
clădirii. Acesta este de fapt ceea ce înţelegem prin terenul de fundare.
Încărcările transmise de clădirile obişnuite, aşa cum sunt şi construcţiile zootehnice, prin
intermediul fundaţiilor terenului de fundare au valori de 100...400 KPa, iar rezistenţa la
compresiune a pământurilor 100...700 KPa.
a) Clasificarea rocile după geneză.

b) Clasificarea pământurilor după forțele de legătură.
c) Ce sunt pietrișurile ?
d) Ce caracteristici au loessul și pământurile loessoide.
e) Definirea noțiunii de tasare.
Terenul de fundare este partea scoarţei în cuprinsul căreia se manifestă influenţa

încărcărilor date de construcţii, transmise prin intermediul fundaţiilor. Orice construcţie are ca
suport scoarţa terestră din zona în care se realizează, numită amplasament. Scoarţa terestră
este formată din roci. Rocile se definesc că asociaţii naturale de minerale.
Mineralele sunt corpuri solide, relativ omogene, cu proprietăţi fizice şi chimice
constante, formate în urma unor procese naturale. Cu studiul rocilor se ocupa Geologia, mai
precis Petrografia, iar al mineralelor Mineralogia.
După geneză, rocile se clasifică în trei categorii:

- roci sedimentare;
- roci metamorfice.
Rocile eruptive s-au format prin întărirea magmei, în interiorul scoarţei sau deasupra
acesteia. Rocile eruptive, dintre care cele mai cunoscute sunt granitul, andezitul, bazaltul,
perlitul etc., în stare nealterată se prezintă ca materiale compacte, rezistente şi impermeabile.
Rezistenţa mecanică a rocilor eruptive este de ordinul zecilor de mii de KPa şi în stare nealterată
40
nu ridică probleme deosebite la fundarea construcţiilor obişnuite, fiind denumite şi roci

stâncoase.
Rocile sedimentare sunt depuneri de substanţe, provenite în urma proceselor de
dezagregare, de alterare chimică sau a proceselor biologice, ale unor roci stâncoase. Dacă
substanţele rezultare rămân pe loc, ele constituie roci reziduale. Acestea sunt caracterizate prin
prezenţa în profunzime a rocii de bază, pe care se suprapun orizonturi cu gradul de alterare
crescător spre suprafaţa terenului. O categorie particulară de roci reziduale şi anume solurile se
caracterizează prin prezenţa materiilor organice. De studiul solurilor se ocupă Pedologia. Cele
mai multe roci sedimentare s-au format prin dezagregarea rocilor stâncoase, din cauza agenţilor
externi şi sunt denumite roci detritice.
Unele roci detritice au fost supuse unei acţiuni de cimentare, cu un liant de natura
calcaroasă, silicioasă, rezultând roci detritice cimentate. Astfel, din cimentarea pietrişului au
rezultat conglomerate, din nisipuri, gresiile, iar din argile cu liant calcaros, marnele şi argilele
marnoase. Rocile detritice necimentate sunt formate din depunerea unor particule solide
provenite din dezagregarea rocilor stâncoase, necimentate, şi se numesc pământuri. Cu studiul
pământurilor se ocupa Geotehnica.
Rocile metamorfice provin din transformarea rocilor eruptive şi sedimentare din cauza
unor schimbări importante de presiune, de temperatură şi de chimism, schimbări de condiţii
denumite metamorfism. Specific pentru rocile metamorfice este şistuozitatea, adică dispunerea
în straturi paralele, similare cu foile unei cărţi.
Cele mai întâlnite roci metamorfice sunt şisturile cristaline, gnaisurile, şisturile
cloritoase, grafitoase şi sericitoase. Unele roci metamorfice, în stare nealterată, prezintă
caracteristici similare cu cele eruptive, putând fi denumite roci stâncoase. Aceeaşi constatare se
referă şi la rocile detritice cimentate. De studiul rocilor stâncoase se ocupă Mecanica rocilor.
Toate rocile compacte aflate într-o stare de alterare pronunţată sau cimentate cu un liant
relativ slab, au rezistenţe la compresiune sensibil reduse faţă de cele ale rocilor stâncoase, sunt
permeabile şi compresibile. În practica constructorilor acestea sunt cunoscute sub denumirea
de roci semistâncoase.
Rocile stâncoase apar „la zi” numai în regiunile muntoase, în rest, de regulă se găsesc
la adâncimi mai mari sub suprafaţa terenului. Solurile formează un strat subţire la suprafaţa
terenului şi sunt bogate în materii organice şi deci improprii pentru construcţii; solurile trebuie
să fie îndepărtate înainte de a se construi, dar trebuie conservate pentru agricultură.
Cu excepţia zonelor muntoase, scoarţa terestră este acoperită pe adâncimi variind de la ordinul
metrilor, până la sute de metri, cu pământuri şi roci semistâncoase. Aproape toate construcţiile
sunt fundate pe pământuri.
Geotehnica defineşte pământurile ca medii disperse alcătuite din trei faze:
- faza solidă, particulele solide care formează scheletul mineral;
- fază lichidă, apa din golurile rămase între particule;
- faza gazoasă, aerul şi gazele din pori.
Raportul dintre cele trei faze nu este fix, putându-se modifica din diferite cauze: încărcări
transmise de construcţii, de straturile de pământ de deasupra, variaţii de temperatură etc. Dintre

41
cele trei faze, cea solidă condiţionează comportarea pământurilor sub acţiunea sarcinilor
exterioare, prin modul de aranjare a particulelor solide, deci prin structură.
3.2.1. Clasificarea pământurilor

După structura întâlnim:
- structura granulară; se formează prin sedimentarea sub efectul gravitaţiei şi este
caracteristică pământurilor necoezive (nisipuri, pietrişuri); este o structură suficient de
rigidă cu deformaţii practic neglijabile la acţiuni statice;
- structura în fagure; se formează prin sedimentarea unor particule fine (din fracţiunea
praf) sub acţiunea forţelor gravitaţionale, şi în special a unor forţe de atracţie; este o
structură mai puţin rigidă decât cea granulară;
- structura floculară; se formează prin sedimentarea particulelor foarte fine (argile),
care se aglomerează datorită forţelor de atracţie, formând foliculi chiar în timpul
procesului de sedimentare; este o structură foarte afânată şi deci foarte compresibilă; se
întâlneşte la argile, argile grase, nămoluri etc. Uneori se întâmplă să aibă loc simultan
sedimentarea particulelor fine şi a celor mari, luând naştere pământuri cu structură
mixtă. Un tip special de structură au loessurile şi pământurile loessoide, categorii de
pământuri frecvent întâlnite în România. Acestea, în afară de spaţiile închise între
particule, prezintă un sistem de pori sau canalicule verticale, vizibile cu ochiul liber
numite macropori din care derivă denumirea pământurilor macroporice. Pământurile
macroporice s-au format în special prin transport eolian şi sedimentare subaeriană. În
alcătuirea cestora predomină fracţiunile de praf, cimentate puternic prin legături
argiloase şi săruri de cristalizare. Această structură închide spaţii goale foarte mari, însă
este deosebit de stabilă datorită liantului. Atunci când pământul este inundat, forţele de
legătură se reduc foarte mult şi sub efectul încărcării date de construcţii se produce o
tasare accentuată a lor, deosebit de periculoasă pentru stabilitatea construcţiilor.
După forţele de legătură se disting:

3.2.2. Pământuri necoezive

Pământurile necoezive sunt alcătuite din particule solide între care se manifestă numai forţe
de frecare pe suprafaţa de contact. Aceste pământuri nu se menţin stabile în maluri verticale, în
schimb stabilitatea taluzurilor înclinate este durabilă şi independentă de influenţa umidităţii sau
a altori factori atmosferici. În stare îndesată constituie terenuri de fundare excelente, însă în
stare afânată pot provoca fenomene deosebit de periculoase în cazul unor solicitări dinamice şi
în mod special în timpul cutremurelor. După mărimea particulelor dominante, pământurile
necoezive poartă diverse denumiri:

42
- Blocurile sunt bucăţi de rocă cu dimensiuni mai mari de 200mm desprinse din masivele
stâncoase, depuse prin gravitaţie la baza versanţilor şi transportate de apele torenţiale.
Ele nu constituie un teren bun de fundare.
- Bolovănişurile sunt pământuri formate din fragmente de roci cu muchii rotunjite, având
dimensiuni predominante de 71...200mm. Nu se recomandă ca terenuri de fundare.
- Pietrişurile sunt pământuri constituite din fragmente de roci rotunjite cu dimensiuni de
7,1...71mm. Dacă sunt în amestec cu nisip în albiile râurilor poartă denumirea de
prundiş. Depozitele de pietriş, dacă sunt în stare îndesată sau de îndesare medie, sunt
terenuri bune de fundare, foarte puţin compresibile.
- Nisipurile sunt pământuri necoezive formate din fragmente mici de rocă, la care
dimensiunile predominante sunt 0,05...7,1 mm. Ele se definesc fie după compoziţia
mineralogică (cuarţos, feldspatic, micaceu etc.), fie după mărimea particulelor
predominante (nisip mare, mijlociu sau fin). Nisipurile îndesate sau de îndesare mijlocie
sunt terenuri bune de fundare. Nisipurile afânate, sub încărcarea dată de fundaţie suferă
tasări mari. În cazul nisipurilor fine situate sub nivelul apei freatice, se întămplă
dificultăţi de execuţie, deoarece nisipurile pot trece în stare de plutire.
3.2.3. Pământuri intermediare

Sunt pământuri legate, a căror comportare este mult influenţată de umiditate. O creştere
relativ redusă a umidităţii poate induce pierderea coeziunii şi desfacerea particulelor, după care
materialul este uşor antrenat de forţa curentului de apă. Din categoria pământurilor intermediare
fac parte loessul, prafurile argiloase, nisipurile argiloase, amestecurile naturale de
bolovăniş, pietriş şi nisip cu argilă, mâlurile şi nămolurile. Pământurile prăfoase întâlnite
sub forma unor depozite aluvionare, glaciare sau eoliene, au dimensiunea predominantă
0,005...0,05mm. Pământurile prăfoase (praf argilo-nisipos, praf, praf nisipos) în anumite
condiţii pot fi terenuri bune de fundare (dacă nu au compresibilitate mare şi dacă nu sunt uşor
antrenate de apă în mişcare). Din categoria pământurilor prăfoase fac parte şi loessul şi
pământurile loessoide. Acestea se caracterizează prin prezenţa în masa lor a unor pori (goluri)
mult mai mari decât dimensiunile particulelor componente. De aceea se numesc şi pământuri
macroporice. Particulele de praf au în acest caz un conţinut variabil de carbonat de calciu. În
stare uscată loessurile şi pământurile loessoide prezintă calităţi corespunzătoare ca teren de
fundare. Prin umezire, forţele de atracţie între particule se reduc substanţial şi apare fenomenul
de prăbuşire. Mâlurile şi nămolurile sunt pământuri prăfoase cu un conţinut ridicat de materii
organice şi cu o compactitate redusă. Practic sunt lipsite de rezistenţe mecanice şi deci nu se
recomandă ca terenuri de fundare.
3.2.4. Pământuri coezive

Caracterul de pământ coeziv rezultă din prezenţa particulelor foarte fine, formate din
minerale secundare sau argiloase. Din categoria pământurilor coezive fac parte argilele
prăfoase şi nisipoase, argilele aluvionare, argilele grase şi argilele marnoase. Pământurile
argiloase sunt formate din particulele foarte fine, sub 0,005 mm. Comportarea sub solicitările
transmise de fundaţii a pământurilor argiloase depinde de starea lor fizică, influenţată la rândul
ei de conţinutul de apă. Un pământ argilos în stare tare sau vârtoasă, are coeziunea ridicată şi
compresibilitatea redusă fiind un teren bun de fundare. Argilele prăfoase şi nisipoase de
origine aluvionară sunt în general puţin compacte, noi şi constituie un teren de fundare slab.
43
Argilele aluvionare sunt cotate ca pământuri slabe, întrucât comportarea lor în timp este
defavorabilă. Implicaţiile asupra construcţiilor pot apărea la mult timp de la terminarea acestora.
Unele argile şi argile grase, cu o compoziţie mineralogică specială, răspund la variaţiile
de umiditate prin variaţii de volum, umflări şi contracţii. Contracţiile se manifestă prin
crăpături, desfacere în bulgări sau agregate, iar umflăturile prin împingeri şi ridicări. Sub
denumirea de argile contractile sau gonflabile formează o categorie cu proprietăţi specifice.
Rezistenţa unei construcţii corect concepută, executată şi exploatată poate fi periclitată
din cauza terenului de fundare. Deformarea din cauza încărcării stratului de sub fundaţie,
tasările mari şi neuniforme pot să împiedice exploatarea normală a construcţiilor sau utilajelor,
chiar când stabilitatea clădirii nu este periclitată. Unul dintre aspectele interacţiunii construcţie
– teren de fundare este conlucrarea acestor două elemente în cadrul deformaţiilor care se produc.
Deformabilitatea pământului este descrisă prin compresibilitate, iar răspunsul fundaţiei,
respectiv al construcţiei la deformaţia terenului este tasarea acestuia.
Proprietatea pământurilor de a se deforma sub acţiunea unor încărcări (solicitări) de
compresiune se numeşte compresibilitate.
3.3. RĂSPUNSURI ȘI COMENTARII LA ÎNTREBARILE DIN TESTELE DE

AUTOEVALUARE
Întrebarea I
a) După geneză, rocile se clasifică în trei categorii:
- roci sedimentare;
- roci metamorfice.
b) După forţele de legătură se disting:
c) Pietrişurile sunt pământuri constituite din fragmente de roci rotunjite cu dimensiuni de
7,1...71mm. Dacă sunt în amestec cu nisip în albiile râurilor poartă denumirea de prundiş.
Depozitele de pietriş, dacă sunt în stare îndesată sau de îndesare medie, sunt terenuri bune de
fundare, foarte puţin compresibile.
d) Loessul și pământurile loessoide fac parte din categoria pământurilor prăfoase și se
caracterizează prin prezența în masa lor a unor pori (goluri) mult mai mari decît dimensiunile
particulelor component, fiind denumite și pământuri macroporice.
e) Prin tasare se înțelege o îndesare a terenului sub tălpile fundațiilor în urma careia construcțiile
se pot deplasa pe verticală.


44
1. Ce sunt rocile stâncoase ? (2 p)

2. Prin ce se caracaterizează solurile ? (2 p)
3. Ce înțelegeți prin metamorfism ? (2 p)
4. Clasificarea pământurilor după structură (3 p)

CAPITOLUL 4
FUNDAŢII
Cuprins: Pagina

4.2. Clasificarea fundațiilor 46
4.3. Stabilirea cotei de fundare 49
4.4. Fundații directe 51
45
4.5. Fundarea în condiții speciale de teren 72

4.6. Fundații indirecte 80
 Clasificarea fundațiilor
 Stabilirea cotei de fundare
 Fundații sub pereți
 Fundații sub stâlpi
 Fundații denivelate
 Fundații solicitate excentric
 Fundații prefabricate
 Fundații în condiții speciale de teren
 Fundații pe piloți
 Fundații pe chesoane
4.2. CLASIFICAREA FUNDAȚIILOR

Fundaţia este partea structurii de rezistenţă a unei construcţii, situată sub nivelul
terenului natural, prin care se realizează încastrarea construcţiei şi transmiterea încărcărilor date
de aceasta terenului de fundare, astfel încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a terenului,
iar tasările care rezultă să fie cât mai uniforme şi în limite admise de standarde. Capacitatea
portantă a terenului (presiunea convenţională de calcul) este determinată de presiunea maximă
pe care o poate prelua terenul de fundare, fără pericolul ruperii acestuia sau al apariţiei unor
tasări care să pericliteze siguranţa construcţiei. Prin tasare se înţelege o îndesare a terenului sub
tălpile fundaţiilor în urma căreia construcţiile se pot deplasa pe verticală.
Fundaţiile se pot clasifica după diverse criterii:

După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte stratul bun de fundare), pot fi:
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (pe piloţi, chesoane, puţuri, coloane etc.).
După modul de execuţie faţă de nivelul apei freatice sunt:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei subterane (fundaţii executate în uscat);
- fundaţii executate sub nivelul apei subterane (fundaţii executate sub apă).
46
După materialele folosite, pot fi:

- fundaţii rigide (din piatră naturală, beton simplu sau ciclopian, pământ stabilizat,
cărămidă) care pot prelua numai solicitări de compresiune;
- fundaţii elastice (beton armat) care pot prelua solicitări de compresiune şi de
întindere.
După forma în plan se deosebesc:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi (tălpi continue);
- fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
- fundaţii pe radier general (placă continuă, placă cu grinzi).
După tehnologia de execuţie, pot fi:
- fundaţii executate la faţa locului, direct în groapa de fundaţie;
- fundaţii prefabricate.
Alegerea tipului de fundaţie este rezultatul unei analize tehnico-economice, care să ţină
cont de: caracteristicile terenului de fundare (stabilite prin studiul geotehnic), particularităţile
constructive şi funcţionale ale clădirii, gradul de importanţă a clădirii, gradul de protecţie
antiseismică, condiţii climatice şi hidrogeologice etc.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul structurii de rezistenţă, fundaţiile trebuie să satisfacă
o serie de condiţii:
- sistemul de fundare trebuie astfel ales încât să prezinte siguranţă în exploatare, deoarece
reparaţiile şi consolidările sunt dificile şi costisitoare;
- soluţiile de fundare trebuie să asigure evitarea tasărilor inegale;
- încărcările ce acţionează asupra fundaţiilor să fie centrice, astfel încât repartizarea
presiunilor pe talpa fundaţiei să fie cât mai uniformă;
- fundaţiile se execută din materiale rezistente la acţiunile agresive ale apelor subterane
sau ale terenului de fundare;
- fundaţiile trebuie să fie economice, să necesite manoperă cât mai redusă şi să folosească
pe cât posibil materiale locale; să permită mecanizarea şi industrializarea lucrărilor;
a) Definirea fundațiilor
b) Care sunt criteriile de clasificare a fundațiilor
c) Care sunt criteriile folosite la alegerea tipului de fundație
47
Fundaţiile se pot clasifica după diverse criterii:

După adâncimea de fundare (adâncimea la care se găseşte stratul bun de fundare), pot fi:
- fundaţii de suprafaţă (de mică adâncime) sau fundaţii directe;
- fundaţii de adâncime sau fundaţii indirecte (pe piloţi, chesoane, puţuri, coloane etc.).
După modul de execuţie faţă de nivelul apei freatice sunt:
- fundaţii executate deasupra nivelului apei subterane (fundaţii executate în uscat);
- fundaţii executate sub nivelul apei subterane (fundaţii executate sub apă).
După materialele folosite, pot fi:
- fundaţii rigide (din piatră naturală, beton simplu sau ciclopian, pământ stabilizat,
cărămidă) care pot prelua numai solicitări de compresiune;
- fundaţii elastice (beton armat) care pot prelua solicitări de compresiune şi de
întindere.
După forma în plan se deosebesc:
- fundaţii izolate;
- fundaţii continue sub ziduri sau sub stâlpi (tălpi continue);
- fundaţii cu reţele de grinzi (tălpi încrucişate);
- fundaţii pe radier general (placă continuă, placă cu grinzi).
După tehnologia de execuţie, pot fi:
- fundaţii executate la faţa locului, direct în groapa de fundaţie;
- fundaţii prefabricate.
Alegerea tipului de fundaţie este rezultatul unei analize tehnico-economice, care să ţină
cont de: caracteristicile terenului de fundare (stabilite prin studiul geotehnic), particularităţile
constructive şi funcţionale ale clădirii, gradul de importanţă a clădirii, gradul de protecţie
antiseismică, condiţii climatice şi hidrogeologice etc.
Pentru a-şi îndeplini rolul în cadrul structurii de rezistenţă, fundaţiile trebuie să satisfacă
o serie de condiţii:
- sistemul de fundare trebuie astfel ales încât să prezinte siguranţă în exploatare, deoarece
reparaţiile şi consolidările sunt dificile şi costisitoare;
- soluţiile de fundare trebuie să asigure evitarea tasărilor inegale;
48
- încărcările ce acţionează asupra fundaţiilor să fie centrice, astfel încât repartizarea

presiunilor pe talpa fundaţiei să fie cât mai uniformă;
- fundaţiile se execută din materiale rezistente la acţiunile agresive ale apelor subterane
sau ale terenului de fundare;
fundaţiile trebuie să fie economice, să necesite manoperă cât mai redusă şi să folosească pe cât
posibil materiale locale; să permită mecanizarea şi industrializarea lucrărilor;
4.3. STABILIREA COTEI DE FUNDARE

Cota de fundare reprezintă adâncimea la care are loc contactul dintre talpa fundaţiei şi
terenul măsurat de la suprafaţa terenului sistematizat. Cota de fundare se stabileşte în funcţie
de următoarele criterii: cota minimă de îngheţ, cota fundaţiilor vecine, cota apelor subterane,
cota stratului bun de fundare, adâncimea de afuiere, particularităţile funcţionale ale clădirii etc.
În mod obişnuit, adâncimea de fundare se măsoară de la cota terenului nivelat în jurul
fundaţiei; iar la construcţiile cu subsol de la cota pardoselii subsolului.
Cota minimă de îngheţ Hi. Adâncimea de îngheţ este definită ca fiind nivelul cel mai
coborât al izotermei 0ºC şi care în funcţie de zona climatică are valori cuprinse între 70 şi 115
cm; adâncimea de îngheţ se măsoară de la cota terenului nivelat din jurul construcţiei. Cota
minimă de fundare pentru talpa fundaţiei se stabileşte întotdeauna cu 10...20 cm sub adâncimea
de îngheţ.
Cota fundaţiilor vecine. La stabilirea cotei de fundare se impune corelarea între cota noii
fundaţii şi cele ale fundaţiilor vecine, pentru a se evita perturbarea stabilităţii acestora. Ca regulă
generală pentru zidurile de calcan o fundaţie nouă trebuie să aibă aceeaşi cotă de fundare cu cea
existentă. Amplasarea fundaţiei noi la o cotă mai ridicată faţă de cea existentă este interzisă
deoarece presiunile ce se dezvoltă pe talpă produc împingeri pentru care fundaţia existentă nu
a fost dimensionată. Dacă din diferite motive fundaţia noii construcţii este la o cotă mai
coborâtă, atunci se realizează subzidirea fundaţiei existente. O soluţie mai sigură, dar mai
scumpă este aceea prin realizarea în vecinătatea construcţiei existente a unui perete de beton
armat turnat pe loc (mulat), care poate servi şi ca fundaţie a noii construcţii.
Cota apelor subterane. Se urmăreşte proiectarea fundaţiilor astfel încât cota de fundare
să rămână deasupra apelor freatice, deoarece execuţia fundaţiilor în apă este dificilă şi
costisitoare.
Cota stratului bun de fundare, care se determină pe baza studiului geotehnic al
amplasamentului. Talpă fundaţiei trebuie amplasată pe stratul care să preia solicitările transmise
de construcţie, denumit strat bun de fundare. Cota de fundare se stabileşte în aşa fel încât
talpa fundaţiei să ajungă într-un strat bun de fundare şi să se încastreze în acesta cu cel puţin 20
cm.
Adâncimea de afuiere. La fundaţiile aflate în cursuri de apă trebuie avută în vedere
eroziunea la care este supus talvegul albiei în perioadele cu viituri (ape mari). Adâncimea pe
care se produce această eroziune se numeşte adâncime de afuiere şi se determină pentru fiecare
amplasament.
Particularităţile funcţionale ale clădirii. Când construcţia are subsol, cota de fundare
este legată de caracteristicile acestuia (înălţime, număr de subsoluri etc.). Tot pentru clădirile
49
cu subsoluri, atunci când sunt canale tehnice pentru instalaţii, fundaţiile se amplasează cu
aproximativ 20 cm mai jos decât nivelul fundului canalului.
a) Ce este cota de fundare?

b) Care sunt criteriile folosite la stabilirea cotei de fundare ?
c) Cum se definește adâncimea de îngheț.
d) Ce este adâncimea de afuiere ?
Cota minimă de îngheţ Hi. Adâncimea de îngheţ este definită ca fiind nivelul cel mai
coborât al izotermei 0ºC şi care în funcţie de zona climatică are valori cuprinse între 70 şi 115
cm; adâncimea de îngheţ se măsoară de la cota terenului nivelat din jurul construcţiei. Cota
minimă de fundare pentru talpa fundaţiei se stabileşte întotdeauna cu 10...20 cm sub adâncimea
de îngheţ.
Cota fundaţiilor vecine. La stabilirea cotei de fundare se impune corelarea între cota noii
fundaţii şi cele ale fundaţiilor vecine, pentru a se evita perturbarea stabilităţii acestora. Ca regulă
generală pentru zidurile de calcan o fundaţie nouă trebuie să aibă aceeaşi cotă de fundare cu cea
existentă. Amplasarea fundaţiei noi la o cotă mai ridicată faţă de cea existentă este interzisă
deoarece presiunile ce se dezvoltă pe talpă produc împingeri pentru care fundaţia existentă nu
a fost dimensionată. Dacă din diferite motive fundaţia noii construcţii este la o cotă mai
coborâtă, atunci se realizează subzidirea fundaţiei existente. O soluţie mai sigură, dar mai
scumpă este aceea prin realizarea în vecinătatea construcţiei existente a unui perete de beton
armat turnat pe loc (mulat), care poate servi şi ca fundaţie a noii construcţii.
Cota apelor subterane. Se urmăreşte proiectarea fundaţiilor astfel încât cota de fundare
să rămână deasupra apelor freatice, deoarece execuţia fundaţiilor în apă este dificilă şi
costisitoare.
Cota stratului bun de fundare, care se determină pe baza studiului geotehnic al
amplasamentului. Talpă fundaţiei trebuie amplasată pe stratul care să preia solicitările transmise
de construcţie, denumit strat bun de fundare. Cota de fundare se stabileşte în aşa fel încât
talpa fundaţiei să ajungă într-un strat bun de fundare şi să se încastreze în acesta cu cel puţin 20
cm.
Adâncimea de afuiere. La fundaţiile aflate în cursuri de apă trebuie avută în vedere
eroziunea la care este supus talvegul albiei în perioadele cu viituri (ape mari). Adâncimea pe
care se produce această eroziune se numeşte adâncime de afuiere şi se determină pentru fiecare
amplasament.
Particularităţile funcţionale ale clădirii. Când construcţia are subsol, cota de fundare
este legată de caracteristicile acestuia (înălţime, număr de subsoluri etc.). Tot pentru clădirile

50
cu subsoluri, atunci când sunt canale tehnice pentru instalaţii, fundaţiile se amplasează cu
aproximativ 20 cm mai jos decât nivelul fundului canalului.
4.4 FUNDAŢII DIRECTE
Fundaţiile directe, numite şi fundaţii de suprafaţă sau de mică adâncime sunt acelea
amplasate în general la 1-2 m, până la 6 m de la suprafaţa terenului, unde se găseşte stratul bun
de fundare şi pot fi:
- fundaţii rigide, continue sau izolate, executate din piatră naturală, beton simplu,
beton ciclopian, cărămidă, pământ stabilizat, care pot prelua numai eforturi de
compresiune;
- fundaţii elastice, izolate sau continue, executate din beton armat, care preiau atât
eforturile de compresiune, cât şi pe cele de întindere datorate încovoierii. Fundaţiile
directe sunt cele mai întâlnite atât la clădirile fără subsol, cât şi la cele cu subsol.
După elementul de construcţie sub care se amplasează, fundaţiile directe pot fi: sub
pereţi sau sub stâlpi.
4.4.1. Fundaţii sub pereţi (ziduri)
Încărcările preluate de pereţii portanţi (de zidărie, beton, lemn, beton celular
autoclavizat etc.) sau greutatea proprie a pereţilor autoportanţi sunt transmise terenului bun de
fundare în mod obişnuit prin intermediul unor fundaţii continue sau izolate, directe. Fundaţiile
sub pereţi se execută sub forma unui paralelipiped cu lăţimea „B”, care este amplasat sub nivelul
terenului, denumit blocul sau corpul fundaţiei propriu-zise (fig.4.1).
Fig.4.1. Fundaţii rigide sub pereţi:
1 – bloc de fundaţie (corpul fundaţiei); 2 – soclu; 3 – perete; 4 – hidroizolaţie; 5 – pardoseală; 6 –

strat granular; 7 – umplutură; 8 – teren natural; 9 – trotuar; b0 – grosimea peretelui; B – lăţimea
fundaţiei.
Suprafaţa de contact a fundaţiei cu terenul de fundare se numeşte talpa fundaţiei.

Fundaţiile sub pereţi sunt în general axate faţă de zidurile pe care le suportă, dezaxate fiind
numai zidurile rosturilor de tasare, la cele solicitate de împingerea pământului şi la pereţii de

51
calcan. Pereţii de calcan sunt zidurile exterioare, fără uşi şi ferestre, la două clădiri alăturate
(vecine).
La unele clădiri, deasupra fundaţiilor se prevede un element de construcţie denumit
soclu. Soclul reprezintă partea inferioară a pereţilor interiori sau exteriori situată deasupra
terenului sau a trotuarului din jurul clădirii. Funcţia principală a soclului constă în protecţia
pereţilor contra umidităţii din precipitaţii şi din teren, având şi un rol arhitectural în raport cu
plastica generală a faţadelor clădirii. Faţadele sunt feţele exterioare ale unei clădiri sau ale unui
monument; partea dinspre stradă sau partea unde se găseşte intrarea principală a unei clădiri.
Înălţimea soclurilor este în funcţie de rezolvarea cotei zero a clădirii faţă de nivelul terenului
sistematizat, de funcţionalitatea clădirii, aspectele arhitecturale etc. La clădirile obişnuite,
înălţimea soclului este de 50...60 cm deasupra terenului amenajat sau a trotuarului. La
construcţiile provizorii, înălţimea soclului este de minimum 30 cm.
Soclurile se realizează din materiale care să satisfacă condiţii de duritate,
impermeabilitate, rezistenţă la umiditate şi la îngheţ-dezgheţ, cum ar fi: zidăria de cărămidă,
piatra naturală, zidăria mixtă, betonul simplu, betonul armat etc. În raport cu planul faţadei,
soclul poate fi retras, în acelaşi plan sau în faţa acesteia.
Lăţimea blocului de fundaţie trebuie să fie mai mare decât grosimea peretelui (sau a
soclului) cu 5...10 cm de fiecare parte. De asemenea, soclul (când există) va depăşi grosimea
peretelui cu cel puţin 2,5 cm de fiecare parte, pentru a se putea aşeza cofrajele şi a se retrasa
peretele pe soclu (în general), dar soclul poate avea şi grosimea mai mică sau egală cu cea a
peretelui.
Fundaţiile rigide realizate din piatră naturală, beton ciclopian, pământ stabilizat au în
cele mai multe cazuri secţiunea transversală sub formă de dreptunghi (fig.4.2). Betonul
ciclopian se obţine prin înglobarea în beton în proporţie de 30-50% a bolovanilor de râu, a
pietrei brute sau a spărturilor de fundaţie.
Fundaţiile continue din beton simplu, după forma secţiunii transversale pot fi
dreptunghiulare, cu evazări sau cu trepte.
Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară (fig.4.3, a) sunt cele mai utilizate. Lăţimea „B”
rezultată din calculul de rezistenţă trebuie să îndeplinească în acelaşi timp următoarele cerinţe
constructive:
- lăţimea fundaţiei (B) să fie mai mare decât cea a peretelui (b0) aşezat pe ea:
B ≥ b0 + (10...20) cm (4.1)
- în funcţie de adâncimea de fundare (H) se impun anumite lăţimi minime:
0,80 < H ≤ 1,20 m B min=0,45 m (4.2)
H > 1,20 m Bmin=0,50 m (4.3)

52
Fig.4.2 Fundaţii rigide sub pereţi:
a – de piatră compactă (burată); b – de zidărie din piatră naturală; c – de beton ciclopian; d – de

pământ stabilizat; 1 – bloc de fundaţie; 2 – soclu; 3 – hidroizolaţie; 4 – perete; 5 – pardoseală; 6 –
trotuar [18].
Fig.4.3. Fundaţii de beton simplu:
a – fundaţie de beton simplu cu secţiune dreptunghiulară; b– fundaţie de beton simplu cu evazări; c –

fundaţie de beton simplu cu trepte; 1– bloc de fundaţie; 2– perete (zid); 3– pardoseală; 4 – strat

53
granular;5 – teren natural;6 – hidroizolaţie;7 – fundaţie în trepte;8 – umplutură de pământ;B –

lăţimea fundaţiei;b0 – grosimea peretelui; H – adâncimea de fundare.
Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară se execută pentru lăţimi ale tălpii de fundaţie care nu
depăşesc 1,00 m.
Fundaţiile cu evazări (fig.4.3, b) se proiectează pentru lăţimi ale tălpii de fundaţie care
rezultă mai mare decât grosimea peretelui cu 25...35 cm de fiecare parte a acestuia, iar terenul
are coeziune suficientă pentru execuţia cu evazări a săpăturii. La execuţia acestor fundaţii se
recomandă următoarele măsuri constructive:
- lăţimea evazării să fie de cel mult 15 cm;
- panta evazării să fie de circa 4/1;
- săpătura să se execute cu puţin timp înainte de turnarea betonului.
Fundaţiile cu trepte (fig.4.3, c) se prevăd când talpa fundaţiei rezultă mai mare cu 35...40
cm de fiecare parte a peretelui. Treptele trebuie să aibă înălţimea de cel puţin 40 cm, iar tg α
valori cuprinde între 1,1 şi 1,8 în funcţie de presiunea pe teren şi clasa betonului din care se
realizează fundaţia. Fundaţiile cu trepte au avantajul economisirii betonului, dar necesită
folosirea cofrajelor. Spaţiul dintre peretele săpăturii şi fundaţie se umple cu pământ bine
compactat cu maiul în straturi de 20 cm grosime fiecare.
Fundaţiile pereţilor de subsol (fig.4.4) se execută curent cu secţiune dreptunghiulară,
având înălţimea minimă de 40 cm. La pereţii exteriori ai subsolului talpa fundaţiei se execută
mai lată decât peretele cu 10-15 cm spre exterior, pentru a permite rezemarea unui zid de 7,5
sau 12,5 cm grosime, pentru protecţia izolaţiei hidrofuge verticale.
Fig.4.4. Fundaţii continue rigide sub ziduri la construcţii cu subsol:

54
1 – perete (zid);2 – fundaţie;3 – hidroizolaţie;4 – pardoseală;5 – strat granular; 6 – teren natural;7 –

zidărie de protecţie;8 – trotuar;9 – strat de nisip;B – lăţimea fundaţiei.
Fundaţiile elastice se folosesc când nivelul apei subterane este ridicat, când terenul de
fundare este neuniform sau are rezistenţă mică, iar solicitările sunt mari. La lăţimi mici,
fundaţiile continue elastice sub pereţi se prevăd cu secţiune dreptunghiulară (fig.4.5), iar la
lăţimi mai mari teşite (fig.4.6) sau sub formă de grindă întoarsă (fig.4.7).
Fig.4.5. Fundaţie continuă elastică, de formă dreptunghiulară sub pereţi:
1 – beton de egalizare;p – presiunea de pe talpa fundaţiei;B – lăţimea fundaţiei; H – înălţimea

fundaţiei;l – distanţa de la marginea fundaţiei la perete;b0 – grosimea peretelui [18].
Fig.4.6. Fundaţie continuă elastică cu pante (teşite) sub ziduri:
B – lăţimea fundaţiei;H – înălţimea fundaţiei;h – înălţimea la marginea fundaţiei; l – distanţa de la

marginea fundaţiei la perete.

