1. Elemente generale de teorie şi tehnică a construcţiilor.

Alcătuirea generală şi clasificarea

construcţiilor

Construcţiile sunt produse imobile care se folosesc, în general, acolo unde au fost create, fiind
legate direct de terenul pe care sunt amplasate.
Rolul construcţiilor este de a crea un mediu artificial cu condiţii optime pentru satisfacerea
utilizatorilor, definiţi în termeni generali (oameni, animale, păsări, plante, obiecte, materiale,
activităţi umane etc).

1.1. Factorii determinanţi în concepţia şi alcătuirea construcţiilor

a) Omul, indiferent de zona geografică, are nevoie de aceleaşi condiţii fiziologice şi igienice
(volume, gabarite, temperatură, umiditate, lumină, nivel sonor etc.), determinate de anatomia
şi fiziologia sa, în vederea asigurării celor mai bune condiţii de sănătate, activitate, odihnă şi
recreere.
b) Activitatea umană, pentru care este destinată construcţia are aspecte foarte diferite.
Diversitatea proceselor funcţionale şi tehnologice, care sporeşte neîncetat odată cu dezvoltarea
economică şi cu progresul tehnic şi social, determină mărimea şi forma spaţiilor construite,
modul de compartimentare şi distribuţie, legăturile pe orizontală şi verticală, gradul de
iluminare, acţiunile (mecanice, fizice, chimice şi uneori biologice) ce decurg din procesele
funcţionale sau tehnologice etc.
În acelaşi timp, realizarea construcţiilor se face şi din considerente de ordin arhitectural şi
urbanistic
c) Natura, exercită asupra construcţiilor acţiuni mecanice, fizice, chimice şi biologice deosebit de
variate, datorită atât condiţiilor de climă (vânt, temperatură, precipitaţii etc.), cât şi datelor
specifice amplasamentului (proprietăţile fizico-mecanice ale terenului, prezenţa apei subterane
şi gradul ei de agresivitate, seismicitatea etc.).
Se menţionează că mai sunt o serie de construcţii care nu adăpostesc procese funcţionale sau
tehnologice (poduri, tunele, canale tehnice, baraje, turnuri, coşuri de fum, rezervoare etc.), care nu
creează spaţii închise şi medii artificiale, dar care sunt indispensabile în diversele activităţi, mai
ales industriale (de producţie, transport etc.).

1.2. Părţile principale ale clădirilor

Infrastructura clădirii, situată sub cota ± 0,00, vine în contact direct cu terenul, asigurând
stabilitatea construcţiei. Cuprinde fundaţiile, elementele constructive ale subsolului, planşeul peste
subsol.
Prin intermediul fundaţiilor infrastructura transmite terenului de fundare toate încărcările care
acţionează asupra construcţiei.
Suprastructura clădirii, cuprinde toate elementele constructive, verticale şi orizontale, care sunt
situate deasupra cotei ± 0,00, inclusiv acoperişul.
Suprastructura se realizează din elemente de construcţie care au rolul de a crea spaţiile necesare
utilizatorilor, spaţiul construit fiind delimitat în plan orizontal în încăperi de către pereţi şi pe
verticală în niveluri de către planşee.

1
 Pereţii de pe conturul clădirii sunt pereţi exteriori (sau de închidere). În cazul existenţei
subsolurilor, primul planşeu se numeşte planşeul peste subsol, iar ultimul planşeul de pod sau
planşeul terasă. Planşeele intermediare se numesc planşee curente.
Circulaţia pe verticală (între niveluri) se realizează prin intermediul scărilor. La clădiri civile
(de locuit, administrative etc.) cu peste 3 etaje se prevăd şi ascensoare (lifturi).
Numerotarea nivelurilor se face de jos în sus: S + P + nE în cazul clădirilor cu subsol.

Fig. 1

1.3. Elementele componente ale clădirilor

Întreaga clădire, atât infrastructura cât şi suprastructura, este formată din elemente de
construcţie. Acestea sunt:
− elemente structurale, care formeaza în ansamblu structura de rezistență a clădirii. Din categoria
elementelor structurale fac parte: fundaţiile, grinzile, plăcile, stâlpii, cadrele, diafragmele
(pereţi de rezistenţă), cadrele cu diafragme (mixte), grinzile cu zăbrele (ferme), arcele,
cablurile, structurile reticulare (reţele reticulare), contravântuirile, scările etc.
− elementele nestructurale cu rol de a realiza confortul şi funcţionalităţile necesare. În funcție de
rolul funcțional, elementele nestructurale pot fi: elemente de compartimentare (pereţi
nestructurali), de închidere, de izolare şi etanşare, de finisaj, de instalaţii.

1.4. Clasificarea construcţiilor

a. Criteriul destinaţiei
− clădiri (civile, industriale, agrozootehnice);
− construcţii inginereşti (hidrotehnice, pentru comunicaţii, industriale).

2
 a.1. Clădirile

Clădirile civile sunt destinate unei game foarte largi de procese funcţionale, cele mai
importante fiind: locuire, învăţământ, sănătate, administraţie, comerţ, sport, cultură, alimentaţie
publică etc.
Clădirile industriale (uzine, fabrici, hale, ateliere, clădiri pentru depozitare etc.) au ca destinaţie
adăpostirea şi servirea diverselor procese tehnologice din toate ramurile industriei.
Clădirile agrozootehnice sunt destinate proceselor de producţie şi servire, inclusiv anexe, din
sectorul zootehnic şi agrovegetal.

a.2. Construcţiile inginereşti

Cuprind domenii diverse:

− pentru comunicaţii: drumuri, căi ferate, poduri, tunele, turnuri pentru antene etc.;
− construcţii hidrotehnice: baraje, canale etc.;
− construcţii industriale speciale: coşuri de fum, rezervoare, silozuri, turnuri de răcire a apei
industriale etc.
− pentru producerea energiei electrice: hidrocentrale, termocentrale, centrale nucleare etc.;
− pentru sport: trambuline pentru schi, turnuri pentru paraşutism etc.

b. Criteriul calităţii
− durata normală de viaţă
• f. mare: > 100 ani;
• mare: 50 – 100 ani;
• medie: până la 50 ani;
• mică: până la 25 ani.
− siguranţa la foc:
• 5 grade de rezistenţă la foc;
• 3 grade de risc de incendiu;
• 5 categorii de pericol de incendiu.
− gradul de confort: confort termic, confort acustic, nivelul dotărilor, calitatea instalaţiilor,
finisajele.

c. Alte criterii de clasificare: tipul structurii de rezistenţă, înălţime, preţul de cost etc.

1.5. Condiţii tehnice

a. Condiţii capitale
− durabilitatea
• ridicată (≥ 50 ani)
• obişnuită (20 - 50 ani)
• redusă (sub 20 ani)
− rezistenţa la foc
Durabilitatea este determinată de rezistenţa materialelor din care sunt formate elementele de
construcţie la acţiunea distructivă a mediului, care se manifestă prin îngheţ-dezgheţ, umiditate,
agresivitate chimică, microorganisme, radiaţii solare etc.

3
 Rezistenţa la foc este determinată de rezistenţa la foc a materialelor din care sunt realizate
elementele de construcţie ale clădirii. Normativul P 118-99 defineşte o serie de noţiuni specifice,
cum sunt: combustibilitatea, categoria de pericol de incendiu, riscul de incendiu, rezistenţa la foc,
comportarea la foc, stabilitatea la foc etc.

b. Condiţii mecanice (se referă în special la structura de rezistenţă):

- stabilitatea şi rigiditatea elementelor structurale;
- rezistenţa la şoc;
- rezistenţa la uzură;
- limitarea deschiderii fisurilor, etc.

c. Condiţii fizice (se referă la confortul interior şi condiţii de igienă):

- elemente de izolare şi etanşare la transferul de căldură;
- elemente de izolare faţă de influenţa curenţilor de aer (vânt);
- elemente de izolare faţă de intemperii (precipitaţii);
- elemente de limitare a nivelului sonor;
- asigurarea iluminării naturale etc.

d. Condiţii estetice (plastica arhitecturală, decoraţiuni interioare etc.)

Plastica arhitecturală se realizează prin volumetria şi proporţiile clădirii, distribuţia şi
evidenţierea spaţiilor şi volumelor pe verticală şi orizontală, sau/şi prin elemente decorative,
finisaje etc.; stabilirea lor este, în general, apanajul arhitectului.

e. Condiţii economice (alcătuirea constructivă şi realizarea tehnologică trebuie să asigure indici

tehnico-economici eficienţi).

1.6. Prescripții tehnice

Prescripţiile tehnice sunt documente tehnice şi economice pentru construcţii şi instalaţii

aferente construcţiilor.
Ele stabilesc modul de rezolvare optimă şi unitară a problemelor care intervin cu frecvenţă
mare în procesul de proiectare, realizare şi recepţie în construcţii, instalaţii, şi materiale pentru
construcţii şi instalaţii.
Principalele prescripţii tehnice sunt: standardele, normele interne, normativele tehnice,
condiţiile tehnice speciale, proiectele tip, cataloagele tip etc.

Standardele sunt prescripţii tehnice care conţin principii şi date studiate complet şi verificate
teoretic şi practic şi se referă la materiale, elemente şi părţi de construcţii, instalaţii şi alte dotări
necesare construcţiilor, având mare aplicabilitate pe plan naţional.
Pe plan internaţional se elaborează prescripţii asemănătoare de către Organizaţia Internaţională
de Standardizare (ISO), multe dintre acestea fiind asimilate ca prescripţii oficiale în România.
Normele interne sunt prescripţii tehnice prin care se stabilesc date caracteristice pentru
produsele şi elementele încă nestandardizate sau reglementate numai parţial prin standarde.

4
 Normativele sunt prescripţii tehnice care completează şi detaliază elementele din standarde,
stabilind îndrumări şi metode concrete de aplicare în proiectare şi execuţie. Normativele pot fi
experimentale, cu aplicare condiţionată precum şi definitive.
Instrucţiunile tehnice dau precizări suplimentare asupra prevederilor din standarde şi
normative, mai ales pentru anumite probleme cu caracter restrâns.
Condiţiile tehnice speciale sunt elaborate de proiectanţi pentru unele lucrări deosebite care,
prin natura lor, necesită anumite completări ale prescripţiilor tehnice cu aplicare generală.
Fişele tehnologice stabilesc modul de organizare şi desfăşurare a diferitelor procese de lucru
la execuţia construcţiilor, prin aplicarea celor mai eficiente metode.
Proiectele tip cuprind un ansamblu de piese scrise şi desenate, cu detalii, pentru executarea
construcţiei, urmând a se proiecta numai fundaţiile, pe baza datelor reale ale terenului.
Cataloagele tip cuprind date pentru elemente prefabricate, precizându-se caracteristicile
elementelor (dimensiuni, alcătuire, capacitate portantă etc.) şi detalii de execuţie.

1.7. Exigenţe şi criterii de performanţă

Conceptul de performanţă este un sistem organizat de stabilire a caracteristicilor calitative ale

construcţiilor, la nivelul cerinţelor utilizatorului.
Prima etapă a analizei de performanţă o reprezintă stabilirea exigenţelor utilizatorilor pentru o
construcţie, în funcţie de tipul activităţii desfăşurate de aceşti utilizatori, ţinând seama de posibile
modificări în timp.
Pentru clădiri de locuit, de exemplu, se pot formula următoarele exigenţe:
− exigenţe de siguranţă (rezistenţa structurală, stabilitate, siguranţa la foc, siguranţă în exploatare
etc.);
− exigenţe de confort (funcţionalitate, ambianţă climatică, acustică, luminoasă, igienică, estetică,
etanşeitate etc.);
− exigenţe economice (durabilitate, consum de energie în exploatare, cost de întreţinere etc.).

Etapa a II-a a analizei de performanţă o reprezintă stabilirea exigenţelor de performanţă a

elementelor construcţiei.
De exemplu, pentru un element nestructural de închidere, se pot formula următoarele exigenţe:
− de stabilitate (la presiunea vântului sau la şocuri accidentale);
− de siguranţă la foc;
− de etanşeitate la apă;
− higrotermice (rezistenţa la transfer termic, risc de condens etc.);
− acustice (izolare acustică);
− vizuale (realizate prin ferestre);
− economice (raport calitate/preţ avantajos, întreţinere şi reparaţii necostisitoare etc.);
− estetice etc.

Fiecărei exigenţe de performanţă i se ataşează unul sau mai multe criterii de performanţă care
se exprimă cantitativ prin valori normate.
De exemplu, pentru rezistenţa la transfer termic se impun valori normate, care reprezintă valori
minime necesare care trebuie îndeplinite de orice soluţie concretă, indiferent de material şi mod
de alcătuire.

5
 Modul concret de apreciere şi realizare a criteriilor de performanţă îl reprezintă compararea
fiecărei performanţe efective (reale) a unei soluţii propuse sau realizate cu valori normate (date în
acte normative oficiale).

1.8. Legislaţia privind proiectarea şi realizarea construcţiilor în România

Proiectarea, execuţia, recepţia şi exploatarea construcţiilor trebuie să respecte un ansamblu de

condiţii tehnice, economice şi juridice care cuprind: legi, hotărâri (ordonanţe) guvernamentale,
standarde, normative, instrucţiuni tehnice, norme interne, condiţii tehnice speciale, fişe
tehnologice etc.
Legea nr. 10-1995 privind calitatea în construcţii instituie, în mod diferenţiat, în funcţie de
categoriile de importanţă ale construcţiilor, sistemul calităţii în construcţii care impune realizarea
şi menţinerea pe întreaga durată de existenţă a construcţiilor a următoarelor cerinţe:
A - rezistenţă şi stabilitate;
B - siguranţă în exploatare;
C - siguranţă la foc;
D - igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului;
E - izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie;
F - protecţia împotriva zgomotului.
Legea nr 123-2007, care modifică şi compatibilizează Legea nr. 10-1995 cu cea a Uniunii
Europene, redefineşte ordinea şi denumirea cerinţelor esenţiale astfel:
a) rezistenţă mecanică şi stabilitate;
b) securitate la incendiu;
c) igienă, sănătate şi mediu;
d) siguranţă în exploatare;
e) protecţie împotriva zgomotului;
f) economie de energie şi izolare termică.
Legea nr. 10 din 18 ianuarie 1995 (republicată în M.O. nr. 765/2016), privind calitatea în
construcţii, in care pentru obținerea unor construcții de calitate sunt obligatorii realizarea și
menținerea, pe întreaga durată de existență a construcțiilor, a următoarelor cerințe fundamentale
aplicabile:
a) rezistenţă mecanică şi stabilitate;
b) securitate la incendiu;
c) igienă, sănătate şi mediu înconjurător;
d) siguranţă şi accesibilitate în exploatare;
e) protecţie împotriva zgomotului;
f) economie de energie şi izolare termică;
g) utilizare sustenabilă a resurselor naturale.

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

6
1.9. Proiectarea construcţiilor
Proiectarea în construcţii reprezintă concretizarea într-un ansamblu de documente a intenţiilor
funcţionale, tehnologice, constructive, arhitecturale, estetice, de confort etc. ale unui investitor, cu
respectarea condiţiilor de calitate şi economice cerute de acesta şi de normele legale în vigoare,
impunându-se colaborarea inginerului tehnolog, arhitectului, inginerului constructor, inginerului
instalator şi a specialistului în ecologie.

Fazele proiectării
Tema de proiectare
Prin tema de proiectare se stabilesc, cu date cât mai complete, caracteristicile funcţionale şi
cerinţele constructive specifice, indicaţii privind valoarea investiţiei, punerea ei în funcţiune etc.
precum şi date asupra terenului (aşezare, poziţie, dimensiuni, suprafaţă, orientare, acces, legături,
clădiri existente pe teren etc.), date privind utilităţile (energie, apă-canal etc).
Tema de proiectare este însoţită, de obicei, de un plan de situaţie al terenului şi al eventualelor
construcţii existente.
Proiectul tehnic - P.T.
În cadrul acestei faze se aprofundează datele tehnico-economice necesare adoptării soluţiilor
constructive şi de instalaţii precizându-se datele referitoare la tipul şi caracteristicile elementelor
de construcţie structurale şi nestructurale.
Proiectul de execuţie - P.E.
În cadrul acestei faze se vor soluţiona :
− planul general, cuprinzând dispoziţia în plan a construcţiilor, căilor de transport, reţelelor de
instalaţii etc;
− proiectele de arhitectură, construcţii şi instalaţii ale clădirilor, cu precizarea dimensiunilor lor
în plan şi secţiuni orizontale şi verticale;
− proiectele construcţiilor şi instalaţiilor aferente alimentării cu apă, canalizare, încălzire,
ventilaţie şi frigorifice, a instalaţiilor electrice, tehnologice, telefonice, radio etc.
Detalii şi devize de execuţie - D.D.E.
Această fază cuprinde piese desenate cu detaliile necesare execuţiei, antemăsurătoare pentru
lucrări, devize pe categorii de lucrări şi devize pe obiect.
Prezentarea proiectului
Activitatea de proiectare desfăşurată conform fazelor de mai sus se concretizează în:
A) Piese scrise:
− avizele necesare începerii execuţiei, conform legislaţiei în vigoare;
− studiul geotehnic;
− memorii tehnice-justificative ale soluţiilor de arhitectură, rezistenţă şi instalaţii, cuprinzând şi
condiţiile impuse de Normele de tehnică a securităţii muncii şi a măsurilor de pază împotriva
incendiilor şi de stingere a incendiilor;
− note sau breviare de calcul ale structurii de rezistenţă, a instalaţiilor etc.;
− antemăsurătoare, devize (general şi pe categorii de lucrări), calculul indicilor tehnico-
economici, extrase de materiale, analize de preţuri, necesarul de forţă de muncă etc.;
− tablouri de tâmplărie, liste de prefabricate, baze de preţuri, costuri de transport etc.;

7
− memorii tehnice privind organizarea şantierului, tehnologia de execuţie (dacă nu s-a întocmit
un proiect separat privind tehnologia de execuţie a lucrărilor), grafice de eşalonare în timp a
lucrărilor etc.;
− indici tehnico-economici specifici - aria utilă (Au), aria construită (Ac), aria desfăşurată (Ad),
aria locuibilă (Al), indici de confort etc.
B) Piese desenate:
− plan de situaţie (scara 1:500, 1:1000);
− planul general al terenului cu indicarea zonei de execuţie a lucrărilor (scara 1:500, 1:1000);
− profilul general al terenului (scara 1:500, 1:1000);
− planurile tuturor nivelurilor clădirilor, complet cotate, cu amplasamentul utilajului sau
mobilierului respectiv (scara 1:50);
− secţiuni caracteristice cotate (scara 1:50);
− faţade (scara 1:100);
− planuri de rezistenţă (planuri fundaţii, planuri ale structurii de rezistenţă, planuri cofraj, armare,
plan acoperiş, plan montaj prefabricate etc. (scara 1:50, 1:100);
− planuri privind instalaţiile (scara 1:50, 1:100);
− detalii de arhitectură, construcţii, instalaţii (scara 1:1, 1:2, 1:5, 1:10, 1:20);
− alte piese desenate cum sunt perspectivele, axonometrii, desfășurări (scara 1:1; 1:2; 1:5; 1:10;
1:20; 1:50; 1:100);
− planul de organizare al șantierului (scara 1:500, 1:1000);
− scheme și detalii tehnologice (scara 1:1, 1:2, 1:5, 1:10, 1:20, 1:50, 1:100);
− planuri si detalii ale baracamentelor, instalatiilor, cailor de acces etc., aferente organizarii
santierului, care se demoleaza dupa realizarea investitiei.
Proiectarea clădirilor cuprinde o serie de etape succesive: elaborarea schemei funcţionale în cazul
clădirilor civile, respectiv a schemei tehnologice în cazul construcţiilor industriale sau
agrozootehnice, elaborarea partiului, proiectarea constructivă, proiectarea instalaţiilor, proiectarea
tehnologiei de execuţie a clădirii.
Elaborarea schemei funcţionale (tehnologice)
Schema funcţională este o reprezentare grafică (schiţă) care indică toate spaţiile necesare
pentru clădirea proiectată şi legăturile dintre acestea. Ea se poate referi la un apartament, un
tronson de clădire, o clădire întreagă sau chiar un grup de clădiri, urmărind legăturile necesare
pentru asigurarea confortului funcţional optim, respectiv a fluxului tehnologic optim.

Fig. 2 Fig. 3

8
 Partiul de arhitectură

Partiul de arhitectură reprezintă concretizarea practică a schemei funcţionale (Fig. 3).

Cunoscând dimensiunile necesare pentru fiecare încăpere, acestea se proiectează prin delimitarea
lor de către elementele de construcţie (pereţi şi planşee).
În paralel cu elaborarea partiului pe baza schemei funcţionale, se concepe şi structura de
rezistenţă a clădirii în funcţie de dimensiunile spaţiilor proiectate, urmărind dispunerea ordonată a
elementelor portante verticale (stâlpi, diafragme), după axele modulare a căror poziţie rezultă prin
adoptarea unui modul şi a seriei modulare corespunzătoare modulului ales.
Proiectarea constructivă

Proiectarea constructivă constă în stabilirea alcătuirilor constructive pentru toate elementele de

construcţie (structurale şi nestructurale) care formează clădirea, astfel încât acestea să corespundă
tuturor categoriilor de exigenţe impuse (durabilitate, rezistenţă la foc, rezistenţă şi stabilitate,
izolare - termică, fonică şi hidrofugă, estetică, economicitate).
Proiectarea structurii de rezistenţă presupune rezolvarea prealabilă a alcătuirii tuturor
elementelor, pentru a putea evalua încărcările permanente. Se determină eforturile secţionale din
acţiunile cele mai defavorabile ale încărcărilor (considerate în gruparea fundamentală și specială),
și apoi se verifică secțiunile elementelor care trebuie să asigure siguranța necesară a clădirii -
utilizând o metodă de calcul adecvată (de exemplu metoda stărilor limită).
Proiectarea instalaţiilor

Proiectarea instalaţiilor se face în conformitate cu destinaţia clădirii.

In cazul clădirilor etajate, băile și bucătăriile de la toate nivelurile clădirii, trebuie astfel
amplasate încât să fie necesare cât mai puţine coloane de conducte și ventilații.
Proiectarea tehnologiei de execuţie

În această etapă de proiectare se stabileşte tehnologia de execuţie a clădirii. Tot în faza de

proiectare tehnologică se elaborează planul de organizare al şantierului.

1.10. Structuri pentru clădiri civile

Clasificarea structurilor pentru clădiri civile

După modul de organizare al spaţiului:

− cu organizare rigidă (tip fagure, tip celular);
− cu organizare flexibilă;
− tip sală.

După înălţime:
− parter;
− cu înălţime mică (P + 1...P + 4);
− cu înălţime medie (P + 8...P + 15);
− cu înălţime mare (peste P + 15).

9
 Fig. 4

După tipul elementelor portante: cu pereţi portanţi (diafragme) din zidărie, cu diafragme din beton
armat monolit, din panouri mari prefabricate, în cadre din beton armat, mixte (cadre şi diafragme),
cu nucleu central, cu reţele spaţiale, învelitori subţiri, structuri suspendate etc.

După forma în plan: dreptunghiulare - tip bară, părate - tip punct, sau turn (dacă sunt înalte), în
formă de L, T, U, circulare, curbe etc.

Fig. 5

După forma în elevaţie: cu înălţime constantă, cu retrageri.

Fig. 6

După tehnologia de execuţie:

− structuri monolite;
− structuri prefabricate;
− structuri mixte.

10
După raportul dintre înălţimea şi lăţimea construcţiei (H/B) – acesta reprezintă un criteriu de
apreciere a modului de comportare la acţiunea încărcărilor orizontale.

După rigiditatea laterală – după perioada fundamentală de vibraţie a structurii (T) :

− rigide dacă T < 0,35-0,45 s;
− semirigide sau semiflexibile dacă T=0,9-1,0 s;
− structuri flexibile dacă T > 0,9-1,0 s.

Conformarea structurilor clădirilor civile

Prin conformarea structurilor se înţelege respectarea unor principii de alcătuire având ca scop
realizarea unor structuri cât mai simple care să conducă la o comportare cât mai bună a acestora
sub acţiunea încărcărilor orizontale, în special a celor seismice. Totodată, prin realizarea
conformării, se simplifică şi execuţia, atât a elementelor portante verticale cât şi a celor orizontale.
Conformarea structurilor se realizează prin respectarea unor reguli de alcătuire constructivă.

Reguli de alcătuire constructivă

− dispunerea ordonată în plan a elementelor portante veticale, utilizând coordonarea modulară

şi urmărind realizarea unor trame structurale ordonate;
− forma în plan a tronsoanelor va fi, de preferinţă, regulată, compactă şi cât mai simetrică, se vor
evita disimetrii pronunţate în distribuţia volumelor, maselor, încărcărilor şi rigidităţilor în
cadrul aceluiaşi tronson de clădire, în vederea limitării efectelor defavorabile de torsiune
generală sub acţiunea seismică;
− se va urmări ca elementele portante verticale să aibă rigiditatea constantă pe înălţime, golurile
în pereţii portanţi şi diafragme fiind suprapuse sub formă de şiruri verticale de goluri, iar
golurile dintr-un şir să aibă aceleaşi dimensiuni;
− clădirile cu forme neregulate în plan (L, T, U etc.), precum şi cele cu zone de înălţimi şi mase
diferite se vor separa prin rosturi în forme apropiate de dreptunghiuri;
− se va căuta ca forma în plan pentru tronsoanele diferite de dreptunghi să fie compactă şi
simetrică, cu rigidităţile pe cele două direcţii cât mai apropiate ca valoare;
− planşeele să reprezinte şaibe orizontale cât mai rigide;
− infrastructura clădirii să formeze un sistem rigid.

11
2. Coordonarea modulară în construcţii. Toleranţe

Orice construcţie, indiferent de perioada când a fost realizată, se caracterizează prin respectarea
anumitor rapoarte între propriile sale părţi componente.
S-au stabilit astfel o serie de reguli referitoare la dimensiunile spaţiilor şi elementelor de
construcţie precum şi a rapoartelor dintre aceste dimensiuni, reguli care impuneau coordonarea în
ansamblu a dimensiunilor construcţiilor şi ale părţilor acestora.

2.1. Coordonarea modulară

Coordonarea modulară este o convenţie pe baza căreia se unifică şi se limitează dimensiunile

construcţiilor asigurându-se cerinţele funcţionale şi economice.
Coordonarea modulară reprezintă coordonarea dimensională realizată prin utilizarea unui
modul de bază şi ai unor moduli derivaţi din modulul de bază.
La noi în ţară, precum şi în majoritatea ţărilor lumii, valoarea modulului de bază M s-a stabilit
la 10 cm, componentă a sistemului metric.
Ca moduli derivaţi, sunt multipli ai modulului de bază (3M, 6M, 12M, 15M, 30M, 60M) şi
submultipli ai modulului de bază (M/2, M/5, M/10).
Multiplii şi submultiplii modulului de bază se mai numesc multimoduli, respectiv submoduli.
Pentru aplicarea coordonării modulare, în scopul amplasării în plan a elementelor structurale
verticale (stâlpi, diafragme), respectiv pe verticală a elementelor orizontale (grinzi, plăci), acestea
se raportează la un sistem de referinţă modular.
Sistemul de referinţă modular este alcătuit din planuri de referinţă şi axe modulare de referinţă
(rezultate prin intersecţia planurilor), care formează reţeaua modulară.
Poziţia axelor modulare de referinţă coincide cu poziţia elementelor structurale verticale,
ţinând seama de dimensiunile în plan ale tuturor elementelor structurale, influenţând şi
dimensiunile şi poziţia elementelor nestructurale.
Axele modulare apar în toate planurile orizontale ale construcţiei: plan fundaţii, plan parter,
plan etaj curent. Axele modulare verticale sunt vizibile în secţiuni verticale (transversală sau
longitudinală), însă în general acestea nu se reprezintă în desenele de execuţie.
Seriile modulare sunt şiruri de numere rezultate prin înmulţirea unui modul cu numerele
naturale 1, 2, 3,..., n, de forma 1M, 2M, 3M,..., nM, M fiind modulul de bază, un submodul sau un
multimodul.

Fig. 1

12
 Poziţia axelor modulare de referinţă coincide cu poziţia elementelor structurale verticale, însă,
este necesar să se precizeze poziţia acestor axe ţinând seama de dimensiunile în plan ale
elementelor astfel:
a) În cazul diafragmelor:
− pentru diafragmele interioare, transversale şi longitudinale, axele modulare coincid cu axele
geometrice mediane ale diafragmelor;
− pentru diafragmele exterioare poziţia axelor modulare se stabileşte din condiţia ca pentru placa
de rezistenţă a planşeului să rezulte condiţii identice de rezemare pe contur.
b) Stâlpii se dispun în structură pe cele două direcţii principale ale clădirii sub formă de şiruri,
poziţia axelor modulare stabilindu-se astfel:
− în cazul şirurilor interioare axele modulare coincid cu axele mediane ale riglelor dintre stâlpi;
− în cazul şirurilor exterioare poziţia axelor modulare se stabileşte în raport cu riglele dintre
stâlpi, având în vedere ca pentru plăcile de planşeu să rezulte condiţii identice de rezemare pe
două laturi opuse.
Dimensiunile modulare pentru coordonarea pe verticală sunt, de regulă, distanţele dintre feţele
finite a două planşee succesive (înălţimea etajului), distanţele dintre feţele finite ale pardoselilor
şi plafoanelor (lumina încăperii).

Fig. 2

Dimensiuni în sistemul modular

Distanţa dintre două axe modulare se numeşte dimensiune (sau distanţă) modulară.
Distanţele dintre axele modulare principale reprezintă dimensiunile de coordonare generală în
plan orizontal pentru elementele structurale orizontale.
Dimensiunile tehnice sunt dimensiuni nemodulate rezultate din considerente economice sau
tehnologice, independente de coordonarea modulară. Elementele de construcţie se caracterizează
prin dimensiuni tehnice nominale, dimensiunile de fabricaţie şi dimensiunile reale.
Dimensiunile nominale (lungimi de grinzi, dimensiuni de panouri pentru planşee etc.) sunt
egale cu dimensiunile de coordonare. Dimensiunile nominale pot fi modulate.
Dimensiunea de fabricaţie (sau constructivă) rezultă din dimensiunea nominală din care se
scade rostul de montaj (distanţa necesară pentru îmbinare) sau se adună suprapunerea elementelor
(în cazul în care există asemenea îmbinări). Datorită impreciziilor de execuţie ale elementelor,
dimensiunile reale (care se obţin prin măsurători după realizarea lor) diferă, în plus sau în minus,
faţă de dimensiunile de fabricaţie.

13
 Fig. 3

2.2. Toleranţe în construcţii

Diferenţa algebrică dintre dimensiunea efectivă şi dimensiunea de fabricaţie se numeşte

abatere dimensională. Dacă abaterile dimensionale depăşesc anumite valori limită, stabilite pentru
diverse cazuri concrete, atunci elementele respective nu se pot utiliza, fiind rebuturi. Există astfel
abaterea limită superioară (diferenţa algebrică dintre dimensiunea maximă şi cea de fabricaţie)
şi abaterea limită inferioară (diferenţa algebrică dintre dimensiunea minimă şi cea de fabricaţie).
Toleranţa dimensională este diferenţa dintre dimensiunea maximă şi cea minimă sau suma
modulelor abaterilor limită:
T = DM – Dm = /Ai/ + /As/
Ansamblul toleranţelor, stabilite în raport cu clasa de precizie şi mărimile caracteristicilor
geometrice, formează sistemul de toleranţe.
Clasa de precizie reprezintă un şir de toleranţe (în funcţie de mărimea caracteristicilor
geometrice) corespunzător aceluiaşi grad de precizie.

Fig. 4

Bibliografie:

1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,

Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

14
3. Pereţi

Pereţii sunt elemente plane (uneori curbe) verticale care au rolul funcţional de realizare şi
delimitare pe orizontală a unităţilor şi subunităţilor funcţionale din clădiri, deosebindu-se astfel
pereţi exteriori şi interiori.
− Pereţii exteriori au rolul de închidere a spaţiului, separând mediul exterior de cel interior.
− Pereţii interiori au rolul de compartimentare pe orizontală a spaţiului construit.
Pereţii pot fi structurali (portanţi şi autoportanţi), părţi din structura de rezistenţă a clădirii,
sau nestructurali (purtaţi).
− Pereţii portanţi preiau încărcări gravitaţionale (verticale) de la planşee, greutatea lor proprie şi
încărcări orizontale (din vânt sau seism) şi prin intermediul fundaţiilor le transmit terenului.
− Pereţii autoportanţi preiau încărcări orizontale (din vânt sau seism) şi verticale numai din
greutatea lor proprie (nu preiau încărcări de la planşee) şi, prin intermediul fundaţiilor, le
transmit terenului. Ei au rolul de realizare a rigidităţii de ansamblu a clădirii şi de preluare a
încărcărilor orizontale (se numesc şi pereţi de contravântuire).
Pereţii structurali (portanţi şi autoportanţi) se mai numesc diafragme.

Fig. 1

− Pereţii purtaţi nu fac parte din structura de rezistenţă a clădirii. Ei reazemă pe planşee sau
grinzi, care preiau greutatea lor şi o transmit elementelor verticale de rezistenţă (pereţi portanţi
sau stâlpi).
− Pereţii de umplutură sunt pereţi care reazemă pe rigle de cadre, fiind amplasaţi în planul
cadrului, între stâlpi şi rigle. Sunt pereţi purtaţi.
După rolul funcţional se deosebesc pereţi purtaţi interiori (cu rol de compartimentare
interioară) şi pereţi purtaţi exteriori (cu rol de închidere).
După materialul folosit şi tehnologia de execuţie, pereţii pot fi din zidărie, beton monolit,
elemente prefabricate, lemn sau alte materiale (sticlă, materiale plastice etc).
Conditiile tehnice (exigentele), decurg din rolul lor funcţional şi structural. Din punct de vedere
funcţional, pereţii exteriori trebuie să asigure protecţia împotriva frigului, precipitaţiilor, vântului,
zgomotelor, precum şi iluminarea naturală a încăperilor. Totodată, trebuie să corespundă
exigenţelor (cerinţelor) capitale (durabilitate şi rezistenţă la foc), mecanice (în cazul pereţilor
structurali), estetice, economice.
Exigenţele pentru pereţii interiori sunt mai reduse, având în vedere rolul lor limitat, de
compartimentare al spaţiului interior.

15
3.1. Pereţi din zidărie
Zidăria reprezintă un element de construcţie realizat din pietre de zidărie dispuse după anumite
reguli şi legate cu mortar.
− Pietrele utilizate pentru zidărie pot fi naturale sau artificiale.
− Uneori nu se utilizează mortarul (zidărie uscată).

3.1.1. Pereţi din pietre naturale

Pietrele naturale utilizate pentru zidăria pereţilor se recomandă, în general, să fie poroase, în
vederea prelucrării şi transportării lor mai uşoare, a reducerii greutăţii pereţilor şi a unei izolaţii
termice mai bune.
După forma şi dimensiunile pietrelor și după modul lor de așezare în zidărie, se pot realiza
diverse tipuri de zidării: din piatră brută, cioplită, lucrată, din zidărie ciclopiană sau mixtă.
Zidăria din piatră brută este alcătuită din pietre de carieră sau bolovani de râu de forme
neregulate sau cioplite uşor.
La pereții de umplutura sau cu încărcări reduse, unde este nevoie de o bună izolare termică, se
vor întrebuința pietre cu rezistențe mecanice reduse, dar cu o capacitate de izolare termică mai
bună (de ex. calcare cochilifere, tufuri calcaroase etc.).
− Grosimea pereţilor este, de obicei, de cel puţin 60 cm pentru piatra brută spartă neregulat şi
bolovani de râu şi 50 cm pentru piatra brută stratificată.
− Se utilizează în general la fundaţii, ziduri de sprijin etc.
Zidăria din piatră brută poligonală (opus incertum) se execută numai cu pietre de carieră. Faţa
văzută a pietrelor este de formă poligonală. Pietrele se aşeză astfel ca, într-un punct să nu se
întâlnească mai mult de 3 rosturi.
Zidăria din piatră cioplită este formată din pietre de carieră la care faţa văzută are forma
dreptunghiulară, fiind cioplită grosier, cu muchiile cât mai regulate.
Zidăria din piatră lucrată se execută din pietre de carieră cu feţele prelucrate regulat.
− După modul de prelucrare există: moloane, piatră-mozaic şi piatră de talie. Moloanele şi piatra-
mozaic se prelucrează pe faţa văzută şi 3-7 cm în adâncime, iar piatra de talie se prelucrează
complet pe cel puţin cinci feţe.
Toate tipurile de zidării din piatră naturală se realizează cu rosturile verticale ţesute, adică
rosturile verticale nu sunt continue pe înălţimea zidăriei.

Fig. 2

16
3.1.2. Pereţi din pietre artificiale
Pietrele artificiale se realizează din argilă arsă (cărămizi şi blocuri ceramice), beton cu agregate
uşoare (blocuri mici cu goluri verticale) sau din BCA (blocuri şi plăci).
Avantaje:
− izolare termică şi fonică bună, risc de condens în structura peretelui redus şi condiţii bune
pentru confort;
− posibilitatea realizării de clădiri diverse şi posibilităţi multiple de rezolvare a partiurilor;
− nu necesită utilaje de capacitate mare pentru transport şi montaj;
− execuţie simplă;
− punţi termice reduse şi corectarea lor simplă;
− consum redus de armături şi cofraje.
Dezavantaje:
− consum ridicat de manoperă;
− posibilităţi restrânse de industrializare;
− rezistenţe mecanice relativ reduse limitându-se numărul de niveluri ale clădirilor ;
− o comportare mai slabă la acţiuni seismice.
La realizarea zidăriei trebuie respectate următoarele reguli:
− rosturile orizontale să fie plane şi cu grosimea constantă (considerată de 12 mm);
− rosturile verticale (considerate cu grosimea de 10 mm) trebuie să fie ţesute (în mod obişnuit la
un rând), adică unui rost vertical dintr-un rând curent să-i corespundă un plin în rândul următor,
peretele fiind considerat în calcule, în mod simplificat, ca un element omogen.
După modul de realizare pereţii din zidărie pot fi: din zidărie simplă, zidărie mixtă, zidărie
armată şi zidărie complexă.
a) Pereţii din zidărie simplă se realizează cu un singur tip de pietre, grosimea necesară fiind în
funcţie de rolul pereţilor.
• În cazul pereţilor portanţi grosimea trebuie să asigure rezemarea planşeelor, rezistenţa şi
stabilitatea pereţilor, dar şi izolarea fonică şi termică (la pereţi exteriori).
• Pentru un perete portant interior, determinarea grosimii necesare rezultă şi din condiţia de
rezemare a panourilor (sau fâşiilor prefabricate) de planşeu:
d = 2a + r (1)
• Adâncimea de rezemare (a) depinde de mărimea încărcărilor, deschidere, toleranţe, sistemul
constructiv al planşeului, fiind de 5-10 cm. Pentru planşee monolite r = 0 (rezultând o grosime
necesară a peretelui de 10-20 cm, din condiţii constructive şi tehnologice), iar la planşee
prefabricate r = 8 cm (rezultând o grosime de 18-28 cm).

Fig. 3

17
 La clădirile cu pereţi portanţi din zidărie, conform P100/1-2013, grosimea minimă a pereţilor
structurali pentru cerinţa de siguranţă structurală, indiferent de materialul elementelor din care este
executată zidăria va fi 240 mm.

Fig. 4

b) Pereţii din zidărie mixtă sunt formaţi dintr-un strat portant din zidărie plină sau cu goluri, care
asigură preluarea încărcărilor şi unul sau două straturi de izolare termică, dispuse la exterior.
Straturile de izolare termică sunt nestructurale, fiind realizate din materiale cât mai uşoare.
Se poate prevedea un strat de aer neventilat sau un strat intermediar din materiale termoizolante
pentru creşterea rezistenţei la transfer termic a peretelui.
Stratul intermediar se poate realiza din materiale în vrac (zgură, deşeuri poroase etc.), plăci
termoizolante din vată minerală sau betoane cu agregate foarte uşoare.

Fig. 5
c) Pereţii din zidărie armată sunt formaţi din zidărie cu armături orizontale dispuse în rosturile
orizontale la o anumită distanţă pe verticală, sau din armături verticale dispuse la interior (în rosturi
verticale continue) sau la exterior, pentru a spori capacitatea portantă a zidăriei şi comportarea la
solicitări dinamice.
d) Zidăria complexă rezultă prin înglobarea unor stâlpişori din beton armat pentru mărirea
capacităţii portante în cazul solicitărilor seismice.
3.2. Pereţi din beton armat monolit
Pereţii din beton armat monolit sunt pereţi structurali portanţi sau autoportanţi (diafragme).
Avantaje:
− durabilitate mare;
− capacitate portantă mare, fiind utilizaţi la clădiri cu multe niveluri;
− au o foarte bună conlucrare;
− folosind cofraje metalice cu dimensiuni mari se realizează o productivitate bună în execuţie;

18
 − la turnare rezultă suprafeţe netede, pentru finisaje utilizându-se tencuieli subţiri.
Dezavantaje:
− rezistenţă termică redusă;
− tehnologia de execuţie mai dificilă în perioadele reci ale anului;
− necesită un consum mare de materiale (ciment, oţel, cofraje) şi manoperă calificată.

Alcătuirea pereţilor

Pereţii interiori se realizează dintr-un singur strat cu grosimea rezultată din calcule de rezistenţă
şi de cel puţin 15 cm.
Pereţii exteriori se realizează în două sau trei straturi, stratul portant având grosimea de cel
puţin 15 cm.
Structura în două straturi, din care stratul portant la interior şi cel termoizolant la exterior, este
cea mai folosită, datorită atât avantajelor de execuţie, cât şi a celor de comportare higrotermică.
Din punct de vedere al comportării higrotermice, stratul poros amplasat la exterior favorizează
permeabilitatea vaporilor în zona rece a peretelui şi micşorează riscul de condens, cu condiţia ca
tencuiala exterioară să aibă compactitatea redusă.
Structura din trei straturi este mai dificilă din punct de vedere tehnologic şi necesită bariere de
vapori, indiferent dacă stratul portant este amplasat spre interior sau spre exterior. Dispunerea spre
interior (zona caldă a peretelui) a stratului portant, datorită inerţiei termice a betonului, avantajează
regimul termic al încăperii.

Fig. 6

3.3. Pereţi din elemente prefabricate

Pereţii din elemente prefabricate se justifică prin creşterea productivităţii şi reducerea

considerabilă a duratei de execuţie, dezavantajele fiind legate de îmbinări şi corectarea punţilor
termice.

Tipuri de panouri:

- cu dimensiuni reduse (mai mici decât pereţii încăperilor);

- cu dimensiuni şi greutăţi medii (mărimea acestora fiind egală cu pereţii camerelor);
- cu dimensiuni şi greutăţi mari;
- elemente spaţiale prefabricate egale cu mărimea camerei de locuit.

19
 Alcătuirea panourilor

Panourile pentru pereţii interiori (în special portanţi) se alcătuiesc dintr-un singur strat, cu
grosimea de 14-16 cm, necesară pentru rezemarea panourilor de planşeu şi preluarea încărcărilor.
Se pot realiza din beton greu sau beton uşor din granulit.
În panouri se vor prevedea la confecţionare găuri, canale, doze, dibluri etc., necesare pentru
trecerea şi fixarea instalaţiilor, tâmplăriei etc.

Fig. 7

Panourile se armează cu armături sub formă de plase (o plasă, respectiv două plase pentru
clădiri cu mai mult de P+4) sau carcase întrepătrunse, iar pe contur sunt prevăzute cu armături sub
formă de mustăţi sau bucle necesare pentru realizarea monolitizării în îmbinări. Pe contur sunt
prevăzute praguri şi alveole necesare pentru preluarea eforturilor de lunecare.
Panourile mari pentru pereţi exteriori pot fi într-un singur strat, cu două straturi sau tristrat.
Panourile dintr-un singur strat s-au realizat din betoane uşoare, cu rezistenţa la transfer termic
mai bună în comparaţie cu betoanele grele, rezultând grosimi de 30-40 cm. După creşterea
exigenţelor privind rezistenţa termică necesară, acestea nu mai corespund (la grosimi menţionate).
Panourile mari în două straturi se pot realiza cu stratul de beton la interior sau la exterior, cu o
grosime de 12 cm fiind strat portant, sau o grosime redusă (4-6 cm) şi cu nervuri de rigidizare,
pentru pereţi purtaţi. Stratul termoizolant se poate realiza prin turnarea unui beton uşor (după
executarea stratului din beton de rezistenţă) sau din plăci termoizolante (BCA, vată minerală,
polistiren expandat) înglobate la turnarea stratului de beton.
În funcţie de poziţia stratului termoizolant (la exterior sau interior), tencuiala exterioară trebuie
să aibă o anumită porozitate sau trebuie prevăzute bariere de vapori.
Panourile mari în trei straturi sunt cele mai răspândite.
Ele sunt formate dintr-un strat portant interior cu grosimea de 12-14 cm, un strat intermediar
termoizolant cu grosimea rezultată din calculul higrotermic şi un strat exterior din beton cu
grosimea de 4-7 cm cu rol de protecţie pentru stratul termoizolant.
Grosimea totală a panoului va fi până la 30 cm (pentru diafragme) dacă se utilizează materiale
eficiente de izolare termică și până la 25 cm în cazul panourilor purtate. Având în vedere că la
exterior există un strat compact, este necesară barieră de vapori, care se dispune pe faţa caldă a
termoizolaţiei.
Panourile exterioare sunt prevăzute pe contur cu armături sub formă de mustăţi sau bucle,
praguri şi alveole, pentru asigurarea prin monolitizare a continuităţii structurale.

20
 Problema punţilor termice apare atât în zonele de solidarizare a straturilor panourilor, cât şi în
zona îmbinărilor.
În cazul panourilor tristrat solidarizarea straturilor de beton se poate face cu nervuri din beton
armat, ploturi din beton, agrafe metalice, sau combinat: nervuri şi agrafe.
Punţile termice din zona îmbinărilor trebuie corectate cu materiale eficiente (polistiren, vată
minerală etc.) care se dispun în lungul rosturilor verticale şi orizontale sub formă de fâşii.
Etanşarea rosturilor exterioare reprezintă o altă problemă importantă, care se poate rezolva
astfel:
- Închiderea rosturilor cu materiale de etanșare deformabile si aderente pe marginile panoului,
care nu fisurează datorită dilatațiilor și contracțiilor stratului;
- Exterior, cum sunt chiturile elasto-plastice. Astfel de rosturi sunt cunoscute sub denumirea
de rosturi închise. Prezintă dezavantajul îmbătrânirii materialului de etanșare, fisurarea și
dezlipirea lui pe marginile panoului;
- O rezolvare îmbunătățită a rosturilor închise este cea a rosturilor drenate.

Fig. 8

Fig. 9
Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

21
4. Pereţi purtaţi
Pereţii purtaţi nu sunt pereti structurali, deci nu fac parte din structura de rezistenta a cladirii.

Pereţii purtaţi pot fi:

− interiori (cu rol de compartimentare interioară);
− exteriori (cu rol de închidere).

Pereţii purtaţi trebuie să corespundă exigenţelor funcţionale care decurg din rolul de
compartimentare sau de închidere, dar şi unor exigenţe minime de rezistenţă şi stabilitate (deşi nu
sunt pereţi structurali) pentru a putea prelua încărcările locale (împingeri, instalaţii sanitare,
greutatea unor obiecte atârnate etc.).
4.1. Pereţi purtaţi interiori
Se pot realiza astfel:

− din zidărie de cărămidă plină sau eficienta, cărămizile fiind aşezate pe cant sau pe lat (zidărie
cu grosimea nominală de 7,5 sau 12,5 cm);
− din cărămizi speciale cu goluri orizontale, cu lambă şi uluc, cu grosimi de 7,5 - 12,5 cm;
− din fâşii prefabricate dispuse în poziţie verticală, cu grosimi de 7,5 - 12,5 cm. Fâşiile se pot
realiza din BCA, ipsos (pline sau cu goluri), beton (cu goluri), betoane uşoare, lemn etc.,
lungimea fâşiilor fiind egală cu înălţimea camerei;
− din schelet si plăci de ipsos-carton;
− din dale de sticlă presată (de tip Nevada), care oferă avantajul unor pereţi translucizi. Pe contur
dalele de sticla sunt prevazute cu un profil corespunzator pentru dispunerea armaturilor in
rosturi (orizontale si verticale) si mortar de ciment. În mod asemănător se realizează pereţi din
cărămizi de sticlă cu o anumită rezistenţă la transfer termic;
− din profile verticale de sticlă translucide, în formă de U (profilit), care se pot dispune pe un
rând sau pe două rânduri (fonotermoizolatoare);
− din produse superioare din lemn, executaţi ficşi, demontabili sau mobili din placi din aschii
aglomerate (PAL) sau placi din fibre din lemn (PFL), cu unul sau mai multe straturi cu spaţii
de aer între ele sau cu spaţiul umplut cu vată minerală etc.;
− din materiale plastice având greutate proprie redusă, o bună izolare fonică, se comportă bine
la umiditate, asigură un grad înalt de prefabricare etc.. Aceşti pereţi pot fi omogeni sau
stratificaţi (un miez fonotermoizolant şi două plăci exterioare asamblate prin încleiere);
− pereţi de compartimentare mobili - pot fi plianţi sau glisanţi pe orizontală sau verticală, pe role
amplasate pe pardoseală sau tavan.

Pereţii purtaţi interiori se dispun direct pe planşeu înainte de realizarea pardoselii, cu excepţia
pereţilor de compartimentare mobili. Dacă pereţii de compartimentare sunt realizaţi direct pe teren
sau umplutură (la subsol sau la parterul clădirilor fără subsol), ei reazemă direct pe stratul de beton
simplu dacă sunt uşori, pe stratul de beton slab armat sau pe îngroşări locale şi armări constructive
în cazul pereţilor mai grei.
In functie de tipul de perete purtat si dimensiunile acestuia (lungime, inaltime, grosime) si de
prezenta golurilor de usi, este necesara ancorarea acestora in peretii structurali (prin teserea
caramizilor sau prin armaturi), impanarea in planseu, intarirea cu armaturi orizontale etc.

22
 Fig. 1

4.2. Pereţi purtaţi exteriori (de închidere)

Se pot realiza astfel :

− Pereţi din zidărie din blocuri sau plăci din BCA cu grosimi de 35-40 cm (în funcţie de condiţiile
de confort şi zona climatică) sau cu grosimi sub 30 cm în cazul unor construcţii la care nu se
pun condiţii de confort termic sau în cazul în care se aplică un termosistem pe suprafaţa lor.
− Pereţi din fâşii de BCA, care se realizează prin dispunerea orizontală sau verticală a fâşiilor,
având aceeaşi grosime ca şi pereţii din blocuri sau plăci din BCA. Fâşiile din BCA pot
fi asamblate cu tiranţi metalici sub formă de panouri mari.
− Pereţi din zidărie de cărămidă.
− Pereţi din panouri mari prefabricate în două sau în trei straturi având structura identică cu
panourile portante, straturile din beton având grosimea redusă (5-6 cm) din condiţii
constructive.

Pereţi cortină

Peretii cortina sunt pereţi uşori, neportanţi, care îmbracă clădirea în exteriorul structurii de
rezistenţă (de regulă, o structură cu schelet) şi care pot să rezeme pe aceasta sau direct pe fundaţii,
fiind doar ancoraţi de structura de rezistenţă.
Elementele de rezistenţă din care este alcătuit scheletul peretelui cortină sunt profile (speciale)
metalice laminate sau ambutisate din oţel sau aluminiu în care se montează panouri opace sau
vitrate.
Panourile opace sunt, de regulă, panouri tip sandwich cu miez termoizolant.
Panourile vitrate pot fi din sticlă obişnuită, cu sticlă termopan sau specială, simplă sau colorată.
In figura 2 se prezinta detalii constructive de realizare a peretilor cortina.

23
 Fig. 2

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

24
5. Planşee

Rolul şi alcătuirea planşeelor. Clasificare

Planşeele sunt elemente de construcţie orizontale, cu rolul funcţional de compartimentare a

clădirii pe verticală.
În funcţie de poziţia lor, planşeele pot fi curente sau intermediare, planşeul de pod sau planşeul
terasă şi planşeul peste subsol în cazul clădirilor cu subsol.
Planşeul peste subsol şi planşeul terasă (sau de pod) au şi rol de închidere a clădirii.
Din punct de vedere constructiv, planşeele sunt formate din două părţi distincte: elementele de
rezistenţă (planşeul brut) şi pardoseala.
Planşeul brut are rolul de preluare a încărcărilor verticale şi orizontale pe care le transmite
elementelor portante verticale (pereţi portanţi, stâlpi). Trebuie să aibă rigiditatea necesară pentru
preluarea încărcărilor verticale, iar în plan orizontal să fie o şaibă cât mai rigidă.
Pardoseala reprezintă elementele nestructurale ale planşeului, având în general rolurile de
egalizare, fonoizolare, suport, finisaj, iar în cazul pardoselii – de circulaţie.
Partea inferioară a planşeului se numeşte tavan. Acesta se poate realiza prin finisarea
planşeului brut sau sub formă de tavan suspendat, cu scopul de mascare a grinzilor planşeului şi
pentru a crea spaţii necesare pentru instalaţii (în special pentru ventilare şi climatizare).

Fig. 1

Planşeele fac parte din structura de rezistenţă a clădirii şi au un rol dublu :

− de preluare şi transmitere a încărcărilor gravitaţionale (verticale) la elementele portante
verticale;
− de realizare a conlucrării elementelor portante verticale sub acţiuni orizontale din vânt sau
seism.

Preluarea încărcărilor verticale (inclusiv greutatea lor proprie) se face de către elementele de
rezistenţă ale planşeului, în funcţie de alcătuirea constructivă, elementele de rezistenţă ale
planşeului având o rigiditate corespunzătoare la încovoiere astfel încât săgeţile maxime să fie în
limita celor admisibile, asigurând exploatarea normală a clădirii.
Realizarea conlucrării elementelor portante verticale este posibilă dacă planşeele au o rigiditate
corespunzătoare în planul lor (plan orizontal) astfel încât planşeul în ansamblu să nu se deformeze
în plan orizontal sub acţiunea încărcărilor orizontale din vânt sau seism şi pe cale de consecinţă
planşeele de la diversele niveluri ale clădirii să se deplaseze fără a-şi modifica forma (deplasare
plan-paralelă).
Planşeele trebuie să corespundă exigenţelor (capitale, mecanice, fizice, estetice şi economice)
care se impun, în funcţie de importanţa clădirii, condiţii de microclimat etc.

25
 Criterii de clasificare:
− după materialul utilizat: din lemn, zidărie, metal, beton sau materiale combinate;
− după sistemul de susţinere: pe pereţi portanţi (din zidărie sau beton), pe rigle de cadre, pe
grinzi, pe stâlpi;
− după forma tavanului: plană, curbă, cu grinzi, cu nervuri etc.;
− după tipul elementelor de rezistenţă: din plăci plane, fâşii cu goluri, panouri mari, grinzi şi
corpuri de umplutură etc.;
− după modul de comportare la zgomot de impact: ecran acustic simplu şi dublu - când
pardoseala vibrează independent de planşeul brut, numite şi planşee cu pardoseală flotantă;
− după rigiditatea în plan orizontal, planşeele clădirilor cu pereți structurali din zidărie se
clasifica în două categorii (P100-1/2013):

1. Planşee rigide în plan orizontal

• planşee din beton armat monolit;

• predale cu suprabetonare continuă cu grosime ≥ 60 mm, armată cu plasă de oţel
beton cu aria ≥ 250 mm2/m pe fiecare directie;
• planşee din panouri sau semi panouri prefabricate din beton armat îmbinate pe
contur prin piese metalice sudate, bucle de oţel beton şi beton de monolitizare;
• planşee executate din elemente prefabricate de tip “fâşie”, cu bucle sau cu bare de
legătură la extremităţi şi cu suprabetonare continuă cu grosime ≥ 60 mm, armată
cu plasă din oţel beton cu aria ≥ 250 mm2/m pe fiecare directie (≥ 5Φ8/m).

2. Planşee cu rigiditate nesemnificativă în plan orizontal

• planşee executate din elemente prefabricate de tip “fâşie” cu bucle sau cu bare de
legătură la extremităţi;
• planşee executate din elemente prefabricate din beton cu dimensiuni mici sau din
blocuri ceramice, fără suprabetonare armată sau cu şapă nearmată cu grosimea
≤ 30 mm;
• planşee din lemn.

5.1. Planşee din lemn

Planşeele de lemn se utilizează în prezent la construcţii de locuit sau de mică importanţă în

mediu rural şi la unele construcţii cu caracter turistic tradiţional amplasate în zone montane. De
obicei se folosesc la clădiri cu pereţi din zidărie sau din lemn. În scopul măririi durabilităţii,
elementele componente se protejează împotriva focului şi putrezirii cu substanţe ignifuge şi
antiseptice sau cu rășini sintetice adecvate.
Planşeul brut este format din grinzi de lemn (sau produse superioare din lemn) şi podina de
rezistenţă din dulapi.
Grinzile din lemn, dispuse la distanţa de 60-100 cm pe direcţia scurtă a încăperilor, reazemă
pe pereţi portanţi prin intermediul unor tălpi din dulapi de lemn de esenţă tare impregnate sau
protejate cu două straturi de carton lipite cu bitum. Capetele grinzilor se protejează cu substanţe
antiseptice, se izolează hidrofug cu substanţe bituminoase, locaşurile de montaj având spaţii de aer
de 3-4 cm pentru ventilare.

26
 Planşeul brut se poate completa cu umplutură (cu rol de izolare fonică sau termică); peste
podină se prevede un strat de finisaj şi uzură din duşumele sau parchet, iar tavanul poate să fie
neted (cu scânduri aparente sau tencuit), respectiv cu grinzi aparente.

Fig. 2

În cazul planşeelor cu deschideri şi încărcări mari este necesar să se prevadă elemente speciale
de solidarizare a grinzilor de lemn între ele, pe toată lăţimea planşeului.

Fig. 3

5.2. Planşee din zidărie

Au fost folosite la clădiri monumentale şi au doar un rol istoric.

La planşeele din zidărie elementul principal de rezistenţă este bolta sau cupola din zidărie, de
diverse forme geometrice şi scheme statice.
Planşeele din zidărie se pot realiza din bolţi dispuse pe o singură direcţie, ce se descarcă pe
pereţi masivi de zidărie sau din bolţi dispuse pe două direcţii, având ca reazeme intermediare stâlpi
din zidărie.
În cadrul planşeelor din zidărie încărcările verticale se preiau, în principal, de zidăria bolţii sau
cupolei, iar împingerile din boltă prin contraforţi sau tiranţi metalici.
În mod curent, bolţile din zidărie se realizează ca arce dublu articulate, întucât articulaţia de la
cheie şi încastrările la naştere sunt greu de realizat. La execuţie, atenţia deosebită trebuie acordată
împănării zidăriei la cheie.

27
 Fig. 4

5.3. Planşee metalice

5.3.1. Planşee cu grinzi metalice şi elemente de umplutură

Grinzile metalice se dispun paralele pe direcţia scurtă a încăperilor la un interax de 1 - 3 m în

funcţie de încărcare şi tipul elementelor de umplutură.
Grinzile planşeului reazemă pe pereţi portanţi prin intermediul unor cuzineţi sau pe alte grinzi.
Pentru asigurarea conlucrării spaţiale a structurii, este necesară ancorarea grinzilor în pereţi, iar
pentru a împiedica flambajul grinzilor în planul planşeului (flambajul lateral) se prevăd legături
metalice transversale între grinzi.
În cazul soluţiilor mai vechi, grinzile se realizau din profile I laminate, profile U şi L
completate la partea de jos pentru a permite rezemarea corpurilor de umplutură, profile din şină de
cale ferată sau grinzi compuse din platbande sau corniere asamblate cu nituri sau sudură.
Elementele de umplutură preiau încărcarea de pe porţiunile dintre grinzi şi o transmit grinzilor
pe care reazemă. Se pot realiza din bolţişoare de zidărie sau din beton simplu, din plăci de beton
armat, plăci prefabricate cu sau fără material de umplutură cu rol de izolare fonică sau termică sau
din corpuri ceramice.
O soluţie modernă o reprezintă panourile din tablă ondulată sau cutată şi beton armat monolit.

Fig. 5

28
 Bolţişoarele din zidărie reazemă pe talpa inferioară a profilelor dispuse la distanţe de
1,5 - 2,0 m şi au grosimea de 1/2 cărămidă. Pentru distanţe între grinzi de 2,5 - 3,5 m, bolţişoarele
au grosimea de o cărămidă. Împingerile orizontale, neechilibrate în prima şi ultima deschidere, se
preiau cu tiranţi din oţel-beton dispuşi la distanţe de 2,5 - 3,5 m.
Bolţişoarele din beton simplu monolit reazemă pe talpa inferioară a grinzilor, care se dispun la
distanţe de 2 - 2,5 m. Grosimea bolţişoarelor este de 10-15 cm.
Plăcile din beton simplu sau armat se pot realiza la partea superioară sau inferioară a grinzilor,
care se dispun la distanţe de 1 - 1,5 m în cazul plăcilor din beton simplu nearmat, a căror grosime
este de 10-15 cm, respectiv de 2,5 - 3 m sau chiar mai mult în cazul plăcilor din beton armat, a
căror grosime şi armare se determină prin calcul. În cazul plăcilor turnate la partea inferioară a
grinzilor se poate prevedea o izolare fonică şi termică cu materiale de umplutură (zgură, moloz,
deşeuri de betoane uşoare etc.).
Plăcile prefabricate dintre grinzi se pot realiza din beton simplu, beton armat, ipsos sau
materiale ceramice, distanţa dintre grinzi fiind în funcţie de încărcare, tipul şi rezistenţa plăcilor.
Blocurile prefabricate de umplutură se pot realiza din beton uşor, argilă arsă sau ipsos. Distanţa
dintre grinzi este mică (40-60 cm).
Tabla striată sau ondulată necesită asocierea cu un strat general de beton, realizându-se o placă
continuă din beton armat, tabla având rol de armătură întinsă. Conlucrarea tablei cu betonul se
realizează cu piese metalice (plăcuţe din tablă) sudate pe tabla striată sau ondulată sau prin cute
locale (mai mici) ale tablei ondulate.

Fig. 6

Soluţii eficiente moderne de grinzi

- grinzi uşoare cu inima plină din tablă ambutisată care conduc la un consum de oţel mai
redus cu cca 30% faţă de profilele laminate de aceeaşi capacitate portantă;
- grinzi expandate (cu goluri în inimă), care se realizează prin tăierea de şliţuri în inima
profilului şi întindere pe direcţia înălţimii sau prin tăierea inimii după un anumit profil şi
sudarea ei în poziţie decalată;

29
 - grinzi cu zăbrele sudate realizate din profile laminate şi oţel-beton, care conduc la o
reducere a consumului de oţel cu cca 45% în comparaţie cu profilele laminate de aceeaşi
capacitate portantă.

5.3.2. Planşee din panouri de tablă

Panourile se realizează din tablă de 1-3 mm grosime prin ambutisare. Se pot utiliza la
construcţii civile înalte (cu peste 15 - 20 niveluri), având structura de rezistenţă din cadre metalice
sau beton armat.
Soluţia este avantajoasă datorită deschiderilor mari ale planşeelor (până la 12 m), panourile de
tablă (care reazemă pe riglele cadrelor) având rol de cofraj pierdut şi armături de rezistenţă, fiind
necesare măsuri constructive de asigurare a conlucrării dintre panou şi beton. Înălţimea panourilor
(h) este în funcţie de deschidere şi mărimea încărcărilor, putând depăşi 20 cm.

Fig. 7
5.4. Planşee din beton armat monolit

Planşeele din beton armat monolit se toarnă la faţa locului, la fiecare nivel, în poziţie definitivă,
utilizând diverse tipuri de cofraje.
Au o mare varietate de soluţii constructive.
Avantaje:
• capacitate portantă şi durabilitate mare,
• comportare foarte bună ca şaibă orizontală,
• adaptabilitate la diverse forme constructive etc.
Dezavantaje:
• consum mare de cofraje,
• consum mare de manoperă calificată,
• necesită măsuri de protecţie pe timp friguros etc.

5.4.1. Planşee sub formă de plăci plane

Din punct de vedere static, placa de rezistenţă a planşeului este continuă pe două direcţii,
rezemând pe pereţi portanţi din zidărie sau din beton monolit, respectiv pe rigle de cadre care
delimitează trame structurale.
Dacă raportul laturilor tramei este cuprins între 0,5 şi 2, placa lucrează după ambele direcţii.
Dacă însă raportul laturilor nu se încadrează în intervalul 0,5 şi 2, atunci placa lucrează numai
după direcţia scurtă.
Grosimea minimă a plăcii se ia 1/40-1/45 din latura scurtă a celei mai mari trame dar, din
condiţii de rigiditate, sunt necesare grosimi de 10-12 cm.

30
 Fig. 8
5.4.2. Planşee cu grinzi pe o direcţie
Se utilizează la încăperi cu deschideri de 6-12 m. Distanţa dintre grinzi (l) se stabileşte în
funcţie de mărimea încărcării, încât să rezulte o armare raţională a plăcii (cu procente optime de
armare). De obicei l=2-3 m, astfel încât placa lucrează numai după direcţia longitudinală a
încăperii, schema statică fiind placă continuă.
Grinzile sunt solicitate de încărcarea ce le revine de pe deschiderile învecinate.
Grinzile se dispun pe direcţia scurtă a încăperii şi reazemă pe pereţi portanţi sau pe stâlpi din
beton armat. Înălţimea grinzilor depinde de mărimea încărcării, distanţa dintre grinzi şi
deschiderea lor, în mod obişnuit fiind 1/10-1/15 din deschidere, iar lăţimea de cca 1/2 din înălţime.

Fig. 9
5.4.3. Planşee cu nervuri dese
Se utilizează la încăperi cu deschideri de 6-12 m. Se prevăd grinzi dese (numite nervuri) cu
secţiuni transversale mai mici. Distanţa dintre nervuri (interax) este de maximum 1 m. Nervurile

31
dispuse pe direcţia scurtă a încăperii (cu deschiderea de 6-9 m), reazemă pe pereţi portanţi sau
grinzi şi au înăţimea de cca 1/25 din deschidere şi lăţimea secţiunii cel puţin 6 cm.
Grosimea minimă a plăcii este 1/12 din deschidere.

Fig. 10

5.4.4. Planşee cu grinzi principale şi secundare

Planşeele cu grinzi principale şi secundare se utilizează pentru încărcări mari (peste
1000 daN/mp). Sunt formate din următoarele elemente:
− grinzi principale dispuse pe direcţia scurtă a încăperii cu deschiderea de 6-12 m, ce reazemă
pe pereţi portanţi sau stâlpi din beton armat. Distanţa dintre grinzile principale este de 4-6 m,
iar înălţimea grinzilor de 1/10 - 1/15 din deschidere;
− grinzile secundare (care se mai numesc nervuri), sunt dispuse în sens longitudinal şi reazemă
pe grinzile principale. Distanţa dintre nervuri - care corespunde cu deschiderile plăcii - este de
1,5 - 2,5 m, înălţimea grinzilor secundare fiind de cca 1/20 din deschidere;
− placa continuă reazemă pe grinzile secundare şi lucrează după o singură direcţie (paralelă cu
grinzile principale). Grosimea plăcii este de 1/35 - 1/40 din deschidere, însă trebuie să
corespundă condiţiei de rigiditate.
Dacă deschiderea grinzilor principale depăseşte 12 m (sau eventual o valoare mai redusă la
încărcări mari) se dispun stâlpi intermediari, astfel încât grinzile principale pot fi cu două sau trei
deschideri.

Fig. 11

32
5.4.5. Planşee pe reţele de grinzi
Sunt planşee alcătuite din grinzi dispuse în plan după ambele direcţii ale încăperii, formând o
reţea de grinzi ortogonale ce reazemă pe pereţi portanţi sau grinzi.
Deschiderea încăperii (L2) poate fi de 6-12 m, iar lungimea (L1) de max. 1,5 L2 (în caz contrar
grinzile longitudinale au o rigiditate redusă şi toată încărcarea se transmite la grinzile transversale).
Distanţa dintre grinzi (l1 şi l2) este de 1,5 - 2,5 m, casetele având forma pătrată (l1 = l2) sau
dreptunghiular (l1 ≠ l2).
Dacă raportul dintre lungimea şi lăţimea încăperii depăşeşte valoarea de 1,5 grinzile se dispun
la 450 faţă de laturile încăperii, rezultând astfel reţele de grinzi oblice şi casete pătrate. Cu excepţia
grinzilor de la colţuri, celelalte grinzi au aceeaşi lungime şi aceeaşi rigiditate. Înălţimea grinzilor
este aceeaşi pe ambele direcţii fiind determinată de mărimea încărcării şi a casetelor (1/20-1/30
din deschidere).

Fig. 12

5.4.6. Planşee fără grinzi

Din această categorie fac parte planşeele-ciuperci şi planşeele dală.
Planşeele-ciuperci sunt alcătuite din plăci de beton armat rezemate pe stâlpi prin intermediul
unor elemente intermediare numite capiteluri.
Pe contur se pot prevedea pereţi portanţi sau grinzi, iar placa poate fi scoasă în consolă.
Planşeele-ciuperci se folosesc în special la clădiri industriale dar şi la clădiri civile : ateliere,
depozite, hale agroalimentare, rezervoare etc., având unele avantaje: se reduce înălţimea de
construcţie, se micşorează suprafaţa cofrajelor şi a finisajelor pentru tavan, se creează condiţii
pentru o mai bună ventilare a spaţiului, se adaptează oricăror forme în plan etc.
Grosimea plăcii rezultă în funcţie de încărcare şi distanţa dintre stâlpi, grosimea minimă fiind
1/30 - 1/35 din deschidere şi cel puţin 13 cm (la acoperişuri cel puţin 10 cm).
Trama structurală poate fi de 3 x 6, 6 x 6 sau 6 x 9 m.
În cazul planşeelor-dală placa reazemă direct pe stâlpi, renunţându-se la capiteluri, grosimea
plăcii depăşind uneori 20 cm.
Pentru reducerea greutăţii proprii, în zona centrală a tramelor se pot îngloba corpuri uşoare la
turnarea planşeului, rezultând astfel o zonă casetată, cu un consum mai redus de beton.

33
 Fig. 13

5.5. Planşee prefabricate din beton armat

Planşeele prefabricate din beton armat sunt folosite la toate tipurile de clădiri (de locuit, social-
administrative, industriale).
Avantaje:
• reducerea manoperei pe şantier,
• scurtarea duratei de execuţie,
• eliminarea cofrajelor,
• reducerea lucrărilor de finisare pe şantier.
Dezavantaje:
• reducerea rigidităţii de ansamblu a clădirii în funcţie de tipul de planşeu prefabricat
utilizat.

5.5.1. Planşee din fâşii prefabricate

Fâşiile prefabricate sunt elemente din beton armat cu goluri longitudinale de formă circulară.
Planşeul se realizează prin dispunerea alăturată a fâşiilor după latura scurtă a încăperilor, acestea
fiind simplu rezemate pe pereţii portanţi sau pe rigle şi monolitizate cu centuri din beton armat.
În zone cu seisme puternice se prevăd subcenturi (centuri cu înălţimea mai mare decât grosimea
fâşiilor).
Pentru realizarea golurilor de instalaţii, precum şi în cazurile când pe o tramă nu intră un număr
întreg de fâşii, se prevăd fâşii monolite dispuse, după caz, lângă pereţii structurali sau în câmpul
tramei.
Se admit goluri realizate prin spargerea fâşiilor numai dacă acestea nu depăşesc diametrul unui
gol longitudinal din fâşie (care e mai mic cu 5 cm faţă de grosimea fâşiei).
Pereţii de compartimentare din cărămidă plină pe cant (muchie) de 7,5 cm sau pe lat (de
12,5 cm), precum şi alte tipuri de pereţi cu grosimi şi greutăţi similare reazemă direct pe fâşii, cu
precizarea că în cazul pereţilor de 12,5 cm din cărămidă plină sau din alte materiale, dar similari
ca greutate, dispuşi paralel cu fâşiile, se prevăd fâşii monolite sub pereţi.
În cazul clǎdirilor amplasate în zone seismice, se impun mǎsuri speciale de monolitizare prin
prevederea unei suprabetonǎri (3-6 cm) şi având armǎtura plǎcii bine ancoratǎ în centurile de
monolitizare de pe reazeme.