55
Fig.4.7. Fundaţie continuă elastică sub formă de grindă întoarsă:
B – lăţimea fundaţiei;h – înălţimea la marginea fundaţiei;H1 – înălţimea fundaţiei; b – grosimea

peretelui;1- perete (zid);2 – fundaţie;3 – beton de egalizare.
Fundaţiile continue din beton armat se toarnă pe un strat de beton de egalizare de 5...10
cm grosime. Pentru asigurarea rigidităţii necesare repartizării presiunilor pe teren, raportul H/B
se limitează la valori minime de 0,20...0,30. Înălţimea (H) se va alege cel puţin 30 cm, rotunjită
la un multiplu de 5 cm. Înălţimea minimă la marginea fundaţiilor teşite sau sub formă de grindă
întoarsă se alege h = (1/3...1/2) H, iar de o parte şi de alta a zidului, se lasă o banchetă orizontală
de 2,5 cm lăţime pentru a putea aşeza cofrajele şi a retrasa peretele. Fundaţia se armează la
partea inferioară cu armătură din bare drepte din oţel-beton cu diametrul minim de 10 mm,
aşezate la 10...25 cm, dispuse transversal şi cu armătură de repartiţie prevăzută în sens
longitudinal, alcătuită din Ǿ6/25 cm. Armătura de repartiţie va fi minimum 10 % din cea de
rezistenţă. Procentul minim de armare se ia 0,05%. Se recomandă armarea fundaţiei cu plase
sudate STNB (STPB). Armătura înclinată se prevede numai dacă rezultă din calculul de
dimensionare şi are diametrul minim de 12 mm. Betonul folosit la aceste fundaţii este de clasă
minimă C12/15.
În cazul pereţilor de beton armat (diafragme), fundaţiile vor fi prevăzute la partea
superioară cu o centură de beton armat (cuzinet), în care se prevăd mustăţi pentru legătura dintre
pereţi şi fundaţie (fig.4.8).
Fig. 4.8. Fundaţie continuă sub perete de beton armat (diafragme):
1 – diafragmă; 2 – armătură în diafragmă;3 – talpă armată continuă (cuzinet); 4 – bloc de fundaţie;5

– umplutură de pământ;6 – placă-suport a pardoselii;7 – pardoseală.

56
Dimensiunile centurii se aleg h/a ≥ 1, iar armarea transversală se face cu etrieri Ǿ6 mm

dispuşi la 25 cm sau h/a ≤ 2, caz în care armătura transversală se stabileşte prin calcul şi se
execută sub formă de bare drepte şi etrieri cel puţin Ǿ10(10...20 cm). Armătura longitudinală a
centurilor se face cu bare având diametrul minim de 10 mm, reprezentând cel puţin 0,2 % din
secţiunea centurii.
Fundaţiile cu descărcări pe reazeme (fig.4.9) se aplică în vederea reducerii volumului
de săpături şi de beton şi se folosesc când terenul bun de fundare se găseşte la o adâncime mai
mare de 2,00 m sau când se urmăreşte mărirea presiunii sub talpă, în cazul fundării pe pământuri
contractile, dar nu este indicată în terenurile cu tasări inegale şi în zonele cu grad ridicat de
seismicitate mare (≥ 7). Fundaţiile cu descărcări pe reazeme izolate sunt alcătuite din blocuri
de fundaţie (reazeme izolate) şi elemente de descărcare continue..
Fig.4.9. Fundaţie cu descărcări pe reazeme izolate:
a – grinzi fără vute;b – grinzi cu vute;1 – reazeme izolate;2 – grindă de descărcare;3 – perete; 4 –
beton de egalizare; 5 – pietriş;6 – izolaţie hidrofugă;7 – trotuar; 8 – umplutură de pământ; 9 – dop de
bitum;10 – placa suport a pardoselii;11 – nisip [18].
Reazemele izolate se prevăd din loc în loc de-a lungul pereţilor, precum şi la intersecţia
acestora, în punctele unde sunt încărcări importante, în dreptul şpaleţilor de zidărie etc. Şpaleţii
sunt porţiuni de perete ce mărginesc lateral goluri. Reazemele izolate au secţiunea transversală
de formă dreptunghiulară (cu sau fără evazări) sau cu trepte. Elementele de descărcare sunt
alcătuite din grinzi sau din bolţi care constituie suportul pereţilor şi transmit încărcările la
blocurile de fundaţie. La construcţiile fără subsol, aceste elemente alcătuiesc şi soclul peretelui,
depăşind cu cel puţin 25 cm cota trotuarului. Sub elementele de descărcare se prevede un strat
de pietriş cu grosimea de 8 cm, iar când grinzile de execută din beton armat se prevede şi un
strat de beton de egalizare peste stratul de pietriş. Ele se realizează din beton armat monolit de
clasă minimă C12/15 sau prefabricate, în cazul construcţiilor cu pereţi dispuşi regulat în plan.
Grinzile se execută cu sau fără vute pe reazeme, iar lăţimea lor trebuie să fie mai mare decât
cea a peretelui cu circa 2,5 cm de fiecare parte. Bolţile de descărcare se realizează din beton
simplu sau beton cu armătură constructivă (de siguranţă).
Fundaţiile sub ziduri despărţitoare, neportante având grosimea de maximum 15 cm
şi înălţimea unui nivel, se realizează direct de către placa pardoselii parterului sau a subsolului
(fig.4.10).

57
Fig. 4.10. Fundaţii sub ziduri despărţitoare:

a – cu grosimea umpluturii mai mică de 40 cm; b – cu grosimea umpluturii mai mare de 40 cm;1 – zid
despărţitor;2 – placă suport a pardoselii;3 – pietriş; 4 – umplutură de pământ.
În practică se pot întâlni următoarele situaţii:

- placa-suport a pardoselii este aşezată pe teren rezistent; în acest caz placa se execută din
beton simplu de clasă C8/10, cu grosimea de 8...10 cm. Dacă sub placa-suport de beton
sunt amplasate conducte de instalaţii, aceasta se armează pe o lăţime de 1,00...1,50 m
cu o reţea Ǿ6/20 cm de oţel beton sau minimum 5 mm pentru STNB şi se execută din
beton de clasă C8/10.
- placa-suport a pardoselii este aşezată pe umplutură, cazul cel mai des întâlnit în practică;
placa se execută din beton de clasă C8/10 cm grosimea de 8...10 cm şi se armează cu o
reţea Ǿ6/20 cm. Dacă umplutura nu depăşeşte 40 cm grosime, în placă de-a lungul
zidului se prevede o armătură suplimentară 2Ǿ8(10) mm(fig.4.10,a). Dacă umplutura
este mai mare de 40 cm grosime se realizează o îngroşare a plăcii de-a lungul peretelui,
care se armează cu bare longitudinale 4Ǿ8(10) mm şi etrieri deschişi Ǿ6(20...25 cm)
(fig.4.10, b).
Fig.4.11. Radier cu placă dreaptă:
1 – pereţi portanţi; 2 – radier; 3 – beton de egalizare.
La construcţiile amplasate pe terenuri care au presiunea convenţională de calcul sub

150KPa, în cazul fundării pe pământuri neomogene şi compresibile, la subsoluri şi construcţii
îngropate, situate în pânza freatică şi la care este necesară realizarea unei cuve etanşe sau când
clădirea transmite încărcări foarte mari, se folosesc fundaţii tip radier. Radierul este o placă
continuă care se execută sub construcţie, pe toată suprafaţa ei, depăşind perimetrul clădirii cu
0,50...1,00 m. Radierele pot fi alcătuite din plăci plane pentru construcţii cu pereţi portanţi, la
care distanţa între pereţi nu depăşeşte 3,00...4,00 m (fig.4.11). Placa se armează pe o singură
58
direcţie sau pe două direcţii când raportul deschiderilor între pereţi este ≤1,5. Grosimea plăcii
se ia constructiv cel puţin 20 cm.
4.4.2. Fundaţii sub stâlpi
Fundaţiile sub stâlpi pot fi izolate sau continue.
Fundaţiile izolate sub stâlpi sunt de două tipuri: fundaţii cu bloc de beton simplu şi
cuzinet de beton armat (rigide) şi fundaţii cu talpă de beton armat (elastice).
Fig.4.12. Fundaţii rigide izolate sub stâlpi:
a - sub stâlpi de beton armat;b - sub stâlpi de lemn;c– sub stâlpi metalici;1 – bloc de fundaţie;
2 – cuzinet; 3 – stâlp de beton armat; 4 – talpă de lemn de esenţă tare;5 – stâlp de lemn;
6 – placă metalică de bază;7 – buloane de ancoraj;8 – stâlp metalic [18].
Fundaţiile rigide izolate cu bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat (fig 4.12,
a) sunt alcătuite dintr-un bloc de beton simplu cu înălţimea minimă de 40 cm, pe care reazemă
stâlpul de beton armat prin intermediul unui cuzinet din beton armat, care are rolul de a face
repartizarea încărcărilor foarte mari ale stâlpilor pe o suprafaţă mai mare, realizându-se astfel
pe zona blocului de fundaţie o presiune care să nu depăşească rezistenţa admisibilă a betonului
de clasă C8/10 din care este alcătuit. Cuzinetul realizează şi legătura între stâlp şi blocul de
fundaţie. Blocul de fundaţie se execută din beton simplu de clasă C8/10, iar când cuzinetul se
ancorează în bloc, acesta se realizează din beton armat de clasă C12/15. Cuzineţii au formă de
prismă sau de obelisc, cu bază prismatică şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
h ≥ 30 cm; tg β= h/l ≥ 2/3; h/b ≥ 0,25 (4.4)
Dacă înălţimea blocului de beton simplu este mai mare de 40 cm, fundaţia se execută în trepte,
dar nu mai mult de trei; înălţimea fiecărei trepte trebuie să aibă cel puţin 30 cm. Se recomandă
că raportul b/B= 0,55...0,65 când blocul de beton are o singură treaptă şi b/B= 0,40...0,50 când
blocul de fundaţie are 2 sau 3 trepte. Cuzinetul se armează la partea inferioară cu o reţea din
bare drepte, având diametrul de cel puţin 10 mm şi distanţa între ele de 10...25 cm, dispuse
paralel cu laturile. Dacă apar eforturi de întindere între cuzinet şi blocul de beton simplu,
59
cuzinetul se ancorează în blocul de fundaţie printr-o armătură de ancoraj de oţel-beton cu

diametrul de 12...16 mm. Stâlpii de lemn reazemă prin intermediul unei tălpi simple sau în cruce
executate din lemn de esenţă tare (fig.4.12, b), iar stâlpii metalici prin intermediul unor plăci de
oţel de 10...20 mm grosime, ancorate în cuzinet (fig.4.12, c).
Pentru stâlpii prefabricaţi de beton armat se pot folosi fundaţii rigide izolate, burate, care se
realizează din beton simplu turnat în gropi forate de secţiune circulară, cu ajutorul unor instalaţii
speciale (fig.4.13).
Fig.4.13. Fundaţii rigide izolate burate:
1 – stâlp prefabricat de beton armat;2 – beton simplu turnat monolit.
Fig.4.14. Fundaţii rigide izolate sub stâlpi şi cuzineţi prefabricaţi de beton armat:
1 – stâlp prefabricat cu cuzinet;2 – bloc de beton simplu;3 – ancore metalice [9].
La realizarea construcţiilor cu structuri de elemente prefabricate uşoare, se pot folosi

stâlpi şi cuzinet de beton armat, care se montează pe blocul de fundaţie de beton simplu şi se
fixează de acesta cu ancore metalice (fig.4.14).
În plan, fundaţiile elastice izolate pot avea diferite forme: pătrată, dreptunghiulară,
poligonală, circulară, iar în secţiune sunt dreptunghiulare sau trapezoidale. Când suprafaţa bazei
fundaţiilor cu tălpi de beton armat este cel puţin egală cu 1 m² se va folosi forma prismatică, iar
când suprafaţa tălpii este mai mare de 1m², forma de prisme cu faţa superioară teşită (obelisc).
Înălţimea (H) a fundaţiei se ia minimum 30 cm, iar pentru reducerea consumului de oţel-beton
se recomandă ca raportul H/B să fie 0,25...0,35. Înălţimea (H´) la marginea fundaţiei se ia
(1/2...1/3) H şi cel puţin 20 cm. Fundaţia se armează la partea inferioară cu o reţea de bare
drepte dispuse paralel cu laturile; cu diametrul de minimum 10 mm şi distanţa maximă între

60
bare de 25 cm. Clasa betonului utilizat la fundaţiile elastice, izolate este de cel puţin C12/15,
poate ajunge până la clasa betonului din stâlpi.
Fundaţiile elastice izolate cu tălpi de beton armat (fig.4.15) se folosesc în cazul când
dimensiunile în plan, rezultate din calcul, conduc la solicitări de încovoiere care nu pot fi
preluate de betonul simplu sau de alte materiale din care se execută fundaţiile rigide.
Fig.4.15. Fundaţii elastice izolate sub stâlpi, cu talpă de beton armat:
a – de formă prismatică;b – de formă prismatică având faţa superioară teşită (obelisc);

1 – fundaţie elastică de beton armat;2 – stâlp;3 – beton de egalizare [18].
Fundaţiile continue sub stâlpi se folosec când din cauza solicitărilor mari sau a
presiunii scăzute a terenului de fundare, două fundaţii alăturate se suprapun sau sunt foarte
apropiate. Se ajunge astfel la fundaţii continue sub şirul de stâlpi (fig.4.16), care pot fi rectilinii,
poligoane sau circulare, la fundaţii cu grinzi continue încrucişate (fig.4.17) sau la fundaţii pe
radier general (fig.4.18).
Fig.4.16. Fundaţie elastică sub formă de grindă continuă sub stâlpi:
a – rectilinie;b – poligonală [18].

61
Fig.4.17.Fundaţii elastice sub formă de grinzi

încrucişate:
1 – talpă;2 – grindă de fundaţie;3 – stâlp [18].
Fig.4.18. Fundaţie tip radier:
1 – placă;2 – beton de egalizare;3 – stâlp; 4 –

grindă (talpă)[18].

62
La unele construcţii, când încărcările sunt mari şi terenul de fundare este slab, utilizarea
fundaţiilor continue numai după o direcţie poate conduce la lăţimi mari pentru talpa acestora.
În acest caz, fundaţia se va executa cu grinzi continue încrucişate. Grinzile de beton armat
alcătuiesc, funcţie de dispunerea în plan a stâlpului, o reţea rectangulară, un contur poligonal
închis sau circular – cazul castelelor de apă. Grinzile au în general înălţimi sporite, de ordinul
a 1/3...1/6 din deschiderea între doi stâlpi consecutivi. Grinzile reazemă pe o talpă de beton
armat (dală) care poate avea partea orizontală (când înălţimea nu depăşeşte 30...40 cm) sau
teşită. Armarea grinzilor de fundaţie se face cu oţel-beton OB37 sau PC52, iar procentul de
armare este minimum 0,10%. Armarea tălpii grinzilor se realizează cu plase sudate sau cu reţele
din bare independente.
Dacă tălpile încrucişate ajung la dimensiuni mari, din cauza presiunii normate a terenului sub
150 KPa, apropiindu-se mult între ele, construcţia se fundează pe un radier general.
Radierul este o placă continuă, care se execută sub construcţie, pe toată suprafaţa
construcţiei, depăşind perimetrul acesteia cu 0,50...1,00 m. Radierele de beton armat se mai
utilizează când este necesară o rigidizare generală la baza construcţiei; în cazul fundării pe
pământuri neomogene şi compresibile, la subsoluri şi construcţii îngropate, situate în pânza
freatică şi la care este necesară realizarea unei cuve etanşe. Radierele pot fi alcătuite astfel:
- cu plăci şi grinzi la construcţii pe cadre, plăcile sunt armate pe două direcţii şi reazemă
pe o reţea de grinzi sau pe grinzi principale şi secundare;
- planşee-ciupercă (dală groasă - cu îngroşare sub formă de capitel în dreptul stâlpilor)
pentru silozuri, depozite subterane, rezervoare îngropate (fig.4.19).
Fig.4.19. Radiere realizate sub formă de planşee-ciupercă:
a – capitel simplu;b – capitel cu frântură;c – capitel cu placă de rezemare;1 – radier;

2 – capitel; 3 – stâlp; 4 – placă de rezemare.
La construcţiile cu încărcări mari şi asimetrice, radierul se execută sub forma unei plăci de
grosime mare 0,80...1,20 m, pe care stâlpii reazemă fără capiteluri.

63
4.4.3. Fundaţii solicitate excentric

În construcţii se întâlnesc fundaţii solicitate excentric din cauza: transmiterea excentrică
a încărcărilor de la planşee la pereţi sau stâlpi; la ziduri de sprijin; executarea unor fundaţii
nesimetrice, în raport cu planul încărcărilor, din cauza instalaţiilor subterane (cabluri
electrice, telefon, reţele exterioare etc.); amplasarea unor construcţii noi lângă construcţii
existente. La proiectarea şi execuţia fundaţiilor se urmăreşte evitarea sau micşorarea
excentricităţilor, de exemplu:
- la fundaţiile pereţilor de calcan, în locul unor fundaţii izolate, la structuri cu stâlpi,
se pot executa tălpi continue care au o lăţime mai mică decât fundaţiile izolate,
rezultând excentricităţi mai mici (fig.4.20);
- îndepărtarea tălpii de fundaţie a construcţiei noi de cea existentă, construcţia nouă
executându-se parţial în consolă (fig.4.21);
- executarea fundaţiilor noi intercalate între fundaţii, fundaţiile noi se leagă între ele
cu grinzi de fundaţii pentru rezemarea zidului de calcan (fig.4.22).
Fig.4.20. Tălpi paralele cu peretele de calcan:
1– perete de calcan; 2– fundaţie izolată: 3– talpă continuă de beton armat [11].
Fig.4.21. Îndepărtarea tălpii de fundaţie a unei construcţii noi de cea existentă:
1– stâlp al construcţiei noi; 2– perete de calcan; 3– fundaţia construcţiei noi; 4– fundaţia construcţiei
existente [11].

64
Fig.4.22. Intercalarea fundaţiilor noi între cele existente:

1 – fundaţia construcţiei noi; 2 – fundaţia construcţiei existente; 3 – grindă de fundaţie [11].
4.4.4 Fundaţii denivelate

Fundaţiile denivelate pentru construcţii se întâlnesc în următoarele situaţii:
- când terenul de fundare este denivelat, este raţională executarea unor fundaţii
denivelate astfel încât unghiul format de linia ce uneşte tălpile denivelate cu
orizontala să fie mai mic decât unghiul de taluz natural (fig.4.23)
Fig.4.23. Fundaţii denivelate:
1 – umplutură de pământ;2 – nivelul terenului bun de fundare [11].
Fig.4.24. Subzidirea fundaţiei la o construcţie existentă:
1 – construcţie nouă;2 – construcţie existentă; 3 – cotă fundare construcţie nouă; 4 –

cotă fundare construcţie existentă; 5 – subzidirea fundaţiei la construcţia existentă.

65
Fig.4.25. Racordarea în trepte a fundaţiilor denivelate:
1 – perete;2 – soclu;3 – bloc de fundaţie;4 – trepte [11].
Fig.4.26. Grinzi de fundaţie sub ziduri de umplutură:
1 – zidărie de umplutură; 2 – stâlp; 3 – grindă de beton armat; 4 – fundaţia stâlpului;

5 – beton de egalizare [11].
- dacă se construieşte o clădire lângă una existentă, la o adâncime de fundare mai

mare decât cea existentă; de regulă este necesară subzidirea fundaţiilor
construcţiei existente până la cota de fundare a clădirii noi (fig.4.24);
- când construcţia este prevăzută cu subsol parţial sau la cele fără subsol la
intersecţia pereţilor exteriori (la care cota de fundare este condiţionată de
adâncimea de îngheţ), cu zidurile interioare (pentru care fundarea se face la cote
mai mici); în aceste situaţii se adoptă soluţia racordării în trepte a fundaţiilor
situate la cote diferite (fig.4.25). Racordarea se execută respectând condiţiile că
unghiul α (tg α ≤ 2/3), iar înălţimea treptei (h) se alege astfel: h ≤ 50 cm pentru
terenuri de fundare puţin coezive şi h ≤ 70 cm pentru terenuri de fundare
compacte.
- în cazul pereţilor de umplutură sau despărţitori amplasaţi între elementele
verticale portante (stâlpi, pereţi) se pot realiza grinzi de beton armat care
reazemă pe fundaţia stâlpilor sau a pereţilor portanţi (fig.4.26).

66
4.4.5. Fundaţii prefabricate

Necesitatea industrializării construcţiilor a impus şi prefabricarea fundaţiilor, dar nu se
aplică pe scară largă, deoarece fundaţiile monolite sunt mai avantajoase sub aspect economic şi
al consumului de oţel-beton, iar soluţiile diverse de fundare nu pot fi realizate cu un număr
restrâns de prefabricate tipizate. Fundaţiile prefabricate necesită utilaje de ridicat şi de transport,
şi nu asigură o legătură rigidă între elementele verticale structurale la nivelul cotei ±0,00,
legătură necesară pentru construcţii cu structură din elemente prefabricate sau la cele amplasate
în zone seismice.
Fundaţiile prefabricate se pot realiza sub diverse forme constructive:
- blocuri mari sau mici de beton simplu, preturnate pe şantier aşezate în groapa de
fundaţie pe un strat de nisip;
- tălpi sau blocuri prefabricate de diverse forme realizate din beton simplu sau din
beton armat (fig.4.27) pline sau cu goluri.
Fig.4.27. Fundaţii prefabricate din blocuri de beton armat:
1 – bloc de beton simplu; 2 – hidroizolaţie orizontală; 3 – perete; 4 – pardoseală;

5 – trotuar; 6 – umplutură de pământ; 7 – centură de beton armat; 8 – blocuri prefabricate de
beton armat [9].
Tălpile de beton armat se realizează cu lăţimi până la 1,5 m şi lungimi până la 3,0 m. Forma
lor poate fi paralelipipedică, trapezoidală, cu nervuri sau cu goluri;
- sub pereţii prefabricaţi se pot folosi şi fundaţii izolate tip jgheab prefabricate
(fig.4.28), care au formă dreptunghiulară sau pătrată în plan cu un gol (jgheab) cu
secţiune trapezoidală.
Fig.4.28. Fundaţie prefabricată de beton armat tip jgheab:
a) secţiune transversală; b) plan (secţiune orizontală); 1 – fundaţie prefabricată de

beton armat tip jgheab; 2 – pereţi (panouri) prefabricaţi de beton armat.

67
În acest jgheab se introduc două panouri (pereţi) prefabricate realizate din beton armat, iar
după poziţionarea acestora se monolitizează folosind un beton simplu de clasă C20/25.
Diferenţa de 2...5 cm între fundul jgheabului şi partea inferioară a pereţilor este necesară
pentru a se asigura pozarea panourilor la acelaşi nivel. Sub fundaţia prefabricată de beton
armat, în funcţie de amplasament se prevede, de obicei, un bloc de beton ciclopian sau de
beton simplu;
- sub stâlpii prefabricaţi se folosesc fundaţii tip pahar (fig.4.29), care pot fi şi ele
prefabricate.
Fig.4.29. Fundaţie elastică izolată de tip pahar:

a- secţiune transversală; b- plan (secţiune orizontală); 1 – perete paharului;
2 – stâlp prefabricat; 3 – beton de monolitizare; 4 – bloc de beton ciclopian [18].
Fundaţia tip pahar are forma în plan dreptunghiulară sau pătrată cu un gol sub forma
unui trunchi de piramidă cu baza în sus. În acest gol se introduce stâlpul prefabricat, iar
după poziţionarea acestuia se monolitizează folosind un beton de clasă C20/25. Diferenţa de
2...5 cm între fundul paharului şi partea inferioară a stâlpului este necesară pentru a asigura
pozarea stâlpilor la acelaşi nivel. Sub fundaţia pahar se prevede un bloc de beton ciclopian
sau de beton simplu, cu grosimea adaptată la condiţiile amplasamentului (cu cote de fundare
variabile). La orice cotă de fundare a amplasamentului, talpa fundaţiei tip pahar va avea o
valoare constantă în funcţie de dimensiunile rezultate în urma calcului de rezistenţă. La
clădirile-parter realizate din elemente prefabricate uşoare se pot înlocui fundaţiile
prefabricate de tip pahar obişnuite, care sunt grele, cu unele alcătuite din elemente
prefabricate de forma unui pahar, care se ancorează într-un bloc de beton simplu (fig.4.30).
Fig.4.30. Fundaţie cu pahar prefabricat:
1 – stâlp prefabricat; 2 – pahar prefabricat; 3 – bloc de beton simplu; 4 – ancore metalice pentru
legătura între blocul de beton şi pahar.
- dale prefabricate de beton pline sau cu goluri.

68
a) Ce sunt fundațiile directe ?

b) Ce sunt fundațiile rigide ?
c) Ce sunt fundațiile elastice ?
d) Ce reprezintă talpa fundației ?
e) Ce forme au fundațiile continue sub pereți din beton simplu în secțiune transversală ?
f) Ce forme au fundațiile elastice sub pereți în secțiune transversală ?
g) Câte tipuri de fundații izolate se folosesc sub stîlpi ?
h) Ce este radierul și cum poate fi realizat ?
Fundaţiile directe, numite şi fundaţii de suprafaţă sau de mică adâncime sunt acelea
amplasate în general la 1-2 m, până la 6 m de la suprafaţa terenului, unde se găseşte stratul bun
de fundare şi pot fi:
- fundaţii rigide, continue sau izolate, executate din piatră naturală, beton simplu,
beton ciclopian, cărămidă, pământ stabilizat, care pot prelua numai eforturi de
compresiune;
- fundaţii elastice, izolate sau continue, executate din beton armat, care preiau atât
eforturile de compresiune, cât şi pe cele de întindere datorate încovoierii. Fundaţiile
directe sunt cele mai întâlnite atât la clădirile fără subsol, cât şi la cele cu subsol.
După elementul de construcţie sub care se amplasează, fundaţiile directe pot fi: sub
pereţi sau sub stâlpi.
4.4.1. Fundaţii sub pereţi (ziduri)
Încărcările preluate de pereţii portanţi (de zidărie, beton, lemn, beton celular
autoclavizat etc.) sau greutatea proprie a pereţilor autoportanţi sunt transmise terenului bun de
fundare în mod obişnuit prin intermediul unor fundaţii continue sau izolate, directe. Fundaţiile
sub pereţi se execută sub forma unui paralelipiped cu lăţimea „B”, care este amplasat sub nivelul
terenului, denumit blocul sau corpul fundaţiei propriu-zise (fig.4.1).
Suprafaţa de contact a fundaţiei cu terenul de fundare se numeşte talpa fundaţiei.
Fundaţiile continue din beton simplu, după forma secţiunii transversale pot fi
Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară (fig.4.3, a) sunt cele mai utilizate. Lăţimea „B”
rezultată din calculul de rezistenţă trebuie să îndeplinească în acelaşi timp următoarele cerinţe
constructive:
- lăţimea fundaţiei (B) să fie mai mare decât cea a peretelui (b0) aşezat pe ea:
B ≥ b0 + (10...20) cm (4.1)
- în funcţie de adâncimea de fundare (H) se impun anumite lăţimi minime:
69
0,80 < H ≤ 1,20 m B min=0,45 m (4.2)
H > 1,20 m Bmin=0,50 m (4.3)

Fundaţiile cu secţiune dreptunghiulară se execută pentru lăţimi ale tălpii de fundaţie care nu
depăşesc 1,00 m.
Fundaţiile cu evazări (fig.4.3, b) se proiectează pentru lăţimi ale tălpii de fundaţie care
rezultă mai mare decât grosimea peretelui cu 25...35 cm de fiecare parte a acestuia, iar terenul
are coeziune suficientă pentru execuţia cu evazări a săpăturii. La execuţia acestor fundaţii se
recomandă următoarele măsuri constructive:
- lăţimea evazării să fie de cel mult 15 cm;
- panta evazării să fie de circa 4/1;
- săpătura să se execute cu puţin timp înainte de turnarea betonului.
Fundaţiile cu trepte (fig.4.3, c) se prevăd când talpa fundaţiei rezultă mai mare cu 35...40
cm de fiecare parte a peretelui. Treptele trebuie să aibă înălţimea de cel puţin 40 cm, iar tg α
valori cuprinde între 1,1 şi 1,8 în funcţie de presiunea pe teren şi clasa betonului din care se
realizează fundaţia. Fundaţiile cu trepte au avantajul economisirii betonului, dar necesită
folosirea cofrajelor. Spaţiul dintre peretele săpăturii şi fundaţie se umple cu pământ bine
compactat cu maiul în straturi de 20 cm grosime fiecare.
Fundaţiile elastice se folosesc când nivelul apei subterane este ridicat, când terenul de
fundare este neuniform sau are rezistenţă mică, iar solicitările sunt mari. La lăţimi mici,
fundaţiile continue elastice sub pereţi se prevăd cu secţiune dreptunghiulară (fig.4.5), iar la
lăţimi mai mari teşite (fig.4.6) sau sub formă de grindă întoarsă (fig.4.7).
4.4.2. Fundaţii sub stâlpi