34
 Fig. 14

5.5.2. Planşee din panouri mari

Panourile mari prefabricate au dimensiunile unei trame obişnuite (pentru clădiri de locuit),
fiind destinate înlocuirii planşeelor monolite de tipul plăcilor plane.
Dimensiunile nominale coincid cu cele modulare, iar dimensiunile de fabricaţie rezultă în
funcţie de elementele pe care reazemă (pereţi din zidărie, din beton armat, panouri mari sau rigle
de cadre).
Grosimea panourilor rezultă din calcule şi din condiţii de rigiditate, fiind de 13 cm la trame
obişnuite cu suprafaţa până la 25 m2.
În cazul unor încăperi mai mari sau când nu se dispune de utilaje de ridicat corespunzătoare,
se utilizează două panouri pentru aceeaşi tramă, numite semipanouri.
Pe contur panourile sunt prevăzute cu praguri şi alveole, precum şi cu armături (mustăţi sau
bucle) pentru realizarea îmbinărilor şi rigidităţii planşeului, pentru a asigura efectul de şaibă
orizontală rigidă şi conlucrarea elementelor portante verticale la încărcări orizontale.

35
 Fig. 15

5.5.3. Planşee din grinzi şi corpuri de umplutură

Grinzile se realizează din beton armat, beton precomprimat sau corpuri ceramice speciale
asamblate prin precomprimare.
Se montează paralel cu latura scurtă a încăperilor la distanţe de 40 - 60 cm, putând ajunge până
la 1,20 m în cazul folosirii unor corpuri speciale de umplutură.
Deschiderea grinzilor poate ajunge până la 12 m, dar la deschideri mari grinzile trebuie
rigidizate între ele prin turnarea unor nervuri monolite dispuse în planul grinzilor şi perpendiculare
pe acestea la treimile deschiderii.
Elementele de umplutură sunt corpuri ceramice sau din beton uşor, realizate cu goluri şi
înălţimea egală cu a grinzilor. Reazemă la partea inferioară a grinzilor, care au secţiunea în formă
de T întors.
În regiuni seismice, pentru a crea efectul de şaibă orizontală rigidă a planşeului, se realizează
suprabetonări cu grosimea de cel puţin 5 cm armate cu bare de 6 mm diametru (Φ6) dispuse la 70
cm pe ambele direcţii.
Pe lângă grinzile cu secţiunea în formă de T, mai existǎ şi alte forme (de U, jgheab etc.).

Fig. 16

5.5.4. Planşee din grinzi alăturate

Se folosesc în special pentru încărcări mari. Pentru construcţii civile se folosesc grinzi cu
deschideri până la 6 m cu secţiuni care formează, în general, suprafeţe netede atât la partea
superioară (unde urmează pardoseala), cât şi la partea inferioară (tavanul).
Pentru clădiri social-culturale sau industriale se folosesc, de regulǎ, grinzi cu secţiunea în
formă de T, sau chesonată, cu deschideri de 6-12 m.
Grinzile se realizează din beton armat sau din beton precomprimat (la încărcări peste 500
daN/m2 sau deschideri de peste 6 m).

36
 Se pot utiliza şi grinzi ceramice realizate prin asamblarea pe şantier a unor corpuri ceramice
cu armături betonate în locaşuri prevăzute pe părţile laterale ale corpurilor.
În zone seismice, având în vedere că grinzile alăturate nu conlucrează, este necesară o
suprabetonare generală a planşeului.

Fig. 17

5.5.5. Planşee de tip predală cu suprabetonare

Acest tip de planşeu reprezintă o soluţie eficientă din beton parţial prefabricat, care permite
eliminarea cofrajelor, rolul acestora fiind îndeplinit de predala prefabricată care include armăturile
necesare pentru zona întinsă a plăcii.
Având grosimea de 5-7 cm, predala necesită susţineri până la întărirea betonului care se toarnă
deasupra, care împreună cu predala formează placa de rezistenţă.
Asigurarea conlucrării dintre predală şi betonul monolit se face prin conectori sub formă de
bucle sau ferme din oţel-beton (plane sau spaţiale).
Dimensiunile în plan ale predalei sunt egale cu o tramă obişnuită, având suprafaţa până la
25 m2.
Prin suprabetonări cu grosimi de 6-8 cm se realizează planşee cu o rigiditate mare în plan
orizontal, similară planşeelor monolite.

Fig. 18

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

37
6. Scări
Scările sunt elemente de construcţie care asigură circulaţia pe verticală între nivelurile clădirii
în procesul de exploatare curentă a clădirii şi evacuarea, într-un timp minim, a persoanelor în caz
de pericol (de exemplu incendiu). Din aceste condiţii rezultă necesarul de scări, amplasarea şi
dimensionarea lor.
Pentru circulaţia pe verticală se pot folosi planuri înclinate (cu pante până la 150), scări rulante
sau escalatoare şi ascensoare sau lifturi (pentru persoane şi pentru mărfuri).
La noi în ţară ascensoarele se prevăd obligatoriu la clădiri de locuit având peste P+3E.
În toate cazurile, scările trebuie să asigure circulaţia normală şi evacuarea în caz de pericol,
fără a se conta pe ascensoare.
Scările sunt formate din rampe, podeste şi balustrade, care sunt elemente cu rol funcţional,
cu precizarea că rampele şi podestele sunt şi elemente de rezistenţă ale scărilor.
Rampa este elementul înclinat al scărilor, fiind alcătuită dintr-un element de rezistenţă şi
trepte. Forma în plan este dreaptă sau curbă. Se recomandă ca numărul minim de trepte într-o
rampă să fie 3 şi numărul maxim 18.
Treptele se caracterizează prin dimensiunile geometrice: lăţime (b), înălţime (h) şi lungime
(l). Lungimea treptelor este egală cu lăţimea rampei. Înălţimea treptei se mai numeşte
contratreaptă. Marginile libere (canturile) rampei se numesc vanguri. Sunt rampe cu două
vanguri (rampele libere), cu un vang (o margine fiind alipită de perete) şi fără vanguri (rampe
amplasate între doi pereţi).
Linia pasului reprezintă proiecţia în plan orizontal a liniei de circulaţie normală pe trepte şi
este situată la 50-60 cm faţă de vangul interior. Se reprezintă cu o săgeată la capăt care arată sensul
de urcare.
Podestele sunt elemente orizontale care se dispun la capetele rampelor. Sunt şi podeste
intermediare (între niveluri), care au o cotă de nivel intermediară între cele două niveluri. Podestele
intermediare permit schimbarea direcţiei rampelor.
Grinzile care servesc la rezemarea podestelor se numesc grinzi-podest. De regulă se prevăd
la marginea interioară a podestului, grinda-podest servind şi pentru rezemarea rampei. Sunt scări
fără grinzi de podest la care rampa şi podestul reprezintă o placă frântă continuă.
Susţinerea rampei poate fi realizată şi de grinzi înclinate amplasate numai pe porţiunea rampei
sau şi sub podeste (când nu avem grinzi de podest), fiind grinzi frânte. Dacă sunt amplasate pe
marginile rampei se numesc grinzi-vang.
Balustradele sunt elemente cu rol de siguranţă şi sprijin pentru circulaţie care se prevăd pe
marginile libere ale rampelor şi podestelor, fiind prevăzute cu mâna-curentă (din lemn etc.).

Fig. 1

38
6.1. Clasificarea scărilor:
a) după poziţia în clădire: scări exterioare (asigură accesul în clădire) şi scări interioare (asigură
circulaţia pe verticală);
b) după destinaţie : monumentale (realizate pe unul sau două niveluri în holurile unor clădiri
importante), scări principale (asigură circulaţia normală în clădiri şi evacuarea în caz de pericol),
scări secundare (pentru acces în subsol sau în pod, pentru transport materiale sau diverse servicii)
şi scări de salvare în caz de incendiu (care se prevăd la clădiri publice sau industriale, putând fi, în
acelaşi timp, şi scări secundare);
c) după forma în plan: scări cu rampe drepte, cu rampe curbe şi scări cu trepte balansate;
d) după înălţimea contratreptelor: scări cu trepte joase (h ≤ 16,5 cm, folosite ca scări principale, în
şcoli, grădiniţe, spitale, scări monumentale etc.), scări cu trepte de înălţime medie (16,5 ≤ h ≤ 17,5
cm, utilizate ca scări principale pentru clădiri obişnuite), scări cu trepte înalte (17,5 ≤ h ≤ 22,5 cm,
utilizate ca scări secundare) şi scări abrupte (22,5 ≤ h ≤ 30 cm, utilizate ca scări verticale pentru
folosinţe ocazionale: acces la acoperişuri terasă, spaţii tehnice, pentru întreţinere etc.);
e) după material: din beton armat, metal, lemn, piatră naturală;
f) după modul de lucru (schema statică): scări cu trepte independente, scări cu elemente de
suprafaţă (plăci) şi scări spaţiale.

Fig. 2
6.2. Proiectarea funcţională a scărilor

Proiectarea funcţională a scărilor presupune determinarea lăţimii minime a rampelor şi

podestelor, precum şi dimensiunile treptelor spre a corespunde cerinţelor de circulaţie optime.
Pentru respectarea cerinţelor referitoare la căile de evacuare în caz de incendiu, pe lângă lăţimi
minime pentru rampe şi podeste, se prevăd lăţimi minime pentru coridoare, uşi, alte spaţii privind
evacuarea în caz de incendiu.
Pentru a stabili numărul de trepte între două niveluri cu diferenţa de înălţime ΔH, se impune
înălţimea h a treptei (contratreptei) astfel încât numărul n de contratrepte rezultă din relaţia:
H
n=
h
Lăţimea treptelor b rezultă din formula paşilor (relaţia lui Rondelet) prin care se asigură o
circulaţie comodă :

39
 2h + b = 62 - 64 cm (60 – 62 pentru copii)
Lăţimea rampelor şi podestelor se determină din condiţia de asigurare a evacuării persoanelor
în caz de incendiu, sub formă de fluxuri.
Numărul necesar de fluxuri (F) se stabileşte cu relaţia:
F = N/C
unde : N-nr. de persoane; C-capacitate flux (conf. NP118-99).
Astfel, lăţimea liberă minimă este de 0,80; 1,10; 1,60; 2,10 şi 2,50 m, pentru 1, 2, 3, 4 şi 5
fluxuri.
6.3. Rezolvări constructive
Scări din lemn - se pot realiza fără contratrepte sau cu contratrepte care reazemă pe grinzi-vang
din dulapi, aparente sau ascunse. Intradosul rampei (partea de jos) poate fi aparent sau închis cu
scânduri aparente sau tencuite.
Scări metalice - se pot realiza cu sau fără contratrepte din tablă care reazemă pe grinzi-vang din
profile U laminate sau din tablă groasă prin intermediul unor corniere. Marginea treptelor poate fi
rigidizată cu oţel lat sau cu corniere.
Există şi scări cu grinzi-vang metalice de formă specială pe care reazemă trepte din lemn.
Scări din beton armat - se utilizează la toate tipurile de clădiri datorită avantajelor: capacitate
portantă, rigiditate, stabilitate, rezistenţă la uzură mari. Se pot realiza din beton armat monolit sau
din elemente prefabricate.
Scările la care placa rampei urmăreşte forma treptelor se numesc scări cu trepte ortopoligonale.
Finisajul treptelor şi contratreptelor se poate realiza cu mozaic turnat sau cu placaje speciale.
Scările prefabricate din beton - se realizează din elemente prefabricate cu dimensiuni mari: rampe
şi podeste separate sau rampa şi jumătate din unul sau din ambele podeste, precum şi scări
prefabricate cu trepte independente care se montează pe două grinzi-vang sau pe o grindă centrală,
sau se încastrează pe un stâlp central în cazul scărilor circulare.

Fig. 3
Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

40
7. Acoperişuri

Acoperişurile sunt subansambluri constructive amplasate la partea superioară a clădirilor.

Acoperişurile trebuie să îndeplinească criteriile de performanţă stabilite prin norme, referitoare la
durabilitate, etanşeitate, izolare termică şi fonică etc.
Rolul funcţional al acoperişurilor este de închidere a clădirii la partea superioară, protejând
mediul interior de variaţiile de temperatură, umiditate, ploaie, de zgomot etc. Acoperişurile au şi
rol de rezistenţă, preluând încărcările care le revin.
Împreună cu pereţii exteriori şi unele elemente ale infrastructurii (planşeul peste subsol, soclul
etc.) acoperişurile reprezintă elemente de închidere ale clădirii.
Ansamblul elementelor de închidere alcătuieşte subsistemul anvelopă al clădirii.
Subansamblul acoperiş cuprinde următoarele elemente principale, diferenţiate prin funcţiunile
pe care le îndeplinesc:
− elementul (sau elementele) de rezistenţă, având rolul de preluare a încărcărilor care revin
acoperişului.
− învelitoarea, cu rol de protecţie hidrofugă;
− termoizolaţia, cu rol de izolare termică;
− bariera contra vaporilor, straturi de difuzie sau canale de aerare pentru îmbunătăţirea
comportării higrotermice;
− elemente accesorii ale acoperişului, cu rol de colectare şi evacuare a apelor meteorice, de
închidere perimetrală, evacuare a vaporilor de apă în atmosferă, iluminare naturală etc.

7.1. Clasificarea acoperişurilor

Acoperişurile se pot clasifica după o serie de criterii:

a) După comportarea higrotermică acoperişurile pot fi reci (cu spaţiu de aer) şi calde (sau
compacte).
− acoperişurile reci cuprind în alcătuirea lor un spaţiu de aer în legătură directă cu mediul
exterior, (spaţiu ventilat) care separă acoperişul în două părţi componente: partea inferioară (în
care este inclusă termoizolaţia) şi partea superioară (în care este inclusă învelitoarea). Acest
tip de acoperişuri cuprinde atât soluţiile tradiţionale cu pod (care reprezintă un spaţiu mare de
aer), cât şi alte soluţii cu spaţiu redus de aer, având funcţie strict higrotermică.
− acoperişurile calde, utilizate sub formă de terase cu pante mici, sunt caracterizate prin faptul
că straturile componente se succed unul după altul, fără straturi de aer pentru ventilare.
b) În funcţie de formă acoperişurile pot fi cu suprafeţe plane înclinate (numite ape sau versanţi)
rezolvate astfel încât să favorizeze scurgerea apelor meteorice şi acoperişuri cu suprafeţe curbe
sau sub formă de cupole, suprafeţe riglate etc. La clădiri cu deschideri mari (hale parter sau ultimul
etaj la clădiri industriale etajate), unde iluminarea naturală prin ferestre este insuficientă, se
folosesc acoperişuri cu luminatoare.
c) După mărimea pantei acoperişurile pot fi:
− înclinate, cu pantă mare (21-150%) sau cu pantă medie (8-20%);
− plate (de tip terasă), necirculabile (cu panta de 2 - 7%) sau circulabile
(cu panta de 1,5 - 4%).

41
d) După structura de rezistenţă acoperişurile pot fi:
− cu structură masivă din zidărie, utilizate în special în perioada antică şi medievală la realizarea
unor acoperişuri pentru deschideri mari (săli, catedrale etc.);
− cu structura de rezistenţă identică cu cea a planşeelor curente în cazul acoperişurilor terasă;
− cu şarpantă, în cazul acoperişurilor cu pod;
− cu structură proprie, în cazul deschiderilor mari, realizate în diverse moduri: grinzi (cu inima
plină sau cu zăbrele), elemente de suprafaţă din beton precomprimat (elemente TT drepte sau
curbe, elemente T etc.), reţele spaţiale din bare, învelitori subţiri, acoperişuri suspendate etc.
e) După tipul învelitorii acoperişurile pot fi cu învelitoarea discontinuă, realizată din elemente mici
cu suprapunere parţială (ţigle, foi de tablă, şindrilă, onduline etc.) şi cu învelitoare continuă.

Fig. 1
7.2. Acoperişuri cu şarpantă

Acoperişurile cu şarpantă se utilizează la clădiri de locuit (case familiale, hoteluri, blocuri),

social-culturale, administrative etc., precum şi în cazul construcţiilor industriale (pentru birouri,
anexe etc.). Sunt acoperişuri înclinate.
Şarpanta reprezintă structura de rezistenţă a acoperişurilor cu pod realizată deasupra ultimului
nivel, având rolul de a crea pantele şi forma acoperişului şi de a prelua încărcările care revin
acoperişului.
În mod obişnuit şarpantele se realizează din elemente de lemn datorită avantajelor pe care le
oferă lemnul: greutate redusă, prelucrare şi execuţie simplă.
Mai rar, se utilizează şarpante din elemente prefabricate din beton armat sau din profile
metalice.
Alcătuirea şarpantelor depinde de dimensiunile în plan ale clădirii şi de structura de rezistenţă
a acesteia.
În cazul în care există pereţi portanţi interiori se preferă şarpantele pe scaune, iar în cazul când
pereţii portanţi sunt la exterior se adoptă şarpanta cu macaz, dacă deschiderea permite.
La deschideri mai mari, se adoptă alte tipuri de acoperiş, printre care şi cele cu grinzi
transversale. În cazul grinzilor cu zăbrele (ferme), ansamblul lor alcătuieşte şarpanta acoperişului.
La deschideri mici se adoptă şarpanta din căpriori, fără scaune.

42
 Fig. 2

În alcătuirea unei şarpante se disting următoarele elemente principale:

− şipcile, dispuse perpendicular pe linia de cea mai mare pantă, şi care servesc ca reazeme pentru
elementele învelitorii discontinue (ţigle, plăci de azbociment etc.). Distanţa dintre şipci este
determinată de mărimea elementelor învelitorii, ţinând seama că acestea se suprapun cu câţiva
centimetri. Şipcile reazemă pe căpriori şi preiau greutatea învelitorii şi a zăpezii, presiunea
vântului şi încărcările accidentale care apar pentru întreţinerea învelitorii;
− astereala este formată din scânduri dispuse alăturat (pe aceeaşi direcţie cu şipcile), constituind
suportul învelitorilor flexibile (fără rigiditate), cum sunt cele din tablă plană sau pentru
învelitorile bituminoase. Astereala reazemă pe căpriori şi preia aceleaşi încărcări ca şi în cazul
şipcilor.
− căpriorii sunt elementele care se dispun înclinat, dând panta acoperişului. Distanţa dintre
căpriori este de 60-80 cm, fiind impusă de rigiditatea mică a şipcilor sau asterelei, care reazemă
pe căpriori; căpriorii reazemă la partea inferioară pe pana de streaşină (cosoroabă) dispusă pe
pereţii exteriori portanţi, iar la partea superioară căpriorii reazemă unul pe celălalt direct sau
prin intermediul unei pane de coamă.
- panele sunt formate din grinzi de lemn, fiind reazeme pentru căpriori. Panele de streaşină,
denumite şi pane de picătură sau cosoroabe, se dispun în lungul pereţilor exteriori sau pe
înălţări ale acestora; panele curente reazemă pe popi;
- popii reprezintă reazeme pentru panele curente (intermediare). Sunt elemente verticale care
reazemă pe pereţii portanţi transversali, fiind dispuşi la distanţe de 3-5 m (egale cu distanţele
dintre pereţii pe care reazemă). În cazul clădirilor cu unul sau doi pereţi longitudinali centrali,
se prevăd popi înclinaţi;
- cleştii sunt formaţi din câte două elemente care leagă căpriorii corespondenţi din cele două ape
din dreptul popilor, formând un sistem plan nedeformabil. Cleştii nu preiau încărcări directe,
însă sunt solicitaţi la eforturi de întindere;
- contrafişele sunt elemente care reduc deschiderea panelor curente şi rigidizează nodurile în
sens longitudinal (în sensul direcţiei panelor);

43
- contravânturile sunt elemente care solidarizează elementele şarpantei, asigurând rigiditatea,
stabilitatea şi conlucrarea spaţială a şarpantei;
- corzile sunt elemente orizontale, solicitate la întindere, ale şarpantelor pe ferme;
- arbaletrierii sunt elemente înclinate de sub pana curentă, lucrează la compresiune şi dirijează
eforturile către margini.

Fig. 3

Fig. 4

Planşeul de pod este format din următoarele elemente:

− elementul de rezistenţă (planşeul brut) cu structura similară cu cea a planşeelor curente;
− şapa de egalizare din mortar de ciment;

44
− bariera contra vaporilor, care chiar dacă nu este necesară din calculul higrotermic, se poate
prevedea ca izolaţie împotriva eventualelor ape meteorice care pot ajunge accidental în pod; la
clădiri nepretenţioase se poate renunţa la şapa de egalizare şi la bariera de vapori;
− izolaţia termică, realizată din materiale în vrac (zgură, deşeuri poroase, beton uşor etc.) sau
din plăci (vată minerală, etc);
− stratul de circulaţie din beton uşor cu un conţinut redus de ciment pentru a fi poros şi a permite
migraţia în atmosferă a vaporilor de apă din interior.

7.3. Invelitori

Învelitoarea este elementul de construcţie prevăzut la partea superioară a acoperişului, având

rolul de izolare împotriva apelor meteorice. Învelitoarea trebuie să corespundă exigenţei de
etanşeitate, dar şi exigenţelor referitoare la durabilitate, rezistenţă la foc, aspect estetic precum şi
cerinţelor economice.
Din punct de vedere al modului de asigurare al etanşeităţii, se disting:
− învelitori discontinue, din elemente separate, impermeabile la apă, dacă aceasta se scurge
repede (ţigle ceramice sau din beton, olane etc.);
− învelitori continue, fără rosturi (cele bituminoase sau cauciucate).
Din punct de vedere al modului de susţinere a învelitorilor:
− învelitori elastice sau flexibile, care necesită un strat suport continuu (cele bituminoase,
cauciucate sau din tablă plană);
− învelitori care necesită elemente-suport aşezate la distanţe reduse, cum sunt cele din plăci
mici şi rigide (ceramice, din lemn, şindrilă, şiţă etc).
− învelitori la care elementele de susţinere se dispun rar, elementele învelitorii având rigiditate
relativ mare (plăci ondulate sau cutate din tablă sau mase plastice).

7.4. Acoperişuri terasă

Acoperişuri terasă neventilate

Acoperişurile de tip terasă, datorită avantajelor economice şi de execuţie, au un domeniu larg

de utilizare, la toate tipurile de clădiri civile. Fac parte din categoria acoperişurilor compacte, fără
straturi de aer. Se mai numesc acoperişuri calde deoarece învelitoarea este supusă direct fluxului
de căldură şi vapori de apă din interiorul construcţiei.

Acoperişurile terasă au următoarea alcătuire:

− elementul de rezistenţă, care reprezintă planşeul brut, identic cu planşeele curente;
− bariera de vapori (dispusă pe un strat de egalizare), având rolul de a reduce cantitatea de vapori
care migrează iarna spre exterior şi a reduce riscul de condens sub învelitoare. Se realizează
din materiale bituminoase (un strat de carton sau pânză între două straturi de bitum), folii din
mase plastice sau cauciuc;
− termoizolaţia, care asigură rezistenţa necesară la transfer termic. Se poate realiza din materiale
poroase în vrac (zgură, tufuri vulcanice, deşeuri ceramice etc.) sau din plăci termoizolante (din
BCA, vată minerală, polistiren expandat etc.). Grosimea ei se stabileşte prin calcul, în funcţie
de rezistenţa necesară la transfer termic. Stratul termoizolant se protejează împotriva umidităţii
tehnologice din turnarea stratului superior.

45
− betonul de pantă asigură panta necesară pentru scurgerea apelor meteorice. Are o grosime
variabilă, în funcţie de mărimea pantei, dimensiunile în plan ale acoperişului şi numărul şi
modul de dispunere a gurilor de scurgere pentru apă. Se realizează din betoane uşoare, având
o contribuţie şi la izolarea termică. Uneori stratul de rezistenţă este înclinat, nefiind necesar
strat de pantă. În unele cazuri un singur strat îndeplineşte atât rolul de pantă, cât şi cel de izolare
termică;
− stratul suport al hidroizolaţiei, care asigură o suprafaţă plană, rigidă pentru învelitoare, realizat
din mortar de ciment cu grosime de 3-4 cm;
− hidroizolaţia bituminoasă, realizată din straturi multiple de carton bitumat, pânză sau
împâslitură din fibre de sticlă bitumată şi straturi de bitum. De obicei se dispun 3 straturi de
carton şi pânză şi 4 straturi de bitum.
− În cazul teraselor circulabile se prevede o pardoseală alcătuită din dale prefabricate cu
grosimea de 2-4 cm (în funcţie de dimensiunile acestora) dispuse pe un strat de nisip, cu
rosturile dintre dale închise cu bitum.

Fig. 5

Dispunerea straturilor se face în două variante:

- cu stratul de pantă amplasat deasupra stratului termoizolant;
- cu stratul termoizolant deasupra celui de pantă.

Fig. 6

46
- În prima variantă, stratul de pantă este amplasat deasupra stratului termoizolant. Soluţia are
avantajul că în perioadele calde energia termică, care încălzeşte intens învelitoarea, se
distribuie în stratul suport şi în betonul de pantă, diminuându-se astfel supraîncălzirea
învelitorii. Dezavantajul soluţiei constă în faptul că stratul de pantă este supus contracţiilor şi
dilataţiilor termice, cu efecte de împingere şi fisurare asupra elementelor perimetrale ale
clădirilor, în special asupra durabilităţii.
- În varianta a doua, unde stratul termoizolant este deasupra celui de pantă, în perioadele calde
energia termică se distribuie într-un volum mult mai redus de material, respectiv în stratul
suport al hidroizolaţiei, rezultând o încălzire mai puternică a învelitorii în comparaţie cu prima
soluţie, cu efecte defavorabile asupra durabilităţii.
Comportarea higrotermică a acoperişurilor terasă este dezavantajoasă faţă de acoperişurile cu
pod, care prezintă avantajul ventilării.
Datorită structurii compacte, învelitoarea acoperişurilor terasă se încălzeşte puternic vara sub
acţiunea radiaţiei solare, iar iarna - cu toate că există barieră de vapori - fenomenul de condens
este posibil sub învelitoare. Condensul format îngheaţă şi, mărindu-şi volumul, desprinde
învelitoarea de pe stratul suport, iar vara se transformă în vapori, deasemenea cu mărirea
volumului, ceea ce determină formarea unor băşici sub învelitoare, pe care o solicită puternic,
putând duce la ruperea acesteia. Pentru a reduce influenţa radiaţiei solare, acoperişurile terasă se
prevăd cu straturi de protecţie din pietriş sau se vopsesc cu pelicule de culoare deschisă pentru a
reflecta razele solare.
În timpul execuţiei acoperişurilor terasă există riscul pătrunderii unei cantităţi de apă între
bariera de vapori şi hidroizolaţie; se recomandă ca hidroizolaţia să se execute după uscarea
stratului de pantă şi a stratului suport.
Pentru reducerea riscului de condens şi eliminarea umidităţii iniţiale sub învelitoare există
soluţii constructive care permit eliminarea vaporilor de apă în atmosferă (straturi de difuzie, canale
de aerare şi straturi de aer ventilat).
Acoperişuri terasă cu straturi de difuzie

Straturile de difuzie se prevăd în zonele de acumulare a vaporilor de apă: sub învelitoare,

respectiv sub bariera de vapori. Aceste straturi se realizează din carton bitumat perforat blindat pe
partea inferioară cu nisip grăunţos aderent. Printre granulele de nisip se realizează o oarecare
migrare a vaporilor de apă şi aerului, pus în legătură cu atmosfera prin dispozitive speciale numite
deflectoare, dispuse în câmpul planşeului terasă sau în zonele mai înalte (pe contur, lângă atic).
Eficienţa straturilor de difuzie este redusă, printre granule circulaţia vaporilor de apă fiind
slabă. Straturile de difuzie sunt eficiente la clădiri cu umiditatea relativă ale aerului interior sub
60%.

Fig.7

47
 Acoperişuri terasă cu canale de aerare

Acoperişurile terasă cu canale de aerare se recomandă la clădiri cu umiditatea aerului interior

de peste 60% (până la 65-70%). Canalele de aerare se realizează prin includerea în structura
planşeului a unei reţele de canale înguste şi continue pe toată suprafaţa terasei, care comunică cu
atmosfera prin deflectoare, acoperind fiecare maximum 120 mp, dispuse în câmpul terasei la
intersecţia canalelor principale şi prin orificii de aerisire prevăzute pe marginile acoperişului
(barbacane), în atice sau cornişe.

Fig. 8

Acoperişuri terasă cu strat de aer ventilat

Aceste acoperişuri reprezintǎ o soluţie modernǎ care constǎ în realizarea în termoizolaţie (care
este dispusǎ pe ultimul planşeu) a unui strat de aer ventilat, cu o grosime relativ redusǎ. Acest strat
de aer este pus în legǎturǎ cu atmosfera prin orificii de ventilare pe conturul clǎdirii şi prin
deflectoare amplasate pe acoperiş.
Dezavantajul acestui sistem constǎ în faptul cǎ sunt necesare elemente de rezistenţǎ cu ajutorul
cǎrora se realizeazǎ stratul de aer, panta acoperişului şi suportul învelitorii.

Fig. 9

48
7.5. Elemente accesorii la acoperişuri

Datorită funcţiunilor multiple pe care trebuie să le îndeplinească, acoperişurile necesită

numeroase elemente accesorii: de protecţie pe contur şi la rosturi (atice, cornişe, streşini), de
colectare şi evacuare a apelor meteorice (jgheaburi, burlane, guri de scurgere), de iluminare şi
aerisire, de evacuare în atmosferă a vaporilor de apă care circulă prin straturile de difuzie, canalele
de aerare sau prin stratul de aer ventilat (deflectoare).
Aticul este un element dispus pe conturul acoperişurilor terasă, realizat din zidărie, elemente
prefabricate sau beton monolit, depăşind nivelul învelitorii (min. 30 cm). La terasele circulabile se
prevede o balustradă deasupra aticului sau se realizează un atic cu înălţimea de cel puţin 90 cm.
Pe atic se fixează hidroizolaţia prin ridicarea acesteia pe atic sau pe minimum 25-30 cm
deasupra nivelului terasei. Pe porţiunea ridicată învelitoarea se protejează cu tencuială pe rabiţ.
Partea superioară a aticului se protejează cu o fâşie orizontală (pazie) din tablă zincată care se
prinde de agrafe din oţel lat dispuse pe atic la distanţe de cca 50 cm. La terasele cu straturi de
difuzie sau canale de aerare, aticul asigură şi comunicarea cu atmosfera.

Fig. 10

Cornişele şi streşinile sunt elemente de construcţie amplasate pe perimetrul clădirilor şi

reprezintă prelungirea acoperişului sub formă de consolă. Ele au rolul de a îndepărta de la faţade
apele din precipitaţii şi de a susţine dispozitivele de evacuare a apelor, având şi un rol estetic.
Noţiunea de streaşină se utilizează în cazul acoperişurilor înclinate, iar noţiunea de cornişă în
cazul acoperişurilor terasă, precum şi a celor înclinate când se foloseşte soluţia de scoatere în
consolă a zidăriei sau se prevăd elemente speciale din beton.
Dispozitivele de colectare a apelor din precipitaţii constau din jgheaburi şi burlane exterioare
în cazul când eliminarea apelor se face la exterior, respectiv din guri de scurgere şi conducte
verticale, dacă eliminarea apelor se face prin interiorul clădirii.
În cazul acoperişurilor cu pantă se utilizează întotdeauna jgheaburi şi burlane, iar în cazul
acoperişurilor terasă sunt posibile ambele soluţii.
În cazul acoperişurilor terasă cu atic se recomandă eliminarea apelor prin interiorul clădirilor.

49
 La proiectarea secţiunilor jgheaburilor, burlanelor şi conductelor verticale, precum şi la
alcătuirea de detaliu, trebuie să se ţină seama de debitele maxime ale celor mai intense ploi, si
asigurarea pantei necesare în cazul jgheaburilor, încât să se prevină înfundarea gurilor de scurgere.

Fig. 11

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Constructii civile, Al. Negoita si colectivul, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti.
3. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

50
8. INFRASTRUCTURA CLĂDIRILOR. SUBSOLURI, FUNDAŢII, HIDROIZOLAŢII

8.1. Subsoluri

Subsolul reprezintă spaţiul construit sub cota zero, situat parţial sau total sub cota terenului
amenajat. Se poate realiza ca subsol tehnic sau subsol general.
Subsolul tehnic este de obicei parţial, fiind utilizat numai pentru amplasarea şi vizitarea
conductelor pentru instalaţii. Se poate realiza sub forma unui coridor central circulabil în lungul
clădirii cu înălţimea utilă de 1,80 - 2,00 m pentru conductele principale din care se prevăd canale
transversale pentru conducte ramificate vizitabile (cu înălţimea de 1,00 - 1,20 m) sau nevizitabile,
sau se poate realiza sub întreaga clădire (cu o creştere mică a investiţiei, însă cu avantaje privind
întreţinerea instalaţiilor şi folosirea subsolului în scopuri funcţionale (spaţiu pentru depozitare)).
Iluminarea naturală a subsolurilor se poate realiza prin ferestre cu înălţimi reduse, cota ±0,00
fiind fixată la o anumită înălţime faţă de trotuar.
Dacă subsolul este îngropat total în teren, atunci iluminarea naturală şi aerisirea se pot realiza
prin curţi de lumină sau prin alte sisteme.

Fig. 1

Fig. 2

Indiferent de tipul structurii, subsolul se prevede pe contur cu pereţi din beton monolit sau
chiar din panouri mari prefabricate.
În cazul structurilor cu diafragme, acestea se continuă în pereţii de subsol a căror rigiditate şi
capacitate portantă trebuie să fie cel puţin egale cu cele de la parter.
În cazul structurilor în cadre, stâlpii se continuă până la fundaţii.
Pereţii exteriori ai subsolului, din beton monolit, se realizează între stâlpi în aşa fel ca faţa
exterioară a peretelui să fie în acelaşi plan cu latura exterioară a stâlpilor, iar pereţii interiori ai

51
subsolului pot fi din materiale uşoare (zidărie pe muchie sau pe lat, panouri prefabricate) sau din
beton monolit, poziţia acestora fiind determinată din considerente funcţionale.

8.2. Hidroizolaţii

Acţiunea apei asupra elementelor de construcţie conduce la efecte nedorite: igrasie, mucegai,
degradări ale materialelor etc. şi pentru a le preîntâmpina elementele de construcţie se protejează
prin izolaţii hidrofuge, de etanşare, cu grosime redusă, care se execută pe suprafaţa pereţilor de
subsol, fundaţiilor, planşeelor etc. Izolaţiile hidrofuge sunt lucrări ascunse, care trebuie să fie
executate cu deosebită atenţie astfel încât să nu fie necesare reparaţii ulterioare (deosebit de
dificile) pe durata de exploatare normată (normală) a construcţiei.
Hidroizolaţiile se aplică uneori ca alternativa în cazurile în care sunt mai avantajoase decât alte
procedee de protecţie, ca drenarea, impermeabilizarea, ridicarea nivelului pardoselii, etc.
La alegerea tipului şi structurii hidroizolaţiei se au în vedere o serie de factori, cum sunt:
categoria de umezire admisibilă, rezistenţa la fisurare a elementului suport, condiţiile hidrologice
şi geologice ale amplasamentului etc.

a) Categoria de umezire admisibilă a pardoselilor sau pereţilor interiori:

I - uscat, când se admit numai pete izolate de umezeală pe o suprafaţă totală de max. 1% din
suprafaţa elementelor interioare;
II - umed, când se admit porţiuni izolate de umezeală fără apariţia picăturilor de apă, pe o suprafaţă
de max. 20% din suprafaţa elementelor interioare;
III - ud, când se admit porţiuni izolate de umezeală cu apariţia picăturilor de apă pe o suprafaţă de
max. 20% din suprafaţa totală a pereţilor (nu se admit picături pe tavan).

b) Rezistenţa la fisurare a elementului suport, apreciată după valoarea limită de calcul a deschiderii
fisurilor:
I - cu deschiderea fisurilor până la 0,1 mm;
II - cu deschiderea fisurilor de la 0,1 la 0,2 mm;
III- cu deschiderea fisurilor de la 0,2 la 0,5 mm.

c) Condiţiile hidrologice şi geologice ale amplasamentului construcţiei (nivelul apelor freatice,

stagnare şi acumulare în zone de umplutură a apelor provenite din infiltraţii sau precipitaţii,
compoziţia chimica a apelor etc.).

d) Alţi factori: acţiunea temperaturii şi solicitărilor mecanice asupra hidroizolaţiei (presiuni,

eforturi tangenţiale, vibraţii), forma construcţiei, existenţa altor construcţii în apropiere etc.

8.2.1. Tipuri de hidroizolaţii

Izolaţiile hidrofuge se pot clasifica după mai multe criterii, astfel:

a) După sursa de umiditate şi modul de acţiune al apei asupra construcţiei:

-împotriva umidităţii naturale a pământului, având rolul de a împiedica contactul elementelor de
construcţie subterane cu umiditatea din teren;
- împotriva apelor subterane fără presiune hidrostatică, având rolul de a împiedica pătrunderea

52
apei în elementele de construcţie prin capilaritate;
- împotriva apelor subterane cu presiune hidrostatică, nivelul apelor fiind deasupra elementelor
protejate cu hidroizolaţii.

b) După materialele folosite şi tehnologia de execuţie:

- din mortare şi tencuieli cu permeabilitate cât mai redusă. Sunt hidroizolaţii rigide care fisurează
odată cu fisurarea stratului suport sau la solicitări mecanice mari;
- vopsele şi pelicule bituminoase, realizate din soluţii, masticuri sau suspensii de bitum. Au
elasticitate redusă şi se deteriorează odată cu fisurarea stratului suport;
- din straturi multiple de mastic bituminos cu grosimea totală de 1-2 cm, care sunt plastice,
adaptându-se la deformaţiile lente ale stratului suport, dar care fisurează în cazul unor solicitări
bruşte sau alternante;
- din straturi multiple de carton şi pânză bitumate, împâslitură sau ţesătură din fibre de sticlă
bitumate dispuse între straturi de bitum, care sunt elastice şi rezistente la deformaţiile şi fisurarea
stratului suport;
- din foi metalice elastice (foi din oţel şi aluminiu) sau plastice (foi de plumb), cu o comportare
foarte bună, dar care sunt foarte scumpe;
- mixte, cum sunt hidroizolaţiile bituminoase aplicate pe tencuieli impermeabile, bituminoase cu
foi metalice etc.

8.2.2. Hidroizolaţii contra umidităţii pământului şi a apelor fără presiune hidrostatică

Se prevăd sub pereţii clădirilor (la cota zero), la soclurile exterioare, sub pardoselile încăperilor
situate pe sol, la încăperi ude (băi, spălătorii), precum şi la pereţii şi pardoselile încăperilor de la
subsoluri.

Hidroizolaţia orizontală de sub pereţi (la cota zero) se prevede pe toată grosimea peretelui la o
înălţime de min. 30 cm de la cota trotuarului, alcătuită din materiale clasice : două straturi de carton
bitumat sau împâslitură bitumată lipită cu două straturi de bitum sau mastic din bitum sau din
materiale moderne. Se racordează cu hidroizolaţia verticală a soclului (plăci prefabricate, tencuială
impermeabilă) la nivelul trotuarului prin intermediul unui cordon de bitum.

Hidroizolaţia verticală a soclului se racordează cu hidroizolaţia orizontală de sub pardoseală în

cazul clădirilor fără subsol. Hidroizolaţia verticală a pereţilor de subsol se va racorda, în exterior,
cu hidroizolaţia orizontală de la nivelul fundaţiei.
În cazul clădirilor cu structura din beton armat monolit, hidroizolaţiile orizontale ale pereţilor
(de la nivelul fundaţiei şi de la cota zero) se vor realiza din mortar impermeabil, având în vedere
existenţa armăturilor verticale care nu permit realizarea unor hidroizolaţii cu foi bitumate.
Şi în cazul pereţilor structurali din zidărie se recomandă ca hidroizolaţia orizontală de sub
perete (la cota zero) să fie rigidă, din mortar de ciment cu adaosuri pentru impermeabilizare, care
asigură o legătură între peretele structural şi soclu cel puţin la fel de rezistentă ca un rost orizontal
curent al zidăriei.

53
 Fig. 3

Fig. 4

8.2.3. Hidroizolaţii contra apelor cu presiune

Se prevăd la elementele de construcţie aflate sub nivelul maxim al apelor subterane (pereţi,
radiere, pardoseli). Hidroizolaţia, a cărui număr de straturi de carton sau pânză bitumată se
stabileşte în funcţie de presiunea apei, se ridică pe pereţi cu cel puţin 30 cm deasupra nivelului
maxim al apelor subterane; peste acest nivel se prevede o hidroizolaţie contra apelor fără presiune
hidrostatică.
8.2.4. Hidroizolaţii la încăperi ude

Hidroizolaţia pereţilor şi planşeelor încăperilor ude (băi) se alcătuieşte în funcţie de modul de

exploatare şi de grupa de fisurare a elementelor, conform precizărilor de mai sus. La planşee se
prevede o hidroizolaţie orizontală sub pardoseală, care se ridică cu cel puţin 20 cm pe pereţii şi
stâlpii interiori.

54
8.2.5. Hidroizolaţii la bazine, rezervoare şi canale
Bazinele, rezervoarele şi canalele se prevăd, în primul rând, cu hidroizolaţii interioare contra
lichidelor depozitate sau transportate şi în al doilea rând cu hidroizolaţii exterioare contra apelor
din teren cu sau fără presiune (după caz) în cazul în care aceste construcţii sunt îngropate parţial
sau total în teren.
Hidroizolaţia interioară se stabileşte în funcţie de grupa de fisurare a construcţiei, modul de
acţiune chimică şi fizică a apei şi presiunea acesteia.
Hidroizolaţia exterioară se va stabili în funcţie de categoria de fisurare şi modul de acţiune al apelor
subterane (cu sau fără presiune hidrostatică).
8.2.6. Străpungeri de conducte

La străpungeri de conducte se va prevedea continuitatea hidroizolaţiei pe elementele de

străpungere, în funcţie de diametrul conductelor, tipul hidroizolaţiei şi de caracteristicile fluidului.

Fig. 5

Fig. 6

55
8.3. Fundaţii

8.3.1. Alegerea tipului de fundaţie

Fundaţiile sunt elemente structurale care preiau toate acţiunile de la structura de rezistenţă şi
le transmit terenului de fundare, fiind necesare la toate tipurile de construcţii.
Alegerea tipului de fundaţie este determinată de o serie de factori, cum sunt: tipul structurilor
de rezistenţă, mărimea încărcărilor, caracteristicile terenului de fundare, panta terenului etc.
Adâncimea de fundare reprezintă adâncimea de la nivelul terenului amenajat la partea
inferioară a fundaţiei, care asigură transmiterea încărcărilor la teren; trebuie să fie cel puţin egală
cu adâncimea de îngheţ (în funcţie de zona climatică) şi situată în teren bun pentru fundare, capabil
să preia încărcările transmise de fundaţii.

8.3.2. Clasificarea fundaţiilor

Clasificarea fundaţiilor se poate face după mai multe criterii, printre care: adâncimea de
fundare, material, modul de lucru (la preluarea eforturilor), forma constructivă etc.
După adâncimea de fundare sunt fundaţii directe (de mică adâncime sau de suprafaţă) şi
fundaţii indirecte (de adâncime mare).
Fundaţiile directe sunt fundaţiile obişnuite, realizate în terenuri normale, iar fundaţiile indirecte
se folosesc în cazuri deosebite, când încărcările sunt mari şi terenul bun de fundare este situat la
adâncime mare.

Fundaţiile directe, de suprafaţă se clasifică astfel:

− după material: din beton (simplu, ciclopian, armat), piatră naturală sau artificială, pământ
stabilizat etc.;
− după modul de lucru: fundaţii rigide (cele din beton simplu sau zidărie) şi elastice (cele din
beton armat);
− după forma constructivă: izolate (sub stâlpi), continue (sub pereţi sau diafragme), pe reţele de
grinzi, circulare, inelare, radier general etc.;
− după tehnologia de execuţie: monolite şi prefabricate;
− după poziţia faţă de nivelul apelor subterane: deasupra (executate în uscat) şi sub nivelul apei
freatice.

Fundaţiile de adâncime pot fi pe piloţi, pe chesoane sau pe coloane.

8.3.2.1. Fundaţii directe

8.3.2.1.1. Fundaţii continue

Fundaţiile continue se prevăd sub pereţi portanţi şi autoportanţi (diafragme) din zidărie sau
beton. Pot fi rigide, elastice, cu talpă şi cuzinet şi cu descărcări pe reazeme izolate.

a) Fundaţii continue rigide

Se utilizează în cazul structurilor cu pereţi din zidărie sau beton la clădiri cu puţine niveluri.
Se execută în mod frecvent din beton simplu, mai rar din zidărie de piatră naturală sau artificială.
Ele se dispun sub pereţii portanţi şi autoportanţi.

56
 În cazul clădirilor fără subsol fundaţiile se pot realiza cu aceeaşi lăţime până la cota ±0,00
sau se poate prevedea un element cu lăţimea mai redusă între nivelul terenului şi cota ±0,00
numit soclu. În mod frecvent, porţiunea de deasupra terenului, până la cota ±0,00, a pereţilor
exteriori se numeşte soclu, indiferent de modul de realizare a fundaţiei. Peretele exterior de la
cota ±0,00 se poate realiza retras, la acelaşi nivel sau în exterior în raport cu soclul.
Lăţimea necesară a fundaţiei se stabileşte prin calcul, iar în cazul clădirilor fără subsol,
lăţimea minimă a fundaţiei se stabileşte şi din condiţia tehnologică de execuţie în funcţie de
adâncimea de săpare (Df), fiind de 30 cm (pentru Df ≤ 40 cm), 40 cm (pentru 40 < Df ≤80 cm),
45 cm (pentru 80 <Df ≤120 cm) şi 50 cm (pentru Df >120 cm).
Aceste fundaţii se numesc rigide pentru că sunt nearmate, însă pentru a micşora eforturile
unitare de întindere (pentru a putea fi preluate de betonul simplu sau zidărie) este necesar ca
raportul dintre lăţime şi înălţime să fie mai mare decât o valoare minimă necesară. Această
condiţie se exprimă prin relaţia:
Hf
tg    tg  min
a
Pentru beton simplu α min = 60o.
Condiţia de mai sus este importantă la fundaţiile clădirilor cu subsol, pentru care se impune şi
condiţia ca lăţimea fundaţiei să fie cel puţin egală cu 40 cm.

Fig. 7

b) Fundaţii continue elastice

Se realizează din beton armat, fiind prevăzute în special la clădiri având mai mult de 5
niveluri cu structura din diafragme din beton monolit sau panouri mari. În secţiune transversală
talpa fundaţiei este prismatică cu evazări sau cu supraînălţare şi evazări, în funcţie de mărimea
încărcărilor şi caracteristicile mecanice ale terenului de fundare
Fundaţia cu talpă dreptunghiulară se adoptă în cazul unor încărcări relativ mici. Pentru
asigurarea rigidităţii necesare şi repartizarea uniformă a presiunilor pe teren, se impune înălţimea
minimă astfel ca raportul Hf/Bf să fie cel puţin 0,20-0,25 (în funcţie de clasa betonului şi

57
presiunea maximă pe teren). Totodată, înălţimea fundaţiei trebuie să fie cel puţin de 30 cm şi
multiplu de 5 cm.
Fundaţia cu talpa evazată se adoptă la lăţimi mai mari ale fundaţiei, pentru a se reduce
consumul de beton. Şi în acest caz Hf ≥ 30 cm, Hf/Bf ≥ 0,20-0,25, iar H' = 1/3-1/2 din Hf, dar
cel puţin 15 cm.
În cazurile unor încărcări mari sau al terenurilor cu posibilităţi de tasări neegale, se măreşte
rigiditatea şi capacitatea portantă a fundaţiilor prin supraînălţarea tălpii.
Legătura fundaţiilor cu pereţii se asigură prin continuitatea tuturor armăturilor verticale în
fundaţii şi asigurarea lungimii necesare pentru ancorare.

Fig. 8

c) Fundaţii continue cu talpă şi cuzinet

În acest caz fundaţia este formată dintr-o talpă continuă din beton simplu şi un cuzinet continuu
(sau centură) din beton armat.
Aceste fundaţii se prevăd în special la structurile cu diafragme din beton armat monolit.
Dimensiunile tălpii fundaţiei trebuie să respecte condiţia :
2Hf
tg  =  tg  min
B f - Bc
Dacă rezultă înălţimi mari ale tălpii, aceasta se poate realiza în trepte, cu respectarea condiţiei
de mai sus, numărul maxim de trepte fiind 3 şi înălţimea minimă a unei trepte fiind 30 cm.
Între lăţimea centurii (Bc) şi lăţimea tălpii (Bf) se respectă un anumit raport:
- când talpa este fără trepte:
Bc = 0,55 - 0,65
Bf

- respectiv când talpa se execută în trepte:

Bc = 0,40 - 0,50
Bf

58
 Fig. 9

d) Fundaţii continue cu descărcări pe reazeme izolate

Sunt formate din grinzi din beton armat care preiau greutatea pereţilor şi o transmit unor
fundaţii izolate (blocuri din beton simplu), pe care reazemă. Se utilizează la clădiri fără subsol,
grinda având rol de soclu. Sunt avantajoase din punct de vedere economic în cazul când terenul
bun de fundare este la adâncimi de peste 2 m.
Nu se recomandă la terenuri cu tasări inegale şi în zone cu grad de seismicitate ridicat.

Fig. 10
8.3.2.1.2. Fundaţii izolate
Fundaţiile izolate se utilizează în cazul stâlpilor din beton, zidărie, metal sau lemn. Se
realizează din beton, pot fi cu talpă, cu bloc şi cuzinet sau prefabricate de tip pahar.

a) Fundaţiile cu talpă din beton armat se realizează sub formă prismatică când suprafaţa fundaţiei
este sub 1 m2 sau cu talpă teşită când suprafaţa este mai mare de 1 m2.
Condiţia de rigiditate a fundaţiei se realizează prin impunerea raportului minim dintre înălţime
(Hf) şi lungime (Lf), Lf > Bf la valori de 0,25 - 0,35 şi înălţime de cel puţin 30 cm. În cazul fundaţiei
cu talpă teşită înălţimea minimă (H') va fi de 1/2-1/3 din Hf şi cel puţin 20 cm.
Sub fundaţie se prevede un strat de beton simplu cu rol de egalizare în grosime de 5-10 cm.

b) Fundaţii izolate cu bloc şi cuzinet

Sunt alcătuite dintr-un bloc de beton simplu şi un cuzinet din beton armat. Inălţimea minimă a
blocului trebuie să fie de 40 cm. Dacă rezultă înălţimi mari, blocul se poate executa în trepte,

59
respectând condiţia de mai sus şi în acest caz. Înălţimea minimă a unei trepte este de 30 cm,
numărul maxim de trepte fiind 3.

c) Fundaţii de tip pahar (monolite sau prefabricate)

Se realizează din beton armat sub formă prismatică sau evazată. În ansamblu, dimensiunile
fundaţiilor pahar trebuie să respecte condiţiile constructive necesare pentru asigurarea rigidităţii,
atat în cazul fundaţiilor monolite cat si in cazul celor prefabricate, intervenind şi condiţii
suplimentare referitoare la dimensiunile minime ale pereţilor paharului, ale spaţiului dintre stâlp
şi pereţii fundaţiei, ale grosimii minime sub stâlp, încât să se asigure încastrarea stâlpului în
fundaţie.
Pe lângă armarea obişnuită cu bare dispuse la partea inferioară sub formă de plase, este
necesară armarea pereţilor fundaţiei pentru preluarea momentului încovoietor de la baza stâlpului.

d) Fundaţii izolate sub stâlpii metalici

Se proiectează sub formă de bloc simplu sau cu bloc din beton simplu şi cuzinet din beton
armat. Stâlpul metalic este prevăzut cu o placă metalică de bază cu dimensiunile în plan mai mari
decât ale secţiunii orizontale prin stâlp, care se prinde de fundaţie cu ajutorul şuruburilor.

Fig. 11

Fig. 12

60
 Fig. 13

8.3.2.1.3. Fundaţii pe reţele de grinzi

În cazul unor terenuri de fundare mai slabe, care conduc la fundaţii izolate cu suprafeţe mari
sau cu pericol de tasări inegale, se realizează fundaţii pe reţele de grinzi . Reţeaua este formată din
grinzi de beton armat monolit, dispuse pe ambele direcţii, cu aceeaşi înălţime, stâlpii fiind
amplasaţi la intersecţia grinzilor.
Creşterea rigidităţii şi capacităţii portante a grinzilor se poate face şi prin prevederea de vute.

8.3.2.1.4. Fundaţii pe radier general

Radierul general este format dintr-o placă din beton armat monolit prevăzută sub toată
construcţia. Pe radier reazemă toate elementele structurale verticale şi acesta le transmite terenului
de fundare. Pe contur se prevăd pereţii de subsol din beton monolit, care împreună cu radierul
general şi planşeul peste subsol formează o aşa-zisă cuvă. Soluţia constructivă cu radier general se
adoptă în cazurile unor încărcări mari şi terenuri de fundare mai slabe, precum şi în cazurile în care
există apă subterană la adâncimi relativ mici. Radierul poate fi alcătuit dintr-o placă plană cu
grosime mare (care poate depăşi 1 m) sau din placă cu grinzi.

Fig. 14

61
8.3.2.2. Fundaţii indirecte

Fundaţiile indirecte (de adâncime) se adoptă cu scopul de a transmite încărcările la terenul

bun de fundare situat la adâncime mare (uneori la peste 20-30 m). Din această categorie fac parte
fundaţiile pe piloţi, chesoane şi coloane.
a) Fundaţiile pe piloţi. Piloţii sunt elemente liniare din beton armat, (prefabricaţi sau monoliţi),
care se introduc în teren prin diverse metode. Apoi, ansamblul de piloţi se leagă la partea superioară
cu o placă groasă din beton armat monolit, numită radier, pe care se execută construcţia.
Piloţii prefabricaţi se introduc în teren prin batere, vibrare şi vibropercuţie sau înşurubare şi
subspălare cu jet de apă sub presiune.
Piloţii monoliţi se realizează prin betonarea unui foraj în care s-a introdus armătura sub formă de
carcasă. Forarea se poate executa fără tub metalic sau cu tub metalic de protecţie. Tubul poate fi
nerecuperabil sau recuperabil (procedeele Franki, Benoto, Wolfholtz, Simplex etc.).

b) Fundaţii pe chesoane. Chesoanele pentru fundaţii sunt elemente din beton prefabricat cu
dimensiuni mari sub formă de cutii care pătrund în teren prin săparea şi evacuarea pământului
din interiorul lor. La partea superioară a chesoanelor se realizează un radier din beton armat
monolit.

c) Fundaţii pe coloane. Coloanele pentru fundaţii sunt elemente de formă tubulară de diametru
mare, din beton armat sau metal, introduse în teren prin vibrare sau forare-excavare şi apoi
umplute cu beton armat. Coloanele se introduc în teren până la adâncimi de 40 m. În final se
realizează radiere din beton armat la partea superioară a coloanelor.

Fig. 15

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Constructii civile, Al. Negoita si colectivul, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti.
3. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

62
9. ELEMENTE DE FINISAJ

9.1.Tencuieli

Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa brută a pereţilor, tavanelor,
stâlpilor sau altor elemente de construcţie. Ele trebuie să corespundă unor exigenţe specifice
referitoare la durabilitate, rezistenţă la foc, mecanice, estetice şi economice.
Tencuielile sunt realizate prin procedee umede, din mortare pentru tencuieli (liant, agregat şi
apă). Fiind executate pe suprafeţe mari, se caracterizează printr-un consum mare de manoperă.
Pentru a reduce consumul de manoperă şi durata de execuţie s-au realizat utilaje pentru execuţia
mecanizată a tencuielilor.
Unde este posibil se renunţă la tencuielile clasice, acestea fiind înlocuite cu tencuieli subţiri
(care se aplică pe elemente din beton executate în cofraje metalice), cu plăci de gips-carton lipite
de pereţi cu mortar adeziv aplicat în puncte sau se renunţă uneori complet la tencuieli prin
realizarea betoanelor aparente sau a altor tipuri de finisaje, care deşi sunt mai scumpe, oferă o
durabilitate mare şi aspect estetic superior.

Clasificarea tencuielilor:

a) după poziţia în construcţie: interioare şi exterioare;

b) după rezistenţa la acţiunea umidităţii: nerezistente (cu lianţi nehidraulici: ipsos, var, argilă),
semirezistente (din ciment şi var) şi rezistente (impermeabile, din ciment sclivisit sau ciment
cu adaosuri hidrofobe);
c) după natura suprafeţei pe care se aplică: pe cărămidă, beton, şipci de lemn, etc.;
d) după modul de prelucrare a feţei văzute:
- brute, cu suprafaţa prelucrată grosier;
- obişnuite, cu suprafaţa drişcuită (drişcuite);
- gletuite, cu suprafaţa drişcuită şi gletuită;
- sclivisite, executate din mortar de ciment cu suprafaţa netezită cu pastă de ciment, utilizate la
încăperi cu umiditatea interioară ridicată sau la construcţii pentru înmagazinarea apei (bazine,
rezervoare, decantoare);
- tencuieli subţiri, pentru rectificarea suprafeţelor relativ netede din beton turnate în cofraje
metalice (monolite sau prefabricate);
- decorative, care pot fi simple (drişcuite, dar cu stratul vizibil colorat), stropite, în calcio-vechio
(prelucrate în relief), prelucrate în forme ordonate (în evantai sau alte forme), din terasit sau
dolomit, din piatră artificială (similipiatră), în imitaţie de marmură (ştuco-marmură), tencuieli
graffito (cu desene în relief).
În general, tencuielile sunt alcătuite din trei straturi:
- şpriţul de 2-3 mm grosime, care asigură aderenţa, realizat din ciment de consistenţă plastică,
de regulă fără nisip. În mod obişnuit nu se aplică pe suprafeţe din zidărie;
- grundul are rolul de a acoperi neregularităţile din perete (găuri, abateri de la verticalitate). Are
grosimea de 1-3 cm şi se aplică în straturi de cca 0,8 cm grosime;
- stratul vizibil (tinciul), care dă forma şi aspectul definitiv al tencuielii. Are grosimea de 2-4
mm, fiind realizat din mortar cu nisip fin (cu granule mai mici de 1 mm).

63
9.2.Zugrăveli, vopsitorii, lăcuiri, emailări, tapete

Zugrăvelile şi vopsitoriile sunt elemente de finisaj executate sub formă de pelicule subţiri pe
suprafeţe tencuite şi drişcuite (şi gletuite în cazul vopsitoriilor), pe lemn sau metal, având rol de
protecţie, decorativ şi igienic, iar tapetele sunt finisaje sub forma unor foi şi se aplică după
pregătirea prealabilă a suprafeţelor.

- Zugrăvelile se realizează pe baza unor compoziţii alcătuite din liant, apă, material de umplutură
şi pigmenţi.
- Vopsitoriile se realizează pe baza unor compoziţii alcătuite din materiale de bază (lianţi şi
pigmenţi) şi materiale auxiliare (sicativi, plastifianţi).
- Lăcuirile sunt pelicule din lac (compoziţie transparentă), iar emailurile se realizează din lacuri
colorate cu pigmenţi.
- Tapetele sunt foi de hârtie acoperite cu o peliculă de material plastic (neted sau în relief,
monocolor sau cu desene), foi textile sau de mătase care se aplică pe suprafeţele interioare ale
pereţilor cu tencuială drişcuită prin lipire. Pot fi nelavabile, semilavabile şi lavabile (ultimele
fiind şi bariere de vapori).

9.3.Placaje

Placajele sunt elemente de finisaj alcătuite din plăci aplicate pe pereţi sau stâlpi, atât la interior,
cât şi la exteriorul construcţiilor. Au rolul de protecţie, igienic şi estetic. Comparativ cu alte sisteme
de finisare, placajele sunt mai scumpe, dar permit realizarea de soluţii estetice calitativ superioare
astfel că investiţia iniţială se amortizează în timp datorită costului redus de întreţinere şi
durabilităţii mari de exploatare.

Placajele se pot clasifica astfel:

a) După forma şi dimensiunile plăcilor: din plăci mici (de forme pătrate, dreptunghiulare sau
hexagonale) şi din plăci mari.
b) După modul de prindere pe suprafaţa suport: cu mortar, adezivi sintetici, legături metalice sau
prinderi combinate.
c) După natura plăcilor: naturale şi artificiale (din faianţă, beton, sticlă, materiale plastice etc.).
d) După poziţia în construcţie: interioare şi exterioare.

Placajele se aplică la toate tipurile de clădiri, încăperi ude sau locuri cu circulaţie mare: la
clădiri de locuit (bucătării, băi), social-culturale şi administrative (grupuri sanitare, holuri), spitale
etc.
O categorie distinctă a placajelor o reprezintă lambriurile, realizate în spaţii cu circulaţie mare
(holuri, antreuri), dar şi în camere, din produse de lemn sau material plastic imitând lemnul sau
marmura.
Aplicarea la exterior presupune analiza comportării higrotermice a peretelui deoarece, în timp
de iarnă placajele reprezintă bariere de vapori, un risc de condens sub placaj, cu risc de desprindere
şi cădere a plăcilor. Se prevăd fie bariere de vapori aplicate pe suprafaţa caldă a stratului
termoizolant sau pe suprafaţa interioară a peretelui, fie realizarea unui strat de aer ventilat spre
partea exterioară a peretelui.

64
9.4.Pardoseli
Pardoselile sunt elemente de finisaj realizate pe suprafaţa de circulaţie la toate tipurile de
clădiri, având rolul de a asigura condiţiile optime pentru desfăşurarea proceselor funcţionale sau
tehnologice.
Pardoselile au următoarea alcătuire de principiu: stratul de uzură (pardoseala propriu-zisă),
stratul de umplutură şi stratul suport.
Stratul suport este planşeul brut, terenul natural sau umplutura de pământ la încăperile de la
parterul clădirilor fără subsol sau a încăperilor de la subsol.
Stratul de completare al pardoselii are, în general, diverse roluri: de nivelare sau completare,
izolare fonică sau termică, suport (rigid) pentru stratul de uzură.
Clasificarea pardoselilor se poate face astfel:
- După capacitatea de izolare termică a stratului de uzură: pardoseli calde (din produse de lemn,
covoare PVC termoizolante, mochetă etc.) şi pardoseli reci (din mozaic, marmură, beton, plăci
de piatră naturală sau artificială etc.).
- După natura stratului suport: pardoseli pe sol şi pardoseli pe planşee.
- După natura stratului de uzură: pardoseli din duşumele, parchet, mozaic, mochetă, covor PVC,
cărămidă, asfalt etc.
- După continuitatea suprafeţei: pardoseli continue (cu stratul de uzură turnat din beton, mozaic,
asfalt, ipsos) şi pardoseli cu rosturi (cu stratul de uzură din elemente separate dispuse alăturat:
duşumele, parchet, plăci).
- După modul de comportare la acţiunea şocurilor: pardoseli rigide şi pardoseli flotante (cu strat
fonoizolant între planşeul brut şi stratul suport al pardoselii propriu-zise). Cele rigide vibrează
simultan cu planşeul brut şi transmit uşor zgomotele de impact, iar cele flotante vibrează
independent şi sunt fonoizolante la zgomot de impact.
Pardoseli reci
Pardoselile reci se folosesc în spaţiile de circulaţie şi anexe ale clădirilor civile, respectiv în
toate spaţiile clădirilor industriale (mai puţin în spaţiile anexe pentru birouri). Se pot realiza în
diverse moduri, cum sunt:
- din piatră naturală (marmură, calcar, gresie etc.) la clădiri monumentale;
- din pietre artificiale (gresie ceramică, dale din beton sclivisite, rolate sau mozaicate), din beton
turnat (brut, sclivisit sau rolat), din cărămidă etc.;
- din mozaic turnat, care poate fi simplu, veneţian sau roman.
Pardoseli calde
Pardoselile calde se utilizează în încăperile în care omul vine în contact cu pardoseala o durată
mai mare de timp fără a depune efort fizic (locuinţe, birouri, ateliere de proiectare, grădiniţe, şcoli
etc.). Stratul de uzură se realizează din produse de lemn (parchet, duşumele), materiale sintetice
(covor sau dale din PVC, cauciuc), ipsos, xilolit (mortar de ciment magnezian şi agregate organice
sau anorganice uşoare - rumeguş, azbest, diatomit), mochete (covoare din fibre sintetice pe suport
din material plastic), materiale bituminoase etc.

65
 Fig. 1

Fig. 2
9.5.Tamplaria

Tâmplăria reprezintă o categorie de elemente arhitectural-constructive de finisaj, cele mai

importante fiind uşile şi ferestrele, necesare pentru funcţionarea normală a clădirilor. Ele asigură
accesul în încăperi, respectiv iluminarea şi ventilarea naturală a spaţiului construit.
În cadrul exigenţelor ce se impun acestor elemente, cele fizice sunt mai importante, în special
pentru ferestre, care asigură iluminatul natural şi protecţia împotriva agenţilor climatici exteriori.
Clasificarea ferestrelor se poate face astfel: după numărul de rame mobile (cu unul sau mai
multe canate); după formă (dreptunghiulare, cu latura de sus curbă sau alte forme); după material
(din lemn, metal, mase plastice, beton armat); după numărul de rânduri de geam (simple, cu geam
dublu sau triplu); după modul de deschidere (cu deschidere obişnuită (spre interior sau exterior),
basculante (rotire în jurul unui ax orizontal), pivotante (rotire în jurul unui ax vertical median),
culisante (glisare pe orizontală), de tip ghilotină (glisare pe verticală) )etc.
Ferestrele sunt formate din următoarele elemente: partea fixă numită toc, părţile mobile
(cercevele) şi accesoriile metalice.
Uşile sunt formate din toc, foaia uşii şi accesoriile metalice.
Foaia uşii poate fi alcătuită dintr-un singur strat (din lemn masiv sau cu tăblii din PAL sau
panel) sau din două straturi din placaj sau PAL, respectiv din metal (oţel, aluminiu etc.) emailat
sau lazurat.

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

66
10. FIZICA CONSTRUCŢIILOR

10.1. Confortul în clădiri

Prin destinaţia lor, clădirile trebuie să realizeze în spaţiul construit ambianţa corespunzătoare
exigenţelor utilizatorilor, caracterizate în special de metabolismul, cerinţele fiziologice şi
condiţiile tehnologice specifice ale acestor utilizatori.
Microclimatul interior este determinat de un ansamblu de parametri: temperatura aerului şi a
suprafeţelor elementelor (în special a celor de închidere), umiditatea relativă a aerului, intensitatea
curenţilor de aer, nivelul zgomotului, luminozitatea, calitatea şi culoarea elementelor de finisaj etc.
Dacă valorile acestor parametri se încadrează în anumite limite, conform exigenţelor utilizatorului
si a unor valori normate, se apreciază că în spaţiul construit confortul interior este realizat.
Fizica construcţiilor reprezintă o disciplină tehnică consacrată studierii fenomenelor fizice din
spaţiul construit, ai căror parametri determină microclimatul interior, având ca scop realizarea
confortului în clădiri.
Confortul termic, determinat în general de temperatura aerului interior şi a suprafeţelor
interioare ale elementelor de construcţie (pereţi, tavane, pardoseli) şi umiditatea relativă a aerului
(care este în strânsă legătură cu temperatura), reprezintă cea mai importantă componentă a
confortului interior.
Importanţa confortului termic rezultă atât din influenţa deosebită pe care acesta o exercită
asupra calităţii vieţii şi sănătăţii oamenilor, cât şi din cheltuielile necesare pentru realizarea lui,
ceea ce explică preocupările susţinute ale specialiştilor (arhitecţi, constructori, instalatori, fizicieni,
medici) în acest domeniu.

10.2. Higrotermica

Higrotermica reprezintă acea parte a fizicii construcţiilor, care studiază fenomenele fizice
legate de temperatură şi umiditate, atât în spaţiul interior cât şi în structura elementelor de
închidere, utilizând metode teoretice şi experimentale pentru cunoaşterea fenomenelor, sub toate
aspectele calitative şi cantitative, în vederea realizării confortului higrotermic în clădiri.
Regim termic
În mod real, temperaturile mediului interior şi ale mediului exterior variază în timp.
Dacă cel puţin temperatura unui mediu este variabilă, se instituie regimul termic nestaţionar
sau variabil.
Dacă se admite ipoteza simplificatoare conform căreia temperaturile celor două medii nu
variază în timp se instituie regimul termic staţionar sau permanent.
Obişnuit, in mod simplificat, proiectarea higrotermică se face regim termic staţionar. Efectul
regimului termic real, nestaţionar se introduce prin coeficienţi de corecţie sau prin verificari
suplimentare.

Suprafeţe si linii izoterme

Suprafeţele din interiorul unui mediu material care au aceeaşi valoare a temperaturii se numesc
suprafeţe izoterme.
Liniile care unesc puncte de aceeaşi valoare a temperaturii se numesc linii izoterme.

67
10.2.1. Transferul termic prin elementele de închidere

10.2.1.1. Formele de transmitere a căldurii în regim termic staţionar

Conform primului principiu al termodinamicii, transferul de căldură (sau energia termică) se

produce de la zonele cu temperatură mai ridicată spre zonele cu temperatură mai coborâtă.
Transferul termic are loc atâta timp cât există diferenţă de temperatură şi nu poate fi oprit, doar
micşorat prin interpunerea unor materiale cu proprietăţi termoizolante.
Cantitatea de energie termică (Q) transmisă între două suprafeţe perpendiculare pe direcţia de
propagare se determină cu relaţia:
Q =U A t  T [J]
Unde :
U - coeficient de transfer termic,
A - suprafaţa perpendiculară pe direcţia de propagare,
t - timpul considerat,
ΔT - diferenţa de temperatură între cele două suprafeţe.
Energia termică transmisă în unitatea de timp (secundă) se numeşte flux termic (Φ) şi se
măsoară în waţi:
 =U A  T [W]
Fluxul termic transmis printr-o suprafaţă unitară (de 1m ) se numeşte flux termic unitar (q) şi
2

reprezintă densitatea (sau intensitatea) fluxului termic:

q =U  T [W/ m2 ]
Din relaţia de mai sus rezultă expresia coeficientului de transfer termic sau transmitanţa:
q
U= [W/ m2 K]
T

Fig. 1

Transmisia căldurii se realizează prin conductivitate termică, convecţie şi radiaţie, fiind

definiţi coeficienţii de transfer termic pentru fiecare caz în parte.
a) Transferul termic prin conductivitate termică are loc în mediile solide, energia termică fiind
transmisă fără transport de materie.
Dacă diferenţa de temperatură dintre cele două suprafeţe este egală cu un grad Kelvin pe metru
(suprafeţele de transfer termic aflându-se la distanţa de 1 metru), coeficientul de transfer termic
pentru această situaţie este egal cu coeficientul de conductivitate termică (λ) şi rezultă:
=q [W/m K]

68
 Coeficientul de conductivitate termică λ reprezintă cantitatea de căldură care trece într-o
secundă printr-un cub cu latura de 1 m, realizat din material omogen, dispus perpendicular pe
direcţia fluxului termic, când diferenţa de temperatură dintre feţele sale este de 1 K (sau 1oC).