Fundaţiile sub stâlpi pot fi izolate sau continue.
Fundaţiile izolate sub stâlpi sunt de două tipuri: fundaţii cu bloc de beton simplu şi
cuzinet de beton armat (rigide) şi fundaţii cu talpă de beton armat (elastice).
Fundaţiile rigide izolate cu bloc de beton simplu şi cuzinet de beton armat (fig 4.12,
a) sunt alcătuite dintr-un bloc de beton simplu cu înălţimea minimă de 40 cm, pe care reazemă
stâlpul de beton armat prin intermediul unui cuzinet din beton armat, care are rolul de a face
repartizarea încărcărilor foarte mari ale stâlpilor pe o suprafaţă mai mare, realizându-se astfel
pe zona blocului de fundaţie o presiune care să nu depăşească rezistenţa admisibilă a betonului
de clasă C8/10 din care este alcătuit. Cuzinetul realizează şi legătura între stâlp şi blocul de
fundaţie. Blocul de fundaţie se execută din beton simplu de clasă C8/10, iar când cuzinetul se
ancorează în bloc, acesta se realizează din beton armat de clasă C12/15. Cuzineţii au formă de
prismă sau de obelisc, cu bază prismatică şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
h ≥ 30 cm; tg β= h/l ≥ 2/3; h/b ≥ 0,25 (4.4)
Dacă înălţimea blocului de beton simplu este mai mare de 40 cm, fundaţia se execută în trepte,
dar nu mai mult de trei; înălţimea fiecărei trepte trebuie să aibă cel puţin 30 cm. Se recomandă
70
că raportul b/B= 0,55...0,65 când blocul de beton are o singură treaptă şi b/B= 0,40...0,50 când
blocul de fundaţie are 2 sau 3 trepte.
Cuzinetul se armează la partea inferioară cu o reţea din bare drepte, având diametrul de cel
puţin 10 mm şi distanţa între ele de 10...25 cm, dispuse paralel cu laturile. Dacă apar eforturi
de întindere între cuzinet şi blocul de beton simplu, cuzinetul se ancorează în blocul de fundaţie
printr-o armătură de ancoraj de oţel-beton cu diametrul de 12...16 mm. Stâlpii de lemn reazemă
prin intermediul unei tălpi simple sau în cruce executate din lemn de esenţă tare (fig.4.12, b),
iar stâlpii metalici prin intermediul unor plăci de oţel de 10...20 mm grosime, ancorate în cuzinet
(fig.4.12, c).
Pentru stâlpii prefabricaţi de beton armat se pot folosi fundaţii rigide izolate, burate, care se
realizează din beton simplu turnat în gropi forate de secţiune circulară, cu ajutorul unor instalaţii
speciale (fig.4.13).
Fundaţiile elastice izolate cu tălpi de beton armat (fig.4.15) se folosesc în cazul când
dimensiunile în plan, rezultate din calcul, conduc la solicitări de încovoiere care nu pot fi
preluate de betonul simplu sau de alte materiale din care se execută fundaţiile rigide.
Fundaţiile continue sub stâlpi se folosec când din cauza solicitărilor mari sau a presiunii
scăzute a terenului de fundare, două fundaţii alăturate se suprapun sau sunt foarte apropiate. Se
ajunge astfel la fundaţii continue sub şirul de stâlpi (fig.4.16), care pot fi rectilinii, poligoane
sau circulare, la fundaţii cu grinzi continue încrucişate (fig.4.17) sau la fundaţii pe radier general
(fig.4.18).
Dacă tălpile încrucişate ajung la dimensiuni mari, din cauza presiunii normate a terenului
sub 150 KPa, apropiindu-se mult între ele, construcţia se fundează pe un radier general.
Radierul este o placă continuă, care se execută sub construcţie, pe toată suprafaţa
construcţiei, depăşind perimetrul acesteia cu 0,50...1,00 m.
Radierele de beton armat se mai utilizează când este necesară o rigidizare generală la baza
construcţiei; în cazul fundării pe pământuri neomogene şi compresibile, la subsoluri şi
construcţii îngropate, situate în pânza freatică şi la care este necesară realizarea unei cuve
etanşe. Radierele pot fi alcătuite astfel:
- cu plăci şi grinzi la construcţii pe cadre, plăcile sunt armate pe două direcţii şi reazemă
pe o reţea de grinzi sau pe grinzi principale şi secundare;
- planşee-ciupercă (dală groasă - cu îngroşare sub formă de capitel în dreptul stâlpilor)
pentru silozuri, depozite subterane, rezervoare îngropate (fig.4.19).
La construcţiile cu încărcări mari şi asimetrice, radierul se execută sub forma unei plăci de
grosime mare 0,80...1,20 m, pe care stâlpii reazemă fără capiteluri.
4.5. FUNDAREA ÎN CONDIŢII SPECIALE DE TEREN

71
Probleme speciale de fundare se întâlnesc în cazul pământurilor sensibile la umezire, al

pământurilor contractile, al pământurilor compresibile şi al fundării în regiuni seismice.
4.5.1. Fundarea pe pământuri sensibile la umezire
Sensibilitatea la umezire este o proprietate specifică loessurilor, a pământurilor
loessoide. Pe teritoriul ţării noastre, loessurile şi pământurile loessoide ocupă o suprafaţă de
aproximativ 40.000 km². Din aria de răspândire a loessurilor fac parte Câmpia Română,
Podişul Dobrogei şi o mare parte din Podişul Moldovei. În judeţele Brăila, Ialomiţa, Galaţi
şi Constanţa, loessurile formează cea mai mare parte a terenului de fundare, iar oraşele
Galaţi, Brăila, Constanţa, Bacău, Slobozia etc., sunt fundate aproape exclusiv pe acestea. În
Câmpia de Vest şi Podişul Transilvaniei pământurile loessoide se găsesc numai sub formă
de depuneri izolate şi de suprafaţă redusă. Pe teritoriul ţării noastre, grosimea medie a
depozitelor loessoide variază între 10 şi 20 m. Loessul se caracterizează prin compoziţie
granulometrică uniformă în care predomină fracţiunea praf. Culoarea gălbuie-murdară este
un alt element de recunoaştere, asociată cu prezenţa carbonatului de calciu, distribuit în
masă sau concentrat în concreţiuni de calcar. Structura se caracterizează printr-o porozitate
mare, cu canalicule verticale, vizibile cu ochiul liber, în interiorul cărora se mai găsesc urme
de plante. Existenţa acestor macropori a determinat şi denumirea de pământuri
macroporice. În general, în stare naturală, loessurile au o umiditate redusă datorită
drenajului bun pe verticală. Starea uscată şi conţinutul în săruri determină existenţa unei
coeziuni structurale ridicate, cu comportări specifice materialelor friabile, lipsite de
plasticitate. În contact cu apa, loessurile se desfac uşor, pierzându-şi coeziunea structurală.
Pământurile loessoide cuprind o gamă mai largă de fracţiuni granulometrice, uneori
praful fiind asociat cu o proporţie semnificativă de fracţiuni argiloase, alteori cu nisipuri
sau cu proporţii aproximativ egale ale celor trei părţi de bază. În ultimul caz rezultă o
compoziţie granulometrică specifică pământurilor denumite lut (lehm). Pământurile
loessoide, de regulă, au un colorit mai închis decât loessurile, datorat hidroxizilor de fier.
Canaliculele verticale cu urme de plante, deci macroporii se menţin, nu constituie un criteriu
de departajare. În schimb, pământurile loessoide nu au o coeziune structurală semnificativă
şi ca atare le lipseşte capacitatea de a se menţine în taluzuri verticale înalte, nu sunt uşor
erodabile şi nu se desfac în apă în mod energic.
Comportarea sub sarcină a loessurilor şi a pământurilor loessoide se poate caracteriza astfel:
- în stare uscată sunt pământuri rezistente şi de compresibilitate redusă;
- în stare umedă sunt pământuri slabe şi cu o compresibilitate ridicată. Pe teritoriul
României, pământurile sensibile la umezire (P.S.U.) sunt formate exclusiv din
loessuri şi pământuri loessoide. Uneori loessurile şi pământurile loessoide nu sunt
sensibile la umezire din cauza umidităţii naturale ridicate; alteori pământurile
loessoide din punct de vedere genetic au compoziţii granulometrice sau structuri
care nu permit manifestarea unei sensibilităţi la umezire. Pământurile care prezintă
cea mai mare sensibilitate la umezire sunt loessurile prăfoase, din această cauză sunt
denumite uneori loessuri tipice.
Pentru prevenirea degradării construcţiilor fundate pe terenuri sensibile la umezire se iau
următoarele măsuri:

72
- la proiectare, se ţine seama de posibilitatea cedării pe porţiuni limitate ale

terenului, din cauza infiltraţiilor de apă. Alcătuirea de ansamblu a fundaţiilor şi a
structurii de rezistenţă se concepe astfel încât micile „cedări” locale să fie
preluate de structura de rezistenţă. Tot în faza de concepţie se recomandă ca
purtătorii de lichide (canale de dejecţii, tuburi de canalizare, reţele de alimentare
cu apă) să nu fie amplasate în imediata apropiere a fundaţiilor. Dacă este absolut
necesară amplasarea acestora lângă fundaţii trebuie prevăzute măsuri speciale de
izolare sau de colectare a eventualelor „scăpări” de lichide şi dirijarea lor într-o
zonă care să nu afecteze talpa fundaţiei. Deformaţiile pământurilor sensibile la
umezire, sub greutatea proprie sau a încărcărilor repartizate fundaţiilor, cresc
brusc la umezire. Prevenirea acestor deformaţii se poate realiza prin:
- realizarea de perne de pământ umezit şi compactat cu ajutorul
maiurilor grele sau de pământ stabilizat cu ciment;
- compactarea de adâncime cu piloţi de pământ;
- umezirea prealabilă şi controlată a terenului de fundare, provocând
compactarea acestuia înainte de execuţia fundaţiilor.
Pentru protejarea fundaţiilor faţă de infiltrarea apei meteorice, trotuarele se construiesc cu
lăţimea mai mare de 1,00 m; când tasările inegale sunt mici se utilizează fundaţii cu rigiditate
corespunzătoare; dacă tasările inegale pot ajunge la valori mari, este necesară asigurarea unei
conlucrări spaţiale a elementelor structurale (fundaţii, planşee, pereţi, etc.). Sporirea rigidităţii
fundaţiilor se realizează prin crearea unor centuri de beton armat, amplasate la partea
superioară, respectiv inferioară a fundaţiei (fig.4.31).
Fig.4.31. Fundaţii la construcţii amplasate pe pământuri sensibile la umezire:
a -la perete exterior; b - la perete interior; 1 – bloc de fundaţie de clasă C8/10;

2 – soclu;3 – centură de beton armat de clasă C12/15;4 – beton de egalizare;
5 – hidroizolaţie;6 – pardoseală;7 – umplutură;8 – perete;9 – trotuar.
Centurile de beton armat au înălţimea de 15...20 cm, se execută din beton de clasă C12/15 şi se
armează cu 4...8 bare Ǿ 12...16 mm şi etrieri Ǿ 6 la 20...30 cm. Când construcţia are subsol se
prevăd centuri şi la nivelul planşeului peste subsol executate pe toată lăţimea pereţilor.
Adâncimea minimă de fundare se va lua de 1,00...2,50 m la ziduri exterioare şi de 0,60...2,00
m la pereţi interiori;

73
- la execuţie se recomandă să se scurteze la minimum perioada dintre săpătură şi

turnarea fundaţiilor, măsuri de interceptare a apei pluviale venite din afara zonei
de construcţie etc;
- la exploatare – un rol esenţial în prevenirea degradării construcţiilor fundate pe
asemenea terenuri îl are corecta exploatare a acestora;
- se iau măsuri severe de întreţinere a reţelelor purtătoare de apă (alimentare cu
apă, canalizare etc.); cele mai mici defecţiuni ar trebui depistate în cel mult 24 de
ore şi remediate în următoarele 24 de ore;
- băltirea apelor meteorice (bălţi cu adâncimea mai mare de 5 cm şi aria mai mare
de 3,00 m²) trebuie combinată prin măsuri de remediere a sistematizării verticale
a terenului din jurul construcţiei;
- se vor verifica în mod continuu trotuarele de protecţie, rigolele şi canalele de
scurgere din jurul clădirii, defecţiunile trebuie remediate în maximum 7 zile;
- se vor urmări periodic tasările (prin măsurători) pentru sesizarea eventualelor
tasări mai mari decât cele stabilite la proiectare şi deciderea măsurilor de
remediere.
4.5.2. Fundarea pe pământuri contractile
Pământurile contractile se referă la cele argiloase care la variaţii de umiditate suportă fenomene
de contracţii sau de umflări. Asemenea terenuri se întâlnesc în aproape toate regiunile ţării şi
mai ales în zonele subcarpatice din Oltenia şi Muntenia, în Podişul Transilvaniei; în zonele de
luncă şi terase din Podişul Moldovei. Aceste tipuri de terenuri se recunosc după faptul că
prezintă suprafeţe plane dispuse la băltire din cauza permeabilităţii reduse. În timp secetos
terenul se acoperă cu crăpături care au deschiderea de 5-10 cm şi adâncimi chiar de 2,00 m. În
cazul fundării pe asemenea terenuri se impune că adâncimea de fundare să fie suficient de mare
pentru a depăşi zona de variaţie sezonieră a umidităţii (1,50...2,00 m). În plus, se iau şi alte
măsuri simple care să prevină degradarea construcţiilor, rosturile de tasare se amplasează la cel
mult 50,00 m, se asigură acces uşor la conductele purtătoare de apă pentru control şi reparaţii,
se amenajează trotuarele etanşe de minimum 1,50 m lăţime pe un pat de pământ stabilizat etc.
(fig.4.32)
Fig.4.32. Fundaţie la un perete exterior pentru o construcţie amplasată în terenuri contractile:

1 – bloc de fundaţie; 2 – soclu; 3 – centură de beton armat;4 – perete; 5 – hidroizolaţie;
6 – trotuar; 7 – dop de mastic bituminos; 8 – pământ stabilizat; 9 – pinten; 10 – nisip grăunţos (5cm);
11 – umplutură.

74
La exterior se prevede o zonă de 40-50 cm lăţime umplută cu pământ stabilizat (pământ

argilos şi 40% nisip), în straturi de 20 cm grosime, compactate cu maiul. Sub talpa fundaţiei se
prevede un strat de 5 cm grosime nisip grăunţos, pentru a împiedica antrenarea fundaţiei în
cazul unor contracţii mari ale pământului. De asemenea, trebuie evitată stagnarea apelor de
suprafaţă la distanţe mai mici de 10,00 m în jurul fiecărei construcţii. Dacă fundaţia se
realizează în zona de variaţie sezonieră a umidităţii se iau măsuri constructive, aşa cum ar fi de
mărire a presiunii efective sub talpa fundaţiei, pentru a compensa presiunea de umflare prin
fundarea pereţilor pe reazeme izolate prin intermediul unor grinzi de fundaţii. Fundaţiile cu
descărcări pe reazeme izolate nu sunt indicate în cazul terenurilor cu tasări inegale şi în zonele
cu seismicitate mare (grad seismic 7,8 şi 9). Pentru a mări rigiditatea fundaţiilor se prevăd
centuri de beton armat de clasă C12/15, amplasate la partea inferioară şi superioară (soclu) a
fundaţiei. Centurile de beton armat au înălţimea de 15...20 cm, se execută din beton de clasă
C12/15 şi se armează cu 4...8 bare Ǿ 12...16 mm şi etrieri Ǿ6 la 20...30 cm. Când construcţia
are subsol se prevăd centuri şi la nivelul planşeului peste subsol executate pe toată lăţimea
pereţilor.
4.5.3. Fundarea pe pământuri compresibile
Din categoria pământurilor compresibile fac parte mâlurile, pământurile turboase, argilele cu
consistenţă redusă, prafurile argiloase, nisipurile în stare afânată şi pământurile îmbunătăţite
artificial prin îndesare mecanică sau hidromecanică etc. La aceste terenuri se vor realiza legături
între fundaţiile pereţilor sau fundaţiile izolate, precum şi a unor fundaţii cu contur închis în plan.
La construcţiile fără subsol, fundaţiile vor fi realizate cu câte o zonă armată (centură) amplasată
la partea superioară şi inferioară a elementului (fig.4.33).
Fig.4.33. Fundaţii la construcţii fără subsol, amplasate pe terenuri compresibile:

a – când lăţimea B ≤ 1,20 m şi înălţimea H ≤ 1,20 m; b – când B > 1,20 m şi H ≤ 2,00 m; c – când
B > 1,20 m şi H > 2,00 m; 1 – bloc de fundaţie; 2 – soclu; 3 – centură de beton armat; 4 – perete; 5 –
hidroizolaţie orizontală; 6 – beton de egalizare [11].
Se recomandă ca: h/a ≥ 0,7; h > 30 cm; c = 25...35 cm.

Armarea longitudinală a centurilor şi a tălpii de fundaţie se realizează cu bare de oţel-beton
OB37, cu diametrul minim de 10 mm şi secţiunea totală de minimum 4,6 cm², dar nu mai puţin
de 0,2% din suprafaţa zonei armate. Barele longitudinale, la colţuri şi intersecţii, se înnădesc
prin petrecere pe o lungime de 40 diametre (fig.4.34).

75
Fig.4.34. Petrecerea barelor longitudinale din centurile de beton armat ale fundaţiilor:
a – la colţuri; b – la intersecţii.
Armarea transversală a centurilor se realizează cu etrieri Ǿ6...8 mm dispuşi la 25 cm;

armarea transversală a tălpilor de fundaţie se face cu bare de oţel-beton cu diametrul maxim de
10 mm, dispuse la distanţă de 25 cm. La construcţiile cu subsol se prevede în pereţi câte o zonă
armată (centură) la nivelul pardoselii subsolului şi la nivelul planşeului peste subsol (fig.4.35).
Fig.4.35. Fundaţii la construcţii cu subsol amplasate pe terenuri compresibile:
a – când lăţimea B ≤ 1,50 m; b – când B > 1,50 m; 1 – bloc de fundaţie sau talpă; 2 – perete de
subsol; 3 – centură de beton armat; 4 – planşeu; 5 – perete; 6 – hidroizolaţie orizontală; 7 – nivel
pardoseală subsol; 8 – beton de egalizare [11].

76
În cazul structurilor cu solicitări importante la nivelul fundaţiilor se poate adopta o fundaţie

alcătuită în întregime din beton armat (fig.4.36).
Fig.4.36. Fundaţie supusă la solicitări mari pentru construcţii cu subsol, amplasate pe terenuri
compresibile:
1 – talpă armată; 2 – perete de subsol de beton armat; 3 – planşeu peste subsol; 4 – perete de
elevaţie;5–hidroizolaţie orizontală [11].

77
4.5.4. Fundaţii în regiuni seismice

Ţara noastră este într-o zonă seismică a Europei, cu focare seismice de mare profunzime,
de peste 90 km, în Munţii Vrancei, în care se produc cutremure de mare magnitudine, resimţite pe
o arie geografică întinsă. Zonarea macroseismică a teritoriului României prevede zone cu
intensitate seismică 6...9. În zonele cu intensitate seismică 7 sau mai mare, care ocupă o mare parte
din teritoriul României, se adoptă măsuri constructive de proiectare antiseismică. Încărcările
seismice produse de forţele de inerţie, ca urmare a mişcărilor seismice ale terenului, se consideră
convenţional ca forţe aplicate static, a căror mărime se determină ţinând seama de clasa de
importanţă a construcţiei, gradul de intensitate seismică al zonei de amplasare, natura terenului de
fundare şi caracteristicile dinamice ale construcţiei. Terenul de fundare, situat în partea superioară
a scoarţei terestre, supus mişcărilor pe verticală şi pe orizontală generate de undele seismice,
influenţează comportarea construcţiilor solicitate seismic. Terenurile de fundare alcătuite din
pământuri compresibile cum sunt nisipurile saturate afânate, umpluturile neconsolidate etc., sunt
nefavorabile şi din punct de vedere seismic, ca urmare a tasărilor care pot apărea din şocul seismic
sau al unor modificări ale structurii. Nisipurile fine saturate în stare afânată sunt susceptibile de
lichefiere: sub acţiunea seismică, presiunea apei din pori creşte brusc, presiunea efectivă se
anulează, contactul dintre granule dispare, iar nisipurile trec într-o stare de plutire. În ceea ce
priveşte sistemele de fundare, soluţiile folosite la fundarea în regiuni seismice sunt asemănătoare
cu cele recomandate la terenurile compresibile, adică se realizează o rigiditate sporită la fundaţii,
pereţii subsolului şi planşeul peste subsol. Pentru fundaţiile continue sub pereţi sunt interzise
folosirea de blocuri sau prefabricate nemolitizate. Dacă din calcul nu rezultă realizarea unei fundaţii
pe radier general sau pe tălpi încrucişate, fundaţiile izolate sub stâlpi la construcţiile în cadre se
unesc prin grinzi care împiedică deplasările independente ale stâlpilor sub acţiunea încărcărilor
seismice (fig.4.37), iar la fundaţiile rigide, izolate cu bloc de beton simplu şi cuzinet trebuie ancorat
cuzinetul de fundaţie. În cazul folosirii fundaţiilor de adâncime pe piloţi sau coloane trebuie
asigurate legături între pilot sau coloană şi radier în zona în care apar solicitări mari în timpul
cutremurelor.
Fig.4.37. Fundaţii izolate solidarizate cu grinzi [18].

78
1. Având în vedere cele învățate în acest subcapitol și ținând cont de spațiul avut la dispoziție, vă
rugăm sa comentați sau să răspundeți la următoarele întrebări:
a) Care sunt condițiile speciale de teren ?

b) Ce sunt pământurile sensibile la umezire ?
c) Ce sunt pământurile contractile ?
d) Ce sunt pământurile compresibile ?
Probleme speciale de fundare se întâlnesc în cazul pământurilor sensibile la umezire, al

Pământurile loessoide cuprind o gamă mai largă de fracţiuni granulometrice, uneori praful
fiind asociat cu o proporţie semnificativă de fracţiuni argiloase, alteori cu nisipuri sau cu
proporţii aproximativ egale ale celor trei părţi de bază. În ultimul caz rezultă o compoziţie
granulometrică specifică pământurilor denumite lut (lehm).
Pământurile loessoide, de regulă, au un colorit mai închis decât loessurile, datorat
hidroxizilor de fier. Canaliculele verticale cu urme de plante, deci macroporii se menţin, nu
constituie un criteriu de departajare.
În schimb, pământurile loessoide nu au o coeziune structurală semnificativă şi ca atare le
lipseşte capacitatea de a se menţine în taluzuri verticale înalte, nu sunt uşor erodabile şi nu se
desfac în apă în mod energic.
Comportarea sub sarcină a loessurilor şi a pământurilor loessoide se poate caracteriza astfel:
- în stare uscată sunt pământuri rezistente şi de compresibilitate redusă;
- în stare umedă sunt pământuri slabe şi cu o compresibilitate ridicată. Pe teritoriul
României, pământurile sensibile la umezire (P.S.U.) sunt formate exclusiv din loessuri
şi pământuri loessoide. Uneori loessurile şi pământurile loessoide nu sunt sensibile la
umezire din cauza umidităţii naturale ridicate; alteori pământurile loessoide din punct
de vedere genetic au compoziţii granulometrice sau structuri care nu permit
manifestarea unei sensibilităţi la umezire. Pământurile care prezintă cea mai mare
sensibilitate la umezire sunt loessurile prăfoase, din această cauză sunt denumite uneori
loessuri tipice.

79
4.5.2. Fundarea pe pământuri contractile

Pământurile contractile se referă la cele argiloase care la variaţii de umiditate suportă fenomene de
contracţii sau de umflări.
4.5.3. Fundarea pe pământuri compresibile
Din categoria pământurilor compresibile fac parte mâlurile, pământurile turboase, argilele
cu consistenţă redusă, prafurile argiloase, nisipurile în stare afânată şi pământurile îmbunătăţite
artificial prin îndesare mecanică sau hidromecanică etc. La aceste terenuri se vor realiza legături
între fundaţiile pereţilor sau fundaţiile izolate, precum şi a unor fundaţii cu contur închis în plan.
La construcţiile fără subsol, fundaţiile vor fi realizate cu câte o zonă armată (centură) amplasată la
partea superioară şi inferioară a elementului (fig.4.33).
4.6. FUNDAŢII INDIRECTE

Fundaţiile indirecte, numite şi de adâncime se execută cu scopul de a transmite încărcările la
terenul bun de fundare situat la adâncime mare (până la 30...40m adâncime) sau când nivelul apelor
freatice este ridicat, iar fundarea directă devine neeconomică. Fundaţiile indirecte sunt mai scumpe
decât cele directe şi necesită utilaje speciale şi personal calificat pentru execuţia lor. În această
categorie intră fundaţiile pe piloţi, pe puţuri, pe chesoane şi pe coloane.
4.6.1. Fundaţii pe piloţi
Piloţii sunt elemente de construcţie caracterizate printr-un raport mare (>20) între lungimea
„l” şi latura sau diametrul „d”, prin intermediul cărora încărcarea provenită de la construcţie se
transmite straturilor de teren rezistente situate la adâncime. Fundaţia pe piloţi constă dintr-un grup
de piloţi şi un radier care solidarizează capetele acestora. Radierul poate fi situat la suprafaţa
terenului sau sub acesta. Piloţii de lemn se leagă prin moaze (cleşti), iar deasupra lor se execută o
platformă din grinzi şi dulapi pe care reazemă fundaţia. Piloţii de beton armat şi de metal se
rigidizează prin executarea deasupra lor a unor fundaţii pe radier sau grinzi de beton armat.
Clasificarea piloţilor
Piloţii se pot clasifica după modul de transmitere al încărcărilor, după modul de execuţie, după
materialul de construcţie din care sunt alcătuiţi şi după modul de conlucrare cu terenul.
După modul în care piloţii transmit încărcările de la construcţie la teren se clasifică în:
- piloţi putători pe vârf, care străpung straturile neconsistente ale terenului şi se înfig în stratul
rezistent pe o adâncime de 1,00m (fig.4.47,a);

80
Fig.4.47. Transmiterea încărcărilor piloţilor la teren:
a) purtători pe vârf; b) flotanţi; N.T.S – nivelul terenului sistematizat; C.T.F – cota terenului
rezistent de fundare.
- piloţi flotanţi care transmit încărcările prin frecarea între suprafaţa laterală a pilotului şi
teren (fig.4.47,b).
După modul de execuţie, piloţii pot fi:

- executaţi pe loc;
- prefabricaţi.
După materialul din care se execută piloţii sunt:

- de lemn;
- de metal;
- beton armat.
După modul de conlucrare cu terenul, piloţii pot fi:

- piloţi de îndesare, realizaţi prin înfigere forţaţă fără extragerea pământului şi care au o
acţiune de îndesare în vecinătatea lor;
- piloţi de dislocare, realizaţi prin forare sau alte metode similare, care evacuează un anumit
volum de pământ şi îl înlocuiesc cu un material de construcţie.

81
Piloţi prefabricaţi
Piloţii prefabricaţi se realizează în uzină sau pe şantier, se transportă până la amplasamentul

construcţiei unde sunt înfipţi în pământ cu ajutorul unor utilaje specializate. Materialele de
construcţie din care se execută piloţi prefabricaţi sunt: lemnul, laminatele de oţel şi betonul armat.
Piloţii de lemn
Lemnul poate avea o durabilitate mare dacă este în permanentă sub sau într-un mediu uscat.
La variaţii de umiditate din pământ şi în special în zona unde nivelul apei freatice oscilează, cele
mai multe specii de lemn sunt supuse degradării. Lemnul amplasat în apa de mare este supus
degradării de organismele marine, iar în pământ este atacat de microorganisme, ciuperci şi insecte.
Piloţii de lemn se folosesc pentru executarea unor fundaţii mai ușoare în zone mlăştinoase, de
regulă pentru construcţii provizorii. La confecţionarea piloţilor se foloseşte lemnul rotund sau
ecarisat, de brad sau de stejar, având diametre de 25....40cm şi lungimi de 8...16m. Pe vârful
pilotului se fixează, de regulă, un sabot metalic, iar pe capul lui se amplasează un inel metalic
pentru a-l proteja în timpul baterii.
Piloţii metalici
Piloţii metalici se folosesc în terenuri diferite şi în cazul unor solicitări mari. Piloţii metalici
pot avea forme: cu profil în “H”, tubular şi casetaţi.
Pilotul cu profil în “H” prezintă o capacitate de rezistenţă mare, dar secţiunea profilului
are o grosime mică. Deoarece dislocă un volum mic de pământ, la înfigere nu produc frecări mari
şi se creează loc pentru eventualele obstacole întâlnite. Întrucât se înfig cu uşurinţă pot fi utilizaţi
în grupuri cu distanţe mici între piloţi. Aceşti piloţi sunt specifici categoriei, purtători pe vârf şi
utilizarea lor este raţională când vârful poate întâlni un strat de mare rezistenţă, cum ar fi o rocă
stâncoasă.
Piloţii tubulari şi casetaţi se caracterizează printr-o arie de dislocare mare, realizată cu o
secţiune metalică foarte mică. Dislocarea se obţine înfigând pilotul cu vârful închis printr-un dop;
uneori dopul se formează din pământ îndesat. Aceşti piloţi se folosesc în nisipuri, pietrişuri,
pământuri îndesabile şi lipsite de elemente mari. După atingerea cotei de fundare, interiorul
piloţilor este umplut cu beton simplu pentru a-i mări rezistenţa.
Piloţii prefabricaţi de beton armat se realizează din beton de clasă minimă C16/20, având
secţiunea pătrată cu latura de 20...45cm sau circulară, iar lungimea de 6...25m. Piloţii se armează
cu 4...8 bare longitudinal de 16...32mm diametru şi au armătura transversală sub formă de etrieri
sau fretă de oţel-beton cu diametru de 6...8mm.
Vârful pilotului se întăreşte cu un dorn metalic (sabot) sudat de barele longitudinale, iar capul
pilotului, se armează cu plase sau prin îndesirea etrierilor sau a fretei. Piloţii de beton armat au
capacitate mare, sunt rezistenţi în medii umede, însă au un consum mare de oţel-beton.
Piloţii se introduc în teren prin: batere, vibrare şi vibropercuţie, înşurubare şi subspălare cu un jet
de apă sub presiune în zona vârfului şi pe suprafaţa laterală a pilotului. La introducerea unui pilot
82
în pământ prin batere se foloseşte soneta. Sonetele sunt construcţii metalice sau de lemn, care
servesc la ridicarea piloţilor în poziţie verticală, menţinerea lor în această poziţie în timpul baterii
şi ghidarea berbecului în cădere pe capul pilotului. La introducerea în pământ a piloţilor de lemn
se folosesc berbeci cu greutatea de 100...1800 daN, manevraţi cu un troliu de mână. Pentru
introducerea piloţilor de beton armat se folosesc berbeci cu greutatea de 1500...2000 daN, acţionaţi
cu trolii mecanice, berbeci cu cilindru, berbeci cu diesel, berbeci cu cadenţă rapidă, acţionaţi cu
abur sau cu aer comprimat. Pentru realizarea dispozitivului de batere a piloţilor se echipează cu
sonete utilaje cum ar fi: excavatoare, dragline, macarale etc.
Piloţii sunt înfipţi în pământ cu ajutorul prelungitorului metalic (fetiţă), care se montează pe capul
pilotului, între acesta şi berbec. Înfigerea prin vibrare se realizează înlocuind berbecul cu un
vibrator numit şi vibrosonetă care se fixează pe capul pilotului, care imprimă vibraţii forţate.
Înfigerea piloţilor prin înşurubare constă prin prezenţa unui sabot metalic cu aripioare elicoidale.
Piloţi executaţi pe loc
Piloţii executaţi pe loc prezintă, în raport cu piloţii prefabricaţi, următoarele avantaje:
- consum mai redus de metal (de 2,5...3,5 ori);
- pot fi realizaţi la diametre mai mari, fără a necesita utilaje grele de manipulare sau de
înfigere în pământ;
- se evită trepidaţiile şi zgomotele produse de utilajele de batere;
- se asigură execuţia pilotului chiar atunci când sunt străbătute straturi în care înfigerea
piloţilor este dificilă şi ar putea produce fisurarea lor.
Piloţii foraţi se realizează prin betonarea unui foraj după introducerea unei armături sub
formă de carcasă. Procedeele folosite pentru realizarea forajului pot fi:
- forare uscată;
- forare hidraulică;
- forare cu tubare (cămăşuială metalică), recuperată sau pierdută.
Pentru a mări capacitatea portantă a piloţilor se foloseşte procedeul legării bazei forajului
prin crearea unui bulb, cu dispozitive mecanice sau prin mici explozii dirijate în foraj.
Pentru pereţii foraţi, se aleg utilaje de execuţie în funcţie de stratificarea terenului, de
existenţa apei freatice şi de capacitatea portantă pe pilot astfel:
- pentru pământurile argiloase fără apă freatică (foraj uscat) se folosesc foreze rotative cu
randament mare, pereţii forajului neavând nevoie de a fi susţinuţi (tubaţi);
- la pământurile argiloase-nisipoase, situate sub nivelul apei freatice se folosesc foreze
rotative, combinate cu un sistem de protejare a forajului;

83
- în terenurile cu bolovani, pietriş sau umplutură se folosesc foreze cu graifăr (Benoto,

Bade etc,), prevăzute şi cu instalaţii de tubare, deoarece se lucrează, de regulă, sub
nivelul apei freatice. La armarea pereţilor foraţi, barele longitudinale se amplasează
simetric faţă de axa verticală a pilotului şi depăşesc capătul pilotului pentru a fi
înglobate în radierul fundaţiei. În cazul piloţilor cu lungimi mai mari de 10 m, carcasa
se realizează din tronsoane care se îmbină prin sudură. Carcasa metalică se prevede cu
distanţieri rigizi la 1,0...3,0 m, care permit o alunecare uşoară a acesteia pe pereţii
forajului sau ai tubajului. Betonarea forajului uscat se face obligatoriu cu ajutorul unui
burlan prevăzut cu pâlnie la partea superioară. Pentru evitarea segregării betonului,
burlanul trebuie menţinut tot timpul înecat pe o lungime de aproximativ 1m în masa
betonului. Atunci când turnarea mecanizată se face cu pompa, furtunul acesteia se
coboară până aproape de partea inferioară a forajului.
Piloţii cu tub metalic pierdut se execută prin introducerea în teren a unui tub de tablă
subţire de 1...3mm, prin batere cu o sondă sau prin forare. După ce tubul metalic a ajuns la
adâncimea necesară se continuă forarea pe 30...40 cm, iar în spaţiul creat sub tub se introduce un
burghiu special care sapă un bulb cu o secţiune mai mare ca secţiunea tubului. Bulbul şi tubul
metalic se betonează după introducerea armăturii.
Piloţii cu tub metalic recuperabil pot fi de ţip: Franki, Benoto, Wolfholtz, Simplex etc.
Piloţii executaţi prin procedeul Franki folosesc tuburi metalice cu diametrul de 30...40 cm
care se înnădesc prin mufare. Tubul se aşază pe teren în poziţie verticală şi se umple cu beton de
consistenţă vârtos pe aproximativ 1,00m înălţime. Se aplică betonului lovituri uşoare cu o mandrină
de aproximativ 20 daN greutate pentru compactare. Continuând cu lovituri de la înălţime mai mare,
tubul se înfige în pământ până la cota stabilită. Tubul se ancorează de sonetă cu cabluri, iar prin
continuarea aplicării loviturilor cu mandrina, dopul de beton este dislocat şi răspândit în pământ.
După introducerea armăturii în tub se continuă betonarea, ridicând simultan tubul cu ajutorul
cablurilor fixate de sonetă.
Piloţii Benoto se execută cu ajutorul unei instalaţii de forare tubată, în care tubul de
protecţie se introduce concomitent cu forarea. Tubul este prevăzut la partea inferioară cu o freză
de tăiere a pământului, care are o mişcare de rotire alternativă prin intermediul unui sistem
hidraulic. În interiorul tubului se sapă cu ajutorul unei cupe graifăr de formă specială, iar betonarea
se realizează concomitent cu extragerea tubului cu dispozitive speciale.
4.6.2. Fundaţii pe chesoane.