Fig. 2

Dacă materialul omogen este penetrat de alte materiale cu alte conductivităţi termice (oţel,
beton, lemn etc.), se defineşte conductivitatea termică echivalentă λech, care reprezintă ponderarea
conductivităţilor termice ale materialelor componente cu aria ocupată de acestea:
 Aj  j
 ech = [W/m K]
 Aj
sau pentru o suprafaţă de 1 m2:

 Aj  j
 ech = [W/m K]
1 m2
Unde: Aj reprezintă aria stratului de material cu conductivitatea termică λj perpendicular pe
direcţia fluxului termic.
b) Transferul termic prin convecţie are loc în cazul fluidelor, când energia termică este transmisă
cu transport de materie, cum este transferul termic între suprafaţa unui corp solid şi aerul din jur,
care se află în permanentă mişcare.
Considerând fluxul termic unitar în cazul transferului prin convecţie, dacă diferenţa de
temperatură dintre suprafaţa unui corp solid şi mediul înconjurător sau diferenţa de temperatură
dintre feţele unei suprafeţe ipotetice dintr-un fluid este de un grad Kelvin (1 K), se defineşte
coeficientul de transfer termic prin convecţie (αc) :
c= q [W/ m2 K]
Coeficientul de transfer termic prin convecţie reprezintă fluxul termic unitar pentru diferenţa
de temperatură de 1 K sau cantitatea de energie termică ce se transmite prin convecţie pe o
suprafaţă de 1 m2 în unitatea de timp, pentru o diferenţă de temperatură de 1 K.

c) Transferul termic prin radiaţie are loc între două zone cu temperaturi diferite şi separate
printr-un mediu ce permite transmiterea radiaţiilor (aer, vid, corpuri solide transparente).
Dacă diferenţa de temperatură dintre cele două zone (de exemplu dintre suprafaţa unui corp
solid şi mediul înconjurător) este de 1 K, atunci fluxul termic unitar este egal cu coeficientul de
transfer termic prin radiaţie (αr):
r= q [W/ m2 K]
69
 Definirea coeficientului de transfer termic prin radiaţie se face identic cu cel prin convecţie,
având însă în vedere forma de transfer termic.
Transferurile termice prin convecţie şi radiaţie în cazul elementelor de construcţie se consideră
global, definindu-se coeficientul de transfer termic prin convecţie şi radiaţie α:
 =  c + r [W/ m2 K]

Fig. 3

10.2.1.2. Transferul termic prin elemente de închidere alcătuite dintr-un singur strat

Se consideră un element de închidere alcătuit dintr-un singur strat cu grosimea d şi coeficientul

de conductivitate termică λ. La interior avem temperatura interioară Ti şi la exterior temperatura
exterioară Te (Ti > Te). În mod simplificat, regimul termic se consideră staţionar, adică
temperaturile Ti şi Te sunt constante.

Fig. 4

Rezistenţa termică defineşte proprietatea mediilor prin care se propagă căldura de a se opune
acestei propagări.
Rezistenţa termică specifică unidirecţională
Pe suprafaţa interioară a elementului (Si) şi pe cea exterioară (Se) are loc transferul termic prin
convecţie şi radiaţie, care se consideră global prin coeficienţii de transfer termic superficiali: αi
pentru suprafaţa interioară şi αe pentru suprafaţa exterioară; Rezistenţele la transfer termic
superficial la aceste suprafeţe sunt inversul valorilor acestor coeficienţi:
1 1
Rs i = [ m2 K/W] Rs e = [ m2 K/W]
i e
Rsi şi Rse reprezintă deci rezistenţa pe care o opune stratul de aer de la suprafaţa unui element
de construcţie la schimbul de căldură cu mediul înconjurător.

70
 Rezistenţa termică specifică a unui strat omogen al elementului de constructie se determina cu
relatia:
1 d
Rs = d = [ m2 K/W]
 
Unde: d – grosimea de calcul a stratului [m];
λ – conductivitatea termica de calcul [W/mK].
Fiind parcurse succesiv (în serie) de către fluxul termic, rezistenţa la transfer termic a
peretelui (R) rezultă prin însumarea rezistenţelor parcurse:
R = Rs i + Rs + Rs e [ m2 K/W]
Inversul rezistenţei termice specifice unidirecţionale este coeficientul de transfer termic
unidirecţional al peretelui:
1 1
U= = [W/ m2 K]
R Rs i + Rs + Rs e

Coeficientul de transfer termic unidirecţional (U) este fluxul termic unitar pentru diferenţa de
1 K între temperatura interioară (Ti) şi cea exterioară (Te).
Temperatura Tx dintr-un punct oarecare P din interiorul peretelui, situat la distanţa x în raport
cu suprafaţa interioară, se obţine scriind egalitatea dintre fluxul termic unitar care străbate întregul
element şi fluxul termic unitar care străbate peretele de la interior până în punctul P (respectiv până
la suprafaţa perpendiculară pe flux ce trece prin punctul P), folosind relaţia :

- -
q =U  T = T i T e = T i T x
R Rx
x
R x = Ri +

Rezultă astfel:
Rx
T x=Ti - (Ti -Te )
R

Se constată că relaţia de mai sus este ecuaţia unei drepte care reprezintă variaţia temperaturii
pe grosimea elementului. Se precizează că temperaturile se introduc cu semn algebric şi dacă
Te < 0, în paranteza relaţiei de mai sus, cele două temperaturi se însumează.
Pe suprafeţele interioare şi exterioare sunt salturi în diagrama temperaturii cauzate de
rezistenţele la transfer termic superficial (Rsi şi Rse).

Fig. 5

71
Temperatura pe suprafaţa interioară (Tsi) se calculează cu relaţia de mai sus pentru x = 0 şi
Rx = Rsi:
R si
T s i=T i - (T i - T e )
R
În zona punţilor termice temperaturile Tsi se determină printr-un calcul automat al câmpului de
temperaturi. Calculul câmpului de temperaturi se face pe baza precizărilor din Anexa J a
Normativului C107/3-05.
În mod curent, pentru determinarea temperaturilor minime Tsi min este suficient a se face
calculul campului plan, bidimensional, de temperaturi.
În Ordin 1590 din 24.08.2012 (care anulează tabelele 1…73 din Normativul C 107/3-05) se
dau coeficienţii ψ şi χ şi temperaturile superficiale minime Tsi min pentru o serie de detalii curent
utilizate, iar în tabelele 1…18 din Normativul C 107/5-05 se dau coeficienţii liniari de transfer
termic aferenţi pereţilor exteriori din zona de intersecţie cu placa pe sol şi temperaturile
superficiale minime Tsi min.
Valorile din tabele sunt valabile pentru zona a II-a climatică şi temperatura interioară Ti =
200C. Pentru alte condiţii în C107/3-05 se dau relaţii de calcul specifice.
La colţurile intrânde de la intersecţia a doi pereţi exteriori cu un planşeu (la tavan sau pardoseală)
Tsi min se evaluează prin calcul automat sau se consideră valoarea aproximativă
Tsi colţ = 1,3 Tsi min – 0,3 Ti

Temperatura superficială medie Tsi m aferentă suprafeţei interioare a unui element de construcţie
se determină cu relaţia : T
Tsi m = Ti - ' i R
Unde:
R’ – rezistenţa termică specifică corectată determinată pentru o încăpere sau pentru ansamblul
clădirii;

10.2.1.3. Transferul termic prin elemente stratificate

Se consideră elementul de închidere din figura 6 alcătuit din trei straturi perpendiculare pe
fluxul termic, având grosimile d1, d2, d3 şi coeficienţii de conductivitate termică λ1, λ2 şi λ3.
Temperatura interioară este mai mare decât cea exterioară (Ti > Te).

Fig. 6. Element de închidere stratificat.

Rezistenţele la transfer termic sunt parcurse succesiv (în serie) de către fluxul termic astfel
încât rezistenţa la transfer termic a elementului este:

72
 R= Rs i +  Rs + Rs e=
d
= Rs i +  i + Rs e [ m 2 K/W]
i
di
Rs =  =
i
d1 d2 d3
= + + [ m2 K/W]
1 2 3
Se constată că pe grosimea fiecărui strat temperatura variază liniar, panta dreptei fiind cu atât
mai mare cu cât este mai mare rezistenţa de transfer termic a stratului respectiv.
10.2.1.4. Transferul termic prin elemente cu zone diferite
În practică se întâlnesc elemente cu zone diferite, cum este de exemplu în cazul pereţilor de
închidere. Astfel, în figura 7 s-a considerat un element cu zonele distincte I, II, III, suprafeţele
acestor zone fiind AI, AII şi AII.

Fig. 7 – Element de închidere cu zone diferite.

Rezistenţa termică specifică medie a unui element de construcţie se calculează cu relaţia:

R’ m = 1 / U’ m = ΣAj / Σ (AjUj) (m2K/W)
’
Rezistenţele termice medii corectate R m se pot calcula pentru un element de închidere cu
zone diferite, un exemplu fiind pereţii de închidere.
Astfel, considerându-se un element cu zonele distincte I, II, III, suprafeţele acestor zone sunt
AI, AII şi AIII. Fiecare zonă este, la rândul ei, stratificată.
Rezistenţele la transfer termic RI, RII şi RIII ale zonelor se determină pentru fiecare zonă. Pentru
elementul întreg se determină coeficientul mediu de transfer termic:
 Ai AI + AI I + AI I I + ...
 U i Ai
U ’m = = Ri = R I R I I R I I I [W/ m2 K]
 Ai  Ai AI + AI I + AI I I + ...
Rezistenţa medie la transfer prin conductivitate a peretelui întreg este:
1 A + + + ...
R’ m = = = A I AI I AI I I [ m2 K/W]
U ’ m  A AI + AI I + AI I I + ...
R RI RI I RI I I
73
 Zonele distincte se referă numai la partea opacă.
Pentru calculul R’ m pentru ansamblul unei clădiri, pentru un nivel al clădirii, sau pentru o
încăpere relaţia de calcul devine R’ m = 1 / U’ m = ΣAj / Σ (AjUj j ) unde j este factorul de corecţie
al temperaturii exterioare, corespunzător suprafeţei j .
10.2.2. Rezistenţa termică a straturilor de aer
Modul în care poate fi considerată în calcule rezistenţa termică a straturilor de aer este precizat
în Normativul C 107/3-05. Valorile rezistenţei termice pentru straturile de aer neventilat sunt
redate în Tabelul III din Normativul C107/3-05 iar proprietăţile straturilor de aer în Anexa E din
acelaşi Normativ.
Pentru un element al anvelopei, care cuprinde straturi de aer neventilat, rezistenţa termică
specifică unidirecţională va avea expresia:
R = R s i +  Rs +  Ra + Rs e [ m2 K/W]
10.2.3. Punţi termice
În cazul pereţilor stratificaţi apar, din motive tehnologice, întreruperi ale stratului termoizolant
(în special pe conturul ferestrelor şi la îmbinări), apărând punţile termice, caracterizate prin
rezistenţele mici la transfer termic, pierderi importante de energie termică şi temperatură scăzută
pe suprafaţa lor interioară.

Fig. 8. – Punţi termice necorectate (a) şi corectate (b): 1 – panouri de închidere; 2 – zidărie cu stâlp din beton;
3 – corectarea punţii termice în exterior.
Rezistenţa termică specifică corectată se determină la elementele de construcţie cu alcătuire
neomogenă şi ea ţine seama de influenţa punţilor termice asupra valorii rezistenţei termice
specifice determinate pe baza unui calcul unidirecţional în câmp curent, respectiv în zona cu
alcătuire predominantă.
Rezistenţa termică specifică corectată R' şi respectiv coeficientul de transfer termic corectat U'
se determină cu relaţia:
   l   
U = 1 = 1 +  + [W/(m2K)]
R R A A
unde:
R – rezistenţa termică specifică unidirecţională aferentă ariei A;
l – lungimea punţilor termice liniare de acelaşi fel, din cadrul suprafeţei A.
Rezistenţa termică specifică corectată R' se mai poate exprima prin relaţia:

R = r  R [m2K/W]
unde :
r – coeficientul de reducere a rezistenţei termice unidirecţionale, calculat, conform Normativului
C 107/3-05, cu relaţia:

74
 r= 1
R     l  +   
 

1+
A [-]
Coeficienţii specifici liniari ψ şi punctuali χ de transfer termic aduc o corecţie a calculului
unidirecţional şi ţin seama atât de prezenţa punţilor termice constructive cât şi de comportarea
reală, bidimensională, respectiv tridimensională, a fluxului termic, în zonele de neomogenitate a
elementelor de construcţie. Ei se determină pe baza calculului numeric automat al câmpurilor de
temperaturi.
Punţile termice punctuale rezultate la intersecţia unor punţi termice liniare, de regulă, se
neglijează în calcule.
În Ordin 1590 din 24.08.2012 (care anulează tabelele 1…73 din Normativul C 107/3-05) se
dau coeficienţii ψ şi χ pentru o serie de detalii curent utilizate, iar în tabelele 1…18 din Normativul
C 107/5-05 se dau coeficienţii liniari de transfer termic aferenţi pereţilor exteriori din zona de
intersecţie cu placa pe sol.
În cazul în care coeficienţii ψ şi χ nu pot fi extraşi din tabele, ei se pot determina pe baza
indicaţiilor din anexa J a Normativului C 107/3-05, care se referă la calculul numeric automat.
Pentru fazele preliminare de proiectare şi pentru clădiri de mică importanţă sau cu
repetabilitate redusă, Normativul C107/1-05 recomandă pentru coeficientul de reducere r valori în
limitele de mai jos:
r = 0,55 – 0,80 pentru pereţi exteriori;
r = 0,75 – 0,85 pentru planşee terasă şi de pod;
r = 0,80 – 0,90 pentru pereţi la rosturi;
r = 0,65 – 0,75 pentru planşee peste subsol neîncălzit, plăci pe sol, planşee
sub bowindouri şi peste ganguri.
Alegerea valorii coeficientului r în limitele de mai sus, rămâne la latitudinea proiectantului,
care va ţine seama de alcătuirea constructivă a elementului de construcţie, de procentul de punţi
termice şi de gradul de corectare a acestora.
La faze intermediare de proiectare se admite determinarea rezistenţei termice specifice
corectate cu metoda aproximativă prezentată în anexa H a Normativului C 107/3-05, care constă
în determinarea mediei aritmetice a rezistenţelor termice calculate pe zone dispuse paralel cu fluxul
termic şi pe straturi dispuse perpendicular pe fluxul termic. Metoda este preluată după CEN/TC
89 N351E şi ISO 6946.
La faza finală de proiectare se utilizează numai metode exacte şi anume:
- Metoda coeficienţilor specifici liniari (ψ) şi punctuali (χ) de transfer termic.
- Metoda câmpurilor plane (2D) şi spaţiale (3D) de temperaturi pe baza calculului
numeric automat.

10.2.4. Rezistenţa termică a zonelor vitrate

Zonele vitrate sunt necesare pentru asigurarea iluminării naturale a încăperilor, a confortului
optic şi estetica clădirii. Dar, din punct de vedere termic, golurile pentru ferestre şi luminatoare
reprezintă zone slabe în capacitatea de izolare termică a construcţiei. Prin pierderile mari de
căldură se măreşte costul instalaţiei de încălzire şi de combustibil în exploatare, ferestrele fiind o
cauză importantă de reducere a confortului termic.
Efectul defavorabil al zonelor vitrate asupra protecţiei termice a clădirilor se datorează atât
rezistenţei reduse la transfer termic a suprafeţei vitrate (rezistenţa stratului de aer şi rezistenţele la
transfer termic superficial Rsi şi Rse), cât şi pătrunderii aerului rece prin rosturile tâmplăriei.

75
 Pentru a micşora efectul defavorabil al zonelor vitrate se recomandă limitarea suprafeţelor
vitrate la strictul necesar, corectarea neetanşeităţilor şi chiar măsuri speciale prin prevederea de
profile elastice de etanşare, trei rânduri de geam, geamuri termopan, obloane care se pot închide
pe timpul nopţii (şi chiar în timpul zilei pentru unele încăperi expuse radiaţiei solare) etc.
Pentru calcule în fazele preliminare de proiectare, rezistenţele termice ale tuturor tipurilor de
tâmplării se pot determina pe baza prevederilor din anexa I a Normativului C 107/3-05, care
utilizează prevederi din EN ISO 10077-1 şi EN ISO 10077-2. În anexa I a Normativului C 107/3-
05 se impune ca, pentru ultima fază de proiectare, să se utilizeze valori atestate ale coefienţilor de
transfer termic, în conformitate cu actele normative în vigoare.

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Constructii civile, Al. Negoita si colectivul, Editura Didactica si Pedagogica Bucuresti.
3. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

76
10.3. Exigenţe de performanţă în proiectarea higrotermică a clădirilor

Concepţia şi proiectarea higrotermică a elementelor de închidere ale clădirilor de locuit trebuie

să se bazeze pe satisfacerea următoarelor exigenţe de performanţă:
- confortul termic;
- stabilitatea termică a elementelor de închidere ale clădirilor;
- verificarea rezistenţelor termice specifice realizate, în raport cu valorile normate;
- evitarea pericolului de condensare a vaporilor de apă pe suprafaţa interioară a elementelor de
construcţie;
- verificarea lipsei acumulării de apă de la an la an în structura interioară a elementelor de
construcţie şi eliminarea posibilităţii umezirii excesive a materialelor termoizolante;
- calitatea aerului;
- verificarea coeficientului global de izolare termică a clădirii, în raport cu valoarea normată;
- economia de energie;
- reducerea poluării mediului.

10.3.1. Exigenţa de performanţă privind confortul higrotermic. Parametri de confort higrotermic.

Criterii de performanţă asociate exigenţei de confort higrotermic

Confortul higrotermic este definit ca satisfacţia exprimată de om în raport cu mediul

higrotermic ambiant.
Starea de satisfacţie presupune un bilanţ higrotermic echilibrat între om şi natură, concretizată
în ecuaţia de bilanţ higrotermic:

S = M  W  K  C  R – E – RES (W)
unde:
M - căldura produsă prin metabolizarea hranei;
W - este căldura câştigată sau consumată de om prin efectuarea unui efort fizic;
K,C, R - căldura schimbată de om cu ambianţa, prin conducţie, convecţie, radiaţie;
E, RES – căldura cedată prin evaporarea transpiraţiei prin piele şi prin respiraţie.
Ecuaţia de bilanţ higrotermic a organismului uman situat într-o anumită ambianţă este
influenţată de următorii 6 parametri:
W – lucrul mecanic efectuat de persoane (W);
Rimb – rezistenţa termică a îmbrăcăminţii, în clo (1 clo = 0,115 m2K/W);
T0 – temperatura operativă a clădirii (0C);
Tr – temperatura medie de radiaţie a suprafeţelor care delimitează ambianţa (0C);
Var – viteza relativă de mişcare a aerului ambiant (m/s);
φi – umiditatea relativă a aerului ambiant (%).
Se consideră că ecuaţia de bilanţ higrotermic este îndeplinită dacă S = 0, dar având în vedere
diversitatea indivizilor într-un grup este practic imposibilă realizarea unei ambianţe termice
satisfăcătoare pentru toţi indivizii grupului.

Reglementările tehnice SR ISO 7730 şi STAS 13149-93

Standardele menţionate acceptă ca niveluri de performanţă valori pentru care 90% dintre
persoane se simt satisfăcute de confortul higrotermic oferit de mediul ambiant şi 85% dintre
ocupanţi nu sunt incomodaţi de curenţii de aer.

77
 Insatisfacţia poate fi generată de un disconfort de tip cald sau rece resimţit global de corpul
uman sau un disconfort local cauzat fie de o răcire sau încălzire a unei părţi a corpului uman, fie
de curenţi de aer.
Disconfortul local poate fi cauzat şi de o diferenţă prea mare de temperatură pe verticală sau
pe orizontală, adică o asimetrie a temperaturii în planul orizontal de lucru cauzată de o pardoseală
(sau tavan) prea caldă sau prea rece.

Criterii de performanţă pentru estimarea confortului higrotermic

- Indicele PMV (vot mediu previzibil) şi indicele PPD ( % previzibil de nemulţumiţi);
Omogenitatea şi constanţa parametrilor ambianţei care influenţează bilanţul higrotermic al
organismului uman şi senzaţia de confort:
- temperatura aerului interior Ti (0C);
- temperatura operativă T0 (0C);
- diferenţa pe verticală a temperaturii Tiv (0C);
- viteza medie a aerului va (m/s);
- umiditatea relativă a aerului φi (%);
- cantitatea de căldură Q cedată de picior pardoselii (J/m2);
- temperatura pe suprafaţa pardoselii Tp (0C);
- asimetria temperaturii de radiaţie a ferestrelor sau a altor suprafeţe verticale Tr,v (0C);
- asimetria temperaturii de radiaţie a unui plafon încălzit Tr,o determinată într-o zonă situată
la 0,6 m deasupra pardoselii (0C).

Temperatura aerului interior Ti reprezintă temperatura ambianţei în jurul corpului uman, la

distanţă faţă de radiaţia surselor de căldură.
Nivelul de performanţă normat :
- pe timp de iarnă, în funcţie de destinaţia încăperii, conform STAS 1907/2;
- pe timp de vară, în funcţie de destinaţia clădirii :
• pentru clădiri cu cerinţe sanitar-igienice sporite (spitale, creşe, etc): 22 0C;
• pentru clădiri civile cu cerinţe sanitar-igienice obşnuite (incl. locuinţe): 25 0C.
Temperatura operativă To este temperatura uniformă a unei incinte radiante negre, în care un
ocupant schimbă aceeaşi cantitate de căldură prin radiaţie şi prin convecţie ca într-o ambianţă
neuniformă reală.
Nivelul de performanţă normat :
- pentru activitate uşoară, preponderent sedentară:
• în condiţii de iarnă : 200C  T0  240C;
• în condiţii de vară : 230C  T0  260C;
- pentru alte activităţi limita de confort pentru temperatura operativă se poate estima
grafic, cu diagrame, în funcţie de activitate şi de tipul de îmbrăcăminte.
Diferenţa pe verticală a temperaturii aerului Tiv reprezintă diferenţa dintre temperatura aerului
la 1,5 m şi la 0,1 m deasupra pardoselii (la nivelul bustului şi la nivelul gleznelor).
Nivelul de performanţă normat : Tiv < 3 0C.
Viteza medie a aerului va
Nivelul de performanţă normat : se determină grafic, cu diagrame, în funcţie de Ti şi
intensitatea turbulenţei aerului.
Umiditatea relativă a aerului φi (%) reprezintă gradul real de umezire a aerului la o temperatură
dată.

78
 Nivelul de performanţă normat : 30 %  φi  70 %.
Cantitatea de căldură cedată de piciorul uman pardoselii Q defineşte senzaţia de rece sau de
cald resimţită de om la contactul cu pardoseala, cuantificată prin :
Q1 – cantitatea de căldură cedată de picior pardoselii, prin unitatea de suprafaţă, într-un minut,
corespunzând senzaţiei cald-rece în regim de mers;
Q2 – cantitatea de căldură cedată de picior pardoselii, prin unitatea de suprafaţă, în 10 min.,
corespunzând senzaţiei cald-rece în regim de staţionare.
Nivelul de performanţă normat:
- pentru clădiri cu cerinţe igienico-sanitare sporite:
Q1  10  103 J/m2 ; Q2  200  103 J/m2 ;
- pentru clădiri cu cerinţe igienico-sanitare normale:
Q1  50  103 J/m2 ; Q2  300  103 J/m2 ;
- pentru alte tipuri de clădiri (încăperi) : conform normelor tehnice specifice.
Temperatura pe suprafaţa pardoselii Tp
Nivelul de performanţă normat :
- în condiţii de iarnă : 19 0C  Tp  26 0C;
- în cazul încălzirii prin pardoseală : Tp  29 0C.
Asimetria temperaturii de radiaţie a ferestrelor sau altor suprafeţe verticale Tr,v
Nivelul de performanţă normat : Tr,v  10 0C.
Asimetria temperaturii de radiaţie a unui plafon încălzit Tr,o - variaţia de temperatură în
raport cu un mic element orizontal situat la 0,6 m deasupra pardoselii.
Nivelul de performanţă normat : Tr,o  5 0C.

Valori normate ale criteriilor de performanţă asociate exigenţei de confort higrotermic

Indicii PMV sau PPD se obţin prin rezolvarea ecuaţiei de bilanţ higrotermic prezentată mai
sus. Între aceşti indici se poate stabili si o corelaţie grafică.
Indicele PMV reprezintă opţiunea medie a unui grup important de persoane vis-à-vis de
de senzaţia termică resimţită într-un mediu ambiant dat, senzaţie calificată printr-o scară de valori:
+ 3 foarte cald; +2 cald; +1 cald; 0 neutru; - 1 răcoros; - 2 rece; - 3 foarte rece.
Nivelul de performanţă normat pentru indicele PMV este limitat la intervalul de valori:
- 0,5 < PMV < +0,5
Indicele PPD reprezintă procentul de persoane susceptibile a avea senzaţia de disconfort termic
(prea cald sau prea rece) într-un mediu ambiant dat.
Nivelul de performanţă normat este:
PPD <10%
Conform STAS 13149-93 utilizarea acestui criteriu de performanţă pentru estimarea
confortului higrotermic se recomandă numai dacă parametrii de influenţă se încadrează în limitele
valorice de mai jos :
M = 46  232 W/m2 ;
Rimb = 0,0  0,3 m2K/W;
T0 = 10  30 0
C;
var = 0,0 1,0 m/s.

79
10.3.2. Exigenţa de performanţă privind stabilitatea termică a elementelor de închidere ale
clădirilor
Stabilitatea termică în clădiri exprimă capacitatea elementelor de închidere de a amortiza şi
defaza variaţiile fluxului termic din mediul exterior, în aşa fel încât variaţia temperaturii aerului
interior generată de acesta, să se resimtă în încăperi cu valori mici şi cu întârziere în timp.
Determinarea stabilităţii termice a elementelor de închidere ale clădirilor se face în
conformitate cu prevederile normativului “Normativ pentru proiectarea la stabilitate termică a
elementelor de închidere ale clădirilor - Indicativ C107/7-02”.
Normativul C 107/7-02 cuprinde prevederi referitoare la concepţia şi proiectarea la stabilitate
termică a zonelor opace ale elementelor de închidere şi compartimentare ale clădirilor civile sub
aspectul stabilităţii termice precum şi la stabilitatea termică a încăperilor şi constituie un criteriu
al dimensionării termotehnice a clădirilor, prin care se urmăreşte asigurarea confortului termic
interior pe timp de vară şi de iarnă.
Stabilitatea termică se evaluează pentru încăperea sau unitatea funcţională cu orientarea cea
mai defavorabilă, pe timp de vară şi de iarnă, care este considerată de proiectant ca fiind
reprezentativă în ansamblul clădirii, iar în situaţia în care o clădire are mai multe funcţiuni,
stabilitatea termică se evaluează pentru cel puţin o încăpere sau o unitate funcţională reprezentativă
pentru fiecare funcţiune în parte.
Prevederile Normativului C 107/7-02 se aplică la clădirile noi prevăzute cu instalaţii de
încălzire, iar pentru clădirile existente care se modernizează au numai caracter de recomandare.
De asemenea prevederile Normativului C 107/7-02 nu se aplică încăperilor, unităţilor funcţionale
sau clădirilor prevăzute, prin tema de proiectare, cu instalaţii de ventilare-climatizare.
10.3.3. Exigenţa de performanţă privind verificarea rezistenţelor termice specifice realizate în
raport cu valorile normate
Pentru ca elementele de închidere să corespundă din punct de vedere higrotermic este necesar
ca rezistenţa la transfer termic a acestora să fie mai mare sau cel puţin egală cu rezistenţa necesară
la transfer termic:
R’ e f  R’ n e c [m2K/W]

Unde: R' reprezintă rezistenţa efectivă (reală) la transfer termic a elementelor de închidere, - în
funcţie de alcătuirea elementelor, cu precizarea că în toate cazurile se consideră numai partea plină
(opacă) a elementului, neluându-se în considerare suprafeţele ferestrelor, iar R'nec este rezistenţa
termică necesară din considerente igienico-sanitare, care ţine seama de temperatura interioară
(Ti) şi de temperatura exterioară (Te) pe timp de iarnă.
Prin impunerea unei valori maxime admise între temperatura interioară şi cea de pe suprafaţa
interioară a elementului (ΔT i max = Ti – T si min), care este un parametru al confortului termic rezultă:

Ti -Te ( T - T ) Ri [m2K/W]
R’ n e c = = i e
i  Tima x Timax
Temperatura interioară convenţională de exploatare a încăperilor (Ti) este dată în funcţie de
destinaţia încăperilor, iar temperatura exterioară convenţională pe timp de iarnă se dă în funcţie
de zona climatică.
Diferenţa de temperatură ΔT i max se prescrie în funcţie de destinaţia încăperilor şi tipul
elementului de închidere.

80
 În unele cazuri temperatura convenţională de calcul (Te) poate să corespundă unor spaţii
neîncălzite adiacente încăperii la care se calculează R'nec sau terenului la clădirile fără subsol.
Pentru elementele de construcţie uşoare, cu excepţia suprafeţelor vitrate, în Normativul C
107/3-05 sunt precizate alte valor decât cele care rezultă din aplicarea relaţiei de mai sus, prin care
se urmăreşte a se compensa inerţia redusă, exprimată prin greutate. Aceste valori sunt:
- pentru 20 kg/m2 = 2,50 m2K/W
- pentru 50 kg/m2 = 2,00 m2K/W
2
- pentru 100 kg/m = 1,80 m2K/W
- pentru 150 kg/m2 = 1,60 m2K/W
În scopul reducerii consumului de energie în exploatare, rezistenţa termică corectată, medie pe
clădire, a fiecărui element de construcţie, se compară cu rezistenţele termice minime prescrise,
pentru ţara noastră, în Ordin 2513 din 22.11.2010.
Trebuie să fie îndeplinită relaţia:
R  R  [m2K/W]
m min

Rezistenţa termică specifică medie a unui element de construcţie se calculează, conform

Normativului C 107/3-05, cu relaţia:
 Aj
R = 1 = 
m U  [m2K/W]
m   A  U  
 

 j j
Unde: U  sunt coeficienţii de transfer termic corectat, în W/(m2K), aferenţi suprafeţelor Aj.
j
10.3.4. Exigenţa de performanţă privind evitarea pericolului de condensare a vaporilor de apă pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţie
Exigenţa de performanţă privind evitarea pericolului de condensare a vaporilor de apă pe
suprafaţa interioară a elementelor de construcţie se consideră satisfăcută dacă temperatura minimă,
în oricare punct de pe suprafaţa interioară a elementelor anvelopei clădirii, este mai mare decât
temperatura de rouă θr , adică să fie îndeplinită relaţia:
Tsi min  θr [0C]
În zona punţilor termice, temperaturile Tsi se determină printr-un calcul automat al câmpului
de temperaturi. În mod curent, pentru determinarea temperaturilor minime Tsi min este suficient a
se face calculul câmpului plan bidimensional de temperaturi.
Pentru cazurile şi detaliile curente, temperaturile superficiale minime Tsi min se iau din
Ordin 1590 din 24.08.2012 (care anulează tabelele 1…73 din Normativul C 107/3-05) pentru
elementele supraterane, iar pentru elementele de construcţii în contact cu solul se iau din tabelele
1...11, 15, 17 şi 18, prin interpolare, din Normativul C 107/5-05.
10.3.5. Exigenţa de performanţă privind verificarea lipsei acumulării de apă de la an la an în
structura interioară a elementelor de construcţie şi eliminarea posibilităţii umezirii excesive
a materialelor termoizolante
Condensul în structura internă a elementelor de închidere se produce când temperatura din
interiorul peretelui devine egală cu cea de rouă (θr) sau mai mică, respectiv dacă presiunea parţială
p este egală sau mai mare decât presiunea de saturaţie ps.

81
 Condensul este favorizat de existenţa unor straturi mai compacte dispuse spre exterior. În acest
caz între straturile 3 şi 4 temperatura are valori scăzute, iar conţinutul de vapori creşte dacă stratul
4 are permeabilitatea la vapori scăzută, riscul de condens între straturile 3 şi 4 fiind ridicat.

Fig. 9. Condensul în structura elementelor de închidere:

a) - nu este condens;b, c – este condens.

În ţara noastră metoda de calcul a difuziei vaporilor de apă este prezentată în Normativul
C 107/6-02.
Determinarea riscului de condensare a vaporilor necesită cunoaşterea curbei de presiune de
saturaţie psk şi a curbei presiunilor reale pk în structura elementelor de închidere, ceea ce presupune:
- cunoaşterea parametrilor mediului interior şi exterior: temperatura interioară Ti [0C],
temperatura exterioară Te [0C], umiditatea relativă a aerului interior φi [%], umiditatea relativă
a aerului exterior φe [%], presiunea de saturaţie a vaporilor de apă din aerul interior psi [%],
presiunea de saturaţie a vaporilor de apă din aerul exterior pse [%];
- calculul presiunii parţiale a vaporilor de apă din aerul interior pi [Pa] şi a presiunii parţiale a
vaporilor de apă din aerul extrior pe [Pa], cu relaţiile:
 p
p = i si [Pa]
i 100
 p
p = e se [Pa]
e 100
- cunoaşterea alcătuirii constructive a elementului de închidere şi a caracteristicilor termofizice
ale acestuia: grosimea stratului j, dj [m], conductivitatea termică de calcul a stratului j, λj
[W/mK], factorul rezistenţei la permeabilitate la vapori a materialului stratului j, μDj [-];
- calculul rezistenţei termice unidirecţionale, în zona de câmp a elementului de închidere;
- calculul rezistenţei la permeabilitate la vapori a elementului de închidere cu relaţia:

( )
R v = R v1 + R v 2 + ... + R vn = d j   Dj  M [m/s]
în cazul elementelor stratificate, unde dj este grosimea stratului j (în metri), μDj - factorul rezistenţei
la permeabilitate la vapori a stratului respectiv, iar M – coeficientul de difuzie a vaporilor de apă
în aer având valoarea de 54·108 [s-1].
Rezistenţa la permeabilitate la vapori de apă a unui element de închidere format dintr-un singur
strat se determină cu relaţia:
R  = d M
v D
[m/s]

- calculul stării de temperatură Tk pe feţele şi în structura elementului de construcţie cu relaţia:

T −Te k
Tk = Ti − i [0C]
R j
=1 s ( j −1, j )
R

82
Ti este temperatura interioară şi Te – temperatura exterioară [0C];
R – rezitenţa termică unidirecţională a elementului de construcţie;
Rs(j-1,j) – rezistenţa termică a stratului din elementul de construcţie delimitat de suprafeţele j-1 şi
j, în m2K/W, calculată conform Normativului C 107/3-05;
n

Rs(j-1,j) – suma rezistenţelor termice ale straturilor componente ale elementului de construcţie
j=1

dintre suprafaţa interioară şi suprafaţa k, în m2K/W. Pentru k=1, Tk reprezintă temperatura pe

suprafaţa interioară a elementului de construcţie (T1 = Tsi), iar Rs(0,1) reprezintă rezistenţa termică
superficială interioară, Rsi, în m2K/W, conform Normativului C 107/3-05;
- extragerea valorilor presiunilor de saturaţie psi, psk, pse în funcţie de temperaturile Tsi, Tsk, Tse;
- corectarea presiunilor de saturaţie psk cu relaţia:
2
 k Rs  j −1, j  
pskcor = pskm +     
 


 j =1 R  [Pa]
 
Unde: factorul de corecţie Δ are următoarele valori: Δ = 172 Pa, pentru zona I climatică; Δ = 162
Pa, pentru zona II-a climatică; Δ = 142 Pa, pentru zona III-a climatică; Δ = 132 Pa, pentru zona
IV-a climatică;
- calculul presiunilor reale ale vaporilor de apă în structura elementului de construcţie cu
relaţia: p − pe k
p = p − iR   Rvk [Pa]
k i v k =1
- cunoscând valorile psk cor şi pk se trasează cele două curbe şi se analizează poziţia lor reciprocă.
- reprezentarea elementelor de construcţie la scara rezistenţelor la permeabilitate la vapori face
ca variaţia presiunilor pi, pk, pe să fie reprezentată de o dreaptă cu panta:
pi − pe k
Rv  k R
=1 vk
Poziţia reciprocă a curbelor psk cor şi pk poate fi următoarea:
a) curba pk < psk pe toată grosimea elementului de construcţie;
b) curba pk = psk într-un punct de tangenţă din structura elementului de construcţie;
c) curba pk > psk într-un domeniu din structura elementului de construcţie.
Interpretarea acestor trei situaţii este următoarea:
- în cazul a), pentru condiţiile de calcul date, nu există risc de condens;
- în cazul b), pentru condiţiile de calcul date, există un plan de condensare poziţionat la abscisa
din punctul de tangenţă al curbelor pk = psk = psc ;
- în cazul c), pentru condiţiile de calcul date, există o zonă de condensare.

Fig. 10. Analiza riscului de condens structural.

83
 În Normativul C 107/6-02, fenomenul de condens este analizat unidirecţional şi în regim
staţionar, prevăzând două verificări ale elementelor de construcţie:
- verificarea riscului de acumulare progresivă a umidităţii din condens;
- verificarea gradului de umezire din condens în perioada rece a anului şi a gradului de uscare
în perioada caldă a anului.

Verificarea riscului de acumulare progresivă a umidităţii din condens de la un an la altul

În această etapă calculul se efectuează pentru valorile normate ale parametrilor interiori T i, φi
şi pentru valori medii ale parametrilor mediului exterior Tem, φe.
Valorile Ti, şi φi se extrag din Normativul C 107/3-05 în funcţie de destinaţia clădirii. Valorile
Tem, care reprezintă temperatura medie anuală exterioară, în 0C, sunt date în Normativul C 107/6-
02, pe zone climatice, astfel:
- pentru zona climatică I Tem = + 10,5 0C;
- pentru zona climatică II Tem = + 9,5 0C;
- pentru zona climatică III Tem = + 7,5 0C;
- pentru zona climatică IV Tem = + 6,5 0C.