Chesoanele sunt elemente de construcţie de lemn, metal, beton sau beton armat în formă de
cutie, care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din interiorul lui. Chesoanele pot
fi deschise sau cu aer comprimat.
Fundaţiile pe chesoane deschise (fig.4.48) se utilizează în terenuri îmbibate cu apă când terenul
bun de fundare se găseşte la maximum 5,00 m adâncime faţă de nivelul apei subterane. Chesonul
are numai pereţi laterali şi diafragme interioare orizontale de rigidizare.
84
Fig.4.48. Fundaţii pe chesoane deschise.
Forma în plan poate fi: dreptunghiulară, circulară, pătrată, eliptică etc. Pentru a facilita
pătrunderea chesonului în pământ, partea inferioară a pereţilor este prevăzută cu un cuţit din oţel
laminat.
Pentru introducerea în teren a chesonului se sapă şi se îndepărtează pământul din interior,
dând posibilitatea cuţitului să se afunde mai adânc sub greutatea proprie a chesonului.
Când chesonul de beton sau beton armat se toarnă la faţa locului, pereţii se execută pe
tronsoane de 1,00...1,50m înălţime.
Scufundarea se face continuu pe înălţimea unui tronson, apoi se întrerupe, se cofrează şi se
toarnă tronsonul următor. Săparea pământului din interiorul chesonului se face manual sau mecanic
(graifăre, drăgi cu lanţ) sau jet cu apă sub presiune. După ce chesonul a ajuns la cotă din proiect,
se umple cu beton simplu, ciclopian sau piatră.
Fundaţiile pe chesoane cu aer comprimat se folosesc când terenul bun de fundare se
găseşte la adâncime mare faţă de nivelul apei freatice sau când în teren se găsesc obstacole
(bolovăniş, stânci, fundaţii vechi etc.) din care cauză nu se pot executa fundaţii pe piloţi sau
chesoane deschise. Chesonul se execută în mod obişnuit din beton armat.
Chesonul cu aer comprimat (fig.4.49) cuprinde chesonul propriu-zis, masivul de zidărie şi
instalaţia de exploatare.

85
Fig. 4.49. Cheson cu aer comprimat:

1 – cheson; 2 – coș de acces; 3 – campană; 4 – cameră de lucru; 5 - cămășuială; 6 – masivul de
zidărie al fundației [11].
Chesonul are forma unei cutii, închisă numai la partea superioară, de formă pătrată sau
dreptunghiulară în plan. Pereţii şi planşeul chesonului delimitează spaţiul de lucru care are o
înălţime liberă de 2,00...2,20m şi în care se creează o presiune de aer mai mare decât presiunea
coloanei de apă din exterior. La partea superioară a chesonului, un sistem de pereţi de contur
asigură sprijinirea malurilor rămase în urma chesonului. Pentru accesul muncitorilor în camera de
lucru şi pentru evacuarea pământului săpat este prevăzut un coş vertical de acces şi o campană.
Campana (ecluza) serveşte la introducerea şi scoaterea muncitorilor şi a materialelor în, şi din
cheson, fără a se reduce presiunea din camera de lucru. Campana este prevăzută cu anexe numite
sasuri, în care se face trecerea muncitorilor treptat de la presiunea atmosferică la presiunea înaltă
din camera de lucru şi invers. Adâncimea maximă până la care poate ajunge un cheson cu aer
comprimat este de 35,00m sub nivelul apei. După ce s-a ajuns la adâncimea de fundare, camera de
lucru se umple cu beton sau alte materiale.
4.6.3. Fundaţii pe coloane

Coloanele sunt elemente de construcţie de formă tubulară, de diametru mare, de beton armat
sau de metal, care se introduc în pământ prin vibrare sau prin forare-excavare şi se umplu apoi cu
beton armat. Se diferenţiază trei categorii de coloane:
- coloane – piloţi, alcătuite din pioţi prefabricaţi, centrifugaţi, cu diametre de
0,4...1,0m având grosimea pereţilor 8-12cm, asamblate din tronsoane de 8...12m;
- coloane propriu-zise, alcătuite din tuburi cu diametre de 1,2...2,5m, având
grosimea de 12 cm, asamblate din tronsoane de 6,0...10,0m;
- coloane – puţuri, alcătuite din tuburi cu diametre 3,0...6,0m, având grosimea
pereţilor de 14cm, asamblate din tronsoane de 6...8m lungime. Coloanele pot fi
introduse în teren până la o adâncime de 40,0m. După atingerea cotei de fundare şi
introducerea armăturii sub formă de carcasă, coloanele se umplu cu beton.
86
a) Ce sunt fundațiile indirecte ?

b) Definirea piloților
c) Clasificarea piloților
d) Ce sunt chesoanele ?
e) Cîte tipuri de chesone sunt ?
f) Ce sunt coloanele folosite pentru fundații ?
Fundaţiile indirecte, numite şi de adâncime se execută cu scopul de a transmite încărcările la

4.6.1. Fundaţii pe piloţi
Piloţii sunt elemente de construcţie caracterizate printr-un raport mare (>20) între lungimea
„l” şi latura sau diametrul „d”, prin intermediul cărora încărcarea provenită de la construcţie se
transmite straturilor de teren rezistente situate la adâncime. Fundaţia pe piloţi constă dintr-un grup
de piloţi şi un radier care solidarizează capetele acestora. Radierul poate fi situat la suprafaţa
terenului sau sub acesta. Piloţii de lemn se leagă prin moaze (cleşti), iar deasupra lor se execută o
platformă din grinzi şi dulapi pe care reazemă fundaţia. Piloţii de beton armat şi de metal se
rigidizează prin executarea deasupra lor a unor fundaţii pe radier sau grinzi de beton armat.
Clasificarea piloţilor
Piloţii se pot clasifica după modul de transmitere al încărcărilor, după modul de execuţie, după
teren (fig.4.47,b).

87

- prefabricaţi.
- de lemn;
- de metal;
- beton armat.

4.6.2. Fundaţii pe chesoane.

Chesoanele sunt elemente de construcţie de lemn, metal, beton sau beton armat în formă de
cutie, care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din interiorul lui. Chesoanele pot
fi deschise sau cu aer comprimat.
Fundaţiile pe chesoane cu aer comprimat se folosesc când terenul bun de fundare se
găseşte la adâncime mare faţă de nivelul apei freatice sau când în teren se găsesc obstacole
(bolovăniş, stânci, fundaţii vechi etc.) din care cauză nu se pot executa fundaţii pe piloţi sau
chesoane deschise. Chesonul se execută în mod obişnuit din beton armat.
Chesonul cu aer comprimat (fig.4.49) cuprinde chesonul propriu-zis, masivul de zidărie şi
instalaţia de exploatare.
Chesonul are forma unei cutii, închisă numai la partea superioară, de formă pătrată sau
dreptunghiulară în plan. Pereţii şi planşeul chesonului delimitează spaţiul de lucru care are o
înălţime liberă de 2,00...2,20m şi în care se creează o presiune de aer mai mare decât presiunea
coloanei de apă din exterior. La partea superioară a chesonului, un sistem de pereţi de contur
asigură sprijinirea malurilor rămase în urma chesonului. Pentru accesul muncitorilor în camera de
lucru şi pentru evacuarea pământului săpat este prevăzut un coş vertical de acces şi o campană.
Campana (ecluza) serveşte la introducerea şi scoaterea muncitorilor şi a materialelor în, şi din
cheson, fără a se reduce presiunea din camera de lucru. Campana este prevăzută cu anexe numite
sasuri, în care se face trecerea muncitorilor treptat de la presiunea atmosferică la presiunea înaltă
din camera de lucru şi invers. Adâncimea maximă până la care poate ajunge un cheson cu aer
comprimat este de 35,00m sub nivelul apei. După ce s-a ajuns la adâncimea de fundare, camera de
lucru se umple cu beton sau alte materiale.
4.6.3. Fundaţii pe coloane

Coloanele sunt elemente de construcţie de formă tubulară, de diametru mare, de beton armat
sau de metal, care se introduc în pământ prin vibrare sau prin forare-excavare şi se umplu apoi cu
beton armat. Se diferenţiază trei categorii de coloane:

88
- coloane – piloţi, alcătuite din pioţi prefabricaţi, centrifugaţi, cu diametre de

0,4...1,0m având grosimea pereţilor 8-12cm, asamblate din tronsoane de 8...12m;
- coloane propriu-zise, alcătuite din tuburi cu diametre de 1,2...2,5m, având
grosimea de 12 cm, asamblate din tronsoane de 6,0...10,0m;
- coloane – puţuri, alcătuite din tuburi cu diametre 3,0...6,0m, având grosimea
pereţilor de 14cm, asamblate din tronsoane de 6...8m lungime. Coloanele pot fi
introduse în teren până la o adâncime de 40,0m. După atingerea cotei de fundare şi
introducerea armăturii sub formă de carcasă, coloanele se umplu cu beton.

AUTOEVALUARE
Întrebarea I
a) Fundaţia este partea structurii de rezistenţă a unei construcţii, situată sub nivelul terenului
natural, prin care se realizează încastrarea construcţiei şi transmiterea încărcărilor date de aceasta
terenului de fundare, astfel încât să nu fie depăşită capacitatea portantă a terenului, iar tasările care
rezultă să fie cât mai uniforme şi în limite admise de standarde.
b) Criteriile de clasificare a fundațiilor sunt: adâncimea de fundare, modul de execuție față de
nivelul apei freatice, materiale folosite, forma în plan și tehnologia de execuție
c) Alegerea tipului de fundaţie este rezultatul unei analize tehnico-economice, care să ţină cont de:
caracteristicile terenului de fundare (stabilite prin studiul geotehnic), particularităţile constructive
şi funcţionale ale clădirii, gradul de importanţă a clădirii, gradul de protecţie antiseismică, condiţii
climatice şi hidrogeologice etc.
Întrebarea a II-a
a) Cota de fundare reprezintă adâncimea la care are loc contactul dintre talpa fundaţiei şi terenul
măsurat de la suprafaţa terenului sistematizat.
b) Cota de fundare se stabileşte în funcţie de următoarele criterii: cota minimă de îngheţ, cota
fundaţiilor vecine, cota apelor subterane, cota stratului bun de fundare, adâncimea de afuiere,
particularităţile funcţionale ale clădirii etc.
c) Adâncimea de îngheţ este definită ca fiind nivelul cel mai coborât al izotermei 0ºC.
d) Adâncimea pe care se produce eroziunea la fundațiile aflate în cursuri de apă se numește
adâncime de afuiere.

89
Întrebarea a III-a
a) Fundaţiile directe, numite şi fundaţii de suprafaţă sau de mică adâncime sunt acelea amplasate
în general la 1-2 m, până la 6 m de la suprafaţa terenului, unde se găseşte stratul bun de fundare.
b) Fundaţiile rigide pot prelua numai eforturi de compresiune.
c) Fundaţiile elastice pot prelua atât eforturi de compresiune cât și de întindere.
d) Suprafaţa de contact a fundaţiei cu terenul de fundare se numeşte talpa fundaţiei.
e) Fundaţiile continue sub pereți din beton simplu, după forma secţiunii transversale pot fi
f) Fundațiile elastice sub pereți în secțiune transversală pot fi dreptunghiulare, teșite și sub formă
de grindă întoarsă.
g) Fundaţiile izolate sub stâlpi sunt de două tipuri: fundaţii cu bloc de beton simplu şi cuzinet de
beton armat (rigide) şi fundaţii cu talpă de beton armat (elastice).
h) Radierul este o placă continuă, care se execută sub construcţie, pe toată suprafaţa construcţiei,
depăşind perimetrul acesteia cu 0,50...1,00 m. Radierele de beton armat se mai utilizează când este
necesară o rigidizare generală la baza construcţiei; în cazul fundării pe pământuri neomogene şi
compresibile, la subsoluri şi construcţii îngropate, situate în pânza freatică şi la care este necesară
realizarea unei cuve etanşe. Radierele pot fi alcătuite astfel:
- cu plăci şi grinzi la construcţii pe cadre, plăcile sunt armate pe două direcţii şi reazemă pe
o reţea de grinzi sau pe grinzi principale şi secundare;
- planşee-ciupercă (dală groasă - cu îngroşare sub formă de capitel în dreptul stâlpilor) pentru
silozuri, depozite subterane, rezervoare îngropate (fig.4.19).
La construcţiile cu încărcări mari şi asimetrice, radierul se execută sub forma unei plăci de grosime
mare 0,80...1,20 m, pe care stâlpii reazemă fără capiteluri.
Întrebarea a IV-a
a) Probleme speciale de fundare se întâlnesc în cazul pământurilor sensibile la umezire, al
b) Pământurile sensibile la umezire se caracterizează prin compoziție granulometrică uniformă în

care predomină fracțiunea praf. În contact cu apa pământurile sensibile la umezire se desfac ușor
pierzându-și coeziunea structurală.
c) Pământurile contractile se referă la cele argiloase care la variaţii de umiditate suportă fenomene
de contracţii sau de umflări.
d) Pământurile compresibile sunt reprezentate de: mâluri, pământuri turboase, argile cu consistență
redusă, prafuri argiloase, nisipuri în stare afânată, pământuri îmbunătățite artificial prin îndesare
mecanică sau hidromecanică.

90
Întrebarea a V-a
a) Fundaţiile indirecte, numite şi de adâncime se execută cu scopul de a transmite încărcările la
b) Piloţii sunt elemente de construcţie caracterizate printr-un raport mare (>20) între lungimea „l”
şi latura sau diametrul „d”, prin intermediul cărora încărcarea provenită de la construcţie se
transmite straturilor de teren rezistente situate la adâncime.
c) Piloţii se pot clasifica după modul de transmitere al încărcărilor, după modul de execuţie, după
teren (fig.4.47,b).

- prefabricaţi.

- de lemn;
- de metal;
- beton armat.

d) Chesoanele sunt elemente de construcţie de lemn, metal, beton sau beton armat în formă de
cutie, care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului din interiorul lui.
e) Chesoanele pot fi deschise sau cu aer comprimat.
f) Coloanele sunt elemente de construcţie de formă tubulară, de diametru mare, de beton armat sau
de metal, care se introduc în pământ prin vibrare sau prin forare-excavare şi se umplu apoi cu beton
armat.

91
Întrebările / cerințele la care trebuie să raspundeți sunt următoarele (punctajul este

precizat la fiecare):
1. Ce reprezintă cota de fundare și cum se stabilește ? (3 p)

2. Ce tipuri de fundații prefabricate cunoașteți ? (3 p)
3. Prezentați fundațiile pe chesoane. (3 p)


92
CAPITOLUL 5
PEREŢI (ZIDURI)
Cuprins: Pagina

5.2. Condiții tehnico-economice analizate la proiectarea pereților 93
5.3. Clasificarea pereților 95
5.4. Pereți de zidărie 98
5.6. Lucrarea de verificare numarul 5 119
5.7. Bibliografia minimală 119
 Definirea pereților
 Condiții tehnico-economice analizate la proiectarea pereților
 Clasificarea pereților
 Pereți de zidărie
 Clasificarea pereților de zidărie
5.2. CONDIȚII TEHNICO-ECONOMICE ANALIZATE LA PROIECTAREA

PEREȚILOR
Pereţii sau zidurile sunt elemente de construcţie verticale la care raportul dintre lungime şi
grosime este mai mare de 3 şi îndeplinesc următoarele roluri:
- închid clădirea spre exterior şi o compartimentează în interior;
- asigură izolarea termică şi fonică;
- pot fi elemente de rezistenţă, preluând şi transmiţând fundaţiilor încărcările de la grinzi,
planşee şi acoperişuri;
- sunt suportul unor instalaţii, utilaje sau izolaţii speciale.
Pereţii exteriori trebuie să fie ca un filtru, care să permită sau să favorizeze trecerea unor elemente
din exterior spre interior sau invers şi oprirea altora într-unul sau în ambele sensuri (fig.5.1).
Fig.5.1. Perete exterior având rol de filtru.

93
Pereţii ocupă într-o clădire partea cea mai importantă ca volum de muncă şi consum de materiale
de construcţie şi de aceea, în funcţie de destinaţia lor, trebuie alese materialele şi procedeele cele
mai eficiente.
La proiectarea pereţilor se analizează următoarele condiţii tehnico-economice:
- durabilitatea; pereţii trebuie să aibă aceeaşi durată de exploatare ca structura de rezistenţă;
- rezistenţa la foc; limita de rezistenţă la foc trebuie să fie de 2÷5 ore, în funcţie de materialul
din care se execută;
- grosimea; tendinţa actuală este de a reduce grosimea pereţilor în vederea măririi suprafeţei
utile şi a micşorării greutăţii clădirii;
- greutatea; depinde de material şi grosimea peretelui, trebuie să fie cât mai redusă şi se
obţine prin folosirea de materiale uşoare;
- rezistenţa mecanică; pereţii trebuie să reziste la încărcările transmise de grinzi, planşee,
acoperişuri, acţiunea vântului şi a seismului;
- rezistenţa la umiditate; pereţii trebuie să fie impermeabili la precipitaţiile atmosferice;
- elasticitatea; când pereţii se execută cu rosturi, aceastea trebuie să permită toate mişcările
panourilor provenite din contracţie, dilatare, tasare etc;
- izolare termică şi fonică; pereţii trebuie să împiedice pierderile de căldură şi transmiterea
zgomotelor;
- mobilitatea; se urmăreşte execuţia şi montarea uşoară, cu posibilităţi de reparare şi înlocuire
fără lucrări complicate şi costisitoare;
- sistemul de montaj; pereţii prefabricaţi uşori se vor monta pe cât posibil din interior fără
schelă sau cu o schelă uşoară. Pereţii din prefabricate grele trebuie să corespundă capacităţii
de ridicare a utilajelor;
- sistemul de prindere al pereţilor prefabricaţi trebuie să fie sigur, uşor de executat şi pe cât
posibil fără procese umede;
- aspectul arhitectural-estetic; pereţii trebuie să fie finisaţi corespunzător, fără neregularităţi
şi asperităţi, cu o mare varietate de culori, uşor de spălat şi de întreţinut;
- economico-organizatorice; se referă la costul investiţiei, al cheltuielilor de exploatare, al
consumului de energie, elemente care influenţează alegerea tipului de pereţi şi a tehnologiei
de execuţie.
a) Cum trebuie să fie durabilitatea pereților ?

b) Ce valoare trebuie sa aibă limita de rezistență la foc ?
c) Cum trebuie să fie sistemul de prindere al pereților prefabricați ?

94
La proiectarea pereţilor se analizează următoarele condiţii tehnico-economice:

- durabilitatea; pereţii trebuie să aibă aceeaşi durată de exploatare ca structura de rezistenţă;
- rezistenţa la foc; limita de rezistenţă la foc trebuie să fie de 2÷5 ore, în funcţie de materialul
din care se execută;
- grosimea; tendinţa actuală este de a reduce grosimea pereţilor în vederea măririi suprafeţei
utile şi a micşorării greutăţii clădirii;
- greutatea; depinde de material şi grosimea peretelui, trebuie să fie cât mai redusă şi se
obţine prin folosirea de materiale uşoare;
- rezistenţa mecanică; pereţii trebuie să reziste la încărcările transmise de grinzi, planşee,
acoperişuri, acţiunea vântului şi a seismului;
- rezistenţa la umiditate; pereţii trebuie să fie impermeabili la precipitaţiile atmosferice;
- elasticitatea; când pereţii se execută cu rosturi, aceastea trebuie să permită toate mişcările
panourilor provenite din contracţie, dilatare, tasare etc;
- izolare termică şi fonică; pereţii trebuie să împiedice pierderile de căldură şi transmiterea
zgomotelor;
- mobilitatea; se urmăreşte execuţia şi montarea uşoară, cu posibilităţi de reparare şi înlocuire
fără lucrări complicate şi costisitoare;
- sistemul de montaj; pereţii prefabricaţi uşori se vor monta pe cât posibil din interior fără
schelă sau cu o schelă uşoară. Pereţii din prefabricate grele trebuie să corespundă capacităţii
de ridicare a utilajelor;
- sistemul de prindere al pereţilor prefabricaţi trebuie să fie sigur, uşor de executat şi pe cât
posibil fără procese umede;
- aspectul arhitectural-estetic; pereţii trebuie să fie finisaţi corespunzător, fără neregularităţi
şi asperităţi, cu o mare varietate de culori, uşor de spălat şi de întreţinut;
- economico-organizatorice; se referă la costul investiţiei, al cheltuielilor de exploatare, al
consumului de energie, elemente care influenţează alegerea tipului de pereţi şi a tehnologiei
de execuţie.
5.3. CLASIFICAREA PEREŢILOR

După materialul din care sunt alcătuiţi se disting:
- pereţi de lemn;
- pereţi de piatră naturală;
- pereţi de cărămidă;
- pereţi de beton şi beton armat;
- pereţi de lut;
- pereţi de elemente metalice;
- pereţi de sticlă;
95
- pereţi de beton celular autoclavizat (b.c.a.);

- pereţi de beton celular uşor neautoclavizat (b.c.u.);
- pereţi de materiale plastice;
- pereţi de ipsos;
- pereţi de gips-carton.
După rolul în clădire, întâlnim:
- pereţi de rezistenţă (portanţi) care preiau şi transmit la fundaţii în afară de greutatea proprie
şi încărcările provenite de la grinzi, planşee, acoperişuri etc;
- autoportanţi (de umplutură sau despărţitori) care au fundaţie proprie şi transmit acesteia
numai greutatea proprie;
- pereţi purtaţi (de umplutură sau despărţitori) care nu au fundaţie proprie şi sunt prinşi de alte
elemente de rezistenţă (stâlpi, grinzi) sau sunt aşezaţi pe planşeele clădirilor.
După poziţia în clădire, sunt:
- pereţi situaţi sub nivelul terenului natural (de subsol);
- pereţi amplasaţi deasupra terenului natural (faţade, calcane, transversali, longitudinali etc.);
- pereţi exteriori;
- pereţi interiori.
După modul de execuţie, întâlnim:
- pereţi executaţi monolit, prin turnare (lut, beton);
- pereţi executaţi prin zidărie de cărămizi, blocuri ceramice, blocuri din beton celular
autoclavizat (b.c.a.), blocuri din beton etc., mortare de zidărie, agrafe metalice şi adezivi
sintetici;
- pereţi executaţi prin montare de elemente prefabricate din beton armat, lemn, metale şi
materiale uşoare şi de asamblare.
După modul de alcătuire, pot fi:
- pereţi cu structură omogenă;
- pereţi cu structură neomogenă.
a) Criterii de clasificare.
b) Clasificarea pereților după rolul avut în clădire.
c) Clasificarea pereților după modul de execuție.

96
După materialul din care sunt alcătuiţi se disting:

- pereţi de lemn;
- pereţi de piatră naturală;
- pereţi de cărămidă;
- pereţi de beton şi beton armat;
- pereţi de lut;
- pereţi de elemente metalice;
- pereţi de sticlă;
- pereţi de beton celular autoclavizat (b.c.a.);
- pereţi de beton celular uşor neautoclavizat (b.c.u.);
- pereţi de materiale plastice;
- pereţi de ipsos;
- pereţi de gips-carton.
După rolul în clădire, întâlnim:
După poziţia în clădire, sunt:
- pereţi situaţi sub nivelul terenului natural (de subsol);
- pereţi amplasaţi deasupra terenului natural (faţade, calcane, transversali, longitudinali etc.);
- pereţi exteriori;
- pereţi interiori.
După modul de execuţie, întâlnim:
sintetici;
După modul de alcătuire, pot fi:
- pereţi cu structură omogenă;
- pereţi cu structură neomogenă.
5.4. PEREŢI DE ZIDĂRIE

97
Pereţii de zidărie sunt alcătuiţi din blocuri de piatră naturală sau artificială de diferite forme şi
mărimi, aşezate după anumite reguli şi materiale de legătură. Elementele componente ale unui
perete de zidărie, denumit şi zid, sunt:
- blocurile (corpurile), care pot fi din : piatră naturală brută, cioplită, lucrată, piatră artificială
arsă (cărămizi şi blocuri ceramice) sau piatră artificială nearsă (blocuri de beton, de lut, de
beton celular autoclavizat sau de beton celular uşor neautoclavizat);
- materialele de legătură, care în mod frecvent sunt reprezentate de mortarul de zidărie de
diferite tipuri şi mărci, dar pot fi şi adezivi sintetici sau agrafe metalice. Sunt şi cazuri (rare)
când zidăriile sunt realizate fără materiale de legătură, fiind denumite zidării uscate.
Aspectul final al pereţilor este dat de tencuieli, zugrăveli, tapete, placaje şi vopsitorii, care fac parte
din lucrări de finisaj. Există şi varianta pereţilor realizaţi din zidărie aparentă, deci fără acoperiri.
Ea este o zidărie executată mai îngrijit, care presupune folosirea unor materiale de calitate
superioară (de exemplu cărămizi mai bine arse, cu muchii bine conformate, cu un colorit uniform)
şi tratarea specială a rosturilor. Comportarea unui perete de zidărie este în funcţie de calităţile
materialului din care sunt alcătuite blocurile şi de materialul de legătură. Blocurile din care se
realizează zidăria se aşază unele lângă altele, formând aşa-zisele rânduri orizontale (R1, R2,...,Rn).
Între două blocuri alăturate rămâne un spaţiu numit rost vertical (rv) umplut cu mortar de zidărie.
Între două rânduri de zidărie se prevede un spaţiu umplut cu mortar numit rost orizontal (ro).
Grosimea rosturilor orizontale este de maximum 12 mm, iar a celor verticale de 10 mm, când pereţii
se execută din cărămidă. Dacă pereţii se realizează din blocuri de beton celular autoclavizat sau din
blocuri de beton, grosimea rosturilor orizontale şi verticale va fi de 10 mm. Rosturile pot fi pline
sau umplute cu mortar de zidărie până la 10÷15 mm de faţa văzută. Pentru pereţii de zidărie brută
care nu se tencuiesc, se recomandă rosturi pline, care asigură o legătură mai bună. Când zidăria se
tencuieşte, se folosesc rosturi goale pentru ca mortarul de tencuială să pătrundă în spaţiile rămase,
rezultând o legătură bună. Rosturile verticale şi orizontale trebuie bine umplute cu mortar de zidărie
şi de tencuială pentru a nu periclita stabilitatea pereţilor. La realizarea pereţilor de zidărie trebuie
ca spaţiul (rostul vertical) pe verticală dintre două blocuri de piatră naturală sau artificială să aibă
deasupra cât şi dedesubt un plin (fig. 5.2).
Fig.5.2. Perete de zidărie:
R1...R2-rânduri orizontale; r0-rosturi orizontale; rv-rosturi verticale; N.T.S.-cota terenului

sistematizat.

98
Rândurile de blocuri din piatră naturală sau artificială împreună cu rosturile orizontale adiacente
poartă denumirea de asize. Dimensiunea pe orizontală a unui bloc în faţa văzută formează
lungimea blocului. Dimensiunea pe verticală a unui bloc la faţa văzută formează înălţimea
blocului şi corespunde cu înălţimea rândului. Dimensiunea blocului orizontal care este transversal
peretelui de zidărie se numeşte coadă. Suprafaţa exterioară a zidăriei se numeşte parament, iar
faţa văzută apareiaj.
Rosturile verticale de la două rânduri succesive se decalează cu o valoare în funcţie de lungimea
blocului de zidărie (L) şi de tipul materialului folosit. În funcţie de grosime, pereţii de zidărie pot
avea rosturi verticale transversale şi longitudinale. Dacă pereţii nu sunt supuşi la solicitări mecanice
mari, rosturile verticale longitudinale se pot lăsa neumplute cu mortar de zidărie, crescând în acest
fel capacitatea de izolare termică. Reţeaua de rosturi orizontale şi verticale formează legătura sau
ţeserea zidăriei.
La executarea pereţilor de zidărie se dau următoarele recomandări generale:
- blocurile trebuie să se aşeze cu feţele perpendiculare pe direcţia forţei şi să aibă o suprafaţă
de rezemare cât mai mare;
- pentru a realiza o bună legătură a zidăriei la colţuri, ramificaţii şi intersecţii, trebuie asigurată
ţeserea rosturilor pe ambele direcţii. Colţurile (fig.5.3,a) se realizează atunci când doi pereţi
se opresc la locul de întâlnire. Se obţin ramificaţii (fig.5.3,b) când unul din ziduri se opreşte
la locul de întâlnire. Se numesc intersecţii (fig.5.3,c) când ambii pereţi continuă de o parte
şi de alta a locului de întâlnire;
- dacă peretele este de rezistenţă, el trebuie realizat unitar din acelaşi material (nu se
recomandă la acelaşi nivel combinaţii de genul cărămidă-beton celular autoclavizat (b.c.a.);
la clădirile cu pereţi de rezistenţă cu mai multe niveluri se admite combinaţia de materiale,
dar folosite unitar la acelaşi nivel (parter – cărămidă şi etaj 1 – b.c.a.; sau parter – piatră
naturală şi etaj 1 – cărămidă);
Fig.5.3. Ţeserea zidăriei la colţuri, ramificaţii şi intersecţii:
a-colţ; b-ramificaţie; c-intersecţie; R1,R2-rânduri de blocuri.

99
- pereţii de umplutură trebuie prevăzuţi cu legături faţă de elementele de structură ale clădirii
(mustăţi din stâlp înglobate în rosturile orizontale ale zidăriei; împănarea ultimului rând faţă
de planşeul superior);
- limitarea înălţimii zidăriei, dacă aceasta se face fără măsuri de rigidizare.
Ţeserea rosturilor verticale se face la fiecare rând sau la mai multe rânduri, în funcţie de
solicitările la care sunt supuşi pereţii şi de grosimea acestora.
Prin zidărie cu legătura la fiecare rând, se înţelege sistemul de alcătuire al peretelui cu
rosturile verticale ale unui rând decalate faţă de rândurile adiacente.
Legătura (ţeserea) rândurilor verticale la fiecare rând se realizează în lung, în lat, în bloc şi
în cruce.
Fig.5.4. Realizarea zidăriei de cărămidă cu legătura (ţeserea) la fiecare rând:

a-legătura în lung; b-legătura în lat; c-legătura în bloc; d-legătura în cruce; 1,2,3-succesiunea rândurilor
[18].

100
Legătura în lungime se obţine prin aşezarea de cărămizi în lung deasupra rosturilor verticale şi se
aplică la zidurile cu grosimea de şi cărămidă (fig.5.4,a). Pentru legătura în lungime, rosturile
verticale dintr-un rând cad la cărămidă de rândurile alăturate. Pentru a realiza ţeserea rosturilor
verticale se aşază la capătul zidăriei, la rândurile 2,4,6 etc., câte o jumătate de cărămidă.
Legătura în lăţime se realizează la pereţii cu grosimea de o cărămidă şi se obţine prin aşezarea
cărămizilor în curmeziş, deasupra rosturilor verticale (fig.5.4,b).
Pentru legătura în lat, rosturile verticale dintr-un rând cad la jumătatea lăţimii cărămizilor din
rândurile alăturate, adică la cărămidă. Pentru realizarea ţeserii rosturilor verticale cu cărămidă,
se aşază la capătul zidăriei, la rândurile 1,3,5, etc., câte cărămidă.
Legătura în bloc (fig.5.4,c) este o combinaţie a ţeserii în lungime cu cea în lăţime şi se obţine prin
aşezarea de cărămizi în lung deasupra rosturilor verticale ale cărămizilor aşezate în curmeziş din
rândurile alăturate. Pentru legătura în bloc, rosturile verticale ale cărămizilor în lung se află la
pătrimea cărămizilor în curmeziş din rândurile alăturate. Legătura în bloc se aplică pentru zidării
cu grosimea minimă de o cărămidă. Pentru a realiza ţeserea rosturilor verticale cu ¼ cărămidă, la
zidăria cu grosimea de o cărămidă se aşază la capătul zidăriei câte ¾ cărămidă în rândurile care au
la faţa zidăriei cărămizi în lungime. La faţa zidăriei, rosturile verticale ale cărămizilor în curmeziş
cad la ¼ cărămidă faţă de rosturile verticale ale cărămizilor în lung din rândurile alăturate. La
aplicarea legăturii în bloc pentru zidării de 1 cărămidă, în rândul 1 cărămizile în lung se aşază la
faţă, iar cele în curmeziş la faţa interioară, iar în rândul al 2-lea se aşază la faţă cărămizile în
curmeziş, iar cele în lung la faţa interioară a zidăriei. Pentru a realiza ţeserea rosturilor verticale cu
¼ cărămidă, se aşază la capătul zidăriei, în rândurile cu cărămizi în lung la faţă, ¾ cărămidă în
lung, iar la rândurile cu cărămizi în curmeziş, la faţă se aşază la capătul zidăriei ¾ cărămidă pe lat.
În cazul legăturilor în lungime, în lăţime şi în bloc se observă că la faţa zidăriei rosturile verticale
se menţin din două în două rânduri pe aceeaşi verticală.
Legătura în cruce (fig.5.4,d) care se aseamănă cu cea în bloc, dar care se deosebeşte prin aceea
că la faţa zidăriei rosturile verticale ale rândurilor de cărămizi în lung nu se mai menţin, din două
în două rânduri pe aceeaşi verticală, fiind decalate. Această decalare se realizează astfel: rosturile
din primul rând cad la jumătatea cărămizilor din rândul al 3-lea şi se menţin pe aceeaşi verticală
numai din 4 în 4 rânduri. Pentru realizarea ţeserii rosturilor, deasupra rosturilor verticale ale
cărămizilor în curmeziş, se aşază în rândurile alăturate cărămizi în lung; în acest fel rosturile
verticale ale cărămizilor în lung cad la ¼ cărămidă în rândurile alăturate. Legătura în cruce se poate
aplica numai la zidăria la care cărămizile în lung dintr-un rând alternează cu cărămizi în curmeziş
în rândurile adiacente, adică la zidăriile cu grosimea minimă de o cărămidă. Pentru a obţine ţeserea
rosturilor verticale din rândurile adiacente cu ¼ cărămidă şi pentru a realiza, din două în două
rânduri, decalarea rosturilor rândurilor cu cărămizi în lung la faţă, la zidăria de 1 cărămidă, trei-
sferturile de cărămidă se aşază la capătul zidăriei, în rândurile cu cărămizi în curmeziş la faţă.
Pentru a nu avea la capătul zidăriei rosturi verticale longitudinale, rândurile cu cărămizi în lung la
faţă se încep din 4 în 4 rânduri cu câte una şi respectiv două cărămizi în curmeziş; aceasta realizează
decalarea rosturilor verticale din două în două rânduri la rândurile cu cărămizi în lung la faţă.
101
Sistemul de legătură la mai multe rânduri se poate utiliza la pereţii cu grosimea de minimum
două cărămizi şi se obţine prin asigurarea legăturii în ambele sensuri (lungime şi grosime) numai
la al 2,3,4,5,6 –lea rând, iar celelalte rânduri au legătură numai în lungul zidăriei. Aceleaşi principii
de alcătuire a zidurilor se aplică şi în cazul altor blocuri de piatră naturală sau artificială. Pereţii
portanţi de zidărie se folosesc pentru clădiri cu înălţime redusă (P+4) amplasate în zone cu grad
seismic mic, pentru construcţii civile, agrozootehnice, depozite etc.
Clădirile cu structuri din pereţi portanţi prezintă o serie de avantaje:
- asigură rezistenţă şi stabilitate corespunzătoare;
- izolare termică şi fonică bună;
- comportare satisfăcătoare în medii umede;
- rezistenţă bună la foc;
- durabilitate convenabilă;
- economie de materiale deficitare;
- prezintă pericol redus la condens;
- se execută uşor şi nu necesită utilaje deosebite şi nici muncitori de înaltă calificare.
Ca dezavantaje se mentionează:
- greutate proprie mare;
- consum ridicat de manoperă pe şantier;
- productivitate redusă;
- execuţia zidăriei se face cu procese umede.
5.4.1. Pereţi din zidărie de cărămidă plină

Se realizează în funcţie de destinaţie, de diferite grosimi:
- zidurile de rezistenţă se alcătuiesc cu grosimi de o cărămidă, 1 cărămizi şi 2 cărămizi. În

condiţiile climatice ale ţării noastre, pereţii exteriori trebuie să fie de minimum 1 cărămizi,
pentru a satisface condiţiile de izolare termică. Ţeserea rosturilor verticale se face pe lat, în
bloc şi în cruce;
- zidurile neportante au grosimi de ¼ şi ½ cărămidă. Pereţii cu grosimea de ¼ cărămidă
se realizează prin aşezarea pe lung a cărămizilor pe munchie (cant) şi se folosesc ca pereţi
despărţitori care nu depăşesc înălţimea de 3,50m sau lungimea de 5,00m. Se execută din
cărămizi întregi aşezate pe muchie şi cu rosturi verticale ţesute la fiecare rând. Nu se admite
executarea de goluri pentru conducte de instalaţii sau fixare de obiecte sanitare ori
radiatoare.
Pentru a spori rezistenţa şi stabilitatea peretelui la şocuri sau vibraţii se recomandă folosirea
mortarelor superioare (marca 25) şi armarea cu bare de oţel-beton Φ6...8 mm aşezate în rosturi
orizontale la 4...5 rânduri de cărămidă. Pereţii trebuie împănaţi în elementele de rezistenţă ale
clădirii.

102
Pereţii cu grosimea de cărămidă sunt utilizaţi în mod curent ca pereţi despărţitori şi în mod
excepţional ca ziduri exterioare la poduri. Se întâlnesc şi la pereţii din spatele radiatoarelor când se
impune căptuşirea lor spre exterior cu plăci izolatoare. Pe aceşti pereţi se pot executa numai goluri
verticale pentru conducte de instalaţii şi se pot monta obiecte sanitare sau radiatoare. Pereţii trebuie
bine împănaţi în elementele de rezistenţă ale clădirii. Mortarul de zidărie trebuie să fie pe bază de
var, întrucât cel de ciment s-a comportat necorespunzător în urma cercetărilor efectuate. Decalarea
rosturilor verticale este minimum ¼L. Pentru pereţii portanţi s-au folosit şi cărămizi cu goluri
verticale, dar în urma unor cercetări s-a constatat o comportare necorespunzătoare. Cărămizile cu
goluri verticale şi orizontale sunt recomandate la executarea pereţilor de umplutură sau despărţitori.
Grosimea minimă a pereţilor portanţi realizaţi din cărămizi cu goluri verticale este de 30 cm.
5.4.2. Pereţi din zidărie de blocuri din beton celular autoclavizat (b.c.a; fig.5.5)
Fig.5.5. Pereţi de b.c.a. într-o ramificaţie.
Se pot folosi la pereţii interiori şi exteriori, portanţi sau neportanţi. Nu este permisă folosirea
blocurilor de b.c.a. la pereţii de subsol, la executarea zidăriei aparente, la pereţii expuşi umidităţii
ridicate sau unor medii agresive. Avantajele pereţilor portanţi realizaţi din beton celular
autoclavizat sunt:
- au greutate proprie redusă în comparaţie cu zidăria de cărămidă (ρa< 900 Kg/m3);
- au capacitate termică şi fonică ridicată;
- blocurile pentru pereţi se confecţionează de dimensiuni mai mari în raport cu cărămizile: L=
490...600 mm; l= 240 mm; h= 175...250 mm;
- productivitatea ridicată faţă de zidăria de cărămidă;
- se reduce numărul de rosturi din zidărie.
Dezavantajele pereţilor realizaţi din blocuri de beton celular autoclavizat sunt:
- au capacitate portantă redusă;
- au sensibilitate mare la umiditate şi la variaţii de temperatură;
- nu se pot executa în perete goluri pentru instalaţii;
- betonul celular autoclavizat este un material energointesiv.
Grosimea minimă a pereţilor portanţi realizaţi din blocuri de beton celular autoclavizat este de 25
cm. Ţeserea rosturilor se face la fiecare rând, decalând rosturile verticale cu ½... ¼ din lungimea
103
blocului. Zidăria din blocuri de b.c.a. se utilizează la pereţi portanţi numai pentru clădiri cu parter
sau cel mult cu P+1(2), având înălţimea nivelului până la 3,00 m, iar distanţa dintre zidurile portante
până la 6,00 m. Blocurile de clasă C2,8/3,5 se folosesc pentru clădiri cu parter, iar C4/5 pentru cele
cu P+1(2). Toţi pereţii portanţi de la acelaşi nivel al clădirii trebuie să fie executaţi din blocuri de
b.c.a., neadmiţându-se şi ziduri din alte materiale.
5.4.3. Pereţi din zidărie de piatră naturală

După formă, dimensiuni, grad de prelucrare şi mod de aşezare a pietrelor în zidărie, acestea pot fi:
din piatră brută, cioplită, lucrată, zidării ciclopiene şi mixte. Pereţii din zidărie de piatră naturală se
utilizează mai rar în construcţiile civile şi industriale curente din cauza preţului de cost ridicat, a
greutăţii proprii mari, a consumului mare de manoperă calificată pentru prelucrare. Aceşti pereţi se
folosesc unde piatra este un material local şi când se doreşte realizarea unei arhitecturi deosebite,
specifice zonei în care se execută construcţia.
Pereţii din zidărie de piatră brută trebuie să fie executaţi din piatră provenită din roci cu structură
omogenă, compacte, cu granule bine cimentate, având o aderenţă bună cu mortarul. Nu se admite
folosirea pietrelor din roci argiloase sau marnoase. Dimensiunea minimă a pietrelor trebuie să fie
de 10 cm, iar forma să fie cât mai apropiată de cea paralelipipedică. Înainte de punerea în operă,
pietrele (bolovanii de râu sau piatra brută poligonală) se curăţă de pământ, se udă cu apă şi se aşază
în straturi succesive pe mortar, îndesându-se prin batere uşoară cu ciocanul sau cu un mai de lemn.
Contactul dintre pietre trebuie să se facă numai prin intermediul mortarului, care va umple complet
toate rosturile a căror grosime va fi de 2...5 cm. La fiecare 1...2 m pe înălţime se va introduce un
rând de pietre mai mari şi cu o formă mai regulată care se vor aşeza cu faţa superioară într-un plan
orizontal. Rosturile verticale vor fi ţesute şi decalate pe cât posibil cu cel puţin 10 cm. Pietrele de
la colţuri vor fi mai mari şi vor fi uşor cioplite ca să prezinte două feţe plane, normale între ele, cu
rosturi orizontale pe faţa văzută. La colţuri, ramificaţii şi intersecţii, legătura se realizează prin
întreruperea alternativă a rândurilor celor doi pereţi. La executarea zidăriei din piatră brută trebuie
respectate anumite reguli şi anume:
Fig.5.6. Principii de alcătuire a zidăriei de piatră brută [18].
- evitarea aşezării pietrelor într-un mod care ar crea rosturi înclinate, numite lovitură de sabie
(fig 5.6,a);

104
- evitarea aglomerărilor de piatră mare într-o zonă a zidului şi de piatră mică în alta, ceea ce
ar conduce la tasări diferite (fig.5.6,b);
- să se evite folosirea pietrelor concave, care pot fisura (fig.5.6,c);
- asizele să fie paralele între ele şi pe cât posibil, normale pe direcţia efortului (fig.5.6,d);
- pentru uniformizarea transmiterii sarcinilor, la cel mult 2,00 m înălţime să se introducă un
rând sau două rânduri de pietre prelucrate sau cărămizi (fig.5.6,e).
În interior, zidăria se tencuieşte, iar în exterior se rostuieşte. Grosimea zidurilor din piatră brută
trebuie să fie de cel puţin 60 cm, dacă se execută din bolovani de râu sau piatră spartă neregulată
şi de cel puţin 50 cm, dacă piatra se poate aşeza în rânduri ordonate.
Pereţii de piatră brută poligonală (opus incertum) se execută numai cu piatră de carieră de
formă variată care are faţa văzută poligonală şi muchii de minimum 15 cm (fig.5.7). Legătura dintre
pietre se face cu mortar.
Fig.5.7. Pereţi de piatră brută poligonală (opus incertum).
Pereţii de beton ciclopian sunt alcătuiţi din pietre de dimensiuni variabile înglobate în mortar sau
în beton şi se execută cu ajutorul unui cofraj din panouri, care se montează pe măsură ce înaintează
zidăria. Pietrele de la faţa văzută a zidului se aşază având contact cu cofrajul şi rândul se
completează cu piatră peste care se aşterne un strat de mortar sau de beton care trebuie bine
compactat.
Pereţii de piatră cioplită se execută din piatră de carieră prelucrată grosier, având faţa văzută cu
muchii vii şi regulate părţile inferioare şi superioare cât mai parelele. La acest tip de pereţi,
paramentul se execută din piatră cioplită, iar interiorul din piatră brută. Masa unui bloc nu trebuie
să depăşească 20 Kg, pentru a putea fi pus în operă de un muncitor. Pentru blocuri de piatră cu
masa mai mare de 20 Kg se folosesc mijloace de mică mecanizare. Zidăria se realizează cu rosturi
orizontale continui şi rosturi verticale întrerupte. Grosimea rosturilor la faţa văzută este de 1,5...3
cm. Pentru a uniformiza eforturile unitare din perete, la fiecare 2 m înălţime se va folosi un rând
de piatră cioplită pe toată grosimea zidului. Blocurile de piatră se aşază în rânduri orizontale pe un
strat de mortar cu rosturi ţesute.
Pereţii de piatră lucrată se execută din blocuri de formă regulată obţinute prin prelucrarea pietrei
de carieră şi se folosesc, în general, la realizarea clădirilor monumentale. După gradul de
prelucrare, piatra lucrată poate fi sub formă de moloane, piatră de talie şi piatră-mozaic.
105
Moloanele sunt pietre prelucrate regulat pe întreaga faţă vărută şi pe 3...7 cm adâncime pe celelalte
feţe. În construcţii se folosesc următoarele tipuri de moloane:
- obişnuite sau cu coada scurtă, având o faţă prelucrată;
- butise sau cu coadă lungă cu o faţă prelucrată;
- curmezişuri cu coada cât grosimea peretelui şi două feţe văzute prelucrate, folosite la
realizarea zidurilor cu grosime redusă.
Pereţii de moloane se execută cu rosturi la faţa văzută de 1...1,5 cm (fig.5.8).
Fig.5.8. Elevaţia unui perete de moloane.
Pereţii de piatră – mozaic (poligonală) se execută din piatră lucrată cu faţa poligonală, de obicei
pentagonală sau hexagonală, obţinută din roci dure (granit, porfir, calcare dure, fig.5.9).
Fig.5.9. Elevaţia unui perete de piatră-mozaic (poligonală).
Piatra de talie are forma regulată, prelucrată pe 4 sau 6 feţe şi cel puţin o dimensiune mai mare de
70 cm. Feţele văzute pot fi prelucrate simplu cu chenar sau cu bosaje, din gros (cu şpiţul sau cu
dalta), prin buciardare, prin şlefuire sau lustruire. Întrucât piatra de talie are greutate mare, este
necesară manipularea cu utilaje de mică mecanizare (scripeţi, macarale simple etc.). Pentru
prinderea blocurilor din piatră de talie se folosesc gripia de forma unei pene demontabile, cârlige
simple sau cu lanţ şi cleşti. La zidurile din piatră de talie se folosesc legături metalice (scoabe,
dornuri, plăci în formă de coadă de rândunică), fixate cu mortar de ciment în locaşuri realizate
special.

106
Pereţii micşti de piatră sunt alcătuiţi din blocuri cu o prelucrare mai fină pentru feţele văzute, iar
spre interior din piatră brută sau cioplită din gros.
5.4.4. Pereţi din blocuri mici de beton
Blocurile de beton pentru zidărie se realizează pline sau cu goluri, manual sau mecanizat. Forma
blocurilor de beton este paralelipipedică, iar la cele cu goluri, acestea sunt perpendiculare pe faţa
de rezemare, fiind închise pe celelalte 5 laturi. După densitatea aparentă în stare uscată, blocurile
mici de beton se împart în trei clase:
- clasa C1 cu ρa= 1001...1300 Kg/m3, realizate din agregate uşoare ca: argilă expandată
(granulit), scorie bazaltică;
- clasa C2 cu ρa= 1301...1500 Kg/m3, folosind ca agregat zgura granulată de furnal;
- clasa C3 cu ρa= 1501...1800 Kg/m3, realizate din beton simplu.
Pereţii se execută din blocuri întregi sau fracţiuni, ţeserea făcându-se la fiecare rând, iar rosturile
verticale sunt decalate cu 1/3 ...1/2 din lungimea unui bloc, dar cel puţin 10 cm. Pentru realizarea
ţeserii rosturilor verticale se folosesc pentru completări cărămizi pline sau cu goluri verticale.
Folosirea blocurilor mici de beton nu este admisă la pereţi de subsol, la zidăriile în medii agresive
sau la construcţiile amplasate în zone seismice. De asemenea nu este permisă spargerea blocurilor
mici de beton pentru realizarea de şliţuri pentru conducte.
5.4.5. Clasificarea pereţilor de zidărie

După natura materialelor folosite, pereţii de zidărie se împart în:
- pereţi de cărămizi şi din blocuri de piatră artificială;
- pereţi din blocuri de piatră naturală.
După modul de alcătuire pereţii de zidărie se clasifică în:
- zidării simple, care sunt alcătuite dintr-un tip de bloc de piatră naturală sau artificială şi
material de legătură (fig.5.10);
- zidării mixte, realizate din două sau din mai multe tipuri de blocuri de piatră artificială sau
naturală şi material de legătură;
- zidării armate, realizate prin înglobarea în mortarul din rosturile orizontale a unei armături
sau prin amplasarea barelor de oţel-beton individuale sau din carcase şi plase pe feţele
laterale ale zidăriei;
- zidării complexe, care este tot o zidărie armată, la care armătura este înglobată în stâlpi sau
în centuri care conlucrează solidar cu zidăria.
După natura solicitărilor, pereţii de zidărie se împart în:
- zidării solicitate de acţiuni mecanice, statice sau dinamice (încărcări gravitaţionale,
încărcări orizontale produse de cutremure, de vânt, de împingerea pământului etc.);
- zidării solicitate de acţiuni fizice (termice), chimice sau agresive.
Pereţi de zidărie mixtă

107
Pereţii de zidărie mixtă se realizează din două sau trei materiale care conlucrează la preluarea
încărcărilor, la îmbunătăţirea rezistenţelor termice şi hidrofuge sau la realizarea unui stil
arhitectonic.
Fig.5.10. Perete de zidărie simplă. Fig.5.11. Perete de zidărie mixtă Fig.5.12. Perete de zidărie mixtă
din beton sau beton armat şi din piatră şi cărămidă:
cărămidă: 1-cărămidă; 2-beton a-pentru zid de subsol; b-pentru zid
sau beton armat; 3-hidroizolaţie; de faţadă; 1-piatră brută;
4-strat protecţie hidroizolaţie; 2-cărămidă; 3-fundaţie; 4-piatră
5-fundaţie [12]. prelucrată [12].
Fig.5.13. Pereţi de zidărie mixtă din cărămidă, Fig.5.14. Pereţi de zidărie mixtă din blocuri mici de
piatră şi beton: beton sau din b.c.a.:
1-cărămidă; 2-piatră; 3-beton [12]. 1-blocuri mici de beton; 2-tablă ondulată; 3-diblu de
lemn; 4-cui; 5-şaibă; 6-fundaţie; 7-blocuri de b.c.a.;
8-cărămidă de faţadă; 9-ancore metalice inoxidabile;
10-strat de aer ventilat [12].
Materialele folosite în alcătuirea pereţilor de zidărie mixtă se aleg în funcţie de modul de

comportare faţă de acţiunile mediului înconjurător. Astfel se pot realiza diverse combinaţii ale

108
materialelor: pereţi de beton sau beton armat şi cărămidă (fig.5.11), folosiţi la subsolurile clădirilor
cu destinaţie de locuinţă, soluţie în care cărămida fiind un material termoizolator se aşază spre
interiorul clădirii, pereţi de piatră naturală şi de cărămidă folosiţi ca ziduri de subsol sau de faţadă
(fig.5.12), având cărămida aşezată către interior; pereţi de cărămidă, beton şi piatră având piatra
aşezată spre exterior, cărămida spre interior şi betonul ca strat intermediar de legătură (fig.5.13);
pereţi din blocuri mici de beton şi tablă ondulată sau din blocuri de beton celular autoclavizat şi
cărămidă cu strat de aer ventilat (fig.5.14).
Pereţi de zidărie armată

Pereţii de zidărie armată se realizează din cărămidă şi din armătură care conlucrează la preluarea
eforturilor. Aceşti pereţi au o bună capacitate portantă, rezistenţe mai mari faţă de şocuri şi vibraţii,
dar necesită o tehnologie complicată. Zidurile se pot executa cu armare transversală sau
longitudinală. Armătura transversală confecţionată din bare de oţel-beton individuale, din calcare,
din plase sau grile polimerice se dispune în rosturile orizontale în secţiuni de colţ, de ramificaţii,
de intersecţii, la plinurile dintre goluri etc. (fig.5.15).
Fig.5.15. Armarea transversală a zidăriei:

a-la intersecţii; b-la ramificaţii; c-la intersecţii [12].
Armarea longitudinală sub formă de bare de oţel-beton de 3...8 mm, plase, carcase sau grile
polimerice aşezate la exteriorul, la interiorul sau pe ambele feţe ale zidăriei şi legate între ele cu
etrieri sau agrafe montate în rosturile orizontale (fig.5.16).
Fig.5.16. Armarea longitudinală a zidăriei:
a-plan prin rost orizontal; b-plasă, carcasă de oţel-beton sau grilă polimerică; c-secţiune transversală; 1-
perete; 2-armătură orizontală; 3-armătură verticală; 4-etrieri sau agrafe [12].

109
Pentru a proteja armătura, tencuiala se execută cu grosimi mai mari în funcţie de diametru şi se
realizează din mortar pe bază de ciment sau ciment şi var. Armarea longitudinală pe ambele feţe
sub formă de carcase, plase sau grile polimerice legate între ele cu etrieri sau agrafe se folosesc şi
pentru consolidarea pereţilor.
Pereţi de zidărie complexă

Zidăria complexă este tot o zidărie armată, la care armătura este înglobată în stâlpi sau în centuri
de beton care conlucrează solidar cu zidăria de cărămidă; de blocuri de beton celular autoclavizat.
Zidăria complexă se foloseşte pentru a întări pereţii de zidărie la clădirile amplasate în zone
seismice şi pentru preluarea unor încărcări concentrate în zonele de rezemare a grinzilor. Zidăria
complexă se realizează prin înglobarea în grosimea pereţilor a unor stâlpi (sâmburi) de beton armat
având secţiunea de cel puţin 25x25 cm, modulată în funcţie de grosimea pereţilor (fig.5.17).
Fig.5.17. Pereţi de zidărie complexă:
a-elevaţie; b-secţiune curentă; c-secţiune la ramificaţie; d-secţiune la colţ; 1-fundaţie; 2-cuzinet de

beton armat; 3-stâlp (sâmbure) de beton armat; 4-centură de beton armat; 5-armătură de ancorare
[12].
Stâlpii se execută din beton armat de clasă C12/15, care au armătură verticală din bare de oţel-beton
OB37 minimum 4Φ12 mm sau PC52 cel puţin 4Φ10 mm şi etrieri Φ6 mm la 20...25 cm. Etrierii se
îndesesc în zona de înnădire a barelor verticale. Zidăria adiacentă stâlpilor se ancorează cu bare de
Φ6...8 mm sau cu plase sudate, amplasate la distanţe de 60...80 cm pe verticală şi cu lungimi de

110
ancorare de 50 cm. La clădirile amplasate în zone seismice, sâmburii de beton armat se dispun în
lungul zidului, la distanţe de 3...4 m şi obligatoriu la colţuri, ramificaţii, la intersecţii, la capetele
pereţilor puternic solicitaţi în plinurile de lăţime redusă dintre golurile pereţilor, în jurul golurilor
de uşi şi de ferestre în cazul când acestea fragmentează în mod disproporţionat pereţii. La clădirile
de tip sală având pereţi de lungimi şi înălţimi mari, stâlpii de beton armat sunt rigidizaţi între ei pe
verticală cu centuri intermediare de beton armat (fig.5.18).
Fig.5.18. Rigidizarea pereţilor de zidărie în zone seismice:
1-stâlp de beton armat; 2-centuri de beton armat; 3-panouri de zidărie [12].
Se formează panouri de zidărie cu suprafeţe limitate în funcţie de gradul de protecţie antiseismică

al zonei. În zonele seismice se prevăd obligatoriu buiandrugi de beton armat la golurile din pereţi
pentru uşi şi ferestre.
Legarea pereţilor cu asize diferite

Pereţii portanţi se alcătuiesc, de obicei, din cărămizi sau blocuri cu aceeaşi înălţime pentru a asigura
ţeserea rosturilor. În situaţia în care acest lucru nu este posibil, legătura între zidurile executate din
cărămizi sau blocuri cu înălţimi diferite se realizează stâlpişori (sâmburi) de beton armat înglobaţi
în zidărie şi agrafe metalice (fig.5.19).
Fig.5.19. Legarea pereţilor de cărămizi sau de blocuri cu asize diferite:
a-plan; b-elevaţie; 1-rând de cărămidă cu asiză de 10 cm; 2-rând de cărămidă cu asiză de 7,5 cm; 3-
stâlpişor de beton armat; 4-agrafe metalice; 5-etrieri [12].

111
5.4.6. Pereţi cu goluri din zidărie de cărămidă

Pentru a reduce greutatea proprie şi a îmbunătăţi izolarea termică şi fonică, se execută pereţi
neportanţi de cărămizi aşezate în aşa fel încât să se creeze goluri, care se umplu cu materiale
termoizolatoare şi fonoizolatoare sau rămân neumplute. Pereţii de zidărie cu goluri se execută în
două sisteme: cu rosturi verticale longitudinale lărgite de 4...5 cm, umplute cu mortar sau cu
zgură (fig.5.20) şi cu goluri şi umpluturi uşoare.
Fig.5.20. Pereţi de zidărie cu rosturi Fig.5.21. Pereţi de zidărie cu goluri şi

verticale longitudinale lărgite: diafragme transversale verticale:
1-cărămidă plină; 2-rosturi lărgite a-perete cu grosimea de 1 cărămidă; b-perete cu

umplute cu mortar sau zgură.[11]. grosimea de 2 cărămizi; 1-perete longitudinal cu
grosimea de ½ cărămidă; 2-diafragmă transversală
verticală; 3-umplutură cu material termoizolant [11] .
Zidurile cu goluri se realizează din doi pereţi longitudinali cu grosimea de ½ cărămidă, aşezaţi la
distanţă de ½ ...1 cărămidă şi legaţi prin diafragme transversale verticale (pereţi de ½ sau 1
cărămidă), dispuse la distanţe de 1,50...2,00 m (fig.5.21) sau cu diafragme orizontale executate din
cărămizi şi legături metalice zincate înglobate în mortar de ciment amplasate la 5 sau 6 rânduri de
cărămizi (fig.5.22). Pereţii transversali sunt ţesuţi cu cei longitudinali la fiecare rând.
Fig.5.22. Pereţi de zidărie cu goluri şi diafragme orizontale:
a-perete cu grosimea de 1 cărămidă; b-perete cu grosimea de 2 cărămizi; 1-perete

longitudinal cu grosimea de ½ cărămidă; 2-diafragmă orizontală; 3-umplutură cu material
termoizolant [11].
112
Se pot realiza şi pereţi de cărămizi aşezate pe cant (1/4 cărămidă) în lungul zidului ţi legate
transversal tot cu cărămizi pe muchie care sunt decalate (fig.5.23).
Fig.5.23. Pereţi de zidărie cu goluri din cărămizi aşezate pe cant [11].
Pereţii de zidărie cu goluri realizaţi cu cărămizi pe cant sunt cunoscuți şi sub denumirea de zidărie
americană. Pereţii cu goluri din zidărie de cărămidă au dezavantajul că rezistenţele mecanice sunt
foarte reduse la acţiuni seismice şi necesită manoperă pretenţioasă.
a) Definirea pereților de zidărie.

b) Ce este asiza ?
c) Ce sunt paramentul și apareiajul ?
d) Care sunt criteriile de clasificare a pereților de zidărie ?
Pereţii de zidărie sunt alcătuiţi din blocuri de piatră naturală sau artificială de diferite forme şi

113
diferite tipuri şi mărci, dar pot fi şi adezivi sintetici sau agrafe metalice. Sunt şi cazuri (rare)
când zidăriile sunt realizate fără materiale de legătură, fiind denumite zidării uscate.
Aspectul final al pereţilor este dat de tencuieli, zugrăveli, tapete, placaje şi vopsitorii, care fac parte
din lucrări de finisaj. Există şi varianta pereţilor realizaţi din zidărie aparentă, deci fără acoperiri.
Ea este o zidărie executată mai îngrijit, care presupune folosirea unor materiale de calitate
superioară (de exemplu cărămizi mai bine arse, cu muchii bine conformate, cu un colorit uniform)
şi tratarea specială a rosturilor. Comportarea unui perete de zidărie este în funcţie de calităţile
materialului din care sunt alcătuite blocurile şi de materialul de legătură. Blocurile din care se
realizează zidăria se aşază unele lângă altele, formând aşa-zisele rânduri orizontale (R1, R2,...,Rn).
Între două blocuri alăturate rămâne un spaţiu numit rost vertical (rv) umplut cu mortar de zidărie.
Între două rânduri de zidărie se prevede un spaţiu umplut cu mortar numit rost orizontal (ro).
Grosimea rosturilor orizontale este de maximum 12 mm, iar a celor verticale de 10 mm, când pereţii
se execută din cărămidă. Dacă pereţii se realizează din blocuri de beton celular autoclavizat sau din
blocuri de beton, grosimea rosturilor orizontale şi verticale va fi de 10 mm. Rosturile pot fi pline
sau umplute cu mortar de zidărie până la 10÷15 mm de faţa văzută. Pentru pereţii de zidărie brută
care nu se tencuiesc, se recomandă rosturi pline, care asigură o legătură mai bună. Când zidăria se
tencuieşte, se folosesc rosturi goale pentru ca mortarul de tencuială să pătrundă în spaţiile rămase,
rezultând o legătură bună. Rosturile verticale şi orizontale trebuie bine umplute cu mortar de zidărie
şi de tencuială pentru a nu periclita stabilitatea pereţilor. La realizarea pereţilor de zidărie trebuie
ca spaţiul (rostul vertical) pe verticală dintre două blocuri de piatră naturală sau artificială să aibă
deasupra cât şi dedesubt un plin (fig. 5.2).
Rândurile de blocuri din piatră naturală sau artificială împreună cu rosturile orizontale adiacente
poartă denumirea de asize. Dimensiunea pe orizontală a unui bloc în faţa văzută formează
lungimea blocului. Dimensiunea pe verticală a unui bloc la faţa văzută formează înălţimea
blocului şi corespunde cu înălţimea rândului. Dimensiunea blocului orizontal care este transversal
peretelui de zidărie se numeşte coadă. Suprafaţa exterioară a zidăriei se numeşte parament, iar
faţa văzută apareiaj.
Rosturile verticale de la două rânduri succesive se decalează cu o valoare în funcţie de
lungimea blocului de zidărie (L) şi de tipul materialului folosit. În funcţie de grosime, pereţii de
zidărie pot avea rosturi verticale transversale şi longitudinale. Dacă pereţii nu sunt supuşi la
solicitări mecanice mari, rosturile verticale longitudinale se pot lăsa neumplute cu mortar de
zidărie, crescând în acest fel capacitatea de izolare termică. Reţeaua de rosturi orizontale şi verticale
formează legătura sau ţeserea zidăriei.
Ţeserea rosturilor verticale se face la fiecare rând sau la mai multe rânduri, în funcţie de
solicitările la care sunt supuşi pereţii şi de grosimea acestora.
Prin zidărie cu legătura la fiecare rând, se înţelege sistemul de alcătuire al peretelui cu
rosturile verticale ale unui rând decalate faţă de rândurile adiacente.
Legătura (ţeserea) rândurilor verticale la fiecare rând se realizează în lung, în lat, în bloc şi
în cruce.