Umiditatea relativă medie anuală a aerului exterior se consideră φe = 80%.

Verificarea neacumulării progresive de apă, de la an la an se face, conform Normativului
C 107/6-02, în modul următor:
- se stabilesc rezistenţele termice specifice Rs ale straturilor componente ale elementului de
construcţie, conform Normativului C 107/3-05;
- se calculează variaţia temperaturilor Tk în interiorul elementului de construcţie prin
determinarea temperaturilor pe suprafaţa fiecărui strat k, considerându-se temperatura
exterioară Te egală cu temperatura medie anuală Tem.
- se calculează rezistenţa la permeabilitate la vapori Rv, a elementului de construcţie;
- se determină presiunile de saturaţie psk;
- se corectează presiunile psk inclusiv presiunea de saturaţie a vaporilor de apă din aerul exterior
pse cor cu relaţia:
pse cor = psem + Δ [Pa]
Unde:
pse cor – presiunea de saturatie corectată a vaporilor din aerul exterior, în Pa;
psem – presiunea de saturaţie a vaporilor, din aerul exterior, în Pa, corespunzătoare temperaturii
medii anuale Tem, pentru cele patru zone de temperaturi exterioare de calcul de iarnă;
Δ – factor de corecţie;
- se calculează presiunile pi, pk, pe;
- se aleg scările geometrice pentru temperatură, presiune şi rezistenţă la permeabilitate la vapori;
- se reprezintă grafic elementul de construcţie amplasându-se pe abscisă rezistenţele la
permeabilitate la vapori ale straturilor componente, iar pe ordonată presiunile la vapori;
- se trasează curba Tk;
- se reprezintă grafic curba de variaţie a presiunilor de saturaţie corectate ale vaporilor de apă
din interiorul elementului de construcţie, psk cor, în Pa, inclusiv presiunea de saturaţie corectată
a vaporilor de apă din aerul exterior, pse cor;
- se construieşte linia presiunilor parţiale, p, ale vaporilor de apă, prin unirea punctelor pi de pe
suprafaţa interioară a elementului de construcţie cu punctul pe cor, care reprezintă presiunea

84
 parţială corectată a vaporilor de apă din aerul exterior corespunzătoare temperaturii medii
anuale exterioare Tem şi umidităţi relative φe şi care se calculează cu relaţia:
 p
pe cor = e secor [Pa]
100
Condiţia de neacumulare progresivă a umidităţii din condens de la un an la altul este ca
presiunile reale pk să fie mai mici decât psk cor în orice plan din structura elementului de construcţie
(Fig. 10 a).

Verificarea umezirii în perioada rece, a uscării în perioada caldă a anului şi a procentului de

umezire a materialelor din condensul structural

Stabilirea temperaturii aerului exterior la care apare condensul în structura elementului de

anvelopă
Temperatura aerului exterior la care apare condens, Tec reprezintă temperatura Te pentru care
linia presiunilor partiale pk devine tangentă la curba presiunilor de saturaţie.
Ca urmare, pentru un element de anvelopă cu alcătuirea cunoscută la care se calculează Ti , φi,
date de destinaţia clădirii şi pentru umiditatea medie a aerului exterior pe timp de iarnă φe = 85%
se calculează Tec prin încercări.
Astfel, prima temperatură se ia Te = 0 ºC şi se calculează :
- temperaturile Tsi , Tk , Tse;
- se extrag din tabele presiunile psi, psk şi pse care în această etapă nu se mai corectează;
- se calculează presiunile reale pi, pk şi pe;
- se reprezintă elementul de anvelopă la scara rezistenţelor la permeabilitate la vapori;
- se trasează curbele Tsi, Tk, Tse si psi, psk, pse precum şi linia pi, pk, pe.
Poziţia liniei pi, pk, pe faţă de curba psi, psk, pse calculată la temperatura Te= 0ºC este un indiciu
pentru încercările următoare.
- dacă pk > psk temperatura la care începe condensul este Tec < 0 ºC.
După determinarea temperaturii Tec se extrage din tabele temperatura medie pe durata de
condensare Tes şi durata de condensare pentru cele patru zone climatice.

Calculul cantităţii de apă provenită din condensarea vaporilor de apă în structura elementului de
anvelopă în perioada rece a anului

Pentru calculul cantităţii de apă care se depune din condensarea vaporilor de apă pe perioada
rece a anului se procedează astfel:
- se efectuează calculul la condens cu parametrii mediului φi , Ti , φe şi Tes stabilindu-se curba de
temperatura Tsi, Tk, Tse, Tes, curba presiunilor de saturaţie psi , psk, pses şi linia presiunilor parţiale
pi, pk, pes.
- se reprezintă elementul de anvelopă la scara rezistenţelor la permeabilitate la vapori.
- se reprezintă curba presiunilor de saturaţie psi, psk, pses şi linia presiunilor parţiale pi, pk, pes;
- în această etapă de calcul curbele pk şi psk se intersectează.
Zona sau suprafaţa de condensare se determină astfel (Fig. 11):
- din punctele pi şi pes se duc tangente la curba presiunilor de saturaţie psk; valorile presiunilor
de saturaţie în punctele de tangenţă psc1 şi psc2 definesc începutul şi sfârşitul zonei de condens;
- dacă punctele de tangenţă se confundă (situaţie frecventă la structuri stratificate cu straturi
termoizolatoare), zona de condens se reduce la o suprafaţă, cu presiunea de saturatie psc ;

85
Cantitatea de apă provenită din condensarea vaporilor pe perioada rece a anului se determină astfel:

- în cazul în care zona de condens are o grosime finită:

p −p p −p 
mw = 3600 i , sc1 − sc 2 ,, es  N w (kg/m2)
 Rv Rv 
Unde:
Nw - durata de condensare, în ore, extrasă din tabele în funcţie de temperatura Tes şi zona climatică;
pi, pes – presiunile parţiale ale vaporilor de apă corespunzatoare temperaturilor Ti şi respectiv Tes şi
umidităţilor relative φi şi respectiv φe;
psc1 şi psc2 – presiunile de saturaţie la limitele zonei de condensare, în Pa;
R’v – rezistenţa la permeabilitate la vapori a părţilor elementului anvelopei dintre suprafaţa
interioară şi suprafaţa caldă a zonei de condens, în m/s;
R’’v – rezistenţa la permeabilitate la vapori a părţilor elementului anvelopei de la suprafaţa rece a
zonei de condens până la faţa exterioară, în m/s;

- în cazul în care zona de condens este redusă la o suprafaţă:

p −p p −p 
mw = 3600 i , sc − sc ,, es N w

(kg/m2)
 Rv Rv 
Unde:
pi , pes si Nw au aceeaşi semnificaţie ca mai sus;
psc – presiunea de saturaţie necorectată a vaporilor de apă din planul de condens, în Pa
R’v – rezistenţa la permeabilitate la vapori a părţilor elementului anvelopei de la faţa interioară
la suprafaţa de condensare, în m/s;
R’’v – rezistenţa la permeabilitate la vapori a părţilor elementului anvelopei de la suprafaţa de
condensare până la faţa exterioară, în m/s;

Fig. 11. Umezirea din condens în perioada rece a anului

Calculul cantităţii de apă provenită din condensul structural care se elimină în perioada caldă a
anului

Pentru calculul cantităţii de apă care se elimină în perioada caldă a anului dintr-un element al
anvelopei a cărui alcătuire constructivă se cunoaşte, se procedează astfel :
- se calculează rezistenţa la transmisia termică R (rezistenţa Rse se ia cu valoarea din perioada de
vară);

86
- se calculează rezistenţa la permeabilitate la vapori;
- se calculează starea de temperatură Tsi , Tk , Tse (temperatura aerului exterior Te se extrage
din tabele);
- se extrag din tabele presiunile de saturaţie psi, p’sk, pse, p’es în funcţie de temperaturile Tsi, Tk,
Tse, Tes and T’es (in functie de zona climatica);
- se calculează presiunile parţiale ale vaporilor de apă pi de pe faţa interioară în funcţie de
temperatura Ti şi umiditatea relativă φi cu relaţia:
 p
pi = i si
100

- se calculează presiunea parţială de pe faţa exterioară

e p'
'
p = 100ses
es

Unde:
φe - umiditatea relativă medie a aerului exterior în perioada caldă, egală cu 70% iar presiunea
p’ses - se extrage din tabele;
- se alege o scară geometrică pentru temperaturi, presiuni de vapori şi rezistenţa la permeabilitate
la vapori;
- se reprezintă elementul anvelopei la scara rezistenţei la permeabilitate la vapori;

- Cantitatea de apă care se poate evacua în perioada caldă a anului este data de relaţia:
 p, − p p, − p, 
mv = 3600 sc , i + sc ,, es Nv
 (kg/m2)
 Rv Rv 
Unde:
pi - presiunea parţială a vaporilor corespunzatoare temperaturii Ti şi umidităţii relative a aerului
interior φi, în Pa;
p’es - presiunea parţială a vaporilor pe faţa exterioară corespunzatoare temperaturii T’es şi
umidităţii relative a aerului exterior φe, in Pa;
p’sc - presiunea de saturaţie din axa mediană a zonei de condensare, în Pa;
Nv – numarul de ore în care există condiţii de evaporare a umidităţii din zona de condensare în
perioada caldă a anului, calculată cu relaţia:

Nv = 8670 – Nw (ore)

Unde:
Nw - durata de condensare, în ore, extrasă din tabele
R’v - rezistenţa la permeabilitate la vapori a părţii elementului de construcţie cuprinsă între
suprafaţa interioară şi planul ce trece prin axa mediană a zonei de condens, în m/s;
R’’v - rezistenţa la permeabilitate la vapori a părţii elementului de construcţie cuprinsă între planul
ce trece prin axa mediană a zonei de condens şi suprafata exterioară a elementului anvelopei, în
m/s;

87
 Fig. 12. Eliminarea apei din condens în perioada caldă a anului.

Calculul umidităţii relative masice la sfârşitul perioadei de condensare

Creşterea umiditătii relative masice la sfârşitul perioadei de condensare se calculează cu

relaţia:
100  m w
ΔWef = (%)
  dw
Unde:
mw – cantitatea de apă condensată în perioada rece a anului, în kg/m2;
ρ – densitatea aparentă a materialului care s-a umezit prin condensare, în kg/m3;
dw – grosimea stratului de material în care se produce acumulare de apă, în m, care se stabileşte în
funcţie de alcătuirea constructivă a elementului anvelopei, pentru 4 cazuri:
a – elemente omogene;
b – pereţi izolaţi termic spre faţa interioară;
c – pereţi izolaţi termic spre faţa exterioară;
d – acoperişuri şi planşee de pod.

Fig. 13. Grosimea stratului de material care se umezeşte din condens:

a – elemente omogene; b – pereţi izolaţi la faţa interioară; c – pereţi izolaţi la faţa exterioară; d – acoperişuri şi
planşee de pod.

Condiţii tehnice şi niveluri de performanţă

Pentru satisfacerea exigenţei de performanţă privind verificarea lipsei acumulării de apă de la

an la an în structura interioară a elementelor de construcţie şi eliminarea posibilităţii umezirii
excesive a materialelor termoizolante, conform Normativului C 107/6-02, este necesar ca
elementele de construcţie să satisfacă următoarele condiţii tehnice şi niveluri de performanţă:

88
- cantitatea de apă provenită din condensarea vaporilor în masa elementului de construcţie, în
perioada rece a anului (mw), să fie mai mică decât cantitatea de apă care s-ar putea evapora în
perioada caldă a anului (mv):
mw < mv [kg/m2]
- creşterea umidităţii relative masice a materialelor componente ale structurii elementului de
închidere ca urmare a condensării vaporilor de apă (ΔW), să fie mai mică decât valoarea
admisibilă (ΔWadm):
ΔW < ΔWadm [%]
Valorile admisibile ΔWadm sunt indicate în Normativului C 107/6-02, cu observaţia că pentru
materialele instabile la apă sau care se degradează prin putrezire, ca de exemplu materiale organice
netratate fungicid şi hidrofug, nu se admite creşterea umidităţii relative masice, deci se impune
condiţia ΔW = ΔWadm = 0.
În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile de mai sus, sunt necesare măsuri de îmbunătăţire
a alcătuirii structurii elementului de construcţie, ca de exemplu alegerea altor materiale mai
eficiente din punct de vedere al transferului de umiditate, introducerea sau redimensionarea
barierei contra vaporilor de apă etc.

10.3.6. Proiectarea exigenţei de performanţă privind calitatea aerului

În Normativul NP 008-97 privind igiena compoziţiei aerului în spaţii cu diverse destinaţii, se

dau, în funcţie de regimul iarnă-vară :
- concentraţiile admise pentru parametrii care definesc calitatea aerului;
- metode de determinare a concentraţiei substanţelor poluante;
- debitele de ventilare necesare pentru menţinerea calităţii aerului în clădiri.

Determinarea concentraţiei de substanţe poluante

Concentraţiile substanţelor poluante se pot determina prin metode de analiză specifice şi prin
calcule. Normativul NP 008-97 dă relaţii de calcul pentru ipoteza regimului staţionar şi regimului
nestaţionar. Admiţând că, după un anumit timp, suficient de lung, de desfăşurare a schimbului de
aer se instalează regimul staţionar, concentraţia Ci (mg/kg sau mg/m3) de substanţă poluantă din
interiorul unei unităţi funcţionale de aer se determină cu relaţia :

K + D Ce
Ci =  C ad [mg/kg sau mg/m3]
D
Unde:
K – debitul efectiv al surselor de substanţe poluante, în mg/h sau m3/h ;
D – debitul efectiv de aer care se schimbă prin ventilaţie între interior şi exterior;
Ce – concentraţia efectivă de substanţă poluantă din aerul exterior, considerată constantă, în mg/m3
sau mg/kg;
Cad – concentraţia admisibilă de substanţă poluantă în mediul int., în mg/m3 sau mg/kg.
În Anexa nr. 4 din NP 008-97 se dă modul de calcul al surselor de noxe din clădiri pentru CO2
şi vaporii de apă. Celelalte noxe se determină prin analize.

89
10.3.7. Exigenţa de performanţă privind verificarea coeficientului global de izolare termică a
clădirii, în raport cu valoarea normată

Coeficientul global de izolare termică a unei clădiri G, în ansamblu, reprezintă suma pierderilor
de căldură realizate prin transmisie directă prin aria anvelopei clădirii, pentru o diferenţă de
temperatură între interior şi exterior de 1K, raportată la volumul clădirii, la care se adaugă
pierderile de căldură aferente reîmprospătării aerului interior şi cele datorate infiltraţiilor
suplimentare de aer rece.
Coeficientul global de izolare termică se calculează, conform Normativului C 107/1-05, cu
relaţia:  
  L j   j 
 

G=  
+ 0,34  n
V [W/(m3K)]
Unde:
L este coeficientul de cuplaj termic, calculat cu relaţia:

L= A
R [W/K]
m
 – factorul de corecţie a temperaturilor exterioare [-];
V – volumul interior încălzit al clădirii [m3];
R m – rezistenţa termică specifică corectată, medie, pe ansamblul clădirii, a unui element de
construcţie [m2K/W];
A – aria elementului de construcţie [m2], care are rezistenţa termică;
n – viteza de ventilaţie naturală a clădirii, respectiv numărul de schimburi de aer pe oră [h-1].
În concepţia Normativului C 107/1-05 clădirea reprezintă un ansamblu de apartamente, spaţii
de circulaţie şi alte spaţii comune, delimitat de o serie de suprafeţe care alcătuiesc anvelopa clădirii
şi prin care au loc pierderile de căldură.
Ca principiu general, suprafeţele se delimitează prin axele geometrice ale elementelor de
construcţie interioare şi prin feţele interioare ale elementelor de construcţie perimetrale.
Dimensiunile în plan şi pe verticală se obţin, prin decuparea elementelor despărţitoare la faţa
interioară a celor exterioare.
Pe verticală, înălţimea clădirii se consideră de la faţa superioară a pardoselii primului nivel
încălzit, până la intradosul planşeului peste ultimul nivel încălzit.
Ariile suprafeţelor vitrate se obţin considerând dimensiunile nominale ale golurilor respective.
Suprafeţele înclinate se introduc în calcul cu aria calculată pe pantă.
Volumul încălzit se calculează pe baza ariei delimitată în plan orizontal şi a înălţimii.
Aria anvelopei clădirii – A se calculază cu relaţia: A =  Aj şi reprezintă suma tuturor ariilor
elementelor de construcţie perimetrale ale clădirii, prin care au loc pierderile de căldură;
Volumul clădirii – V reprezintă volumul delimitat pe contur de suprafeţele perimetrale care
alcătuiesc anvelopa clădirii ;
Rezistenţele termice corectate, medii pe ansamblul clădirii, ale elementelor de construcţie R ’m se
determină conform prevederilor Normativelor C107/3-05, C107/4-05 şi C107/5-05, cu luarea în
consideraţie a influenţei tuturor punţilor termice asupra rezistenţelor termice unidirecţionale în
câmp curent (R), precum şi a rezistenţelor termice ale tâmplăriei exterioare, luminatoarelor şi
pereţilor exteriori vitraţi, respectându-se condiţia ca :
R’ m  R’ min
90
 Fig. 14. Modul de calcul al lungimilor în plan: Fig. 15. Modul de calcul al inaltimilor.
l – lungimile conturului exterior al încăperilor;
f – dimensiunile nominale ale tâmplăriei
exterioare.

Fig. 16. Stabilirea dimensiunilor anvelopei; a. dimensiuni conform proiectului; b. dimensiuni de calcul.

Factorul de corecţie al temperaturilor exterioare 

T −T
=
i j

T −T
i e

Unde:
Te – temperatura exterioară convenţională de calcul pentru perioada rece anului care se consideră
în conformitate cu harta de zonare a climatică a teritoriului României (dată în Anexa D din
Normativul C107/3 -05);
Ti – temperatura interioară convenţională de calcul pe timpul iernii, care la clădirile de locuit se
consideră temperatura predominantă a încăperilor +200C;
Tj – temperatura în mediul din exteriorul anvelopei care poate fi Te sau Tu ;
Rezistenţa termică medie corectată a anvelopei se poate calcula cu relaţia :
A
 (L  )
R’ m =
j

j j

91
Temperaturi de calcul

Temperaturile exterioare convenţionale de calcul Te se consideră în conformitate cu harta de

zonare climatică a teritoriului României în perioada de iarnă, date în Anexa D din normativul
C107/3-05, evidenţiindu-se 4 zone distincte.
Temperaturile interioare ale încăperilor încălzite Ti se consideră aceleaşi cu temperaturile
utilizate la proiectarea instalaţiilor de încălzire şi sunt date în STAS 1907/2-97.
Dacă încăperile au temperaturi de calcul diferite dar există o temperatură predominantă, în
calcule se consideră aceasta (de ex. la clădiri de locuit Ti se consideră +200C). Dacă nu există o
temperatură predominantă, Ti se calculează ca medie ponderată a tuturor încăperilor încălzite ale
aceluiaşi nivel.
Temperaturile interioare ale spaţiilor neîncălzite Tu (încăperi, rosturi închise, poduri, etaje
tehnice, logii şi balcoane închise) se determină pe baza bilanţului termic, ţinându-se seama şi de
viteza de ventilare a spaţiului neîncălzit.
Relaţia generală de calcul al bilanţului termic:

Tu =
( ) ( )
 T j L j + 0,34V  n T j
 L j + 0,34V  n
Unde:
Lj – coeficienţii de cuplaj termic aferenţi tuturor elementelor de construcţie orizontale şi verticale
care delimitează spaţiul neîncălzit de mediile adiacente;
Tj – temperaturile convenţionale de calcul ale mediilor adiacente (Ti sau Te ) ;
V – volumul interior al spaţiului neîncălzit (m3) ;
n – viteza de ventilare naturală a spaţiului încălzit şi neîncălzit (h-1) – respectiv numărul de
schimburi de aer/oră - care se dau în Normativele C107/1-05, Anexa 1 şi C107/3-05, Tab. IV.
Determinarea coeficientului global normat de izolare termică GN
Coeficientul global normat de izolare termică, GN, este stabilit în funcţie de:
- numărul de niveluri N;
- raportul dintre aria anvelopei şi volumul clădirii A/V.
La clădirile având suprafeţe construite diferite de la nivel la nivel (cu retrageri), precum şi la
cele cu spaţii având alte destinaţii decât locuinţe la unele niveluri sau porţiuni de niveluri, pentru
numărul de niveluri N se va calcula o valoare convenţională, cu relaţia: N =  Ac / Acmax, în care :
- Ac este aria construită a clădirii, măsurată pe conturul exterior al pereţilor de faţadă (exclusiv
logiile şi balcoanele) la fiecare nivel al clădirii (m2);
- Ac max este cea mai mare valoare Ac din clădire.
Verificarea nivelului de izolare termică globală
Nivelul de izolare termică globală se consideră corespunzător dacă se realizează condiţia:

G ≤ GN [W/(m3K)]
10.3.8. Exigenţa de performanţă privind economia de energie
Necesarul anual de căldură utilizată pentru încălzirea clădirilor, în perioada rece, este un
indicator important care reflectă gradul de protecţie termică în ceea ce priveşte economia de
energie şi reprezintă principala caracteristică energetică a clădirilor.

92
 În Normativul C 107/1-05 se prezintă o metodă simplificată pentru determinarea necesarului
anual de căldură pentru încălzire la clădirile de locuit, pe baza coeficienţilor globali de izolare
termică “G”.
Prevederile acestei metode de calcul se aplică atât la clădirile de locuit noi cât şi la clădirile
existente, pentru situaţia de dinainte sau/şi de după modernizarea termotehnică, dar nu se aplică la
următoarele categorii de locuit:
- clădirile proiectate pentru un aport activ de căldură solară;
- clădirile prevăzute cu instalaţii de ventilare acţionate mecanic, cu sau fără recuperarea
căldurii.
Necesarul anual de căldură
Necesarul anual de căldură pentru încălzire, aferent unui m3 de volum interior, se calculează
cu relaţia:
Q = 24  C  N12i  G − (Qi + Qs ) [KWh/m3∙an]
1000
Q – necesarul de căldură pentru un m3 de volum încălzit, în KWh/m3∙an;
G – coeficientul global de izolare termică al clădirii, în W/(m3K), care se determină în conformitate
cu prevederile din Normativul C 107/1-05;
C – coeficient de corecţie [-];
N 12i – numărul anual de grade-zile de calcul, corespunzător localităţii unde este amplasată clădirea,
calculat pentru temperatura interioară medie în perioada de încălzire (θi) şi pentru temperatura
exterioară medie zilnică ce marchează începerea şi oprirea încălzirii (θeo = +12 0C), în K∙zile;
Qi – aportul util de căldură rezultat din locuirea clădirii, aferent unui m3 de volum încălzit, în
KWh/m3∙an;
Qs – aportul util de căldură provenită din radiaţia solară, aferent unui m3 de volum încălzit, în
KWh/m3∙an.
Numărul anual de grade-zile de calcul
Numărul anual de grade-zile de calcul se determină conform standardului SR 4839-97 cu
relaţia:
i
N12 = N1220 − (20 −  i )  D12 [K∙zile]
Unde:
N 20 – numărul anual de grade-zile de calcul pentru θi = +20 C şi pentru θeo = +12 C, în K∙zile,
0 0
12
dat în Tabelul 7.1 din Normativul C 107/1-05;
θi – temperatura interioară medie a clădirii, în 0C;
D12 – durata convenţională a perioadei de încălzire, corespunzătoare temperaturii exterioare care
marchează începerea şi oprirea încălzirii θeo = +12 0C în zile, dat în Tabelul 7.1 din Normativul C
107/1-05.
Temperatura interioară medie a clădirii se calculează ca medie ponderată a temperaturii tuturor
încăperilor cu relaţia:
 
  j  Vuj 
 

i =  
[0C]
 Vuj
Unde: θj şi Vuj reprezintă temperatura, respectiv volumul fiecărei încăperi direct încălzită
(prevăzută cu corpuri de încălzire).

93
Coeficientul de corecţie C
Coeficientul de corecţie C ţine seama de: reducerea temperaturii interioare pe durata nopţii;
variaţia în timp a temperaturii aerului exterior; dotarea instalaţiei interioare de încălzire cu
dispozitive de reglare termostatată a temperaturii interioare; regimul de exploatare a instalaţiei de
încălzire.
Valorile coeficientului de corecţie C se extrag din graficul din Fig. 17, în funcţie de numărul
de grade-zile.
Aportul de căldură internă Qi
Aportul util de căldură rezultată din locuirea clădirii (căldura internă) Qi provine din: fluxul termic
emis de persoanele care locuiesc, muncesc sau staţionează în încăperile clădirii; utilizarea apei
calde pentru spălat, activităţi menajere etc.; prepararea hranei, în principal prin utilizarea
combustibilului gazos; utilizarea energiei electrice pentru diferite activităţi (radio, TV, frigider,
aspirator, maşină de spălat etc.); iluminatul general şi local; funcţionarea ventilatoarelor, a
calculatoarelor, a aparatelor de aer condiţionat etc.
Pentru clădirile de locuit aportul de căldură internă specific se va considera cu valoarea:
Qi = 7 Kwh/(m3∙an).

Fig. 17. Coeficientul de corecţie “C”: 1-instalaţii dotate cu dispozitive de reglare termostatată; 2-instalaţii
fără dispozitive de reglare termostatată; a-punct termic/staţie termică compactă/centrală termică locală-
automatizată; b-punct termic cu reglaj manual; c-centrală termică de cartier, neautomatizată.

Aportul de căldură provenit din radiaţia solară Qs

Se consideră că aportul de căldură al radiaţiei solare Qs se realizează numai prin suprafeţele
vitrate (ferestre şi uşi exterioare, prevăzute cu geamuri), dar nu se ţine seama de aportul de căldură
al radiaţiei solare prin suprafeţele opace. Aportul de căldură utilă specific al radiaţiei solare se
calculează cu relaţia:
A
Qs = 0,40 I Gj  gi 
Fij
[KWh/m3∙an]
ij
V
Qs – cantitatea de căldură datorată radiaţiei solare, recepţionată de clădire pe durata sezonului de
încălzire, pe un m3 de volum încălzit;

94
IGj – radiaţia solară globală disponibilă, corespunzătoare unei orientări cardinale “j”, în
KWh/(m2∙an);
gi – gradul de penetrare a energiei termice prin geamurile “i” ale tâmplăriei exterioare[-];
AFij – aria tâmplăriei exterioare prevăzută cu geamuri clare de tip “i” şi dispusă după orientarea
cardinală “j”, în m2;
V – volumul interior încălzit, direct sau indirect, al clădirii, în m3.

Radiaţia solară globală, directă şi difuză, disponibilă se determină cu relaţia:

I Gj = 24  D12  I Tj
1000
[KWh/m3∙an]
D12 – durata convenţională a perioadei de încălzire a localităţii, corespunzătoare temperaturii
exterioare care marchează începerea şi oprirea încălzirii θeo = +12 0C, în zile, dat în Tabelul 7.1
din Normativul C 107/1-05;
ITj – intensitatea radiaţiei solare totale, cu valori în funcţie de orientarea cardinală “j” şi de
localitate, în W/m2, dată în Tabelul 7.2 din Normativul C 107/1-05.
Gradul de penetrare a energiei solare (gi) prin geamurile clare ale tâmplăriei exterioare se va
considera astfel:
- geamuri duble (2 foi simple sau un geam termoizolant) g = 0,75
- geamuri triple (3 foi simple sau ungeam simplu + un geam termoizolant dublu, sau un geam
termoizolant triplu) g = 0,65
- geam termoizolant dublu, având o suprafaţă tratată cu un strat reflectant al razelor infraroşii
g = 0,50
- idem b, având o suprafaţă tratată cu un strat reflectant al razelor infraroşii
g = 0,45
- geam termoizolant triplu, având două suprafeţe tratate cu straturi reflectante ale razelor
infraroşii g = 0,40
Aria tâmplăriei exterioare prevăzută cu geamuri clare se calculează pe baza dimensiunilor
nominale ale golurilor.
În ceea ce priveşte intensitatea ITj suprafeţele cu o înclinare egală sau mai mare de 300 vor fi
considerate verticale, iar cele cu o înclinare mai mică de 300 – orizontale.
Orientarea “j” este definită de direcţia pe care o are o dreaptă perpendiculară pe suprafaţa
geamului, în cadrul sectoarelor care delimitează, cu o abatere de ± 22,5 0, direcţiile cardinale N,
NE, E, SE, S, SV, V şi NV. În poziţiile limită dintre sectoare se va considera valoarea cea mai
mică dintre cele două valori adiacente ITj.
Pentru fazele preliminare de proiectare şi/sau pentru calcule aproximative sau comparative se
pot considera valorile medii specifice teritoriului României:
- orientare spre S IGS = 420 kWh/m2∙an
- orientare spre SE sau SV IGSE = IGSV = 340 kWh/m2∙an
- orientare spre E sau V IGE = IGV = 210 kWh/m2∙an
- orientare spre NE sau NV IGNE = IGNV = 120 kWh/m2∙an
- orientare spre N IGN = 100 kWh/m2∙an
- suprafeţe orizontale IGO = 360 kWh/m2∙an
Dacă suprafeţele vitrate sunt puternic umbrite, pe tot parcursul zilei sau cea mai mare parte din
zi, indiferent de înclinarea faţă de orizontală şi de orientarea cardinală se va considera IGU = IGN =
100 kWh/m2∙an.

95
Necesarul anual de căldură pentru încălzire, normat
Valorile normate ale necesarului de căldură pe m3 de volum încălzit (QN) se dau în Tabelul
7.3 din Normativul C 107/1-05 şi în Fig. 18, în funcţie de rapotul A/V, A fiind aria anvelopei
clădirii şi V volumul interior încălzit al clădirii.
Se va respecta condiţia obligatorie ca necesarul anual de căldură, să fie mai mic decât necesarul
de căldură normat, astfel: Q ≤ QN1 pentru clădiri care se vor proiecta înainte de 01.01.2011;
Q ≤ QN2 pentru clădiri care se vor proiecta după 01.01.2011
Pentru valori A/V intermediare, valorile QN se pot determina fie prin interpolare, fie cu
relaţiile:
QN1 = 10 + 35 A [KWh/(m3∙an)]
V
QN 2 = 10 + 25 A [KWh/(m3∙an)]
V
cu limitele de valabilitate:
17,0 ≤ QN1 ≤ 48,5; 15,0 ≤ QN2 ≤ 37,5
Dacă se doreşte ca necesarul anual de căldură să fie raportat la metru pătrat de arie utilă, atunci
se folosesc următoarele relaţii de calcul:
Vu = Au ∙ hu = 0,8∙V [m3]
Au = 0,32∙V [m2]
V = 3,125 ∙ Au [m3]
Q = 3,125  Q [KWh/(m2∙an)]
Q N = 3,125  QN [KWh/(m2∙an)]
Au – aria utilă totală a clădirii, egală cu suma ariilor utile ale tuturor apartamentelor, la care se
adaugă ariile tuturor spaţiilor şi circulaţiilor comune (casa scării, holuri de intrare în clădire,
spălătorii, uscătorii etc.), în m2; Vu – volumul util al clădirii, în m3; hu – înălţimea liberă a
încăperilor, care se consideră cu valoarea unică, convenţională hu = 2,50 m; Q – necesarul anual
de căldură aferent unui metru pătrat de arie utilă, în KWh/(m2∙an);
Q N – necesarul anual de căldură, normat, aferent unui metru pătrat de arie utilă, în KWh/(m2∙an).
În prezent, în proiectarea higrotermică, se impune ca şi criteriu de performanţă, consumul
specific de energie necesară încălzirii clădirilor, exprimat în KWh/m3·an sau în KWh/m2·an de
volum încălzit, respectiv de arie utilă sau desfăşurată încălzită.

Fig. 18. Necesarul anual de căldură pentru încălzire normat (QN) la clădirile de locuit noi: 1-clădiri de locuit
proiectate înainte de 01.01.2011 (QN1); 2-clădiri de locuit proiectate după 01.01.2011 (QN2).

96
10.3.9. Exigenţa de performanţă privind reducerea poluării mediului

Criteriul principal de performanţă asociat acestei exigenţe este cantitatea de căldură necesară
pentru încălzirea locuinţelor, a cărei producere prin arderea combustibililor fosili conduce la
evacuarea în atmosferă a numeroase substanţe poluante. Între acestea bioxidul de carbon sau
dioxidul de carbon este considerat ca principala noxă ce produce efectul de seră pe planeta pământ.
Pentru o clădire cu un volum interior încălzit dat, la care se cunoaşte căldura necesară pentru
a încălzi un m3 pe durata unui an, se poate calcula căldura totală Qt necesară încălzirii pe durata
de încălzire dintr-un an cu relaţia:
Qt = Q ∙ V [KWh/an]

Dacă se cunoaşte necesarul anual de căldură determinat ca mai sus, se pot calcula: necesarul
anual de combustibil; emisiile anuale de noxe rezultate la arderea combustibilului respectiv, cum
sunt: CO2, SO2, CO, NO2, etc.
În Normativul C 107/1-05 se dau unele date care ajută la determinarea necesarului anual de
combustibil şi pentru evaluarea emisiei anuale de CO2, emisia anuală de CO2 cea mai redusă fiind
dată de utilizarea combustibilului gazos.

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

97
11. ACUSTICA IN CONSTRUCTII

11.1. Sunetul ca fenomen fizic

- Undele elastice sunt perturbaţii mecanice care se produc în medii elastice care constau în
deplasarea particulelor mediului respectiv de o parte şi de alta a poziţiei de echilibru, creând
astfel stări alternative de compresiune şi dilatare.
- Undele elastice pot să apară sub diverse forme, explicând o serie de fenomene ca: vibraţia
corpurilor, propagarea căldurii prin conductivitate termică, mişcările seismice, curentul
alternativ etc.
- Undele acustice reprezintă o formă particulară a undelor elastice, respectiv sunt undele elastice
pe un anumit domeniu (interval) de frecvenţe, numit domeniul audibil, cuprins între 16 şi
16.000 Hz.

11.2. Sunetul ca fenomen fiziologic

- Urechea omenească are capacitatea de a percepe, sub formă de sunete, undele acustice
caracterizate prin anumite frecvenţe şi anumite valori ale presiunii sau intensităţii acustice,
care delimitează domeniul de audibilitate.
- Pentru un ascultător otologic normal, domeniul de audibilitate este cuprins între frecvenţele de
16 şi 16.000 Hz (pentru frecvenţe mai mici de 16 Hz avem infrasunete, iar pentru frecvenţe
mai mari de 16.000 Hz avem ultrasunete), respectiv între pragul de audibilitate şi pragul
senzaţiei dureroase (Fig. 1).
- Pentru frecvenţa de 1.000 Hz pragul de audibilitate se caracterizează prin presiunea acustică
minimă audibilă (pentru a avea loc senzaţia auditivă), care este po = 2×10-4 bari = 2×10-5 N/m2
(pentru comparaţie se menţionează că presiunea atmosferică normală este de
106 μbari = 105 N/m2), respectiv prin intensitatea acustică Io = 10-12 W/m2, iar pragul senzaţiei
dureroase prin Pmax= 2×102 bari, respectiv prin Io = 1 W/m2.

Fig. 1. Domeniul de audibilitate si curbe de egal nivel de tarie

1. pragul de audibilitate, 2. pragul senzatiei dureroase

Dacă se consideră punctele A, B şi C (figura 1) pentru frecvenţele de 50, 100 şi 1.000 Hz, se
constată că pentru toate avem L = 20 dB, însă punctul A este în domeniul infrasunetelor, punctul
B pe pragul de audibilitate şi numai în punctul C avem, într-adevăr, L = 20 dB.
Din punct de vedere fiziologic sunetele se caracterizează prin înălţime, tărie (intensitate) şi timbru.

98
11.3. Cerinţa esenţiala „Protecţia împotriva zgomotului”
Zgomotele şi sunetele se produc atât în exteriorul clădirilor cât şi în interiorul acestora. Ele se
propagă pe două căi:
- sub formă de energie sonoră transmisă prin conducţie aeriană (zgomote aeriene);
- sub formă de energie sonoră transmisă prin conducţie solidă (zgomote structurale, de impact).
11.3.1. Protecţia împotriva zgomotului aerian

- Pentru estimarea capacităţii de izolare la zgomot aerian a elementelor de construcţie se

utilizează indicele de izolare la zgomot aerian, Rw, care este valoarea în dB a curbei de referinţă
la 500 Hz, după deplasarea acesteia faţă de curba valorilor spectrului măsurate în laborator ale
indicelui de atenuare acustică R, conform SR EN ISO 717-1.
- Indicele de izolare la zgomot aerian „in situ”, R’w – este definit în acelaşi mod ca Rw pentru
un element de construcţie, dar valorile sunt măsurate „in situ”, situaţie în care intervin
transmisiile colaterale de zgomot.
- Condiţia de respectare a protecţiei împotriva zgomotului aerian este:
Rw,ef  Rw,nec [dB]
R w, ef – indicele de evaluare a izolării la zgomot aerian, efectiv, pentru elementul de construcţie,
calculat conform SR EN ISO 717 – 1;
R w, nec – indicele de evaluare a izolării la zgomot aerian, necesar, pentru elementul de construcţie.
- Valorile minime necesare sunt prevăzute în C 125/3-2013 pentru diferite tipuri de clădiri.
• Determinarea curbei indicelui de atenuare „Ri(f)” pentru elemente de închidere omogene,
într-un strat (C125/2013)
Curba indicilor de atenuare acustică „Ri(f)” se construieşte astfel:
- se stabileşte masa pe unitatea de suprafaţă a elementului de construcţie „m”, în kg/m2;
- se determină domeniul de frecvenţe al palierului zonei de coincidenţă (f B - fC) şi valoarea
indicelui de atenuare în zona de coincidenţă „RB = RC”, în funcţie de materialul din care este
alcătuit elementul de construcţie;
Tab. 1. Valorile zonei de coincidenţă şi a reducţiei sonore la limita acesteia
Materialul RB=RC fB fC
dB Hz Hz
Beton simplu, 38 19000 85000
beton armat m m
Zidărie de 37 17000 77000
cărămidă m m
Beton celular 29 6700 43000
autoclavizat m m
Ipsos 25 5000 38000
m m
Sticlă 27 5300 53000
m m
Produse lemnoase 19 2100 13600
m m

99
- se construieşte curba „Ri(f)”, fără a se ţine seama de aportul căilor colaterale de transmisie a
sunetului, astfel:
1. în zona de coincidenţă se trasează un segment de dreaptă (B-C) orizontal, cu ordonata RB=RC;
2. de la frecvenţa „fB”, spre originea axelor, se trasează un segment de dreaptă descendent, cu
panta de 6dB/octavă, până în dreptul frecvenţei de 100 Hz; punctul obţinut, la intersecţia cu
ordonata, se notează cu A;
3. de la frecvenţa „fC” până la frecvenţa „2fC”, deci pe interval de o octavă, se trasează un segment
de dreaptă ascendent cu panta de 10dB/octavă; se obţine astfel segmentul (C-D);
4. de la frecvenţa „2fC” până în dreptul frecvenţei de 3150 Hz, se trasează un segment de dreaptă
ascendent cu panta de 6dB/octavă; segmentul obţinut se notează cu (D-E).
- se introduce efectul transmisiei zgomotului prin căi colaterale, deplasându-se curba „Ri(f)”
construită, cu valoarea:
 Zm 
R a = −20 lg  + 1 [dB]
Z 
 m ,med 
Zm – impedanţa mecanică corespunzătoare elementului de construcţie considerat, în daN·s/m3;
Zm, med – impendanţa mecanică medie a elementelor de construcţie adiacente care delimitează
spaţiul de recepţie al elementului considerat, în daN·s/m3.
Zm Zm mP
Raportul „ ” poate fi determinat, aproximativ, cu relaţia: =
Z m ,med Z m,med  m i'  l i
m – masa pe unitatea de suprafaţă a elementului de construcţie considerat, în kg/m2;
P – perimetrul elementului de construcţie considerat, în m;
mi – masa pe unitatea de suprafaţă a elementului de construcţie adiacent „i”, în kg/m2;
li – lungimea laturii de contact a elem. de construcţie adiacent „i” cu elementul considerat, în m.
R [dB]
100
95
90
85
80
75
70
65
60
55
50 E
t.
/oc
 Ra

45
6dB E'
40 D
ct.
/o

35
dB

b
D'
10

30 t.B C a
/oc
25 6dB
A B' C'
20 A'
15
10
5
f
0
25
31,5
40
50
63
80
100
125
160
200
250
315
400
500
630
800
1000
1250
1600
2000
2500
3150

[Hz]
100
 Curba Ri(f), la care s-a ţinut cont de transmisiile zgomotului pe căi colaterale va permite prin
compararea cu curba etalon a indicilor de atenuare sonoră, stabilirea indicelui de evaluare a izolării
la zgomot aerian al elementului studiat, cu metodologia prevazuta in SR EN ISO 717 – 1.
Pentru a evalua rezultatele măsurătorilor, în benzi de o treime de octavă (sau în benzi de o
octavă), se deplasează curba de referinţă în trepte de 1 dB faţă de curba măsurată, până când suma
abaterilor defavorabile este cea mai mare, dar nu mai mare de 32,0 dB (la măsurarea în 16 treimi
de octavă) sau 10,0 dB (la măsurarea în 5 benzi de o octavă).
Abaterea este considerată defavorabilă, la o anumită frecvenţă, în cazul în care rezultatul
măsurării este mai mic decât valoarea de referinţă. Se iau în considerare numai abaterile
defavorabile.
Valoarea în dB, a curbei de referinţă la 500 Hz, după deplasare conform acestei proceduri este
Rw, R’w, Dn,w, DnT,w etc.

11.3.2. Protecţia împotriva zgomotului de impact

- Izolarea spaţiilor protejate împotriva zgomotului de impact produs prin acţiuni de şoc pe
pardoseală trebuie să fie realizată nu numai faţă de spaţiile suprapuse direct, ci şi faţă de spaţiile
alăturate.
- Astfel, se recomandă ca măsurile de izolare să cuprindă întreg nivelul suprapus.
- Nivelul zgomotului de impact standardizat Ln este nivelul presiunii acustice măsurate în spaţiul
de recepţie sub planşeul supus la încercare (lovit de un ciocan standardizat).
- Indicele de izolare la zgomot de impact normalizat Ln,w reprezintă valoarea în dB a curbei de
referinţă la 500 Hz, după deplasarea acesteia faţă de curba valorilor nivelului zgomotului de
impact normalizat Ln, conform SR EN ISO 717-2.
- Indicele de izolare la zgomot de impact normalizat „in situ”, L’n,w este determinat în acelaşi
mod ca şi Ln,w , dar „in situ” este influenţat şi de transmisiile colaterale de zgomot.
- Condiţia de respectare a protecţiei împotriva zgomotului de impact este:
Ln,w,ef  Ln,w,nec [dB]

L n,w,ef – indicele de izolare la zgomot de impact, normalizat, al planşeului brut cu pardoseală,

efectiv,determinat conform SR ISO 717 – 2.
L n,w,nec – indicele de izolare la zgomot de impact, normalizat, al planşeului brut cu pardoseală,
necesar.

• Calculul indicelui de îmbunătăţire a izolării la zgomot de impact „ΔLw”, corespunzător

unei pardoseli pe dală flotantă (C125/2013)

Indicele de îmbunătăţire a izolării la zgomot de impact „ΔLw”, corespunzător unei pardoseli

pe dală flotantă, se calculează astfel:

- se adoptă un planşeu de referinţă (planşeu de beton armat de 12 cm grosime), pentru care se

cunosc valorile nivelului normalizat al zgomotului de impact „Ln,r,o” (tabelul 4) şi indicele de
izolare la zgomot de impact, Ln,r,o,w = 78 dB.
Tab. 2.
Frecvenţa 100 125 160 200 250 315 400 500 630 800 1000 1250 1600 2000 2500 3150
(Hz)
Ln,r,o (dB) 67 67,5 68 68,5 69 69,5 70 70,5 71 71,5 72 72 72 72 72 72

101
 Ln [dB]

a
75
70
65
60
55
50
b
45
40
35
30
25
20
15
10
5
f
0
100
125
160
200
250
315
400
500
630
800
1000
1250
1600
2000
2500
3150

[Hz]

- se alege un anumit strat elastic, de grosime h, caracterizat prin rigiditate dinamică specifică k,
în MN/m3, conform tabelului de mai jos:
Tab. 3. Valorile rigidităţii dinamice pentru diferite materiale elastice
Nr. Denumirea materialului Grosimea stratului Rigiditatea dinamică specifică
crt. (mm) k (MN/m3)
1 Plăci din polistiren celular 10 15
ecruisat
2 Plăci poroase din vată minerală 20 20
(ρ ≈ 100 kg/m3)
3 Membrane din cauciuc sintetic 8...10
liat cu răşină poliuretanică ρ = 54
720 kg/m3 58
ρ = 800 kg/m3

- se determină frecvenţa proprie a sistemului dinamic alcătuit din dală pe strat elastic, cu relaţia:
k
f 0 = 160 [Hz]
m

Unde:
k – rigiditatea dinamică specifică corespunzătoare stratului elastic, în MN/m3;
m – masa pe unitatea de suprafaţă corespunzătoare dalei şi stratului de uzură al pardoselii, în kg/m2.

102
- se construieşte curba nivelurilor normalizate Ln(f), corespunzătoare complexului constructiv
format din planşeu de referinţă + pardoseală pe dală flotantă, astfel:
1. pentru frecvenţe inferioare frecvenţei f0, curba Ln(f) este identică cu curba Ln,r,o,
corespunzătoare planşeului de referinţă;
2. pentru frecvenţe superioare frecvenţei f0, curba Ln(f) se compune din două segmente de
dreaptă:
– primul segment, descendent, cu panta de 10dB/octavă, până în dreptul frecvenţei 4f0;
– al doilea segment, descendent, cu panta de 8dB/octavă, până în dreptul frecvenţei de 3150 Hz.
Ln [dB]
100
95
90
85
80
75
72
70
67
65
60
10
55 dB
/o
50 ct.

45
40
35 8d
B/
30
oc
t.
25
20
15
10
2 octave
5
f 0 4f 0
f
0
25

800
31,5
40
50
63
80
100
125
160
200
250
315
400
500
630

1000
1250
1600
2000
2500
3150

[Hz]

- se determină indicele de izolare la zgomot de impact Ln,r,w, corespunzător complexului

constructiv format din planşeu de referinţă + pardoseală pe dală flotantă. Metodologia de
determinare este cea prezentată în SR EN ISO 717-2 şi constă în compararea curbei Ln(f) cu
curba etalon a nivelurilor normalizate ale zgomotului de impact;
- pentru a evalua rezultatele măsurătorilor, în benzi de o treime de octavă (sau în benzi de o
octavă), se deplasează curba de referinţă în trepte de 1 dB faţă de curba măsurată, până când
suma abaterilor defavorabile este cea mai mare, dar nu mai mare de 32,0 dB (la măsurarea în
16 treimi de octavă) sau 10,0 dB (la măsurarea în 5 benzi de o octavă).
- abaterea este considerată defavorabilă, la o anumită frecvenţă, în cazul în care rezultatul
măsurării depăşeşte valoarea de referinţă.
- se iau în considerare numai abaterile defavorabile.
- valoarea în dB, a curbei de referinţă la 500 Hz, după deplasare conform acestei proceduri este
Ln,w, L’n,w, respectiv L’nT,w,.

103
- se calculează indicele de îmbunătăţire a izolării la zgomot de impact ΔLw corespunzător
pardoselii pe dală flotantă, cu relaţia:

L w = L n ,r ,o,w − L n ,r ,w = 78dB − L n ,r ,w [dB]

11.4. Sali de auditie publica

La proiectarea sălilor de audiţie publică se au în vedere două grupe mari de parametri şi anume:
- Parametrii acustici, utilizaţi în proiectarea sălilor de audiţie publică, respectiv la alegerea
volumului, formei, tratamentelor acustice şi structurii elementelor delimitatoare ale sălii:
• volumul specific pe auditor;
• coeficienţii de uniformitate;
• durata de reverberaţie;
• indicii de izolare a elementelor de construcţie delimitatoare.

- Parametrii acustici de verificare, care exprimă calitatea audiţiei în sală sau într-o zonă din
aceasta:
• procentul de articulaţie (gradul de inteligibilitate);
• indicele de difuzitate direcţională;
• durata de reverberaţie;
• nivelul zgomotului perturbator provenit de la instalaţii tehnice şi surse exterioare sălii ;
• indicele de claritate „C”;
• indicele de balans (echilibru) „B” între grupe de surse sonore.

Durata de reverberaţie este cel mai răspândit criteriu de apreciere acustică a sălilor de audiţie,
determinată cu următoarea relaţie (relaţia lui Sabine) :
unde:
0,163V
T=
A
A =   i  S i +  ai
V – volumul încăperii, în m3;
A – aria de absorbţie echivalentă, în m2 a suprafeţelor interioare Si ale încăperii (pereţi, plafon,
pardoseală) cu coeficienţii de absorbţie αi;
ai – aria de absorbţie unitară a unei persoane sau a unui obiect.

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. C 125-2013, Normativ privind acustica în construcții și zone urbane.
3. SR EN ISO 717-1 Acustica – Evaluarea izolarii acustice a cladirilor si a elementelor de constructii.
Partea 1: Izolarea la zgomot aerian (Acoustics – Rating of sound insulation in buildings and of
building elements. Part 1: Airborne sound insulation).
4. SR EN ISO 717-2 Acustica – Evaluarea izolarii acustice a cladirilor si a elementelor de constructii.
Partea 2: Izolarea la zgomot de impact (Acoustics – Rating of sound insulation in buildings and of
building elements. Part 2: Impact sound insulation).

104
12. ILUMINATUL NATURAL ÎN CLĂDIRI

12.1. Noţiuni generale

Iluminarea naturală este caracterizată de coeficientul iluminării naturale, care reprezintă

raportul dintre suprafeţele de cer văzute prin golurile de lumină, din punctul dat şi întreaga
suprafaţă de cer, ambele proiectate pe un plan orizontal.
Iluminarea naturală poate fi de sus (prin luminatoare sau goluri în acoperiş), laterală (prin
ferestre în pereţi exteriori) sau combinată.
Raportul dintre valorile minime şi maxime ale coeficientului de iluminare naturală între
limitele zonei de lucru concretizează uniformitatea iluminatului natural.
Planul de lucru convenţional de calcul este orizontal, situat la 0,85-1,00 m de la pardoseală
(la holuri, grupuri sanitare, săli de sport, grădiniţe, unele clădiri agrozootehnice, scări, coridoare
etc., planul de lucru convenţional de calcul se consideră chiar pardoseala).
Iluminarea naturală va conduce la o iluminare minimă (în punctul cel mai îndepărtat de
golurile de lumină), o iluminare medie (a punctelor situate pe planul de lucru) şi o iluminare
maximă (în punctele de lângă ferestre, care vor fi luate în considerare numai în încăperi unde se
desfăşoară activităţi de mare precizie).
Iluminarea naturală directă trebuie să fie asigurată în toate încăperile. Se admite iluminarea
indirectă sau artificială în vestibuluri, holuri, coridoare, cămări, grupuri sanitare şi la anumite
încăperi cu destinaţie specială (săli de spectacole, depozite etc.).
Iluminatul natural trebuie corelat cu fenomenul însoririi şi cu cel al pierderilor de căldură,
deoarece mărirea suprafeţelor ferestrelor în mod exagerat poate conduce la supraîncălzirea aerului
interior, afectarea vederii utilizatorilor în anotimpul cald etc., repectiv temperaturi interioare
scăzute, inconfort termic în anotimpul rece, consum exagerat de combustibil pentru încălzire etc.
Orientarea corespunzătoare a clădirilor în funcţie de destinaţia încăperilor şi alegerea
dimensiunilor optime ale ferestrelor, precum şi prevederea obloanelor, jaluzelelor etc., pot înlătura
aceste neajunsuri.
Lumina poate fi:
− Reflectată (atunci când raza de lumină se loveşte de o suprafaţă lucioasă sau asemănătoare cu
o oglindă, iar unghiul dintre rază şi normala - verticală este egal cu cel dintre normală şi raza
reflectată);
− Transmisă (pe parcurs o parte din lumină este absorbită de un filtru transparent sau translucid);
− Refractată (atunci cand raza de lumină trece prin două materiale transparente cu densitate
diferită şi i se schimbă direcţia - ex: pentru aer dacă unghiul incident este de 45° faţă de
verticală în apă va fi deviat la 32° faţă de verticală);
− Difractată (undele de lumină „se îndoaie”, îşi schimbă direcţia atunci când trec pe lângă
marginea unei mici deschideri, fante).

Factorii care determină iluminarea naturală din punct de vedere arhitectural sunt:

− orientarea clădirii faţă de punctele cardinale;

− concepţia spaţial – volumetrică;
− mărimea, poziţia şi caracteristicile ferestrelor;
− raportul dintre aria ferestrelor şi aria pardoselii încăperilor în funcţie de destinaţia
acestora/funcţiuni;

105
− efectele de reflexie;
− distribuţia luminii – controlată prin planul urbanistic (regimul de înălţime al clădirii stabilit în
funcţie de unghiul de cer şi lăţimea străzii) sau prin dimensionarea ferestrelor (pentru evitarea
contrastului şi a fenomenului de orbire);
− finisajul suprafeţelor interioare (pereţi, pardoseală, tavan).

12.2. Optimizarea iluminării naturale a spaţiilor interioare

Se poate realiza prin:

− configurarea spaţial – volumetrică şi strategia de proiectare privind controlul luminii care
pătrunde în interiorul spaţiilor (luminatoare, geometria ferestrelor, sisteme de redirecţionare a
luminii, diferite tipuri de atriu, curţi interioare);
− utilizarea dispozitivelor de umbrire cum sunt copertinele amplasate pe faţada orientată spre
Sud, utilizarea lamelelor verticale reglabile spre Est şi Vest şi/sau utilizarea vegetaţiei care
permite luminii naturale să pătrundă în interiorul spaţiilor având şi efect în reducerea strălucirii
şi a supraîncălzirii;
− utilizarea sistemelor integrate tâmplăriei sau montate pe tavanul încăperii, de deflectare a
luminii/tavane relectorizante – în scopul de a permite luminii naturale să pătrundă în adâncimea
spaţiului încăperii (însoţită de un studiu necesar pentru evitarea strălucirii sau contrastului
excesiv);
− selectarea geamurilor în funcţie de factorul de transmisie luminoasă;
− utilizarea senzorilor pentru controlul iluminatului electric în funcţie de starea vremii, deci în
funcţie de cantitatea de lumină care pătrunde, în interiorul spaţiilor, în timpul zilei;
− alte strategii şi tehnologii utilizate în sporirea luminării naturale a spaţiilor interioare.

12.3. Tehnologii contemporane pentru controlul iluminatului natural

− tuburile de lumină – dispozitive care captează, transmit lumina naturală printr-un sistem de
suprafeţe reflectante şi o distribuie uniform printr-un difuzor microprismatic în spaţiile
interioare care nu beneficiază de suprafeţe vitrate;
− sistem de captare cu heliostat cu oglindă – sistem de reflexii pentru transmiterea luminii în
zonele de interes;
− elemente optice holografice – elemente incluse în anvelopa clădirii, care realizează controlul
energiei solare, prin redirecţionarea radiaţiei solare directe şi indirecte;
− ferestre inteligente cu peliculă de cristale de polimeri pentru controlul reflectanţei geamului
prin intermediul unui dispozitiv de monitorizare şi autoreglare integrat în panoul de sticlă;
− geamuri electrocromice cu transmisie variabilă a luminii;
− sisteme de control al luminii naturale, necesare datorită caracterului variabil al acesteia şi un
sistem de control al luminii artificiale suplimentare necesare în fiecare moment;
− instrumente de proiectare asistată a iluminatului natural, utilizabile în faza iniţială a proiectelor
pentru dimensionarea optimă a ferestrelor, astfel încât să se obţină o performanţă energetică
şi ambientală superioară.

Bibliografie:
1. Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela MOGA,
Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-Napoca.
2. Standarde, normative, reglementări tehnice specifice.

106
13. ACŢIUNI ÎN CONSTRUCŢII

13.1. Definirea actiunilor

Prin acţiune se înţelege orice cauză capabilă de a genera stări de solicitare mecanică într-o
construcţie.
Acţiunile se pot exercita direct asupra elementelor structurale (greutatea proprie a elementelor
de construcţie, a mobilierului, a utilajelor, acţiunea vântului etc.), sau indirect sub forma unor
deplasări sau deformaţii impuse (deplasări de reazeme, deformaţii date de variaţiile termice sau
deplasări dinamice ale terenului în cazul cutremurelor de pământ, alunecărilor de teren, incendiilor,
exploziilor).
Cauzele cu acţiune directă asupra elementelor de construcţie şi acţiunile seismice etc.
reprezintă încărcări ce pot fi reprezentate sub formă de forţe (distribuite după anumite legi sau
concentrate) şi momente.
Deplasările de reazeme şi fundaţii, precum şi cele cauzate de variaţiile de temperatură nu sunt
acţiuni sub formă de forţe sau momente, însă ele generează stări de solicitare mecanică în
construcţii întocmai ca şi acţiunile directe.

13.2. Eforturi, solicitari mecanice si deformatii

Eforturile sunt forţe sau momente care apar în elementele de construcţie. Acţiunile sunt cauze,
iar eforturile sunt efecte ale acestor cauze.
Eforturile pot fi axiale (întindere sau compresiune), forţe tăietoare, momente încovoietoare şi
momente de torsiune.
Fiecare efort se caracterizează prin stările de solicitare mecanică pe care le produc, astfel:

- întinderea axială produce solicitarea de întindere;

- compresiunea axială produce solicitarea de compresiune;
- forţa tăietoare produce solicitarea de forfecare;
- momentul încovoietor produce solicitarea de încovoiere;
- momentul de torsiune produce solicitarea de torsiune (răsucire).

În general, ca efect al acţiunilor, în elementele structurale se produc solicitări compuse

(întindere cu încovoiere, încovoiere cu forfecare, compresiune cu încovoiere sau compresiune
excentrică etc.).
Eforturile dintr-un element de construcţie pot fi acţiuni pentru alt element. Astfel, eforturile
de la baza unui stâlp sunt acţiuni pentru fundaţia stâlpului respectiv.
Eforturile din elemente (forţe sau momente) acţionează pe întreaga secţiune a elementului,
fapt pentru care se mai numesc şi eforturi secţionale, pentru a le deosebi de eforturile unitare
(sau tensiuni), care sunt eforturi care acţionează pe unitatea de suprafaţă a secţiunii.
Eforturile unitare pot fi: normale (σ) şi tangenţiale (τ).
Eforturile unitare normale sunt produse de solicitări axiale (întindere, compresiune) şi de
încovoiere, iar eforturile unitare tangenţiale sunt produse de forfecare şi torsiune.
Mărimea eforturilor unitare depinde de mărimea eforturilor secţionale şi de caracteristicile
secţiunii transversale (mărime şi formă).

107
Programul eurocodurilor pentru structuri cuprinde:

• EN 1990 EUROCOD : Bazele proiectarii structurilor

• EN 1991 EUROCOD 1: Actiuni asupra structurilor
• EN 1992 EUROCOD 2: Proiectarea structurilor din beton
• EN 1993 EUROCOD 3: Proiectarea structurilor din metal
• EN 1994 EUROCOD 4: Proiectarea structurilor mixte din metal si beton
• EN 1995 EUROCOD 5: Proiectarea structurilor din lemn
• EN 1996 EUROCOD 6: Proiectarea structurilor din zidarie
• EN 1997 EUROCOD 7: Proiectarea geotehnica
• EN 1998 EUROCOD 8: Proiectarea structurilor pentru rezistenta seismica
• EN 1999 EUROCOD 9: Proiectarea structurilor din aluminiu

Lista standardelor şi normativelor europene privind evaluarea acţiunilor în construcţii adoptate

ca standarde nationale

• SR EN 1990:2004 Eurocod: Bazele proiectarii structurilor

• SR EN 1990/A1:2004
• SR EN 1990/NA:2004
• SR EN 1991-1-1:2004
• SR EN 1991-1-1/NA:2006
• SR EN 1991-1-2:2004
• SR EN 1991-1-2/NA:2006
• SR EN 1991-1- 3:2005
• SR EN 1991-1- 3/NA:2006
• SR EN 1991-1- 4:2006
• SR EN 1991-1-1-5:2004
• SR EN 1991-1- 6:2005
• SR EN 1991-1- 7:2007
• SR EN 1991-3:2007
Eurocod: Bazele proiectarii structurilor
Eurocod: Bazele proiectarii structurilor. Anexa nationala
Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor. Partea 1-1: Actiuni
generale. Greutati specifice, greutati proprii, incarcari utile
pentru cladiri
Eurocod 1: Acţiuni asupra structurilor. Partea 1-1: Actiuni
generale. Greutati specifice, greutati proprii, incarcari din
exploatare pentru constructii. Anexa nationala
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-2: Actiuni
generale. Actiuni asupra structurilor expuse la foc
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-2: Actiuni
generale. Actiuni asupra structurilor expuse la foc. Anexa
nationala
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-3: Actiuni
generale. Incarcari date de zapada
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-3: Actiuni
generale. Incarcari date de zapada. Anexa nationala
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-4: Actiuni
generale. Actiuni ale vantului
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-5: Actiuni
generale. Actiuni termice
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-6: Actiuni
generale. Actiuni pe durata executiei
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 1-7: Actiuni
generale. Actiuni accidentale
Eurocod 1: Actiuni asupra structurilor. Partea 3: Actiuni
induse de macarale si utilaje

108
13.3. Clasificarea acţiunilor

 Orice acţiune este descrisă de un model, mărimea acesteia fiind reprezentată în majoritatea
cazurilor de un scalar care poate avea diferite valori orientative.
 Acţiunile se pot clasifica după mai multe criterii (de exemplu după cauză, intensitate, durată
de acţiune etc.).
 După variaţia lor în timp acţiunile pot fi clasificate astfel:

a) Acţiunile permanente (G) se aplică în mod continuu cu o intensitate practic constantă în raport
cu timpul pe întreaga durată de existenţă a unei construcţii. De exemplu: acţiuni directe precum
greutatea proprie a structurilor, a echipamentelor fixate pe construcţii şi acţiuni indirecte datorate
contracţiei betonului, tasărilor diferenţiate şi pretensionarea;
b) Acţiunile variabile (Q) au o variaţie în timp care nu este monotonă si nici neglijabilă a
parametrilor care caracterizează acţiunea. De exemplu: acţiuni utile de pe planşee, grinzi şi
acoperişurile clădirilor, acţiunea vântului sau încărcări din zăpadă;
c) Acţiunile accidentale (A) sunt acţiunile de durată scurtă dar de intensitate semnificativă, care se
exercită cu probabilitate redusă asupra structurii in timpul duratei sale de viaţă proiectate. De
exemplu: impactul vehiculelor şi zăpada (doar în cazul aglomerărilor excepţionale de zăpadă pe
acoperiş).
d) Acţiune seismică (AE) acţiune asupra structurii datorată mişcării terenului provocată de
cutremure.

Acţiunile mai sunt sunt clasificate şi după următoarele criterii:

− după natura răspunsului structural, în acţiuni statice (nu provoacă forţe de inerţie pe
structură şi elementele sale structurale) şi dinamice (provoacă forţe de inerţie semnificative
pe structură şi elementele sale structurale);
− după origine, în acţiuni directe şi acţiuni indirecte;
− după variaţia spaţială a acestora, ca fixe sau libere.

Valoarea caracteristică Fk a unei acţiuni este denumită şi valoarea sa reprezentativă.

Valoarea de proiectare Fd a unei acţiuni F poate fi exprimată în termeni generali astfel:

Fd =  f  Frep
cu
Frep = ΨFk
unde:

Fk este valoarea caracteristică a acţiunii;

Frep este o valoare reprezentativă a acţiunii;
γf – coeficient parţial de siguranţă pentru acţiune ce ţine seama de posibilitatea unor abateri
nefavorabile şi nealeatoare ale valorii acţiunii de la valoarea sa caracteristică;
Ψ este, după caz, Ψ0 sau Ψ1 sau Ψ2, în care:
Ψ0 Factor pentru valoarea de grupare a unei acţiuni variabile;
Ψ1 Factor pentru valoarea frecventă a unei acţiuni variabile;
Ψ2 Factor pentru valoarea cvasipermanentă a unei acţiuni variabile.

109
13.4. Evaluarea actiunilor

Încărcări permanente

Greutatea proprie totală a structurii şi a elementelor nestructurale se consideră în calcul, în

combinatii de acţiuni, ca o singură acţiune, calculată pe baza dimensiunilor nominale şi a valorilor
caracteristice ale greutăţilor specifice, precum şi greutatea elementelor fixe din exploatare cât şi
greutatea pămantului şi umpluturilor. Elementele fixe din exploatare includ echipamente de
instalaţii şi tehnologice (ascensoare, scări rulante etc.).
Valorile caracteristice ale greutăţii proprii, dimensiunilor şi greutăţii specifice se determină
conform EN 1990, 4.1.2.

Încărcări utile

Încărcările utile pe clădiri sunt cele care rezultă din exploatare şi includ: utilizarea normală de
către persoane; mobilier şi obiecte deplasabile (pereţi despărţitori nepermanenţi etc.); vehicule;
evenimente anticipate rare (concentrări de persoane sau mobilier etc).
Încărcările utile sunt modelate ca încărcări uniform distribuite, încărcări liniare sau concentrate
sau grupări ale acestor încărcări.
Pentru determinarea încărcărilor utile planşeele şi acoperişurile sunt divizate în categorii după
utilizarea lor. Nu se includ echipamentele grele.
Valorile caracteristice ale încărcărilor utile sunt diferenţiate pe zone rezidenţiale, sociale,
comerciale, administrative. În Anexa A din SR EN 1991-1-1:2004 se dau valori ale greutăţilor
specifice nominale ale materialelor şi produselor depozitate. În Anexa naţională SR EN 1991-1-
1/NA:2006 se prezintă prevederi specifice Romaniei privind greutăţi specifice, greutăţi proprii,
încărcări din exploatare pentru construcţii.
Categoriile zonelor de încărcare, stabilite în tabelul NA.6.1 din SR EN 1991-1-
1:2004/NA:2006, trebuie proiectate utilizându-se valorile caracteristice qk (încărcări uniform
distribuite) şi Qk (încărcări concentrate), indicate în tabelul NA.6.2 pentru încărcări din exploatare
pe planşee, balcoane şi scări de construcţii (categoria A, B, C şi D), în tabelul NA.6.8 pentru
încărcări din exploatare pentru garaje şi spaţii destinate traficului de vehicule (categoria F şi G) şi
în tabelul NA.6.10 pentru încărcări din exploatare pentru acoperişurile din categoria H.
Greutatea proprie a pereţilor despărţitori mobili poate fi luată în considerare ca o încărcare
uniform distribuită qk, care se adaugă încărcărilor utile obţinute din tabelul NA.6.2. Această
încărcare uniform distribuită depinde de greutatea proprie a peretelui despărţitor după cum
urmează:
− pentru pereţi despărţitori mobili cu greutatea proprie ≤ 1,0 kN/m din lungimea peretelui:
qk=0,5 kN/m2;
− pentru pereţi despărţitori mobili cu greutatea proprie ≤ 2,0 kN/m din lungimea peretelui:
qk=0,8 kN/m2;
− pentru pereţi despărţitori mobili cu greutatea proprie ≤ 3,0 kN/m din lungimea peretelui:
qk=1,2 kN/m2.
Pereţii despărţitori mai grei se iau în considerare în proiectare ţinându-se seama de:
− amplasament şi direcţia distribuţiei;
− forma structurală a pereţilor.
La acoperişuri încărcările utile şi încărcările din zăpadă sau din vânt nu se aplică simultan.

110
 Încărcările utile se pot micşora în calcule, în următoarele moduri:
− cu coeficientul de reducere a încărcării αA pentru planşee şi acoperişuri, în funcţie de
suprafaţa A aferentă grinzii principale;
− cu coeficientul de reducere a încărcării αn pentru stâlpi şi pereţi, în funcţie de numărul n de
planşee considerate deasupra secţiunii care se calculează, iar n nu include planşeele de
acoperiş încărcate cu zăpadă şi planşeele etajelor tehnice.
Reducerea încărcării din exploatare cu coeficienţii αn este permisă şi la nivelul fundaţiilor.
− Coeficienţii αA şi αn nu sunt consideraţi în calcul în mod simultan.

Evaluarea încărcării din greutatea zăpezii (CR 1-1-3/2012)

Codul cuprinde principiile, regulile de aplicare şi datele de bază necesare pentru stabilirea
încărcărilor din zăpadă, armonizate cu standardul SR EN 1991-1-3, cu luarea în considerare a
informaţiei meteorologice privind maximele anuale ale încărcarilor din zăpadă în România .
Codul stabileşte situaţiile de proiectare şi distribuţiile de încărcare din zăpadă pentru
proiectarea şi verificarea structurală a clădirilor şi a altor tipuri de construcţii.
Codul se utilizează pentru proiectarea clădirilor şi structurilor situate în amplasamente cu
altitudinea mai mică sau egală cu 1500 m faţă de nivelul mării.
Codul nu se referă la următoarele cazuri speciale:
− încărcări date de impactul zăpezii care alunecă de pe un acoperiş pe altul;
− modificarea încărcărilor din vânt care ar putea rezulta din modificarea formei sau
dimensiunii construcţiei datorită depunerii de zăpadă sau de gheaţă;
− încărcări din zăpadă în zonele în care există căderi permanente de zăpadă;
− încărcări datorate gheţii;
− încărcări laterale datorate zăpezii aglomerate;
− încărcări din zăpadă pe poduri
Valoarea caracteristică a încărcării din zăpadă pe acoperiş, s, pentru situaţia de proiectare
persistentă/tranzitorie se determină astfel:
s =  is i ce ct sk
Valoarea caracteristică a încărcării din zăpadă pe acoperiş, s, pentru situaţia de proiectare în
care zăpada este considerată ca încărcare accidentală (datorată aglomerării excepţionale de
zăpadă pe acoperiş) se determină astfel:
s =  is i sk
unde:
• γIs - este factorul de importanţă-expunere pentru acţiunea zăpezii (Tab. 4.2/CR 1-1-
3/2012);

• μi coeficientul de formă pentru încărcări datorită aglomerării excepţionale de zăpadă

pe acoperiş;

111
 Coeficienţii de formă pentru încărcarea din zăpadă pe acoperişuri cu o singură pantă (Capitolul
5.1), cu două pante (Capitolul 5.2) şi pe acoperişuri cu mai multe deschideri (Capitolul 5.3) sunt
prezentaţi în Tabelul 5.1 şi Figura 5.1. Aceste valori sunt valabile pentru situaţiile în care zăpada
nu este împiedicată să alunece de pe acoperiş.

Tab. 5.1 Valorile coeficienţilor de formă pentru încărcarea din zăpadă pe acoperişuri cu o singură pantă,
cu două pante şi pe acoperişuri cu mai multe deschideri (CR 1-1-3/2012)

Fig. 5.1. Coeficienţii de formă pentru încărcarea din zăpadă pe acoperişuri cu o singură pantă, cu
două pante şi pe acoperişuri cu mai multe deschideri (CR 1-1-3/2012)

Fig. 5.2, 5.3. Distribuţia coeficientului de formă pentru încărcarea

din zăpadă pe acoperişuri (CR 1-1-3/2012)

112
 Fig. 5.4 (CR 1-1-3/2012)

Fig. 5.5. Distribuţia coeficienţului de formă ai încărcării pentru acoperişuri cilindrice

(CR 1-1-3/2012)

Fig. 5.6. Valori recomandate pentru coeficienţii

de formă ai încărcării (pentru β ≤600) (CR 1-1-3/2012)

113
 Fig. 5.6. Distribuţia coeficienţilor de formă ai încărcării din zăpadă pentru acoperişurile alăturate
construcţiilor mai înalte (CR 1-1-3/2012)

Din punctul de vedere al efectelor locale, sunt posibile trei situaţii de proiectare: aglomerarea
de zăpadă pe acoperişuri cu obstacole, zăpada atârnată de marginea acoperişului, acumulările de
zăpadă la acoperişuri cu panouri parazăpadă şi alte obstacole specificate in CR 1-1-3/2012.