114
Legătura în lungime se obţine prin aşezarea de cărămizi în lung deasupra rosturilor

verticale şi se aplică la zidurile cu grosimea de şi cărămidă (fig.5.4,a). Pentru legătura în
lungime, rosturile verticale dintr-un rând cad la cărămidă de rândurile alăturate. Pentru a realiza
ţeserea rosturilor verticale se aşază la capătul zidăriei, la rândurile 2,4,6 etc., câte o jumătate de
cărămidă.
Legătura în lăţime se realizează la pereţii cu grosimea de o cărămidă şi se obţine prin
aşezarea cărămizilor în curmeziş, deasupra rosturilor verticale (fig.5.4,b).
Pentru legătura în lat, rosturile verticale dintr-un rând cad la jumătatea lăţimii cărămizilor din
rândurile alăturate, adică la cărămidă. Pentru realizarea ţeserii rosturilor verticale cu cărămidă,
se aşază la capătul zidăriei, la rândurile 1,3,5, etc., câte cărămidă.
Legătura în bloc (fig.5.4,c) este o combinaţie a ţeserii în lungime cu cea în lăţime şi se

obţine prin aşezarea de cărămizi în lung deasupra rosturilor verticale ale cărămizilor aşezate în
curmeziş din rândurile alăturate. Pentru legătura în bloc, rosturile verticale ale cărămizilor în lung
se află la pătrimea cărămizilor în curmeziş din rândurile alăturate. Legătura în bloc se aplică pentru
zidării cu grosimea minimă de o cărămidă. Pentru a realiza ţeserea rosturilor verticale cu ¼
cărămidă, la zidăria cu grosimea de o cărămidă se aşază la capătul zidăriei câte ¾ cărămidă în
rândurile care au la faţa zidăriei cărămizi în lungime. La faţa zidăriei, rosturile verticale ale
cărămizilor în curmeziş cad la ¼ cărămidă faţă de rosturile verticale ale cărămizilor în lung din
rândurile alăturate. La aplicarea legăturii în bloc pentru zidării de 1 cărămidă, în rândul 1
cărămizile în lung se aşază la faţă, iar cele în curmeziş la faţa interioară, iar în rândul al 2-lea se
aşază la faţă cărămizile în curmeziş, iar cele în lung la faţa interioară a zidăriei. Pentru a realiza
ţeserea rosturilor verticale cu ¼ cărămidă, se aşază la capătul zidăriei, în rândurile cu cărămizi în
lung la faţă, ¾ cărămidă în lung, iar la rândurile cu cărămizi în curmeziş, la faţă se aşază la capătul
zidăriei ¾ cărămidă pe lat. În cazul legăturilor în lungime, în lăţime şi în bloc se observă că la faţa
zidăriei rosturile verticale se menţin din două în două rânduri pe aceeaşi verticală.
Legătura în cruce (fig.5.4,d) care se aseamănă cu cea în bloc, dar care se deosebeşte prin
aceea că la faţa zidăriei rosturile verticale ale rândurilor de cărămizi în lung nu se mai menţin, din
două în două rânduri pe aceeaşi verticală, fiind decalate. Această decalare se realizează astfel:
rosturile din primul rând cad la jumătatea cărămizilor din rândul al 3-lea şi se menţin pe aceeaşi
verticală numai din 4 în 4 rânduri. Pentru realizarea ţeserii rosturilor, deasupra rosturilor verticale
ale cărămizilor în curmeziş, se aşază în rândurile alăturate cărămizi în lung; în acest fel rosturile
verticale ale cărămizilor în lung cad la ¼ cărămidă în rândurile alăturate. Legătura în cruce se
poate aplica numai la zidăria la care cărămizile în lung dintr-un rând alternează cu cărămizi în
curmeziş în rândurile adiacente, adică la zidăriile cu grosimea minimă de o cărămidă. Pentru a
obţine ţeserea rosturilor verticale din rândurile adiacente cu ¼ cărămidă şi pentru a realiza, din
două în două rânduri, decalarea rosturilor rândurilor cu cărămizi în lung la faţă, la zidăria de 1
cărămidă, trei-sferturile de cărămidă se aşază la capătul zidăriei, în rândurile cu cărămizi în
curmeziş la faţă. Pentru a nu avea la capătul zidăriei rosturi verticale longitudinale, rândurile cu
115
cărămizi în lung la faţă se încep din 4 în 4 rânduri cu câte una şi respectiv două cărămizi în
curmeziş; aceasta realizează decalarea rosturilor verticale din două în două rânduri la rândurile cu
cărămizi în lung la faţă.
5.4.5. Clasificarea pereţilor de zidărie

După natura materialelor folosite, pereţii de zidărie se împart în:
- pereţi de cărămizi şi din blocuri de piatră artificială;
- pereţi din blocuri de piatră naturală.
După modul de alcătuire pereţii de zidărie se clasifică în:
- zidării simple, care sunt alcătuite dintr-un tip de bloc de piatră naturală sau artificială şi
material de legătură (fig.5.10);
- zidării mixte, realizate din două sau din mai multe tipuri de blocuri de piatră artificială sau
naturală şi material de legătură;
- zidării armate, realizate prin înglobarea în mortarul din rosturile orizontale a unei armături
sau prin amplasarea barelor de oţel-beton individuale sau din carcase şi plase pe feţele
laterale ale zidăriei;
- zidării complexe, care este tot o zidărie armată, la care armătura este înglobată în stâlpi sau
în centuri care conlucrează solidar cu zidăria.
După natura solicitărilor, pereţii de zidărie se împart în:
- zidării solicitate de acţiuni mecanice, statice sau dinamice (încărcări gravitaţionale,
încărcări orizontale produse de cutremure, de vânt, de împingerea pământului etc.);
- zidării solicitate de acţiuni fizice (termice), chimice sau agresive.
Pereţi de zidărie mixtă

Pereţii de zidărie mixtă se realizează din două sau trei materiale care conlucrează la preluarea
încărcărilor, la îmbunătăţirea rezistenţelor termice şi hidrofuge sau la realizarea unui stil
arhitectonic.
Materialele folosite în alcătuirea pereţilor de zidărie mixtă se aleg în funcţie de modul de
comportare faţă de acţiunile mediului înconjurător.
Astfel se pot realiza diverse combinaţii ale materialelor: pereţi de beton sau beton armat şi
cărămidă (fig.5.11), folosiţi la subsolurile clădirilor cu destinaţie de locuinţă, soluţie în care
cărămida fiind un material termoizolator se aşază spre interiorul clădirii, pereţi de piatră naturală
şi de cărămidă folosiţi ca ziduri de subsol sau de faţadă (fig.5.12), având cărămida aşezată către
interior; pereţi de cărămidă, beton şi piatră având piatra aşezată spre exterior, cărămida spre interior
şi betonul ca strat intermediar de legătură (fig.5.13); pereţi din blocuri mici de beton şi tablă
ondulată sau din blocuri de beton celular autoclavizat şi cărămidă cu strat de aer ventilat (fig.5.14).
Pereţi de zidărie armată

116
Pereţii de zidărie armată se realizează din cărămidă şi din armătură care conlucrează la
preluarea eforturilor. Aceşti pereţi au o bună capacitate portantă, rezistenţe mai mari faţă de
şocuri şi vibraţii, dar necesită o tehnologie complicată. Zidurile se pot executa cu armare
transversală sau longitudinală. Armătura transversală confecţionată din bare de oţel-beton
individuale, din calcare, din plase sau grile polimerice se dispune în rosturile orizontale în
secţiuni de colţ, de ramificaţii, de intersecţii, la plinurile dintre goluri etc. (fig.5.15).
Armarea longitudinală sub formă de bare de oţel-beton de 3...8 mm, plase, carcase sau grile
polimerice aşezate la exteriorul, la interiorul sau pe ambele feţe ale zidăriei şi legate între ele cu
etrieri sau agrafe montate în rosturile orizontale (fig.5.16).
Pentru a proteja armătura, tencuiala se execută cu grosimi mai mari în funcţie de diametru şi se
realizează din mortar pe bază de ciment sau ciment şi var. Armarea longitudinală pe ambele feţe
sub formă de carcase, plase sau grile polimerice legate între ele cu etrieri sau agrafe se folosesc şi
pentru consolidarea pereţilor.
Pereţi de zidărie complexă

Zidăria complexă este tot o zidărie armată, la care armătura este înglobată în stâlpi sau în centuri
de beton care conlucrează solidar cu zidăria de cărămidă; de blocuri de beton celular autoclavizat.
Zidăria complexă se foloseşte pentru a întări pereţii de zidărie la clădirile amplasate în zone
seismice şi pentru preluarea unor încărcări concentrate în zonele de rezemare a grinzilor. Zidăria
complexă se realizează prin înglobarea în grosimea pereţilor a unor stâlpi (sâmburi) de beton armat
având secţiunea de cel puţin 25x25 cm, modulată în funcţie de grosimea pereţilor (fig.5.17). Stâlpii
se execută din beton armat de clasă C12/15, care au armătură verticală din bare de oţel-beton OB37
minimum 4Φ12 mm sau PC52 cel puţin 4Φ10 mm şi etrieri Φ6 mm la 20...25 cm. Etrierii se
îndesesc în zona de înnădire a barelor verticale. Zidăria adiacentă stâlpilor se ancorează cu bare de
Φ6...8 mm sau cu plase sudate, amplasate la distanţe de 60...80 cm pe verticală şi cu lungimi de
ancorare de 50 cm. La clădirile amplasate în zone seismice, sâmburii de beton armat se dispun în
lungul zidului, la distanţe de 3...4 m şi obligatoriu la colţuri, ramificaţii, la intersecţii, la capetele
pereţilor puternic solicitaţi în plinurile de lăţime redusă dintre golurile pereţilor, în jurul golurilor
de uşi şi de ferestre în cazul când acestea fragmentează în mod disproporţionat pereţii. La clădirile
de tip sală având pereţi de lungimi şi înălţimi mari, stâlpii de beton armat sunt rigidizaţi între ei pe
verticală cu centuri intermediare de beton armat (fig.5.18). Se formează panouri de zidărie cu
suprafeţe limitate în funcţie de gradul de protecţie antiseismică al zonei. În zonele seismice se
prevăd obligatoriu buiandrugi de beton armat la golurile din pereţi pentru uşi şi ferestre.
Legarea pereţilor cu asize diferite

Pereţii portanţi se alcătuiesc, de obicei, din cărămizi sau blocuri cu aceeaşi înălţime pentru a asigura
ţeserea rosturilor. În situaţia în care acest lucru nu este posibil, legătura între zidurile executate din
cărămizi sau blocuri cu înălţimi diferite se realizează stâlpişori (sâmburi) de beton armat înglobaţi
în zidărie şi agrafe metalice (fig.5.19).

AUTOEVALUARE

117
Întrebarea I
a) Durabilitatea pereților trebuie sa fie aceeași cu structura de rezistență a clădirii.
b) Limita de rezistență la foc trebuie sa fie de 2 – 5 ore, în funcție de materialul din care se execută.
c) Sistemul de prindere al pereților prefabricați trebuie sa fie sigur, ușor de executat și pe cât posibil
fără procese umede.
Întrebarea a II-a
a) Criteriile de clasificare a pereților sunt: după modul din care sunt alcătuiți, după rolul în clădire,
după poziția în clădire, după modul de execuție și după modul de alcătuire.
b) După rolul în clădire, întâlnim:
c) După modul de execuţie, întâlnim:
sintetici;
Întrebarea a III-a
a) Pereţii de zidărie sunt alcătuiţi din blocuri de piatră naturală sau artificială de diferite forme şi
diferite tipuri şi mărci, dar pot fi şi adezivi sintetici sau agrafe metalice.
b) Rândul de blocuri din piatră naturală sau artificială împreună cu rosturile orizontale adiacente
poartă denumirea de asiză.
c) Suprafața exterioară a zidăriei se numește parament, iar cea văzută apareiaj.
d) Criteriile de clasificare a zidăriei sunt: după natura materialelor folosite, după modul de alcătuire
și după natura solicitărilor.

118

1. Definirea pereților și rolul avut în clădire. (2 p)

2. Care sunt condițiile tehnico-economice analizate la proiectarea pereților ? (2 p)
3. Care sunt elementele geometrice ale pereților de zidărie ? (3 p)
4. Clasificarea pereților de zidărie. (2 p)

CAPITOLUL 6
ACOPERIȘURI

119
Cuprins: Pagina

6.2. Definirea, alcătuirea și clasificarea acoperișurilor 120
6.3. Structura de rezistență a acoperișurilor și învelitori 135
6.4. Tipuri de acoperișuri 149
 Alcătuirea acoperișurilor
 Clasificarea acoperișurilor
 Șarpante de lemn
 Clasificarea învelitorilor
 Acoperișuri ventilate
 Acoperișuri neventilate
6.2. DEFINIREA, ALCĂTUIREA ȘI CLASIFICAREA ACOPERIȘURILOR
Acoperişurile sunt elemente de construcţie, amplasate la partea superioară a clădirilor cu

scopul de a le proteja împotriva apelor din ploi, a zăpezilor, a vântului, a variaţiilor de temperatură,
a zgomotului etc.
Acoperişul poate fi conceput şi pentru a asigura suprafeţe utile situate deasupra înveliturii
(terasă, solariu, grădină, restaurant, cofetărie, pistă pentru elicoptere) sau dedesubtul acesteia
(mansardă, pod folosibil).
6.2.1. Alcătuirea acoperişurilor
Pentru a asigura rolul de protecţie a clădirii faţă de elementele agresive ale mediului
înconjurător, acoperişul se concepe că o structură complexă alcătuită din următoarele părţi
principale:

120
- structura de rezistenţă;
- învelitoarea sau hidroizolaţia;
- termoizolaţia sau elementul de izolare termică;
- barieră contra vaporilor de apă;
- elemente de ventilare a acoperişului;
- elemente - accesorii.
Se întâlnesc şi acoperişuri alcătuite numai din structura de rezistenţă şi învelitoare.
Structura de rezistenţă are funcţia de portanţă, asigurând acoperişului rezistenţă mecanică şi

stabilitate. În cazul acoperişurilor cu pantă peste 7%, structura de rezistenţă poartă generic numele
de şarpantă, având rolul de a prelua acţiunile permanente, utile şi accidentale şi de a le transmite
elementelor structurale ale clădirii (pereţi portanţi, stâlpi). Şarpanta (structură de rezistenţă) este
alcătuită din:
- elemente secundare de rezistenţă, care vin în contact direct cu învelitoarea, cum ar fi:
şipci, astereală, pane, căpriori (bare înclinate în sensul pantei);
- elemente principale de rezistenţă, care pot fi foarte diverse: căpriori (la clădirile cu
deschideri mici), şarpante pe scaune, şarpante cu macaz, grinzi cu zăbrele (ferme), arce etc.
Structura de rezistenţă a acoperişului poate fi realizată în diverse scheme statice în funcţie de
caracteristicile clădirii şi de natura materialelor folosite:
- acoperişuri de beton armat (monolit, prefabricat, precomprimat);

- acoperişuri de lemn;
- acoperişuri de metal;
- acoperişuri mixte (metal şi lemn; beton armat şi metal);
- acoperişuri pneumatice.
La acoperişurile cu pantă mai mică de 7%, denumite şi acoperişuri tip terasă, calde,
compacte, structura de rezistenţă este reprezentată de planşeul ultimului nivel sau de planşeul de
acoperiş.
Învelitoarea se mai numeşte şi hidroizolaţie sau element de izolare hidrofugă şi are rolul de
a proteja clădirea împotriva infiltrării apei, de a asigura scurgerea cu uşurinţă a apelor, în unele
cazuri de izolare termică precum şi de iluminare naturală a spaţiului acoperit.
Pentru a îndeplini funcţia sa principală de izolare hidrofugă, învelitoarea trebuie să fie executată
dintr-un material impermeabil, aşezat pe un plan înclinat cu un unghi (α) variabil în funcţie de (fig.
6.1.):
- α minim depinde de gradul de impermeabilitate a învelitorilor

- α maxim este condiţionat de elementele de fixare ale învelitorii

121
Fig. 6.1. Unghiul α optim pentru panta acoperişului.
Valorile mari ale lui α determină suprafeţe mari desfăşurate pentru învelitori şi deci costuri de
investiţie mari. Alegerea unei valori optime pentru α reprezintă o problemă tehnică, funcţională şi
economică.
Termoizolaţia este elementul de izolare termică şi are rolul de a asigura în interiorul

clădirilor condiţiile de confort termic impus de cerinţele de exploatare (fig 6.2.). La clădirile tip
hală, aşa cum sunt majoritatea construcţiilor agrozootehnice, acoperişul este elementul prin care se
realizează 45...55% din pierderile de căldură ale unor clădiri neizolate termic (restul pierderilor de
căldură are loc prin alte elemente de închidere – pereţi, ferestre, uşi exterioare, pardoseli). Din
această cauză pentru a se asigura în adăpost o balanţă termică echilibrată, expresie a unui
microclimat corespunzător, se cere ca acoperişul să aibă o rezistenţă termică ridicată. În majoritatea
adăposturilor zootehnice (grajduri de vaci, hale de îngrăşare porci, hale montă-vieri-gestaţie,
îngrăşătorii la taurine etc.) temperaturile interioare de exploatare trebuie asigurate prin conservarea
căldurii biologice degajate de animale.
În aceste condiţii problema proiectării, a execuţiei şi a întreţinerii termoizolaţiei clădirii

trebuie tratată mult mai atent decât în cazul clădirilor civile, la care sunt prevăzute surse de încălzire
(sobe, centrale termice etc.). Tratarea necorespunzătoare a izolării termice conduce la consumuri
mari de combustibil, deci la costuri suplimentare, în timp ce la construcţiile zootehnice neîncălzite,
acelaşi fenomen conduce la diminuarea producţiilor şi chiar la pierderi, prin îmbolnăvirea
animalelor. În construcţiile zootehnice, fluxul de căldură în perioada temperaturilor exterioare
scăzute, între interior (Өi) şi exterior (Өe) este reprezentat de aer cu o umiditate considerabilă
(60...95%). De aceea acoperişul trebuie realizat încât să nu favorizeze acumularea în exces a
umidităţii în elementele componente (în mod special în termoizolaţie) şi nici condensarea sa la
suprafaţa interioară.

122
Fig. 6.2. Poziţionarea termoizolaţiei şi a barierei de vapori la acoperişuri:
1 – termoizolaţia; 2 – barieră de vapori.
În funcţie de tipul clădirii, termoizolaţia se prevede peste planşeul de pod (fig. 6.2., a), sub
planşeul de pod (fig. 6.2., b), în planşeul înclinat al acoperişului (fig. 6.2., c) sau în planşeul tip
terasă (fig. 6.2., d).
Bariera de vapori este stratul cu rezistenţă mare la permeabilitatea la vapori, dispus

întotdeauna la faţa caldă a termoizolaţiei, cu scopul de a micşora sau a împiedica să ajungă sau să
pătrundă vaporii de apă în aceasta (fig. 6.2.). O cantitate mare de vapori de apă prezentă în
termoizolaţie poate conduce la condensarea acestora în proporţie inadmisibilă, micşorând
capacitatea de izolare termică a ansamblului acoperiş.
Bariera de vapori se realizează sub forma unor pelicule impermeabile sau din folii de polietilenă,
folii metalice etc.
Elementul de ventilare a acoperişului are rolul de aerisire a podului, dar în principal se

prevede pentru eliminarea vaporilor de apă ce se pot acumula în structura acoperişului în anotimpul
de iarnă (fig. 6.3).
În funcţie de tipul acoperişului, realizarea ventilaţiei este diversificată: pod ventilat prin lucarne
(fig. 6.3, a); pod ventilat prin neetanşeităţile învelitorii alcătuite din materiale cu dimensiuni relativ
mici (ex. ţiglă, fig. 6.3, b); pod ventilat prin orificii de admisie la cornişă şi deflectoare de aerisire
la creastă (ex: acoperişuri cu învelitoare din tablă fig. 6.3, c); acoperiş tip terasă, cu circulaţia
aerului orizontală (admisia pe o latură, evacuarea pe latură opusă fig. 6.3, d); acoperiş tip terasă,
cu circulaţia aerului orizontală în care evacuarea se face prin deflectoare (admisia aerului se face
prin fante amplasate pe ambele laturi), este o soluţie aplicată la acoperişurile clădirilor cu
deschidere mare (fig. 6.3, e); acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat, în care admisia aerului se face
pe la cornişe, circulaţia sa inclinată în structura acoperişului
evacuarea prin deflectoare la creastă (fig. 6.3, f).

123
Fig. 6.3. Ventilarea acoperişului.
Elementele - accesorii au rolul de a asigura o bună funcţionalitate a acoperişului şi în ansamblu

a clădirii şi cuprind:
- lucrări pentru preluarea şi dirijarea apei din precipitaţii (jgheaburi, burlane, guri de
scurgere) în mod organizat, îndepărtând-o de la soclul clădirii prevenindu-se efectele
defavorabile ale infiltrării la talpa fundaţiei;
- lucrări pentru iluminarea şi ventilarea podului (lucarne, tabachere, luminatoare) care se pot
folosi şi la accesul pe acoperiş;
- protecţia contra descărcărilor electrice;
- protecţie a acoperişului pe contur (atice, cornişe, streşini) şi la rosturi;
- preluarea zăpezilor depuse pe acoperiş ce se topesc brusc.

124
6.2.2. Clasificarea acoperişurilor
Clasificarea acoperişurilor se poate face în funcţie de următoarele criterii:
În funcţie de comportarea higrotermică întâlnim:
- acoperişuri ventilate, denumite acoperişuri reci sau în două straturi (duble) care cuprind în
alcătuirea lor un spaţiu de aer legat cu exteriorul, ventilat. În categoria acestor acoperişuri întră
soluţiile tradiţionale cu pod deci cu spaţiu mare de aer ventilat (fig 6.4, a) cât şi cele cu un spaţiu
mic de aer ventilat (fig. 6.4, b);
Fig. 6.4. Acoperişuri ventilate:

a) acoperiş cu pod; b) acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat;
1 – învelitoare; 2 – pod; 3 – izolaţie termică; 4 – planşeu; 5 – strat mic de aer

ventilat[11].
- acoperişuri neventilate, denumite şi acoperişuri calde, compacte, tip terasă sau într-un strat
(fig. 6.5) la care straturile componente se succed unul după altul.
Pentru a îmbunătăţi comportarea higrotermică, acoperişurile pot cuprinde o reţea de canale de
aerare, de dimensiuni mici prin care straturile de sub învelitoare sunt puse în legătură cu atmosfera,
devenind acoperişuri calde respirante.
Din punct de vedere higrotermic, acoperişurile ventilate se comportă mai bine decât cele
neventilate sau slab ventilate.
Fig. 6.5. Acoperiş neventilat:

1 – învelitoare; 2 – planşeu; 3 – beton de
panta; 4 – izolaţie termică.

125
După pantă acoperişurile pot fi:

- înclinate, cu pantă mare (21...150%);
- înclinate cu pantă medie (8...20%);
- plate (terase), necirculabile cu pante (4...7%);
- plate (terase), circulabile cu pante (1,5...4%);
În funcţie de forma adoptată, se disting:

- acoperişuri cu suprafeţe curbe, sub formă de bolţi (fig. 6.6, a), suprafeţe elementare cu dublă
curbură (fig. 6.6, b, c, e), cupole (fig. 6.6, f, g);
Fig. 6.6. Acoperişuri curbe:

a - boltă cilindrică;b - paraboloid eliptic de rotaţie c - paraboloid hiperbolic delimitat de
generatoare rectilinie;d - hiperboloid de rotaţie;e - conoid; f,g- cupole [11].
- acoperişuri cu suprafeţe plane înclinate;
Aceste acoperişuri sunt alcătuite din plane înclinate denumite ape, versanţi sau pante. Pantele
acoperişurilor cu suprafeţe înclinate depind de natura învelitorilor; învelitorile etanşe permit
126
utilizarea de pante mici pe când cele mai puţin etanşe necesită pante mari pentru scurgerea
apelor. Rezolvarea geometrică a unui acoperiş, adică determinarea apelor şi a intersecţiilor se
face plecând de la principiul că toate pantele acoperişului să fie egale şi linia de picătură să fie
orizontală. În acest caz intersecţiile apelor vor fi în proiecţie orizontală bisectoarele unghiurilor
formate de linia de contur. Intersecţiile versanţilor formează muchii. Muchiile sunt denumite
coame, când se află la intersecţia a două plane de acoperiş în unghi ieşind sau dolii, când
reprezintă intersecţia a două plane în unghi intrând. Coama poate fi orizontală denumită creastă
sau înclinată. (fig. 6.7).
Fig. 6.7. Elementele geometrice ale unui acoperiş

cu suprafeţe plane înclinate:
1 – poală sau picatură; 2 – creastă; 3 – coamă înclinată;
4 – dolie; 5 – streaşină.
Pentru construcţiile obişnuite cele mai cunoscute forme de acoperiş sunt:
- cu o pantă (într-o apă sau un versant) soluţie utilizată la clădiri mici, provizorii sau când
este impusă de vecinătatea altei construcţii (fig 6.8, a);
- cu două pante (fig.6.8, b), formă întâlnită la construcţii industriale, agrozootehnice sau
clădiri civile;
-cu trei pante (fig.6.8, c), utilizate la clădiri la care nu se pot realiza patru pante datorită
vecinătăţilor;
- cu patru pante (fig.6.8, d), forma cea mai des întâlnită;
- tip şed sau în dinte de ferăstrău (fig. 6.8, e);
- cu mansardă (fig. 6.8, f);
- cu formă de turn sau turelă poliedrică (fig. 6.8, g).

127
Fig. 6.8. Forma acoperişurilor:

a) cu o pantă; b) cu două pante; c)cu trei pante; d) cu patru
pante; e) tip şed; f) cu mansardă; g) cu formă de turn sau turelă
poliedrică [11].
În cazul pantelor diferite ale elementelor înclinate ale acoperişului, proiecţia în plan a acestuia este
nesimetrică, iar proiecţia coamelor în plan nu mai corespunde cu bisectoarele unghiurilor formate
de laturile clădirilor. La clădirile cu formă în plan L, racordarea acoperişului depinde de raportul
lăţimii celor două corpuri. La lăţimi egale ale aripilor clădirii, acoperişul se poate realiza, în cazul
adoptării unei pante unice pentru planele cu două creste de aceeaşi înălţime, o dolie şi cinci coame
(fig. 6.9).
La clădiri cu lăţimi diferite ale celor două corpuri, proiectarea acoperişului se începe prin
descompunerea suprafeţei în plan a clădirii în forme simple; pătrate, dreptunghiuri etc.
Se trasează punctat acoperişul celei mai mari suprafeţe simple obţinute, la care se racordează
celelalte suprafeţe mai mici (fig. 6.10).

128
Fig.6.9. Acoperiş la construcţii în formă de L:
1- crestă; 2- coamă înclinată; 3- dolie .
Acoperişul clădirilor în formă de L cu corpuri de lăţime diferite se poate soluţiona şi cu creste de

înălţime egală pentru cele două aripi prin modificarea pantelor planelor aferente suprafeţelor I şi
II (fig. 6.11). Această soluţie se poate adopta în cazul când cerinţe de ordin arhitectural impun
Fig. 6.10. Acoperişuri la clădiri în formă de L Fig. 6.11. Acoperişuri la clădiri în formă de L cu
cu corpuri de lăţimi diferite: corpuri de lăţimi diferite şi creste de înălţimi
egale:
1 – creastă principală; 2 – creastă secundară; 3
– dolie; 4 – coamă înclinată. 1 – creastă; 2 – coamă înclinată; 3 – dolie.

129
poziţia crestelor la acelaşi nivel.
Pentru clădirile în formă de U se disting cazurile:

- clădiri cu înălţimi egale ale crestelor (fig. 6.12, a); când b1=b2,
- clădiri cu corpul central mai lat în raport cu aripile laterale (fig. 6.12, b), la care trasarea
acoperişului începe cu corpul I şi racordarea cu al II-lea şi al III-lea;
- clădiri cu aripile mai late decât corpul central (fig. 6.12, c);
- clădiri cu aripi de lăţimi diferite (fig. 6.12, d).
Fig. 6.12. Acoperişuri la

cladiri în fomă de U:
1 – Creastă; 2 – coamă
înclinată; 3 – dolie.
Fig. 6.13. Acoperişuri de diferite forme.

130
Pentru acoperişurile de diferite forme rezolvarea geometrică se prezintă în fig. 6.13.
- acoperişuri cu luminatoare, folosite la clădiri mari unde iluminarea naturală nu poate fi

asigurată prin ferestre (fig. 6.14).
Fig. 6.14. Acoperişuri cu luminatoare:

a - longitudinale; b - transversale.
a) Care sunt părțile componente ale acoperișurilor ?
b) Din ce materiale se execută structura de rezistență a acoperișurilor ?
c) Care sunt criteriile folosite la clasificarea acoperișurilor ?
Acoperişurile sunt elemente de construcţie, amplasate la partea superioară a clădirilor cu

scopul de a le proteja împotriva apelor din ploi, a zăpezilor, a vântului, a variaţiilor de temperatură,
a zgomotului etc.
Acoperişul poate fi conceput şi pentru a asigura suprafeţe utile situate deasupra înveliturii
(terasă, solariu, grădină, restaurant, cofetărie, pistă pentru elicoptere) sau dedesubtul acesteia
131
(mansardă, pod folosibil).
6.2.1. Alcătuirea acoperişurilor
Pentru a asigura rolul de protecţie a clădirii faţă de elementele agresive ale mediului
înconjurător, acoperişul se concepe că o structură complexă alcătuită din următoarele părţi
principale:
Structura de rezistenţă are funcţia de portanţă, asigurând acoperişului rezistenţă mecanică şi

stabilitate. În cazul acoperişurilor cu pantă peste 7%, structura de rezistenţă poartă generic numele
de şarpantă, având rolul de a prelua acţiunile permanente, utile şi accidentale şi de a le transmite
elementelor structurale ale clădirii (pereţi portanţi, stâlpi). Şarpanta (structură de rezistenţă) este
alcătuită din:
- elemente secundare de rezistenţă, care vin în contact direct cu învelitoarea, cum ar fi:
şipci, astereală, pane, căpriori (bare înclinate în sensul pantei);
- elemente principale de rezistenţă, care pot fi foarte diverse: căpriori (la clădirile cu
deschideri mici), şarpante pe scaune, şarpante cu macaz, grinzi cu zăbrele (ferme), arce etc.
Structura de rezistenţă a acoperişului poate fi realizată în diverse scheme statice în funcţie de

La acoperişurile cu pantă mai mică de 7%, denumite şi acoperişuri tip terasă, calde,
compacte, structura de rezistenţă este reprezentată de planşeul ultimului nivel sau de planşeul de
acoperiş.
Învelitoarea se mai numeşte şi hidroizolaţie sau element de izolare hidrofugă şi are rolul de
a proteja clădirea împotriva infiltrării apei, de a asigura scurgerea cu uşurinţă a apelor, în unele
cazuri de izolare termică precum şi de iluminare naturală a spaţiului acoperit.
Pentru a îndeplini funcţia sa principală de izolare hidrofugă, învelitoarea trebuie să fie executată
dintr-un material impermeabil, aşezat pe un plan înclinat cu un unghi (α) variabil în funcţie de (fig.
132
6.1.):
- α minim depinde de gradul de impermeabilitate a învelitorilor

- α maxim este condiţionat de elementele de fixare ale învelitorii
Valorile mari ale lui α determină suprafeţe mari desfăşurate pentru învelitori şi deci costuri de
investiţie mari. Alegerea unei valori optime pentru α reprezintă o problemă tehnică, funcţională şi
economică.
Termoizolaţia este elementul de izolare termică şi are rolul de a asigura în interiorul clădirilor
condiţiile de confort termic impus de cerinţele de exploatare (fig 6.2.). La clădirile tip hală, aşa
cum sunt majoritatea construcţiilor agrozootehnice, acoperişul este elementul prin care se
realizează 45...55% din pierderile de căldură ale unor clădiri neizolate termic (restul pierderilor de
căldură are loc prin alte elemente de închidere – pereţi, ferestre, uşi exterioare, pardoseli). Din
această cauză pentru a se asigura în adăpost o balanţă termică echilibrată, expresie a unui
microclimat corespunzător, se cere ca acoperişul să aibă o rezistenţă termică ridicată. În majoritatea
adăposturilor zootehnice (grajduri de vaci, hale de îngrăşare porci, hale montă-vieri-gestaţie,
îngrăşătorii la taurine etc.) temperaturile interioare de exploatare trebuie asigurate prin conservarea
căldurii biologice degajate de animale.
În aceste condiţii problema proiectării, a execuţiei şi a întreţinerii termoizolaţiei clădirii

trebuie tratată mult mai atent decât în cazul clădirilor civile, la care sunt prevăzute surse de
încălzire (sobe, centrale termice etc.). Tratarea necorespunzătoare a izolării termice conduce la
consumuri mari de combustibil, deci la costuri suplimentare, în timp ce la construcţiile
zootehnice neîncălzite, acelaşi fenomen conduce la diminuarea producţiilor şi chiar la pierderi,
prin îmbolnăvirea animalelor. În construcţiile zootehnice, fluxul de căldură în perioada
temperaturilor exterioare scăzute, între interior (Өi) şi exterior (Өe) este reprezentat de aer cu o
umiditate considerabilă (60...95%). De aceea acoperişul trebuie realizat încât să nu favorizeze
acumularea în exces a umidităţii în elementele componente (în mod special în termoizolaţie) şi
nici condensarea sa la suprafaţa interioară.
În funcţie de tipul clădirii, termoizolaţia se prevede peste planşeul de pod (fig. 6.2., a), sub
planşeul de pod (fig. 6.2., b), în planşeul înclinat al acoperişului (fig. 6.2., c) sau în planşeul tip
terasă (fig. 6.2., d).
Bariera de vapori este stratul cu rezistenţă mare la permeabilitatea la vapori, dispus

întotdeauna la faţa caldă a termoizolaţiei, cu scopul de a micşora sau a împiedica să ajungă sau să
pătrundă vaporii de apă în aceasta (fig. 6.2.). O cantitate mare de vapori de apă prezentă în
termoizolaţie poate conduce la condensarea acestora în proporţie inadmisibilă, micşorând
capacitatea de izolare termică a ansamblului acoperiş.
Bariera de vapori se realizează sub forma unor pelicule impermeabile sau din folii de polietilenă,

133
folii metalice etc.
Elementul de ventilare a acoperişului are rolul de aerisire a podului, dar în principal se

prevede pentru eliminarea vaporilor de apă ce se pot acumula în structura acoperişului în anotimpul
de iarnă (fig. 6.3).
În funcţie de tipul acoperişului, realizarea ventilaţiei este diversificată: pod ventilat prin lucarne
(fig. 6.3, a); pod ventilat prin neetanşeităţile învelitorii alcătuite din materiale cu dimensiuni relativ
mici (ex. ţiglă, fig. 6.3, b); pod ventilat prin orificii de admisie la cornişă şi deflectoare de aerisire
la creastă (ex: acoperişuri cu învelitoare din tablă fig. 6.3, c); acoperiş tip terasă, cu circulaţia
aerului orizontală (admisia pe o latură, evacuarea pe latură opusă fig. 6.3, d); acoperiş tip terasă,
cu circulaţia aerului orizontală în care evacuarea se face prin deflectoare (admisia aerului se face
prin fante amplasate pe ambele laturi), este o soluţie aplicată la acoperişurile clădirilor cu
deschidere mare (fig. 6.3, e); acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat, în care admisia aerului se face
pe la cornişe, circulaţia sa inclinată în structura acoperişului
evacuarea prin deflectoare la creastă (fig. 6.3, f).
6.2.2. Clasificarea acoperişurilor
Clasificarea acoperişurilor se poate face în funcţie de următoarele criterii:
În funcţie de comportarea higrotermică întâlnim:
- acoperişuri ventilate, denumite acoperişuri reci sau în două straturi (duble) care cuprind
în alcătuirea lor un spaţiu de aer legat cu exteriorul, ventilat. În categoria acestor
acoperişuri întră soluţiile tradiţionale cu pod deci cu spaţiu mare de aer ventilat (fig 6.4,
a) cât şi cele cu un spaţiu mic de aer ventilat (fig. 6.4, b);
- acoperişuri neventilate, denumite şi acoperişuri calde, compacte, tip terasă sau într-un
strat (fig. 6.5) la care straturile componente se succed unul după altul.
Pentru a îmbunătăţi comportarea higrotermică, acoperişurile pot cuprinde o reţea de canale de
aerare, de dimensiuni mici prin care straturile de sub învelitoare sunt puse în legătură cu atmosfera,
devenind acoperişuri calde respirante.
Din punct de vedere higrotermic, acoperişurile ventilate se comportă mai bine decât cele
neventilate sau slab ventilate.
După pantă acoperişurile pot fi:

- înclinate, cu pantă mare (21...150%);
- înclinate cu pantă medie (8...20%);
- plate (terase), necirculabile cu pante (4...7%);
- plate (terase), circulabile cu pante (1,5...4%);

134
În funcţie de forma adoptată, se disting:

- acoperişuri cu suprafeţe curbe, sub formă de bolţi (fig. 6.6, a), suprafeţe elementare cu dublă
curbură (fig. 6.6, b, c, e), cupole (fig. 6.6, f, g);
- acoperişuri cu suprafeţe plane înclinate;
Aceste acoperişuri sunt alcătuite din plane înclinate denumite ape, versanţi sau pante. Pantele
acoperişurilor cu suprafeţe înclinate depind de natura învelitorilor; învelitorile etanşe permit
utilizarea de pante mici pe când cele mai puţin etanşe necesită pante mari pentru scurgerea
apelor. Rezolvarea geometrică a unui acoperiş, adică determinarea apelor şi a intersecţiilor se
face plecând de la principiul că toate pantele acoperişului să fie egale şi linia de picătură să fie
orizontală. În acest caz intersecţiile apelor vor fi în proiecţie orizontală bisectoarele unghiurilor
formate de linia de contur. Intersecţiile versanţilor formează muchii. Muchiile sunt denumite
coame, când se află la intersecţia a două plane de acoperiş în unghi ieşind sau dolii, când
reprezintă intersecţia a două plane în unghi intrând. Coama poate fi orizontală denumită creastă
sau înclinată. (fig. 6.7).
Pentru construcţiile obişnuite cele mai cunoscute forme de acoperiş sunt:
- cu o pantă (într-o apă sau un versant) soluţie utilizată la clădiri mici, provizorii sau când
este impusă de vecinătatea altei construcţii (fig 6.8, a);
- cu două pante (fig.6.8, b), formă întâlnită la construcţii industriale, agrozootehnice sau
clădiri civile;
-cu trei pante (fig.6.8, c), utilizate la clădiri la care nu se pot realiza patru pante datorită
vecinătăţilor;
- cu patru pante (fig.6.8, d), forma cea mai des întâlnită;
- tip şed sau în dinte de ferăstrău (fig. 6.8, e);
- cu mansardă (fig. 6.8, f);
- cu formă de turn sau turelă poliedrică (fig. 6.8, g).
- acoperişuri cu luminatoare, folosite la clădiri mari unde iluminarea naturală nu poate fi
asigurată prin ferestre (fig. 6.14).
6.3. STRUCTURA DE REZISTENŢĂ A ACOPERIŞURILOR
Pentru acoperişurile neventilate (calde sau terasă), structura de rezistenţă poate fi:
- planşeul ultimului nivel, realizat din beton armat monolit sau din elemente prefabricate de
planşeu (panouri, fâşii etc.);soluţie utilizată la clădirile civile;
- planşeul de acoperiş, la construcţii cu deschideri mari (industriale, social-culturale,
agrozootehnice etc.) realizat din beton armat turnat monolit sub formă de plăci şi grinzi, bolţi şi
arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă sau cu dublă curbură sau din elemente
135
prefabricate din beton armat care reazemă pe grinzi principale sau ferme care asigură o suprafaţă
continuă.
Structura de de rezistenţă pentru acoperişurile ventilate (reci) poartă denumirea de şarpantă.
Şarpantele se pot executa din lemn, metal, beton armat şi mixte.
6.3.1. Şarpantele de lemn se caracterizează prin greutate proprie redusă, prelucrare uşoară,
montaj simplu şi rapid, cost redus etc. şi se pot executa în următoarele tipuri constructive: cu
căpriori, pe scaune, cu macaz, cu ferme (grinzi cu zăbrele) şi din grinzi cu inimă plină.
Şarpantele de lemn sunt alcătuite din elemente principale şi secundare de rezistenţă.
Elementele secundare de rezistenţă se folosesc pentru susţinerea învelitorilor şi în funcţie de

portanţa şi rigiditatea acestora pot fi continue sau discontinue.
Straturile continue de susţinere, necesare în cazul învelitorilor din foi mari plane, flexibile, sau
în cazul unor învelitori din plăci mici, se pot realiza din lemn şi poartă denumirea de astereală.
Astereala este realizată din scânduri negeluite din plăci de fibre şi aglomerate de lemn şi reazemă
pe căpriori. Grosimea scândurilor folosite pentru astereală este de 1,8; 2,2; 2,4 cm şi lăţimea de 12-
20 cm.
Nu se folosesc scânduri mai înguste deoarece ar necesita un număr prea mare de cuie pentru
fixare şi ar prezenta multe rosturi; nici prea late pentru a se limita efectele contragerii la uscare.
Deschiderea asterelii, adică distanţa între axele căpriorilor este în general cuprinsă între 70...90cm,
putând ajunge în unele cazuri speciale la 125 cm (fig. 6.15)
Atunci când astereala este executată din plăci de P.F.L sau P.A.L, care prezintă avantajul unui
număr redus de rosturi, trebuie luate măsuri contra deformaţiilor care pot apărea din cauza
variaţiilor de umiditate.
Fig. 6.15. Elemente secundare de rezistenţă

continue:
1- astereală; 2- căprior.

136
Astereala este solicitată la încovoiere oblică şi se calculează la încărcările permanente din greutatea
proprie a învelitorii, precum şi date de vând, zăpadă şi circulaţia pentru întreţinerea acoperişului.
Şipcile sunt elemente secundare de rezistentă discontinue folosite la susţinerea învelitorilor de

dimensiuni mici (şiţă, şindrilă, ţigle, etc); se realizează cu secţiuni 5,8x3,8; 4,8x4,8cm se aşază la
distanţe în funcţie de tipul învelitorii.
Şipcile sunt solicitate la încovoiere oblică (fig. 6.16).
Fig. 6.16. Elemente secundare

de rezistenţă discontinue:
1 – şipcă; 2 – căprior.
Căpriorii sunt elemente secundare de rezistenţă pe care reazemă astereala sau şipcile, dispuse după
linia de cea mai mare pantă a acoperişului. În anumite cazuri particulare, de exemplu la şarpantele
cu căpriori, aceştia reprezintă elementul principal de rezistenţă.
Ei reazemă pe pane drepte sau înclinate, se realizează din lemn ecarisat (rigle 6,8 x 6,8...7,8 x 9,8
cm, grinzi 10 x 12 cm) sau din lemn rotund cu diametrul de 10...12 cm şi se dispun la distanţe de
70... 125 cm unul de altul. Căpriorii sunt solicitaţi la încovoiere şi se calculează ca elemente simplu
rezemate având deschiderea de calcul egală cu distanţa dintre axele a două pane succesive, de
3,0...4,0 m, dar excepţional la 5,0...5,50 m. Atunci când nu este posibilă folosirea căpriorilor dintr-
o bucată, îmbinarea de continuitate se face în dreptul panelor. Pentru învelitori din plăci mari şi
rigide (din tablă ondulată sau cutată; poliesteri armaţi cu fibră de sticlă), elementele secundare de
rezistenţă sunt reprezentate de pane care sunt suportul discontinuu al învelitorilor. Panele sunt
dispuse paralel cu streaşina la distanţe corelate cu dimensiunile învelitorilor.
Şarpante cu căpriori (dulghereşti)
Şarpanta cu căpriori (fig. 6.17) este alcătuită din astereală sau şipci, căpriori şi o piesă orizontală
numită coardă care formează un ansamblu indeformabil şi este amplasată la 70...90 cm distanţă în
lungul clădirii.
Acest tip de şarpantă se întâlneşte rar şi este folosită pentru clădiri cu deschideri mici, 4,00...6,50.
Pentru asigurarea stabilităţii longitudinale a şarpantei, se prevăd sub căpriori contravântuiri

realizate din scânduri, dulapi sau rigle bătute în cuie. Căpriorii se îmbină la coamă în jumătatea
lemnului, iar cu coarda în prag. Coarda reprezintă şi structura de rezistenţă a planşeului. Căpriorii
137
sunt solicitaţi la compresiune cu încovoiere, iar coarda la întindere cu încovoiere.
Fig. 6.17. Şarpantă cu căpriori:

a) Secţiune transversal; b) în plan
1 – căprior; 2 – coardă; 3 – contravânturire.
Şarpante de lemn pe scaune (dulghereşti)
Şarpantele pe scaune sunt alcătuite din astereală sau şipci, căpriori, pane, popi, moaze sau
cleşti, tălpi şi contrafişe. Sunt folosite la clădirile cu destinaţia de locuinţe la care zidurile
transversale sunt dese şi dispuse regulat care pot constitui reazeme pentru popi, sau la clădiri cu
zidurile transversale rare, dar cu un zid longitudinal amplasat la mijlocul deschiderii.
Şarpantele pe scaune sunt amplasate la o distanţă de 3,00...5,00 m în lungul clădirii (fig.

6.18).
138

139
Fig.6.18. Şarpante pe scaune:

a - cu reazeme pe ziduri transversale;b - cu reazeme pe ziduri longitudinale;
1 – căprior; 2 – pană de coamă; 3 – pană intermediară; 4 – cosoroabă; 5 – pop; 6 – talpă; 7 – cleşti
(moaze); 8 – contrafişe; 9 – planşeu; 10 – ziduri pornante; 11 – contravântuire în plan longitudinal;
12 – arbaletrier [12].
12– arbaletrieri [12].

140
Panele se execută din lemn ecarisat cu secţiunea de 10 x 12...15 x 25 cm sau din lemn rotund cu
diametrul de 12...15cm şi se dispun paralel cu coama la distanţe de 2,50...4,00. Pana de la coama
acoperişului se numeşte pană de coamă sau coamă, iar panele situate la nivelul streşinii se numesc
cosoroabe sau pane de picătură.
Deschiderea panelor coincide cu distanţa dintre popi, respectiv dintre ferme şi este cuprinsă între
3,50...6,00m. Deschiderea de calcul se poate reduce dacă se prevăd contrafişe care pot să asigure
şi rigidizarea şarpantei în plan longitudinal (fig. 6.19).
Fig. 6.19. Reducerea deschiderii panelor prin utilizarea contrafişelor:

1 – pană; 2 – contrafişă; 3 – pop.
Când se folosesc contrafişe, deschiderea de calcul l a panei este:
l = l0+a pentru a ≤ 0,2 l1;
Unde l0, l1 şi a sunt arătate în fig. 6.19.
Îmbinările de prelungire a panelor se fac cap la cap, în dreptul reazemelor, sau prin chertare şi
bulonare, când îmbinarea se face în apropierea reazemelor în secţiunea de moment încovoietor nul.
Panele sunt elemente solicitate la încovoiere şi se calculează ca grinzi simplu rezemate.
Astereala, căpriorii şi panele au aceleaşi ipoteze de calcul ca şi anume:
- încărcarea permanentă şi dată de zăpadă;

- încărcarea permanentă, jumătate din încărcarea de zăpadă şi încărcarea din vânt;
141
- încărcarea permanentă şi greutatea unui om (1000N) acţionând ca o forţă

concentrată la mijlocul deschiderii.
Popii sunt elemente verticale sau înclinate ale şarpantei, realizate din lemn rotund cu diametrul de
12...14cm sau din lemn ecarisat cu secţiunea 12x12...14x14cm. Popii preiau încărcările de la pane
şi le transmit zidurilor portante prin intermediul unor grinzi de lemn denumite tălpi (15x15x50cm)
care au rolul de a repartiza încărcările concentrate transmise de popi. Popii, panele şi căpriorii se
leagă între ei cu moaze sau cleşti executaţi din lemn ecarisat (dulapi) sau din lemn semirotund, iar
în planul căpriorilor se prevăd contravântuiri. Prinderea cleştilor de popi şi căpriori se face în cuie
sau buloane. Ansamblul transversal alcătuit din popi, cleşti şi căpriorii din dreptul popilor se
numeşte scaun.
Şarpante cu macaz (dulghereşti)
Şarpantele cu macaz se folosesc la clădiri care au numai pereţi exteriori longitudinali.

În funcţie de mărimea deschiderii se execută şarpante cu macaz simplu (fig. 6.20) folosite la
deschideri de maximum 8.00m şi cu macaz dublu (fig. 6.21) pentru deschideri de maximum
12,00m. Şarpantele cu macaz sunt alcătuite dintr-o piesă orizontală numită coardă, unul sau mai
mulţi popi aşezaţi perpendicular pe coardă, piese înclinate (arbaletrieri), îmbinate cu popii şi
coarda, pane, căpriori, astereală sau şipci.
Fig. 6.20. Şarpantă cu macaz simplu:

1 – coardă; 2 – arbaletrieri; 3 – căpriori; 4 – pop; 5 –
pană de comă; 6 – cosoroabă; 7 – zid pornant; 8 –
contravântuire în plan longitudinal[4].
Fig. 6.21. Şarpantă cu macaz dublu:

1 – coardă; 2 – arbaletrier; 3 – căprior; 4 – pop; 5 – riglă; 6 – cleşti; 7 – pană intermediară; 8 – cosoroabă; 9 –
contravântuire în plan longitudinal; 10 – zid portant [4].
Coarda se îmbină cu popii prin chertare şi bulonare, iar îmbinările arbaletrierilor cu popii şi
142
coarda se realizează cu prag şi cuie sau buloane.
6.3.2. Învelitori
Învelitorile sunt elemente de construcţie prevăzute la partea superioară a acoperişurilor, cu rolul

de izolare hidrofugă, iar în unele cazuri de izolare termică, precum şi iluminarea naturală a spaţiului
acoperit.
Învelitorile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- etanşeitate, adică să fie realizate dintr-un material impermeabil aşezat pe un plan

înclinat, care să asigure scurgerea cu uşurinţă a apelor; de asemenea elementele
învelitorilor asamblate trebuie să formeze o suprafaţă continuă care să împiedice
pătrunderea apei în interiorul clădirii;
- umiditate, materialul învelitorii trebuie să-şi păstreze proprietăţile mecanice şi în stare
saturată cu apă;
- acţiunea îngheţ-dezgheţ, învelitorile trebuie să reziste la cel puţin 15...25 de cicluri;
- acţiunea biologică a microorganismelor care influenţează învelitorile din materiale
organice (stuf, paie, lemn etc.);
- acţiunea distructivă a agenţilor chimici din mediul înconjurător; la această acţiune,
comportare optimă o prezintă învelitorile ceramice, cele din polimeri şi din anumite
metale ca aluminiu, zinc, plumb şi cupru.
La proiectarea învelitorilor se are în vedere faptul că durabilitatea lor depinde de natura
materialului, de modul de execuţie şi întreţinere. În funcţie de materialul din care se execută
învelitorile se pot considera următoarele durate medii de exploatare:
- învelitori de aluminiu...60 de ani;

- învelitori ceramice...60 de ani;
- învelitori de tablă galvanizată...30 de ani;
- învelitori de beton armat...25 de ani;
- învelitori de carton bitumat...15 ani;
- învelitori organice...10 ani.
6.3.2.1. Clasificarea învelitorilor
Clasificarea învelitorilor se face după următoarele criterii:
După materialul din care se execută, întâlnim:
- învelitori organice (paie, stuf, lemn, materiale bituminoase);

- învelitori din plăci de piatră naturală (ardezie);
- învelitori metalice (tablă de oţel, zinc, aluminiu, plumb, cupru etc.);
- învelitori de sticlă simplă sau armată;
143
- învelitori de mase plastice (simple sau armate cu fibră de sticlă);

-
După modul de asigurare a etanşeităţii la acţiunea agenţilor climatici se disting:
- învelitori continue, fară rosturi, impermeabile la aer, apă şi vapori de apă (învelitori
bituminoase);
- învelitori din elemente separate, impermeabile la acţiunea apei, dar permeabile la aer şi vapori
de apă (plăci, ceramice, tablă etc.)
La aceste învelitori apar pe suprafaţa acoperişului rosturi dependente de dimensiunile elementelor,
iar pentru asigurarea continuităţii, bucăţile trebuie petrecute pe un anumit procent din suprafaţa lor.
Din punctul de vedere al portanţei (rezistenţă mecanică), întâlnim:
- învelitori neportante care sunt alcătuite din materiale care necesită un suport continuu (învelitori
bituminoase, învelitori din foi de tablă plană, carton bitumat, olane);
- învelitori portante, care necesită elemente de susţinere aşezate la distanţe mici între ele
(învelitori ceramice, ardezie, lemn, stuf etc.) şi învelitori la care elementele suport se dispun rar
(tablă ondulată sau cutată, materiale plastice etc.).
După rezistenţa la foc învelitorile pot fi:
- învelitori combustibile (cele de lemn, stuf, paie, carton bitumat, învelitori bituminoase, mase
plastic;
- învelitori incombustibile (învelitori ceramice, metalice, din mortar de ciment, de ardezie, de
sticlă).
a) Definirea și alcătuirea șarpantelor.
b) Ce este cosoroaba ?
c) Ce condiții trebuie să îndeplinească învelitorile ?
Pentru acoperişurile neventilate (calde sau terasă), structura de rezistenţă poate fi:
- planşeul ultimului nivel, realizat din beton armat monolit sau din elemente prefabricate de
planşeu (panouri, fâşii etc.);soluţie utilizată la clădirile civile;

144
arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă sau cu dublă curbură sau din elemente
prefabricate din beton armat care reazemă pe grinzi principale sau ferme care asigură o suprafaţă
continuă.
Structura de de rezistenţă pentru acoperişurile ventilate (reci) poartă denumirea de şarpantă.
Şarpantele se pot executa din lemn, metal, beton armat şi mixte.
6.3.1. Şarpantele de lemn se caracterizează prin greutate proprie redusă, prelucrare uşoară,
montaj simplu şi rapid, cost redus etc. şi se pot executa în următoarele tipuri constructive: cu
căpriori, pe scaune, cu macaz, cu ferme (grinzi cu zăbrele) şi din grinzi cu inimă plină.
Şarpantele de lemn sunt alcătuite din elemente principale şi secundare de rezistenţă.
Elementele secundare de rezistenţă se folosesc pentru susţinerea învelitorilor şi în funcţie de

portanţa şi rigiditatea acestora pot fi continue sau discontinue.
Straturile continue de susţinere, necesare în cazul învelitorilor din foi mari plane, flexibile, sau
în cazul unor învelitori din plăci mici, se pot realiza din lemn şi poartă denumirea de astereală.
Astereala este realizată din scânduri negeluite din plăci de fibre şi aglomerate de lemn şi reazemă
pe căpriori. Grosimea scândurilor folosite pentru astereală este de 1,8; 2,2; 2,4 cm şi lăţimea de 12-
20 cm.
Nu se folosesc scânduri mai înguste deoarece ar necesita un număr prea mare de cuie pentru
fixare şi ar prezenta multe rosturi; nici prea late pentru a se limita efectele contragerii la uscare.
Deschiderea asterelii, adică distanţa între axele căpriorilor este în general cuprinsă între 70...90cm,
putând ajunge în unele cazuri speciale la 125 cm (fig. 6.15)
Atunci când astereala este executată din plăci de P.F.L sau P.A.L, care prezintă avantajul unui
număr redus de rosturi, trebuie luate măsuri contra deformaţiilor care pot apărea din cauza
variaţiilor de umiditate.
Astereala este solicitată la încovoiere oblică şi se calculează la încărcările permanente din greutatea
proprie a învelitorii, precum şi date de vând, zăpadă şi circulaţia pentru întreţinerea acoperişului.
Şipcile sunt elemente secundare de rezistentă discontinue folosite la susţinerea învelitorilor de

dimensiuni mici (şiţă, şindrilă, ţigle, etc); se realizează cu secţiuni 5,8x3,8; 4,8x4,8cm se aşază la
distanţe în funcţie de tipul învelitorii.
Şipcile sunt solicitate la încovoiere oblică (fig. 6.16).
Căpriorii sunt elemente secundare de rezistenţă pe care reazemă astereala sau şipcile, dispuse după

145
linia de cea mai mare pantă a acoperişului. În anumite cazuri particulare, de exemplu la şarpantele
cu căpriori, aceştia reprezintă elementul principal de rezistenţă.
Ei reazemă pe pane drepte sau înclinate, se realizează din lemn ecarisat (rigle 6,8 x 6,8...7,8 x 9,8
cm, grinzi 10 x 12 cm) sau din lemn rotund cu diametrul de 10...12 cm şi se dispun la distanţe de
70... 125 cm unul de altul. Căpriorii sunt solicitaţi la încovoiere şi se calculează ca elemente simplu
rezemate având deschiderea de calcul egală cu distanţa dintre axele a două pane succesive, de
3,0...4,0 m, dar excepţional la 5,0...5,50 m. Atunci când nu este posibilă folosirea căpriorilor dintr-
o bucată, îmbinarea de continuitate se face în dreptul panelor. Pentru învelitori din plăci mari şi
rigide (din tablă ondulată sau cutată; poliesteri armaţi cu fibră de sticlă), elementele secundare de
rezistenţă sunt reprezentate de pane care sunt suportul discontinuu al învelitorilor. Panele sunt
dispuse paralel cu streaşina la distanţe corelate cu dimensiunile învelitorilor.
Şarpante cu căpriori (dulghereşti)
Şarpanta cu căpriori (fig. 6.17) este alcătuită din astereală sau şipci, căpriori şi o piesă orizontală
numită coardă care formează un ansamblu indeformabil şi este amplasată la 70...90 cm distanţă în
lungul clădirii.
Acest tip de şarpantă se întâlneşte rar şi este folosită pentru clădiri cu deschideri mici, 4,00...6,50.
Pentru asigurarea stabilităţii longitudinale a şarpantei, se prevăd sub căpriori contravântuiri

realizate din scânduri, dulapi sau rigle bătute în cuie. Căpriorii se îmbină la coamă în jumătatea
lemnului, iar cu coarda în prag. Coarda reprezintă şi structura de rezistenţă a planşeului. Căpriorii
sunt solicitaţi la compresiune cu încovoiere, iar coarda la întindere cu încovoiere.
Şarpante de lemn pe scaune (dulghereşti)
Şarpantele pe scaune sunt alcătuite din astereală sau şipci, căpriori, pane, popi, moaze sau
cleşti, tălpi şi contrafişe. Sunt folosite la clădirile cu destinaţia de locuinţe la care zidurile
transversale sunt dese şi dispuse regulat care pot constitui reazeme pentru popi, sau la clădiri cu
zidurile transversale rare, dar cu un zid longitudinal amplasat la mijlocul deschiderii.
Şarpantele pe scaune sunt amplasate la o distanţă de 3,00...5,00 m în lungul clădirii (fig.

6.18).
Panele se execută din lemn ecarisat cu secţiunea de 10 x 12...15 x 25 cm sau din lemn rotund cu
diametrul de 12...15cm şi se dispun paralel cu coama la distanţe de 2,50...4,00. Pana de la coama
acoperişului se numeşte pană de coamă sau coamă, iar panele situate la nivelul streşinii se numesc
cosoroabe sau pane de picătură.
Deschiderea panelor coincide cu distanţa dintre popi, respectiv dintre ferme şi este cuprinsă între
146
3,50...6,00m. Deschiderea de calcul se poate reduce dacă se prevăd contrafişe care pot să asigure
şi rigidizarea şarpantei în plan longitudinal (fig. 6.19).
Când se folosesc contrafişe, deschiderea de calcul l a panei este:
l = l0+a pentru a ≤ 0,2 l1;
Unde l0, l1 şi a sunt arătate în fig. 6.19.
Îmbinările de prelungire a panelor se fac cap la cap, în dreptul reazemelor, sau prin chertare şi
bulonare, când îmbinarea se face în apropierea reazemelor în secţiunea de moment încovoietor nul.
Panele sunt elemente solicitate la încovoiere şi se calculează ca grinzi simplu rezemate.
Astereala, căpriorii şi panele au aceleaşi ipoteze de calcul ca şi anume:
- încărcarea permanentă şi dată de zăpadă;

- încărcarea permanentă, jumătate din încărcarea de zăpadă şi încărcarea din vânt;
- încărcarea permanentă şi greutatea unui om (1000N) acţionând ca o forţă
concentrată la mijlocul deschiderii.
Popii sunt elemente verticale sau înclinate ale şarpantei, realizate din lemn rotund cu diametrul de
12...14cm sau din lemn ecarisat cu secţiunea 12x12...14x14cm. Popii preiau încărcările de la pane
şi le transmit zidurilor portante prin intermediul unor grinzi de lemn denumite tălpi (15x15x50cm)
care au rolul de a repartiza încărcările concentrate transmise de popi. Popii, panele
şi căpriorii se leagă între ei cu moaze sau cleşti executaţi din lemn ecarisat (dulapi) sau din lemn
semirotund, iar în planul căpriorilor se prevăd contravântuiri. Prinderea cleştilor de popi şi căpriori
se face în cuie sau buloane. Ansamblul transversal alcătuit din popi, cleşti şi căpriorii din dreptul
popilor se numeşte scaun.
Şarpante cu macaz (dulghereşti)
Şarpantele cu macaz se folosesc la clădiri care au numai pereţi exteriori longitudinali.

În funcţie de mărimea deschiderii se execută şarpante cu macaz simplu (fig. 6.20) folosite la
deschideri de maximum 8.00m şi cu macaz dublu (fig. 6.21) pentru deschideri de maximum
12,00m. Şarpantele cu macaz sunt alcătuite dintr-o piesă orizontală numită coardă, unul sau mai
mulţi popi aşezaţi perpendicular pe coardă, piese înclinate (arbaletrieri), îmbinate cu popii şi
coarda, pane, căpriori, astereală sau şipci.
Coarda se îmbină cu popii prin chertare şi bulonare, iar îmbinările arbaletrierilor cu popii şi
coarda se realizează cu prag şi cuie sau buloane.

147
6.3.2. Învelitori
Învelitorile sunt elemente de construcţie prevăzute la partea superioară a acoperişurilor, cu rolul

de izolare hidrofugă, iar în unele cazuri de izolare termică, precum şi iluminarea naturală a spaţiului
acoperit.
6.3.2.1. Clasificarea învelitorilor
Clasificarea învelitorilor se face după următoarele criterii:
După materialul din care se execută, întâlnim:
- învelitori organice (paie, stuf, lemn, materiale bituminoase);

- învelitori din plăci de piatră naturală (ardezie);
- învelitori metalice (tablă de oţel, zinc, aluminiu, plumb, cupru etc.);
- învelitori de sticlă simplă sau armată;
- învelitori de mase plastice (simple sau armate cu fibră de sticlă);
După modul de asigurare a etanşeităţii la acţiunea agenţilor climatici se disting:
- învelitori continue, fară rosturi, impermeabile la aer, apă şi vapori de apă (învelitori
bituminoase);
- învelitori din elemente separate, impermeabile la acţiunea apei, dar permeabile la aer şi vapori
de apă (plăci, ceramice, tablă etc.)
La aceste învelitori apar pe suprafaţa acoperişului rosturi dependente de dimensiunile elementelor,
iar pentru asigurarea continuităţii, bucăţile trebuie petrecute pe un anumit procent din suprafaţa lor.
Din punctul de vedere al portanţei (rezistenţă mecanică), întâlnim:
- învelitori neportante care sunt alcătuite din materiale care necesită un suport continuu (învelitori
bituminoase, învelitori din foi de tablă plană, carton bitumat, olane);
- învelitori portante, care necesită elemente de susţinere aşezate la distanţe mici între ele
(învelitori ceramice, ardezie, lemn, stuf etc.) şi învelitori la care elementele suport se dispun rar
(tablă ondulată sau cutată, materiale plastice etc.).
După rezistenţa la foc învelitorile pot fi:
- învelitori combustibile (cele de lemn, stuf, paie, carton bitumat, învelitori bituminoase, mase
plastic;
- învelitori incombustibile (învelitori ceramice, metalice, din mortar de ciment, de ardezie, de
sticlă).
6.4. TIPURI DE ACOPERIŞURI

148
6.4.1. Acoperişuri ventilate
Sunt alcătuite principial din învelitoare, structură de rezistenţă şi termoizolaţie putând avea în
plus o barieră de vapori, o protecţie a termoizolaţiei şi elemente auxiliare. Acoperişurile ventilate
sau reci cuprind două categorii:
- acoperişuri cu spaţiu mare de aer ventilat;

- acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat;
6.4.1.1. Acoperişurile cu spaţiu mare de aer ventilat (fig.6.22)
Sunt cele tradiţionale cu pod, la care peste ultimul planşeu se dispune o şarpantă ce susţine
învelitoarea sau cele cu tavan termoizolant suspendat. Învelitorile utilizate curent la aceste tipuri
de acoperişuri sunt:
- învelitori din plăci mici;

- învelitori din plăci mari sau flexibile sau rigide.
Termoizolarea acestui tip de acoperiş se face prin stratul de aer precum şi prin straturi
termoizolante susţinute de planşeu.
Fig. 6.22. Acoperiş cu spaţiu mare de aer ventilat:

1 – învelitoare; 2 – suportul învelitorii; 3 – pod;
4 – termoizolaţie; 5 – planşeu[18].
Materialele termoizolante sunt de obicei materiale organice sau anorganice în vrac: deşeuri
ceramice, argilă în amestec cu paie; pleavă, stuf, zgură, granulit etc.
6.4.1.2. Acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat (fig. 6.23) sunt alcătuite în două straturi ce
delimitează un spaţiu de aer legat cu exteriorul, reprezentând soluţii moderne cu comportare
higrotermică foarte bună.

149
Fig. 6.23. Acoperiş cu spaţiu mic de aer ventilat:

1 – învelitoare din mase plastice; 2 – spaţiu mic de aer
ventilat; 3 – termoizolaţie; 4 – barieră de vapori;
5 – strat-support al termoizolaţiei realizat din mase
plastice; 6 – pană prefabricată din beton armat[18].
La acoperişurile moderne se poate reduce spaţiul de aer până la minimum 5 cm.

Învelitorile curent folosite pentru acoperişurile cu spaţiu mic de aer ventilat sunt cele din plăci
mari rigide.
Izolaţia termică poate fi realizată din plăci de vată minerală, polistiren, izolemn, plăci de stufit,
stabilit sau deşeuri textile, saltele din paie mineralizate.
Termoizolaţia la acoperişurile ventilate se protejează pentru:
- a evita deteriorarea sub acţiuni mecanice (ex. din circulaţie);

- a evita străbaterea termoizolaţiei de către curenţii de aer care îi micşorează eficacitatea.
Protecţia termoizolaţiei nu trebuie să prezinte rezistenţă la difuzia vaporilor întrucât s-ar anula
efectul favorabil al podului ventilat. Protecţia termoizolaţiei se poate realiza din:
- şapă de mortar de ciment pe un strat de hârtie kraft sau carton ondulat nebitumat;
- strat de cărămizi pe lat;
- podină de circulaţie din scânduri.
Prin sistemul de funcţionare a acestui tip de acoperiş bariera de vapori nu apare necesară. Se
dispune totuşi sub termoizolaţie în cazul unei ventilări insuficiente, pentru a împiedica pătrunderea
vaporilor de apă în termoizolaţie.
Bariera de vapori poate servi şi ca protecţie de siguranţă a tavanului contra infiltraţiilor de apă
de sus în jos în caz de defectare a învelitorii.
Vântul şi diferenţele de temperatură determină ventilarea naturală intensă a întregului acoperiş,

peste izolaţia termică ceea ce se reflectă favorabil în comportarea higrotermică:
- acoperişul se menţine uscat, eliminând pericolul de condens;

- se diminuează efectul de supraîncălzire sub influenţa radiaţiilor solare în timpul verii.
Ventilarea poate fi:
- neorganizată, în cazul învelitorilor permeabile la aer, adică învelitori discontinue cu rosturi

multiple (plăci mici);
- organizată, în cazul celorlalte învelitori.
Un acoperiş ventilat trebuie prevăzut cu orificii de admisie şi de evacuare a aerului, primele

150
dispuse cât mai jos în ansamblul acoperişului, iar ultimele cât mai sus.
Distribuţia orificiilor pentru admisie şi evacuare pe acoperiş trebuie să fie uniformă, evitându-
se orice cauză care ar stânjeni circulaţia aerului. Mărimea orificiilor de admisie şi de evacuare este
în funcţie de umiditatea interioară a spaţiului ultimului nivel şi de tipul de acoperiş. Astfel suprafaţa
orificiilor de admisie şi de evacuare a aerului este:
- ) din aria învelitorii la acoperişuri cu spaţiu mare de aer ventilat;
- ) din aria învelitorii, la acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat.
6.4.2. Acoperişuri neventilate
Sunt cunoscute sub denumirea de terase, calde sau compacte.
Terasele au funcţia principală de a închide construcţia la partea superioară, în unele cazuri

putând servi şi ca spaţii de circulaţie.
Sub acest aspect, terasele pot fi:

- necirculabile, la care accesul este întâmplător, determinat de necesităţile de întreţinere a terasei.
În acest caz accesul pe terasă se face printr-o trapă la care se ajunge pe o scară metalică;
- circulabile, la care circulaţia este sistematică, accesul făcându-se pe o scară obişnuită, iar casa
scării continuând deasupra terasei.
Din punctul de vedere al necesităţii izolării termice, pot fi:
- terase izolate termic, utilizate în mod obişnuit;
- terase neizolate termic care se întâlnesc la încăperi neîncălzite sau la încăperi cu degajări mari
de căldură.
Sub aspectul umidităţii spaţiilor de sub acoperiş, factor de cea mai mare importanţă în
soluţionarea terasei, încăperile pot fi:
- cu regim uscat, având umiditatea relativă interioară Φi ≤ 65%;
- regim normal 65% < Φi ≤ 75%;
- cu regim foarte umed Φi > 75%.
Comportarea acoperişurilor calde este mai puţin favorabilă decât a celor reci, deoarece nu
beneficiază de avantajele ventilării prin stratul de aer inclus.
Astfel:
- sub influenţa radiaţiei solare acoperişurile calde se încălzesc mai puternic decât cele reci;
- sunt expuse umezirii prin condens sub hidroizolaţie;
- apa încorporată iniţial în structura acoperişului se elimină greu;
- din cauza acumulării apei de condens şi a apei încorporate iniţial în structura acoperişului scade
capacitatea de izolare termică a stratului termoizolant;
- din cauza variaţiilor mari de temperatură şi umiditate, există tendinţa apariţiei de fisuri care

151
afectează defavorabil funcţionarea şi durabilitatea straturilor componente, transmiţându-se

solicitări suplimentare elementelor structurii de rezistenţă de sub acoperiş;
- defecţiunile şi cauzele lor sunt mai greu de explicat şi localizat deoarece sunt efectul unor
fenomene complexe, iar remedierile implică lucrări costisitoare.
Având în vedere necesitatea de a realiza într-un singur element izolarea hidrofugă, termică,
precum şi condiţii favorabile de comportare la vapori, terasa se prezintă ca un element complex
realizat din straturi principale (hidroizolaţie şi termoizolaţie) şi dintr-o serie de straturi de susţinere
şi protecţie a acestor straturi principale (fig. 6.24).
Fig. 6.24. Structuri de terase:

a - terasă necirculabilă cu strat suport în pantă;
b - terasă cu circulaţie redusă cu beton de pantă sub termoizolaţie;
c - terasă cu circulaţie intensă şi cu beton de pantă peste termoizolaţie.
1 – strat-suport din beton armat dispus în pantă; 2- şapă de egalizare; 3 – barieră de vapori; 4 – termoizolaţie
elastică; 5 – hârtie Kraft; 6 – şapă-suport a hidroizolaţiei armată cu reţea de oţel beton; 7 – strat de difuzie;
8 – hidroizolaţie; 9 – strat de protecţie a hidroizolaţiei din pietriș mărgăritar; 10 – strat-suport din beton dispus
orizontal; 11 – beton de pantă; 12 – nisip de poză, 1 cm grosime; 13 – termoizolaţie din plăci de b.c.a.; 14 – strat de
nisip de 4cm grosime; 15 – plăci prefabricate mozaicate cu rosturile umplute cu mastic bituminos sau cu mortar de
ciment; 16 – beton de pantă aşezat peste termoizolaţie; 17 – strat de mortar armat cu plasă de rabiț [12].

152
6.4.2.1. Alcătuirea acoperişurilor-terasă
Structura de rezistenţă a acoperişurilor-terasă poate fi:
- planşeul ultimului nivel, realizat din beton armat turnat monolit sau din elemente prefabricate
de planşeu (panouri mari, fâşii prefabricate etc.), soluţie întâlnită la construcţiile de locuinţe şi
pentru învăţământ, spitale etc;
arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă sau cu dublă curbură sau din elemente prefabricate
din beton armat care reazemă pe grinzi principale sau ferme, care asigură o suprafaţă continuă și
reprezintă suportul pentru celelalte straturi ale terasei.
Stratul-suport poate fi realizat din beton greu, cu aport termoizolant neglijabil sau din materiale
termoizolante (betoane uşoare sau elemente ceramice). Comportarea higrotermică în cele două
cazuri prezintă particularităţi ce necesită alcătuiri constructive diferenţiate.
În cazul unor tasări inegale ale fundaţiilor clădirii sau în cazul variaţiilor mari ale temperaturii
exterioare, pentru a reduce influenţa contracţiilor stratului-suport asupra hidroizolaţiei, între
planşeul-suport şi elementele de izolaţie şi de protecţie ale terasei se prevede o dală flotantă.
Dala flotantă poate fi executată din beton armat monolit în grosimea de circa 5cm sau din
elemente prefabricate.
Rezemarea dalei pe planşeul-suport se poate face:
- prin intermediul unui strat de minimum 2cm de nisip fin, acoperit înainte de turnarea betonului
din dală cu un strat de carton bitumat;
- prin intermediul unor reazeme locale din cărămidă cu goluri sau din beton, situate la circa 1 m
unul de altul prevăzute la partea superioară cu pâslă, pentru a permite deplasările dalei.
Stratul de egalizare sau suportul barierei de vapori se dispune pentru a realiza o suprafaţă
netedă şi plană, necesară lipirii barierei de vapori şi eventual a stratului de difuzie.
Se realizează din mortar de ciment cu dozaj 400kg de ciment la m3 de mortar. Grosimea stratului
depinde de starea suprafeţei pe care se aplică, mergând de la o simplă rectificare locală, până la
grosimi de 15...25mm.
Bariera de vapori. Barierele de vapori sunt straturi cu rezistenţe mari la permeabilitatea la

vapori dispuse întotdeauna la faţa caldă a termoizolaţiei cu scopul de a împiedica vaporii să
pătrundă în aceasta. Bariera de vapori se poate realiza din: bitum tăiat aplicat în două straturi, strat
de suspensie din bitum filerizat, unul sau două straturi de carton bitumat, lipite cu bitum sau cu
mastic bituminos, pânză bitumată, împâslitură din fibre de sticlă bitumată, folie de polietilenă şi
alte materiale plastice, folie metalice etc.
153
Termoizolaţia acoperişurilor calde, neventilate. Termoizolaţia se aşază peste bariera de

vapori putând fi executată din:
- materiale elastice: plăci semirigide din vată minerală, stabilit, stufit, polistiren expandat, paie
tocate, puzderie de in şi cânepă, perlit, fibroperlit, deşeuri textile, poliuretan celular, mase plastice
spumate etc.;
- materiale rigide: plăci din betoane cu agregate uşoare de natură minerală sau organică, beton
celular autoclavizat etc.;
- materiale în vrac: roci uşoare granulate, granulit, zgură, deşeuri ceramice etc., soluţie indicată
datorită costului redus, dar care are dezavantajul unor grosimi şi greutăţi mari ale termoizolaţiei.
Grosimea termoizolaţiei se determină prin calcul pentru a realiza condiţiile de confort interior
şi a stabili funcţionarea corectă a terasei la difuzia vaporilor de apă.
Realizarea stratului-suport al hidroizolaţiei. Stratul-suport al hidroizolaţiei trebuie să

constituie o suprafaţă netedă şi rigidă pe care să se poată aplica hidroizolaţia. Acest strat se execută
din mortar M100 având grosimea de 1,5...2,5cm la termoizolaţiile rigide şi 3...4cm, armat cu reţea
Φ 5mm la 20...25cm pentru limitarea fisurilor din construcţie, la termoizolaţiile elastice. Pentru ca
laptele de ciment să nu se scurgă în termoizolaţie, la turnarea stratului de mortar colmatându-i porii,
se prevede peste termoizolaţie un strat de hârtie de ambalaj, permeabil la vaporii de apă.
Realizarea stratului de pantă. Straturile de pantă se pot realiza din pietriş, beton, beton uşor
cu agregate diverse, zgură granulată, zgură expandată, granulit, material granular din roci uşoare
etc. Terasa trebuie realizată cu suprafeţe înclinate pentru a conduce apele spre dispozitivele de
scurgere amplasate la exteriorul construcţiei (jgheaburi şi burlane) sau la interior prin guri de
scurgere (canalizare ape pluviale).
Realizarea pantelor se poate face:
- prin dispunerea în pantă a elementului de structură (ultimul planşeu) sau prin forma structurii
de rezistenţă a acoperişului (curbă, cu versanţi înclinaţi etc.), soluţie aplicabilă la construcţiile
industriale şi agrozootehnice şi la unele construcţii social-culturale;
- prin umpluturi speciale prevăzute pentru realizarea pantelor care se execută din beton.
Grosimea minimă a stratului de pantă este de 4cm în dreptul gurii de scurgere, iar cea maximă
rezultă din organizarea pantelor acoperişurilor;
- prin variaţia grosimii termoizolaţiei, dacă aceasta este din materiale în vrac (granulit, zgură,
perlit), betoane uşoare turnate pe loc sau din plăci de beton uşor.
Ca poziție stratul de pantă se poate amplasa:
- sub bariera de vapori; adică peste planşeu. În acest caz trebuie executată din beton greu cu
g>1800kg/m3, întrucât un beton uşor amplasat sub bariera de vapori ar putea înrăutăţi comportarea
higrotermică a terasei;
154
- peste termoizolaţie, constituind şi stratul de protecţie al termoizolaţiei. În acest caz se pot

executa dintr-un beton uşor, pentru a reduce încărcarea asupra planşeului. În această soluţie
termoizolaţia apare spre interiorul terasei, ceea ce înrăutăţeşte comportarea higrotermică întrucât
termoizolaţia funcţionează cu atât mai bine cu cât este plasată mai spre exterior.
Hidroizolaţia acoperişurilor-terasă. Materialele folosite pentru hidroizolaţie sunt: bitumul,
cartonul bitumat şi pânză bitumată lipită cu bitum topit, împâslitura din fibre de sticlă bitumată,
structurile compozite cu inserţie sau feţe de folie metalică. Hidroizolaţia bituminoasă a terasei se
poate executa:
Fig. 6.25. Realizarea suprapunerii şi a decalărilor

foilor bitumate:
1 – primul strat de hidroizolaţie; 2 – al doilea strat; 3
– al treilea strat de hidroizolaţie; b – lăţimea unei foi
- prin metodă la cald, pe suport uscat din minimum două straturi de materiale bitumate în foi,
pentru lucrări provizorii şi trei straturi de materiale bitumate în foi pentru lucrări definitive, între
straturile corespunzătoare de masticuri bituminoase;
- prin metodă la rece, pe suport în prealabil umezit, din minimum două straturi de ţesătură simplu
impregnată, dispuse între straturi de suspensie de bitum filerizat sau straturi de chit de bitum
filerizat (celochit). Numărul straturilor depinde de importanţa clădirii şi de panta de scurgere
adoptată la terasă. Înainte de aplicarea hidroizolaţiei se amorsează stratul suport cu soluţie
bituminoasă sau cu suspensie de bitum.
Foile bitumate se petrec pe 7...10cm, petrecerile decalându-se între straturi cu 1/2, 1/3, 1/4 din
lăţimea foii, în funcţie de numărul straturilor (fig.6.25);
- metodele cu flacără şi cu mastic la rece ale membranelor hidroizolatoare. Aceste membrane au

ca suport o gamă largă de materiale: carton celulozic, împâslitură din fibră de sticlă, împâslitură
poliesterică, folii de aluminiu. La realizarea lor se folosesc materiale de protecţie a hidroizolaţiei
cum ar fi: nisip fin, talc, granule colorate etc.
Realizarea stratului de protecţie a hidroizolaţiei.

155
Acesta este ultimul strat care se dispune pe suprafaţa acoperişului, pentru a asigura protecţia
hidroizolaţiei faţă de acţiunile rezultate din: radiaţia solară, şocuri mecanice, diferenţe de
temperatură, uzură etc.
Alegerea soluţiei pentru stratul de protecţie se face în funcţie de tipul terasei, astfel:
- la terasele necirculabile, protecţia izolaţiei hidrofuge se realizează dintr-un strat de pietriş
(mărgăritar) de 3...7cm grosime, fără nisip, presat într-un strat de bitum sau de celochit, şapă din
mortar bituminos în grosime de 20mm, şapă din mortar de ciment pe un strat de nisip, folii de
aluminiu cutat etc. Utilizarea aluminiului ca ultim strat al terasei constituie o soluţie dintre cele mai
favorabile în ceea ce priveşte protecţia învelitorii, deoarece foliile de aluminiu au proprietatea de a
reflecta razele infraroşii în proporţie de 95%. La terase necirculabile când se folosesc ca
hidroizolaţie membrane hidroizolatoare, nu se mai realizează stratul de protecţie, deoarece acestea
sunt prevăzute din fabricaţie cu materialele care protejează izolaţia hidrofugă.
- la terasele circulabile pardoseala rezistentă la uzură are şi rolul de strat de protecţie şi se
realizează din plăci prefabricate de beton simplu sau mozaicat, plăci din ceramică negelivă etc,
pozate pe un strat de nisip la circulaţia redusă sau pe un strat de mortar de ciment de 2...3cm
executat cu 400kg de ciment la m3 de mortar, armat cu plasă de rabiţ, la circulaţia intensă.
6.4.2.2. Alcătuirea acoperişurilor calde, ventilate
În cazul în care umiditatea interioară este ridicată sau materialul termoizolant este realizat din
produse organice (plăci de PAL, PFL etc.) nu permite apariţia condensului, comportarea
higrotermică a terasei se îmbunătăţeşte prin introducerea unor straturi sau canale de difuzie, care
se pun în legătură cu aerul exterior (fig. 6.26).
Vaporii de apă ce pătrund din interior prin

difuzie în straturile terasei au o presiune ridicată
şi în tendinţă de echilibrare a presiunii cu cea din
aerul exterior, difuzează prin aceste straturi,
reducând în acest fel cantitatea existentă în
straturile terasei şi deci pericolul de condens.
Existenţa acestor canale foarte mici cu secţiune
nu modifică principial terasa, care îşi păstrează
caracterul de acoperiş cald întrucât nu există o
Fig. 6.26 Detalii de acoperiş prevăzut cu straturi de difuzie:
1 – planşeu; 2 – beton de pantă; 3 – şapă de egalizare; 4 –
circulaţie de aer rece (admisie şi evacuare).
strat de difuzie a vaporilor; 5 – barieră de vapori;6-
termoizolaţie; 7 – şapă-suport pentru hidroizolaţie; 8 – strat
de difuzie; 9 – hidroizolaţie; 10 – strat de protecţie a
Straturile de difuzie se pot executa din cartoane cutate,
hidroizolaţiei
ondulate, perforate sau din folii rigide de PVC în relief. La
noi în ţară se utilizează straturi de difuzie din carton bitumat, cu găuri Ф15mm, amplasate la
156
70...100mm distanţă între ele, presărate pe o faţă cu nisip cu granulaţie 1...3mm. Prin modul de
aplicare, straturile bituminoase lipite pe cartonul preferat aderă de substrat numai în dreptul
perforaţiilor, prin pinteni de mastic bituminos iar între faţa inferioară a cartonului perforat şi
substrat se menţine datorită nisipului un strat subţire de aer care permite difuzia tangenţială a
vaporilor de apă.
Stratul de difuzie se aşază sub bariera de vapori reducând umezirea prin condens a termoizolaţiei
şi sub hidroizolaţie având rolul de a permite evaporarea în timp a apei existente de la turnarea în
stratul-suport de beton sau mortar, de a reduce pericolul de formare a crăpăturilor în hidroizolaţie
în cazul fisurării stratului suport din cauza contracţiilor de uscare sau a variaţiilor de temperatură
şi de a reduce tendinţa de formare a băşicilor sub hidroizolaţie datorită presiunii aerului şi a
vaporilor de apă.
Straturile de difuzie asigură funcţionarea satisfăcătoare a terasei până la umidităţi relative
interioare de 70%.
Canalele de difuzie se folosesc
când umiditatea relativă a aerului
este mai mare şi se prezintă ca o reţea
de canale cu secţiunea de 10cm2, care
în funcţie de natura materialului
termoizolant pot reprezenta
1/500...1/2000 din aria totală a
acoperişului. Aceste canale se
realizează prin prelucrarea
Fig. 6.27. Detaliu de terasă termoizolată cu polistiren expandat şi
prevăzută cu canale de difuzie: materialului termoizolant sau prin
a) plan canale de difuzie; b) secţiune adoptarea unor detalii speciale de
1 - planşeu; 2 – şapă de egalizare; 3 – barieră de vapori; 4 – alcătuire (fig. 6.27).
termoizolaţie; 5 – şapă- support pentru hidroizolaţie; 6 –
hidroizolaţie; 7 – canal de difuzie[18].
Canalele de difuzie comunică cu atmosfera prin fante lăsate, de obicei la cornişe. Pentru
acoperişuri cu lăţimi mai mari de 12,00m se recomandă dispunerea a unor deflectoare care pot fi
racordate la unul sau la două straturi de difuzie şi la canale de difuzie (fig. 6.28).
Unui deflector din câmpul invelitorii îi corespund 100...120 m2.
La acoperişurile-terasă de tip clasic, cu termoizolaţia sub învelitoare nu se recomanda folosirea
scurgerilor perimetrale, pentru a evita formarea gheţii şi înfundarea burlanelor. Punctele de
colectare trebuie dispuse numai spre centrul acoperişului, care este întotdeauna mai cald decât la
margini.

157
Fig. 6.28. Detaliu de terasă cu deflector:

1 – deflector; 2 – protecţia hidroizolaţiei; 3 –hidroizolaţie;
4 – strat de difuzie a vaporilor; 5 – termoizolaţie; 6 – barieră de
vapori; 7 – planşeu din beton armat.
Se întâlnesc şi acoperişuri-terasă
cu structură ranversată sau inversată la care
hidroizolaţia este dispusă sub termoizolaţia alcătuită
din polistiren extrudat lestat cu pietriş. La realizarea
acoperişurilor-terasă cu structură ranversată trebuie asigurată planeitatea suprafeţelor de scurgere
a apei, prin pante de 2÷3% sau absenţa reţinerii capilare a apei între straturile de izolare termică şi
hidrofugă.
Pentru a evita reţinerea apei între termoizolaţie şi hidroizolaţie se poate prevedea un strat de
mase plastice sau de pietriş. Umezirea progresivă a plăcilor de termoizolaţie poate fi prevenită prin
folosirea unei folii de separaţie din împâslitură de fibră de sticlă sau polietilenă aşezată sub lest
(pietriş), care abate tangenţial apa, permiţând scurgerea ei, reducând infiltrarea printre rosturile
plăcilor de polistiren extrudat. Cercetările efectuate în ţări ca Germania, Franţa, Elveţia etc., care
folosesc acoperişuri-terasă cu structură ranversată, au recomandat ca grosimea termoizolaţiei să
crească cu 20%, deoarece permeabilitatea termică este mai mare decât cea stabilită prin calcul, ca
urmare a căldurii antrenate prin pătrunderea apei şi a umezirii de durată a polistirenului extrudat.
Avantajele acoperişurilor-terasă cu structură ranversată sunt: durabilitatea mult mai mare a

hidroizolaţiei, inerţie termică superioară, reparaţii fără distrugerea plăcilor termoizolante.
De asemenea trebuie menţionat că şi la acest tip de acoperiş nu se recomandă folosirea

jgheaburilor şi a burlanelor perimetrale deoarece se pot obtura prin îngheţ, cauzând înfundarea
acoperişului.
158
a) Care sunt părțile componente ale acoperișurilor ventilate ?

b) Ce mărime trebuie să aibă orificiile de admisie și evacuare a aerului pentru acoperișurile ventilate
?
c) Cum se realizează structura de rezistență a acoperișurilor neventilate ?
6.4.1. Acoperişuri ventilate
Sunt alcătuite principial din învelitoare, structură de rezistenţă şi termoizolaţie putând avea în
plus o barieră de vapori, o protecţie a termoizolaţiei şi elemente auxiliare. Acoperişurile ventilate
sau reci cuprind două categorii:
- acoperişuri cu spaţiu mare de aer ventilat;

- acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat;
6.4.1.1. Acoperişurile cu spaţiu mare de aer ventilat (fig.6.22)
Sunt cele tradiţionale cu pod, la care peste ultimul planşeu se dispune o şarpantă ce susţine
învelitoarea sau cele cu tavan termoizolant suspendat. Învelitorile utilizate curent la aceste tipuri
de acoperişuri sunt:
- învelitori din plăci mici;

- învelitori din plăci mari sau flexibile sau rigide.
Termoizolarea acestui tip de acoperiş se face prin stratul de aer precum şi prin straturi
termoizolante susţinute de planşeu.
Materialele termoizolante sunt de obicei materiale organice sau anorganice în vrac: deşeuri
ceramice, argilă în amestec cu paie; pleavă, stuf, zgură, granulit etc.
6.4.1.2. Acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat (fig. 6.23) sunt alcătuite în două straturi ce
delimitează un spaţiu de aer legat cu exteriorul, reprezentând soluţii moderne cu comportare
higrotermică foarte bună.
La acoperişurile moderne se poate reduce spaţiul de aer până la minimum 5 cm.

Învelitorile curent folosite pentru acoperişurile cu spaţiu mic de aer ventilat sunt cele din plăci
mari rigide.
Izolaţia termică poate fi realizată din plăci de vată minerală, polistiren, izolemn, plăci de stufit,

159
stabilit sau deşeuri textile, saltele din paie mineralizate.

Termoizolaţia la acoperişurile ventilate se protejează pentru:
- a evita deteriorarea sub acţiuni mecanice (ex. din circulaţie);

- a evita străbaterea termoizolaţiei de către curenţii de aer care îi micşorează eficacitatea.
Protecţia termoizolaţiei nu trebuie să prezinte rezistenţă la difuzia vaporilor întrucât s-ar anula
efectul favorabil al podului ventilat. Protecţia termoizolaţiei se poate realiza din:
- şapă de mortar de ciment pe un strat de hârtie kraft sau carton ondulat nebitumat;
- strat de cărămizi pe lat;
- podină de circulaţie din scânduri.
Prin sistemul de funcţionare a acestui tip de acoperiş bariera de vapori nu apare necesară. Se
dispune totuşi sub termoizolaţie în cazul unei ventilări insuficiente, pentru a împiedica pătrunderea
vaporilor de apă în termoizolaţie.
Bariera de vapori poate servi şi ca protecţie de siguranţă a tavanului contra infiltraţiilor de apă
de sus în jos în caz de defectare a învelitorii.
Vântul şi diferenţele de temperatură determină ventilarea naturală intensă a întregului acoperiş,

peste izolaţia termică ceea ce se reflectă favorabil în comportarea higrotermică:
- acoperişul se menţine uscat, eliminând pericolul de condens;

- se diminuează efectul de supraîncălzire sub influenţa radiaţiilor solare în timpul verii.
Ventilarea poate fi:
- neorganizată, în cazul învelitorilor permeabile la aer, adică învelitori discontinue cu rosturi

multiple (plăci mici);
- organizată, în cazul celorlalte învelitori.
Un acoperiş ventilat trebuie prevăzut cu orificii de admisie şi de evacuare a aerului, primele
dispuse cât mai jos în ansamblul acoperişului, iar ultimele cât mai sus.
Distribuţia orificiilor pentru admisie şi evacuare pe acoperiş trebuie să fie uniformă, evitându-
se orice cauză care ar stânjeni circulaţia aerului. Mărimea orificiilor de admisie şi de evacuare este
în funcţie de umiditatea interioară a spaţiului ultimului nivel şi de tipul de acoperiş. Astfel suprafaţa
orificiilor de admisie şi de evacuare a aerului este:
6.4.2. Acoperişuri neventilate

160
Sunt cunoscute sub denumirea de terase, calde sau compacte.
Terasele au funcţia principală de a închide construcţia la partea superioară, în unele cazuri

putând servi şi ca spaţii de circulaţie.
Sub acest aspect, terasele pot fi:

- necirculabile, la care accesul este întâmplător, determinat de necesităţile de întreţinere a terasei.
În acest caz accesul pe terasă se face printr-o trapă la care se ajunge pe o scară metalică;
- circulabile, la care circulaţia este sistematică, accesul făcându-se pe o scară obişnuită, iar casa
scării continuând deasupra terasei.
Din punctul de vedere al necesităţii izolării termice, pot fi:
- terase izolate termic, utilizate în mod obişnuit;
- terase neizolate termic care se întâlnesc la încăperi neîncălzite sau la încăperi cu degajări mari
de căldură.
Sub aspectul umidităţii spaţiilor de sub acoperiş, factor de cea mai mare importanţă în
soluţionarea terasei, încăperile pot fi:
- cu regim uscat, având umiditatea relativă interioară Φi ≤ 65%;
- regim normal 65% < Φi ≤ 75%;
- cu regim foarte umed Φi > 75%.
Comportarea acoperişurilor calde este mai puţin favorabilă decât a celor reci, deoarece nu
beneficiază de avantajele ventilării prin stratul de aer inclus.
Astfel:
- sub influenţa radiaţiei solare acoperişurile calde se încălzesc mai puternic decât cele reci;
- sunt expuse umezirii prin condens sub hidroizolaţie;
- apa încorporată iniţial în structura acoperişului se elimină greu;
- din cauza acumulării apei de condens şi a apei încorporate iniţial în structura acoperişului scade
capacitatea de izolare termică a stratului termoizolant;
- din cauza variaţiilor mari de temperatură şi umiditate, există tendinţa apariţiei de fisuri care
- afectează defavorabil funcţionarea şi durabilitatea straturilor componente, transmiţându-se
solicitări suplimentare elementelor structurii de rezistenţă de sub acoperiş;
- defecţiunile şi cauzele lor sunt mai greu de explicat şi localizat deoarece sunt efectul unor
fenomene complexe, iar remedierile implică lucrări costisitoare.
Având în vedere necesitatea de a realiza într-un singur element izolarea hidrofugă, termică,
precum şi condiţii favorabile de comportare la vapori, terasa se prezintă ca un element complex
realizat din straturi principale (hidroizolaţie şi termoizolaţie) şi dintr-o serie de straturi de susţinere
şi protecţie a acestor straturi principale (fig. 6.24).

AUTOEVALUARE

161
Întrebarea I
a) Pentru a asigura rolul de protecţie a clădirii faţă de elementele agresive ale mediului înconjurător,
acoperişul se concepe că o structură complexă alcătuită din următoarele părţi principale:
b) Structura de rezistenţă a acoperişului poate fi realizată în diverse scheme statice în funcţie de
c) Criteriile folosite la clasificarea acoperișurilor sunt:
- comportarea higrotermică;
- panta acoperișului;
- forma adoptată.
Întrebarea a II-a
a) Structura de rezistență a acoperișurilor cu pantă mai mare de 7% poartă generic numele de
șarpantă.
b) Cosoroaba este pana situată la nivelul streșinii.
c) Învelitorile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- etanşeitate, adică să fie realizate dintr-un material impermeabil aşezat pe un plan
înclinat, care să asigure scurgerea cu uşurinţă a apelor; de asemenea elementele
învelitorilor asamblate trebuie să formeze o suprafaţă continuă care să împiedice
pătrunderea apei în interiorul clădirii;
- umiditate, materialul învelitorii trebuie să-şi păstreze proprietăţile mecanice şi în stare

saturată cu apă;
- acţiunea îngheţ-dezgheţ, învelitorile trebuie să reziste la cel puţin 15...25 de cicluri;
- acţiunea biologică a microorganismelor care influenţează învelitorile din materiale

organice (stuf, paie, lemn etc.);
- acţiunea distructivă a agenţilor chimici din mediul înconjurător; la această acţiune,

comportare optimă o prezintă învelitorile ceramice, cele din polimeri şi din anumite metale
ca aluminiu, zinc, plumb şi cupru.

162
Întrebarea a III-a
a) Acoperișurile ventilate sunt alcătuite principial din învelitoare, structură de rezistenţă şi
termoizolaţie putând avea în plus o barieră de vapori, o protecţie a termoizolaţiei şi elemente
auxiliare.
b) Mărimea orificiilor de admisie şi de evacuare este în funcţie de umiditatea interioară a spaţiului
ultimului nivel şi de tipul de acoperiş.
Astfel suprafaţa orificiilor de admisie şi de evacuare a aerului este:

c) Structura de rezistenţă a acoperişurilor-terasă poate fi:
- planşeul ultimului nivel, realizat din beton armat turnat monolit sau din elemente prefabricate
de planşeu (panouri mari, fâşii prefabricate etc.), soluţie întâlnită la construcţiile de locuinţe şi
pentru învăţământ, spitale etc;
arce, plăci curbe subţiri autoportante cu simplă sau cu dublă curbură sau din elemente prefabricate
din beton armat care reazemă pe grinzi principale sau ferme, care asigură o suprafaţă continuă și
reprezintă suportul pentru celelalte straturi ale terasei.
Stratul-suport poate fi realizat din beton greu, cu aport termoizolant neglijabil sau din materiale
termoizolante (betoane uşoare sau elemente ceramice).
Comportarea higrotermică în cele două cazuri prezintă particularităţi ce necesită alcătuiri
constructive diferenţiate.


163
1. Clasificați acoperișurile. (1 p)
2. Care sunt elementele geometrice ale unui acoperiș cu suprafață înclinată ? (2 p)
3. Prezentați șarpantele de lemn pe scaune. (2 p)
4. Prezentați acoperișurile ventilate. (2 p)
5. Prezentați acoperișurile neventilate. (2 p)


164

Curs General de Construcții

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs General de Construcții

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRONOMICE SI MEDICINA VETERINARA

1.1. Obiectivele capitolului 1 1

1.1. OBIECTIVELE CAPITOLULUI 1

 Criterii de clasificare a construcțiilor

1.2. CLASIFICAREA CONSTRUCȚIILOR

a. clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social-culturale, administrative,

c. clădiri agrozootehnice, care cuprind clădirile pentru adăpostirea animalelor şi a

Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au caracteristicile clădirilor

După durabilitate, construcţiile se clasifică în:

După rezistenţa la foc, construcţiile se împart în:

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

Gradul de rezistenţă la foc al clădirilor

Clasificarea după criteriile de calitate este determinată de:

După structura de rezistenţă, construcţiile se clasifică în:

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

- clasa a IV-a – construcţii de importanţă secundară;

a) Care sunt criteriile folosite la clasificarea construcțiilor ?

Comentarii la aceste întrebări veți găsi la sfârșitul capitolului 1.

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să rețineți:

Clasificarea construcțiilor se face în funcție de următoarele criterii: după funcționalitate

a. clădiri civile, care cuprind clădirile de locuit, social-culturale, administrative,

c. clădiri agrozootehnice, care cuprind clădirile pentru adăpostirea animalelor şi a

Construcţiile inginereşti cuprind toate celelalte construcţii care nu au caracteristicile clădirilor

1.3. ALCĂTUIREA GENERALĂ A CLĂDIRILOR

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

1.3.1. Elementele componente ale clădirilor

O clădire este alcătuită dintr-o succesiune de elemente de construcţie asamblate între

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

Figura 1.1 Alcătuirea generală a clădirilor:

1- fundaţie; 2- perete interior; 3- perete exterior; 4- planşeu; 5- şarpantă; 6- învelitoare;

În funcţie de rolul îndeplinit în cadrul clădirii, elementele componente se grupează

1.3.1.1. Elemente de rezistenţă

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

Aceste elemente au rolul să separe interiorul clădirii de mediul înconjurător (numindu-

1.3.1.3. Lucrări de finisaj şi de protecţie

Aceste elemente de construcţie au rolul de a face clădirile cât mai confortabile, de a le

1.3.1.4. Lucrări de instalaţii

Lucrările de instalaţii sunt necesare pentru exploatarea în condiţii normale a clădirilor,

- instalaţii sanitare, necesare pentru alimentarea cu apă şi canalizare, apărare contra

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

- instalaţii de ventilare necesare pentru evacuarea aerului viciat şi împrospătarea cu

1.3.1.5. Dotări constructive interioare

a) Care sunt spațiile componente ale unei clădiri ?

Comentarii la aceste întrebări veți găsi la sfârșitul capitolului 1.

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să rețineți:

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

1.4. COMPARTIMENTAREA CLĂDIRILOR

Compartimentarea clădirilor se poate realiza pe verticală (înălţime) sau pe orizontală

1.4.1. Compartimentarea clădirilor pe verticală

Compartimentarea clădirilor pe înălţime se realizează cu ajutorul planşeelor, aşezate la

Fig.1.2. Compartimentarea unei clădiri pe verticală:

Spaţiul delimitat de două planşee consecutive se numeşte nivel. Fiecărui nivel îi

clădirea la partea superioară şi se execută deasupra ultimului nivel. În cazul în care

1.4.2. Compartimentarea clădirilor pe orizontală

Compartimentarea clădirilor pe acelaşi nivel (pe orizontală) se realizează cu ajutorul

Fig.1.3. Compartimentarea pe orizontală a construcţiilor zootehnice:

Construcţiile zootehnice împărţite pe orizontală se numesc clădiri compartimentate. Accesul în

a) Cum se realizează compartimentarea clădirilor ?

USAMVB – FIFIM Departamentul de Învățământ cu Frecvență Redusă

După parcurgerea acestui subcapitol trebuie să rețineți:

Compartimentarea clădirilor se poate realiza pe verticală (înălţime) sau pe orizontală

1.5. COORDONAREA DIMENSIONALĂ A CLĂDIRILOR

Coordonarea dimensională este o convenţie stabilită cu privire la dimensiunile