Coeficientul de expunere al construcţiei în amplasament, Ce, este funcţie de topografia

terenului înconjurator şi de mediul natural şi/sau construit din vecinătatea construcţiei (atât la
momentul proiectării cât şi ulterior), şi are valorile din Tabelul 4.2.

Tabelul 4.2 Valorile coeficientului de expunere Ce (Tab. 4.3/CR 1-1-3/2012).

Notă:
În cazul expunerii „Complete”, zăpada poate fi spulberată în toate direcţiile din jurul
construcţiei, pe zone de teren plat lipsit de adăpostire sau cu adăpostire redusă datorată terenului,
copacilor sau construcţiilor mai înalte.
În cazul expunerii „Normale”, topografia terenului şi prezenţa altor construcţii sau a copacilor
nu permit o spulberare semnificativă a zăpezii de către vânt.
În cazul expunerii „Reduse”, construcţia este situată mai jos decât terenul înconjurător sau este
înconjurată de copaci înalţi şi/sau construcţii mai înalte.

Coeficientul termic Ct poate reduce încărcarea dată de zăpadă pe acoperiş în cazuri speciale
când transferul termic ridicat la nivelul acoperişului (coeficient global > 1 W/m2K) conduce la
topirea zăpezii. În aceste cazuri, valoarea coeficientului termic se determină prin studii speciale şi
este aprobată de autoritatea competentă. În toate celelalte cazuri coeficientul termic:
Ct = 1,0.
Sk valoarea caracteristică a încărcării din zăpadă pe sol [kN/m2], în amplasament (Fig. 3.1/CR
1-1-3/2012);

114
Evaluarea actiunii termice (SR EN 1991-1-5:2005, SR EN 1991-1-5/NA:2008)

Reprezentarea actiunilor termice

Variatiile zilnice si sezoniere ale temperaturii aerului la umbra, radiatiei solare si radiatiei
termice, produc variatii ale distributiei de temperatura in elementele individuale ale unei structuri.
Amplitudinea efectelor termice este dependenta de conditiile locale de clima cat si de
orientarea, masa totala si finisajele structurii (de exemplu inchiderile constructiilor) iar in cazul
structurilor de cladiri si regimurile de incalzire si ventilatie, cat si gradul de izolare termica.
Distributia temperaturii in interiorul unui element structural individual este alcatuita din patru
componente principale:
a) componenta de temperatura uniforma, Tu
b) componenta de diferenta de temperatura care variaza liniar de-a lungul axei z-z, TMY
c) componenta de diferenta de temperatura care variaza liniar de-a lungul axei y-y, TMZ
d) componenta neliniara a diferentei de temperatura TE . Aceasta componenta creaza un camp
de eforturi in echilibru care nu produce un efect real de incarcare a elementului.
Deformatiile elementelor structurale si eforturile rezultante depind de geometria si conditiile
de frontiera ale elementelor de constructii (reazeme, imbinari etc.), cat si de proprietatile fizice ale
materialelor utilizate. Cand sunt utilizate materiale compozite trebuie luat in considerare faptul ca
acestea sunt alcatuite din materiale cu coeficienti diferiti de dilatare liniara.
Pentru determinarea efectelor termice trebuie utilizat coeficientul de dilatare termica liniara a
materialului. Valori ale coeficientului de dilatare liniara pentru materialele uzuale sunt date in
Anexa C la SR EN 1991-1-5:2005.
Actiunile termice asupra cladirilor, cauzate de schimbarile de temperatura datorate conditiilor
climatice si proceselor de exploatare din interiorul constructiilor, trebuie luate in considerare la
proiectarea cladirilor acolo unde exista posibilitatea ca starile limita de exploatare sau starile limita
ultime sa fie depasite datorita dilatarii sau contractiei.
Variatiile de volum si/sau eforturile cauzate de variatiile de temperatura pot fi influentate si de
umbrirea produsa de cladirile adiacente, utilizarea de materiale cu coeficienti diferiti de dilatare
termica si conductivitate termica, utilizarea de forme diverse ale sectiunii transversale cu
temperaturi uniforme diferite, precum si datorita umiditatii.

Determinarea temperaturilor

Efectele actiunilor climatice se determina in functie de variatia temperaturii aerului la umbra

si variatia radiatiei solare. Efectele termice datorita exploatarii cladirii (din incalzire, procese
tehnologice etc) vor lua in considerare valorile Tu precum si valorile TM , si TP pentru fiecare
proiect in parte
Tu = T – T0
Unde:
Tu este componenta de temperatura uniforma determinata de diferenta intre temperatura medie T
a unui element si temperatura T0 ;
TM este diferenta de temperatura de pe suprafetele interioara si exterioara ale sectiunii
transversale sau de pe suprafetele fiecarui strat in parte;
TP este diferenta de temperatura intre diferitele parti ale unei structuri, determinata de diferenta
temperaturilor medii ale acestor parti;

115
T este temperatura medie a unui element structural cauzata de temperaturile climatice in sezonul
de iarna sau vara si de temperatura de exploatare din interiorul cladirii. La elementele multistrat,
T este temperatura medie a unui anumit strat.

Evaluarea actiunilor accidentale (SR EN 1991-1-7:2007)

Prevederile standardului SR EN 1991-1-7:2007 stabilesc modul de evaluare al actiunilor

accidentale.
Actiunile accidentale din punct de vedere al impactului pot fi cauzate din: impactul cu
vehiculele rutiere, impactul cu elevatoarele cu furca, impactul cu trenurile, impactul cu navele sau
aterizarea brusca a elicopterelor pe acoperisuri.
Actiunile cauzate de impact sunt determinate cu ajutorul unei analize dinamice sau
reprezentate ca o forta statica echivalenta care ofera aceleasi efecte echivalente asupra structurii.
Acest model simplificat poate fi utilizat la verificarea echilibrului static, la verificari ale rezistentei
si la determinarea deformatiilor structurii care a suferit impactul.
Pentru atenuarea riscului legat de evenimente extreme care apar la cladiri si la structurile civile,
se vor lua in considerare mai multe din urmatoarele masuri:

- Masuri structurale: structura si elementele structurale se vor proiecta astfel incat sa aiba
rezerve de rezistenta sau cai alternative de transmitere a incarcarilor in cazul cedarilor
locale;
- Masuri nestructurale care includ reducerea probabilitatii de aparitie a evenimentului,
reducerea intensitatii actiunii sau reducerea consecintelor cedarii.

Evaluarea actiunii seismice (P100-1/2013)

Codul de proiectare seismică - Partea I - Prevederi de proiectare pentru clădiri, indicativ

P100-1/2013 se aplică la proiectarea seismică a clădirilor şi construcţiilor cu structuri similare
acestora (de exemplu, tribune, estacade şi alte asemenea) amplasate pe teritoriul României.
Prevederile codului P 100-1 sunt armonizate cu prevederile standardului naţional
SR EN 1998-1.
Proiectarea construcţiilor cu funcţiuni speciale (de exemplu, centrale nucleare, platforme
maritime, poduri, baraje, diguri, coşuri de fum, turnuri de răcire şi altele asemenea) nu face obiectul
codului P 100-1.
Codul cuprinde numai acele prevederi care, împreună cu prevederile codurilor destinate
proiectării la alte tipuri de acţiuni a structurilor din diferite materiale (beton armat, oţel, zidărie,
lemn), trebuie respectate în vederea asigurării protecţiei seismice a clădirilor şi construcţiilor cu
structuri similare acestora.
Forţa tăietoare de bază corespunzătoare modului propriu fundamental, pentru fiecare direcţie
orizontală principală considerată în calculul clădirii, se determină după cum urmează:

Fb =  I  S d (T1 )  m  

Unde:
Sd (T1) ordonata spectrului de răspuns de proiectare corespunzătoare perioadei fundamentale T1;

116
T1 perioada proprie fundamentală de vibraţie a clădirii în planul care conţine direcţia orizontală
considerata;
m masa totală a clădirii calculată ca suma a maselor de nivel mi conform notaţiilor din Anexa C
γI,e factorul de importanţă al construcţiei din secţiunea 4.4.5
λ factor de corecţie care ţine seama de contribuţia modului propriu fundamental prin masa modală
efectivă asociată acestuia, ale cărui valori sunt
λ = 0,85 dacă T1 ≤ TC şi clădirea are mai mult de două niveluri şi
λ = 1,0 în celelalte situaţii.

Evaluarea acţiunii vântului (CR 1-1-4/2012)

Codul cuprinde principiile, regulile de aplicare şi datele de bază necesare pentru proiectarea la
vânt a construcţiilor în România armonizate cu standardul SR EN 1991-1-4, cu luarea în
considerare a informaţiei meteorologice privind valorile maxime anuale ale vitezei medii a
vântului. Prevederile codului se referă atât la întrega clădire/structură cat şi la elementele structural
sau nestructurale, ataşate acesteia (de exemplu: pereţi cortină, parapet, elemente de prindere etc.)
Codul se aplică la proiectarea şi verificarea;
- clădirilor şi structurilor cu înălţimi de cel mult 200m;
- podurilor cu deschiderea mai mică de 200m.
Codul nu conţine prevederi referitoare la următoarele aspecte:
- evaluarea acţiunii vântului pe turnuri cu zăbrele cu tălpi neparalele;
- evaluarea acţiunii vântului pe piloni şi coşuri de fum ancorate cu cabluri;
- evaluarea acţiunii combinate vânt-polaie, vânt-chiciură şi vânt-gheaţă;
- evaluarea acţiunii vântului pe durata execuţiei;
- calculul vibraţiilor de torsiune, de exemplu la clădiri înalte cu nucleu central;
- calculul vibraţiilor tablierelor de pod generate de turbulenţă transversală a vântului;
- evaluarea acţiunii vântului pe poduri cu cabluri suspendate;
- considerarea influenţei modurilor proprii superioare de vibraţie în evaluarea răspunsului
structural dinamic;
- evaluarea efectelor tornadelor asupra clădirilor, structurilor şi a elementelor ataşate
acestora.

Viteza vântului. Presiunea dinamică a vântului

Valorile instantanee ale vitezei vântului şi ale presiunii dinamice a vântului conţin o
componentă medie şi o componentă fluctuantă faţă de medie.
Atât viteza vântului cat şi presiunea dinamică a vântului sunt modelate ca mărimi aleatoare.
Componenta medie a acestora este modelată ca variabilă aleatore. Componenta fluctuantă
faţă de medie este modelată ca proces aleator staţionar, normal şi de medie zero.
Valorile medii ale vitezei şi presiunii dinamice a vântului se determină pe baza valorilor de
referinţă ale acestora şi a rugozităţii şi orografiei terenului.
Componenta fluctuantă a vitezei vântului este reprezentată prin intensitatea turbulenţei în
funcţie de care se determină valorile de vârf ale vitezei şi presiunii dinamice a vântului.

117
Valori de referinţă ale vitezei şi presiunii dinamice a vântului

Valoarea de referinţă a vitezei a vântului (viteza de referinţă a vântului), vb este viteza

caracteristică a vântului mediată pe o durată de 10 minute, determinată la o înălţime de 10 m,
independent de direcţia vântului, în câmp deschis (teren de categoria II cu lungimea de rugozitate
convenţională, z0 = 0,05 m) şi având o probabilitate de depăşire într-un an de 0,02 (ceea ce
corespunde unei valori având intervalul mediu de recurenţă de IMR = 50 ani).
Acţiunea vântului este considerată orizontală şi direcţională. În cazul exprimării direcţionale,
vb se înmulţeşte cu un factor direcţional, cdir ce ţine cont de distribuţia valorilor vitezei vântului pe
diferite direcţii orizontale. În absenţă unor măsurători direcţionale ale vitezei vântului, factorul
direcţional se consideră egal cu 1,0.
Valoarea de referinţă a presiunii dinamice a vântului (presiunea de referinţa a vântului), qb este
valoarea caracteristică a presiunii dinamice a vântului calculată cu valoarea de referinţă a vitezei
vântului:
qb = 1   vb2
2
Unde: ρ este densitatea aerului ce variază în funcţie de altitudine, temperatură, latitudine şi
anotimp. Pentru aerul standard (kg/m3), presiunea de referinţă (exprimată în Pascali) este
determinată cu relaţia:
q b Pa  = 0,625  v b2 m/s 
Valorile de referinţă ale presiunii dinamice a vântului în România sunt indicate în harta de
zonare din Figura 2.1. (CR 1-1-4/2012), iar în tabelul A.1 din Anexa A sunt indicate valorile de
referinţă ale presiunii dinamice a vântului pentru 337 de localităţi urbane din România.
Harta de zonare din Figura 2.1 (CR 1-1-4/2012) este valabilă pentru altitudini mai mici sau
egale cu 1000 m. Valoarea de referinţă a presiunii dinamice a vântului pentru un amplasament aflat
la o altitudine z mai mare de 1000 m se poate determina cu relaţia (A.1) din Anexa A.

Rugozitatea terenului. Valori medii ale vitezei şi presiunii dinamice a vântului

Rugozitatea suprafetei terenului este modelată aerodinamic de lungimea de rugozitate, z0,

exprimată în metri. În Tabelul 2.1 (CR 1-1-4/2012) se prezintă clasificarea categoriilor de teren în
funcţie de valoarea lungimii de rugozitate, z0.
Variaţia vitezei medii a vântului cu înălţimea deasupra terenului produsă de rugozitatea
suprafeţei este reprezentată printr-un profil logaritmic.
Viteza medie a vântului la o înălţime z deasupra terenului depinde de rugozitatea terenului şi
de viteza de referinţă a vântului, (fără a lua în considerare orografia amplasamentului):

vm (z ) = cr (z )  vb

Unde:
cr(z) este factorul de rugozitate pentru viteza vântului.

Factorul de rugozitate pentru viteza vântului modelează variaţia vitezei medii a vântului cu
înălţimea z deasupra terenului pentru diferite categorii de teren (caracterizate prin lungimea de
rugozitate z0) în funcţie de viteza de referinţă a vântului:

118
   z 
k r (z 0 )  ln  pentru z min  z  z max = 200 m

cr (z ) =   z0 

 c r (z = z min ) pentru z  z min

unde factorul de teren kr este dat de relaţia:

0, 07
 z 
k r (z 0 ) = 0,189   0 
 0,05 
Valorile z0 şi zmin sunt date în Tabelul 2.1 (CR 1-1-4/2012). Valorile sunt indicate în Tabelul 2.2
(CR 1-1-4/2012).

În cazul în care efectele orografice nu pot fi neglijate, viteza medie a vântului, la o înălţime z
deasupra terenului se determină cu relaţia:
v m ( z ) = co  c r ( z )  v b
Intensitatea turbulenţei vântului, Iv caracterizează fluctuaţiile vitezei instantanee a vântului în
jurul vitezei medii. Intensitatea turbulenţei la înălţimea z deasupra terenului se defineşte ca raportul
între abaterea standard σv a fluctuaţiilor vitezei instantanee a vântului v(z,t) şi viteza medie a
vântului la înălţimea z, vm(z):
v
I v (z ) =
v m (z )
Intensitatea turbulenţei la înălţimea z se determină cu relaţia:

 
 pentru z min  z  z max = 200 m
 2,5  ln z 
I v (z ) =  z 
 0


 I v (z = z min ) pentru z  z min

În Tabelul 2.3 (CR 1-1-4/2012) sunt date valorile .

Valoarea de vârf a presiunii dinamice a vântului, qp(z) la o înălţime z deasupra terenului poate
fi exprimată în funcţie de valoarea de referinţă a presiunii dinamice a vântului, qb (la 10 m, în câmp
deschis – teren categoria (II):
qp (z ) = cpq (z )  qm (z ) = cpq (z )  cr2 (z )  qb

Factorul de expunere (sau combinat), ce(z) se defineşte ca produsul dintre factorul de rafală
cpq(z) şi factorul de rugozitate, cr2(z):
ce (z ) = cpq (z )  cr2 (z )
În cazul în care efectele orografice nu pot fi neglijate, factorul de expunere, ce(z) ia în
considerare şi factorul c02 astfel:
ce (z ) = c02  cr2 (z )  cpq (z )

119
Valoarea de vârf a presiunii dinamice a vântului la o înălţime z deasupra terenului, qp(z) se
poate exprima sintetic în funcţie de factorul de expunere, ce(z) şi de valoarea de referinţă a
presiunii dinamice a vântului, qb:
qp (z ) = ce (z )  qb

Acţiunea vântului asupra clădirilor şi structurilor

Acţiunea vântului pe structuri şi elemente structurale se determină ţinându-se seama atât de

presiunea internă cât şi de presiunea externă.
Pentru evaluarea acţiunii vântului asupra construcţiilor, fiecărei clase de importanţă-expunere
(I-IV) i se asociază un factor de importanţă-expunere γIw aplicat la valoarea caracteristică a
acesteia.
Valorile γIw pentru acţiunile din vânt sunt:
-γIw pentru construcţiile din clasele de importanţă-expunere I şi II;
-γIw pentru construcţiile din clase de importanţă-expunere III şi IV.

Presiunea vântului pe suprafeţe

Presiunea/sucţiunea vântului care acţionează pe suprafeţele rigide exterioare ale

clădirii/structurii se determină cu relaţia:
we =  Iw  c pe  q p (z e )
unde:
qp(ze) reprezintă valoarea de vârf a presiunii dinamice a vântului evaluată la cota ze;
ze reprezintă înălţimea de referinţă pentru presiunea exterioară;
cpe reprezintă coeficientul aerodinamic de presiune/sucţiune pentru suprafeţe exterioare;
γIw este factorul de importanţă-expunere.

Presiunea/sucţiunea vântului care acţionează pe suprafeţele rigide interioare ale

clădirii/structurii se determină cu relaţia:
wi =  Iw  c pi  q p (z i )
unde:
qp(zi) reprezintă valoarea de vârf a presiunii dinamice a vântului evaluată la cota zi;
zi reprezintă înălţimea de referinţă pentru presiunea interioară;
cpi reprezintă coeficientul aerodinamic de presiune/sucţiune pentru suprafeţe interioare;
γIw este factorul de importanţă-expunere.
Presiunea rezultantă (totală) a vântului pe un element de construcţie este diferenţa dintre
presiunile (orientate către suprafaţă) şi sucţiunile (orientate dinspre suprafaţă) pe cele două feţe
ale elementului. Presiunile şi sucţiunile se iau cu semnul lor. Presiunile sunt considerate cu
semnul (+), iar sucţiunile cu semnul (-).

Forţe din vânt

Forţa din vânt ce actionează asupra unei clădiri/structuri sau asupra unui element structural
poate fi determinată în două moduri:
1. ca forţă globală utilizând coeficienţii aerodinamici de forţă, sau

120
 2. prin sumarea presiunilor/sucţiunilor ce acţioneaza pe suprafeţele (rigide) ale
clădirii/structurii utilizând coeficienţii aerodinamici de presiune/sucţiune.

Forţa din vânt se evaluează pentru cea mai defavorabilă direcţie a vântului faţă de
clădire/structură.
Forţa globală pe direcţia vântului Fw, ce acţionează pe structură sau pe un element structural
având aria de referinţă Aref orientată perpendicular pe direcţia vântului, se determină cu relaţia
generală:
Fw =  Iw  c d  cf  q p (z e )  Aref
sau prin compunerea vectorială a forţelor pentru elementele structural individuale cu relaţia:
Fw =  Iw  cd   cf  q p (z e )  Aref
elemente
unde:
qp(ze) reprezintă valoarea de vârf a presiunii dinamice a vântului evaluată la cota ze;
cd reprezintă factorul de răspuns dinamic al construcţiei;
cf reprezintă coeficientul aerodinamic de forţă pentru clădire/structură sau element structural, ce
include şi efectele frecării;
qp(ze) reprezintă valoarea de vârf a presiunii dinamice a vântului;
Aref reprezintă aria de referinţă, orientată perpendicular pe direcţia vântului, pentru clădiri/structuri
sau elementele sale;
γIw este factorul de importanţă-expunere.

Forţa globală pe direcţia vântului, Fw ce acţionează pe clădire/structură sau pe un element

structural poate fi determinată prin compunerea vectorială a forţelor Fw,e, Fw,i calculate pe baza
presiunilor/sucţiunilor exterioare şi interioare cu relaţiile:
− forţe provenind din presiunile/sucţiunile ce se exercită pe suprafeţe exterioare:
Fw,e = cd   we (z e )  Aref
sup rafete

− forţe provenind din presiunile/sucţiunile ce se exercită pe suprafeţe interioare:

Fw,i =  wi (z i )  Aref
sup rafete

cu forţele de frecare Ffr rezultate din frecarea aerului paralel cu suprafeţele exterioare, calculate
cu relaţia:
F fr =  Iw  c fr  qp (z e )  A fr

unde:
cd reprezintă factorul de răspuns dinamical construcţiei;
we(ze) este presiunea vântului ce acţionează pe o suprafaţă exterioară individuală la înălţimea ze;
wi(zi) este presiunea vântului ce acţionează pe o suprafaţă interioară individuală la înălţimea zi;
Aref este aria de referinţă a suprafeţei individuale
cfr este coeficientul de frecare;
Afr este aria suprafeţei exterioare orientată paralel cu direcţia vântului;
γIw este factorul de importanţă-expunere.

Coeficientul de răspuns dinamic al construcţiei Coeficientul de răspuns dinamic al construcţiei,

cd consideră atât amplificarea efectelor acţiunii vântului datorită vibraţiilor structurii cvasi-

121
rezonante cu conţinutul de frecvenţă al turbulenţei atmosferice cât şi reducerea efectelor acţiunii
vântului datorită apariţiei nesimultane a valorilor de vârf ale presiunii vântului ce se exercită pe
suprafaţa construcţiei.

Evaluarea coeficientului de răspuns dynamic

Procedura de evaluare simplificată

Simplificat, coeficientul de răspuns dinamic, cd poate fi determinat astfel:

− conform prevederilor din subcapitolul 5.3, pentru clădirile paralelipipedice cu o înălţime
de cel mult 30 m şi având dimensiuni în plan de cel mult 50 m;
• cd = 1 pentru faţade şi elemente de acoperiş care au o frecvenţă proprie de vibraţie mai
mare de 5 Hz;
• cd = 1 pentru coşurile de fum cu secţiune transversală circulară, care au înălţimea h < 60
m şi care respectă condiţia h < 6,5d, unde d este diametrul coşului de fum.
În cazul neîncadrării în condiţiile indicate mai sus se va utiliza procedura de evaluare
detaliată.

Procedura de evaluare detaliată

În cazul general, valoarea coeficientului de răspuns dinamic, cd se determină cu relaţia:

1 + 2  k p  I v (z s )  B 2 + R 2
cd =
1 + 7  I v (z s )
unde:
zs reprezintă înălţimea de referinţă pentru determinarea coeficientului de răspuns dinamic;
kp este factorul de vârf pentru răspunsul extrem maxim al structurii;
Iv este intensitatea turbulenţei vântului;
B2 este factorul de răspuns nerezonant (cvasi-static) ce evaluează corelaţia presiunilor din vânt pe
suprafaţa construcţiei (evaluează componenta rezonantă a răspunsului);
R2 este factorul de răspuns rezonant, ce evaluează efectele de amplificare dinamică a răspunsului
structural produse de conţinutul de frecvenţe al turbulenţei în cvasi-rezonanţă cu frecvenţa
proprie fundamentală de vibraţie a structurii (evaluează componenta rezonantă

Coeficienţi aerodinamici de presiune/sucţiune şi de forţă

În funcţie de elementul sau clădirea/structura, pentru care este necesară evaluarea acţiunii
vântului, coeficienţii aerodinamici utilizaţi pot fi/sunt următorii:
− coeficienţi aerodinamici de presiune/sucţiune exterioară şi interioară, cpe(i);
− coeficienţi aerodinamici de presiune rezultantă (totală), cp,net;
− coeficienţi de frecare, cfr;
− coeficienţi aerodinamici de forţă, cf.

122
Cladiri

Coeficienţii aerodinamici de presiune/sucţiune exterioară cpe ­ pentru clădiri şi părţi individuale

din clădiri depind de dimensiunea suprafeţei încărcate A (aria structurii) care produce acţiunea
vântului în secţiunea de calculat.
Coeficienţii de presiune exterioară sunt indicaţi pentru arii expuse A de 1 m2 şi 10 m2, în tabele
pentru diferite tipuri de clădiri, sub notaţiile cpe,1, pentru coeficienţi locali respectiv cpe,10, pentru
coeficienţi globali.

Fig. 4.2 Variatia coeficientului aerodinamic de presiune/suctiune exterioara cu dimensiunile ariei expuse
vantului (CR 1-1-4/2012)
Pereţi verticali ai clădirilor cu formă dreptunghiulară în plan

123
 Fig. 4.4 Inaltimea de referinta ze si profilul corespondent al presiunii vantului in functie de h si b
(CR 1-1-4/2012)

Fig. 4.5 Notatii pereti verticali (CR 1-1-4/2012)

Area A B C D E
h/d cpe,10 cpe,1 cpe,10 cpe,1 cpe,10 cpe,1 cpe,10 cpe,1 cpe,10 cpe,1
5 -1.2 -1.4 -0.8 -1.1 -0.5 +0.8 +1.0 -0.7
1 -1.2 -1.4 -0.8 -1.1 -0.5 +0.8 +1.0 -0.5
 0.25 -1.2 -1.4 -0.8 -1.1 -0.5 +0.7 +1.0 -0.3

124
Acoperişuri plate
Acoperişurile vor fi considerate plate dacă panta α este de -5°< α <5°.

Fig. 4.6 Notaţii pentru acoperişuri plate (CR 1-1-4/2012)

Acoperişuri cu o singură pantă

Fig. 4.7 Notaţii pentru acoperişurile cu o singură pantă (CR 1-1-4/2012)

125
Acoperişuri cu două pante

Fig. 4.8 Notaţii pentru acoperişurile cu două pante (CR 1-1-4/2012)

Acoperişuri cu patru pante

Fig. 4.9 Notaţii pentru acoperişurile cu patru pante (CR 1-1-4/2012)

126
Acoperişuri cu mai multe deschideri
Coeficienţii de presiune pentru direcţiile vântului 0°, 90° şi 180° pentru fiecare deschidere a
unui acoperiş cu mai multe deschideri pot fi calculate din coeficientul de presiune al fiecărei travee
individuale. Zonele F/G/J sunt luate în considerare doar pentru panta expusă vântului. Zonele H şi
I trebuie luate în considerare pentru fiecare travee a acoperişului multiplu. Înălţimea de referinţă
ze este considerată ca fiind înălţimea structurii.

Fig. 4.10 Acoperişuri cu mai multe deschideri (CR 1-1-4/2012)

Acoperişuri cilindrice şi cupole

pentru 0<h/d<0.5, cpe,10 se obţine prin interpolare

pentru 0.2≤f/d≤0.3 şi h/d≥ 0.5 se consideră valori pentru cpe,10; diagrama nu este aplicabilă pentru acoperişurile
terasă
Fig. 4.11 Valori recomandate pentru coeficienţi de presiune exterioară cpe,10
pentru acoperişurile cilindrice cu formă dreptunghiulară în plan (CR 1-1-4/2012)

127
Fig. 4.12 Valori recomandate pentru coeficienţi de presiune exterioară cpe,10 pentru acoperişurile cupole cu
formă circulară în plan (CR 1-1-4/2012)
cpe,10 este constant de-a lungul arcelor de cerc, intersecţiilor de sfere şi a planelor normale pe
direcţia vântului; într-o primă aproximare poate fi determinat prin interpolarea liniară între valorile
a, b şi c de-a lungul arcelor de cerc paralele cu direcţia vântului. în acelaş mod se pot obţine prin
interpolare liniară valorile lui cpe,10 în a dacă 0<h/d<1 şi în b sau c dacă 0<h/d<0.5
Presiuni interioare
Presiunile interioare şi exterioare trebuie considerate ca acţionând simultane.
Combinaţia cea mai defavorabilă dintre presiunile interioare şi exterioare va trebui luată în
considerare în cazul oricărei combinaţii de goluri posibile şi altor căi de scurgere a aerului.
Coeficientul presiunii interioare cpi, depinde de mărimea şi distribuţia golurilor în anvelopa
clădirii.
Golurile unei clădiri includ golurile mici cum ar fi: ferestre deschise, ventilatoare, coşuri de
fum etc, dar şi permeabilitatea stratului de închidere cum ar fi pierderea aerului din jurul uşilor,
ferestrelor, echipamentelor tehnice şi a anvelopei clădirii. Permeabilitatea stratului de închidere
este uzual între 0,01 % şi 0,1 % din suprafaţa zonei.
Latura dominantă a unei clădiri este considerată latura care, în cazul când aria golurilor pe o
latură a clădirii este cel puţin de două ori mai mare decât aria golurilor şi deschiderilor de pe
celelalte laturi ale aceleaşi clădiri. Presiunea interioară pe latura dominantă se ia ca un procent al
presiunii exterioare la golurile de pe latura dominantă. Există două situaţii în acest caz:
Când aria golurilor la o parte dominantă este de cel puţin două ori mai mare decât aria golurilor
şi deschiderilor de pe celelalte laturi ale clădirii considerate, relaţia este:
cpi = 0.75 cpe
Când aria golurilor la o parte dominantă este de cel puţin trei ori mai mare decât aria golurilor

128
şi deschiderilor de pe celelalte laturi ale clădirii considerate:
cpi = 0.90 cpe
unde:
cpe este valoarea coeficientului de presiune exterioară la golurile de pe latura dominantă.
În cazul în care golurile sunt amplasate în zone cu valori diferite ale presiunii exterioare, se
utilizează o valoare medie ponderată pe suprafaţă a coeficientului cpe. Pentru clădiri fără o latură
dominantă, coeficientul presiunii interioare cpi este indicat în figura de mai jos şi este funcţie de
raportul dintre înălţimea şi lăţimea clădirii h/d, şi de raportul golurilor m pentru fiecare direcţie a
vântului q, ce trebuie determinat cu expresia

=
 ariilor golurilor unde c pe este negativ sau zero
 ariilor tu turor golurilor
unde nu este posibilă estimare lui μ, atunci cpi se ia in modul cel mai sever +0,2 şi -0,3.

Fig. 4.13 Coeficienţi de presiune interioară cpi pentru golurile uniform distribuite
(CR 1-1-4/2012)
Presiuni pe pereţi exteriori sau acoperişuri cu mai multe straturi de închidere
Forţa din vânt se calculează separat pe fiecare strat de închidere. Permeabilitatea  a învelitorii
este definită ca raport al sumei ariei golurilor la aria totală a învelitorii. Dacă valoarea  este mai
mică de 0,1% atunci învelitoarea este definită ca fiind impermeabilă.
În cazul unui strat de închidere permeabil, forţa din vânt pe stratul impermeabil se determină
ca diferenţa dintre presiunile exterioare şi interioare. Dacă mai multe straturi sunt permeabile
atunci forţa din vânt depinde de: rigiditatea relativă a straturilor, presiunile exterioare şi interioare,
distanţa dintre straturi, permeabilitatea straturilor, deschiderile de la extremităţile învelitorii între
straturi.

129
Stări limită ultime (CR 0-2012)
Verificarea structurilor se face la următoarele stări limită ultime:
a) STR: Pierderea capacităţii de rezistenţă a elementelor structurale şi a structurii sau
deformarea excesivă a structurii şi a elementelor sale componente;
b) GEO: Pierderea capacităţii de rezistenţă a terenului sau deformarea excesivă a acestuia;
c) ECH: Pierderea echilibrului static al structurii sau al unei părţi a acesteia, considerată ca
solid rigid;
d) OB: Oboseala structurii şi a elementelor structurale. Verificarea structurilor la starea limită
de oboseală se detaliază în reglementările tehnice de specialitate.
Verificarea rezistenţei structurii şi a echilibrului static
• Pentru verificarea la o stare limită ultimă a elementelor structurii şi/sau a terenului de
fundare, sau de deformare excesivă a acestora (STR/GEO) se va folosi relaţia:
Ed ≤ Rd
Ed este valoarea de proiectare a efectului acţiunilor reprezentat fie prin eforturi secţionale fie
prin eforturi unitare (în secţiunea care se verifică);
Rd este valoarea de proiectare a rezistenţei având aceeaşi natură fizică cu efectul acţiunii. Relaţia
nu se referă la verificările de flambaj.
• Pentru verificarea la starea limită de pierdere a echilibrului static (ECH) se va folosi
relaţia:
Ed,dst ≤ Ed,stb
Ed,dst este valoarea de proiectare a efectului acţiunilor cu efect defavorabil asupra stabilităţii;
Ed,stb este valoarea de proiectare a efectului acţiunilor cu efect favorabil asupra stabilităţii.
Combinarea sau gruparea (efectelor) acţiunilor

• Combinarea (efectelor) acţiunilor în Gruparea fundamentală pentru situaţiile de proiectare

persistentă sau normală şi tranzitorie

• Combinarea (efectelor) acţiunilor în Gruparea accidentală poate fi exprimată astfel:

• Combinarea (efectelor) acţiunilor în Gruparea seismică pentru situaţia de proiectare seismică:

130
Stări limită de serviciu (CR 0-2012)
 Pentru verificarea la o stare limită de serviciu a structurii şi elementelor sale component
se va folosi relaţia:
Ed ≤ Cd
Cd este valoarea limită a unui criteriu de serviciu specificat;
Ed este valoarea de proiectare a efectului combinat al actiunilor, asociat criteriului de serviciu
respectiv, determinată pe baza combinaţiei de acţiuni specificate în cod.
Combinarea (efectelor) acţiunilor
• Combinaţia (gruparea) caracteristică:

• Combinaţia (gruparea) frecventă:

• Combinaţia (gruparea) cvasipermanentă:

Gk,j – valoare caracteristică a acţiunii permanente j;

P – valoare reprezentativă a acţiunii precomprimării;
Qk,1 - valoare caracteristică a acţiunii variabile, 1
Qk,i - valoare caracteristică a acţiunii variabile, i
γg,j – coeficient parţial pentru acţiunea permanentă j;
γP – coeficient parţial de siguranţă pentru acţiuni de precomprimare;
γQ,i – coeficient parţial de siguranţă pentru acţiunea variabilă i (i = 1,2…)
Ψ0 - factor pentru valoarea de grupare a unei acţiuni variabile;
Ψ1 - factor pentru valoarea frecventă a unei acţiuni variabile;
Ψ2 - factor pentru valoarea cvasipermanentă a unei acţiuni variabile;
A – acţiune accidentală;
Ad – valoare de proiectare a acţiunii accidentale
AEd – valoare de proiectare a acţiunii seismice.

131
Bibliografie:
• Horia-A. ANDREICA, Constantin MUNTEANU, Ioana MUREŞANU, Ligia Mihaela
MOGA, Roxana TĂMAŞ-GAVREA – CONSTRUCŢII CIVILE, UT PRESS 2009, Cluj-
Napoca.
• STAS 10101/0-75 Acţiuni în construcţii. Clasificarea şi gruparea acţiunilor
• STAS 10101/0A-77 Acţiuni în construcţii. Clasificarea şi gruparea acţiunilor
pentru construcţii civile şi industriale
• STAS 10101/1-78 Acţiuni în construcţii. Greutăţi tehnice şi încărcări
permanente
• STAS 10101/2-75 Acţiuni în construcţii. Încărcări datorită procesului de
exploatare
• STAS 10101/2A1-87 Acţiuni în construcţii. Încărcări tehnologice din exploatare
pentru construcţii civile, industriale şi agrozootehnice
• STAS 10101/2A2-78 Acţiuni în construcţii. Încărcări datorită procesului de
exploatare. Încărcări datorate podurilor rulante
• STAS 10101/23-75 Acţiuni în construcţii. Încărcări date de temperatura
exterioară
• STAS 10101/23A-78 Acţiuni în construcţii. Încărcări date de temperaturi
exterioare în construcţii civile şi industriale
• CR 0-2012 Cod de proiectare. Bazele proiectării construcţiilor
• CR 1-1-3-2012 Cod de proiectare. Evaluarea actiunii zăpezii asupra
construcţiilor
• CR 1-1-4-2012 Cod de proiectare. Evaluarea acţiunii vântului asupra
construcţiilor.
• P 100-1/2013 Cod de proiectare seismică. Partea I: Prevederi de
proiectare pentru clădiri
• SR EN 1990:2004 Eurocod: Basis of structural design
• SR EN 1990/A1:2004 Eurocod: Basis of structural design
• SR EN 1990/NA:2004 Eurocod: Basis of structural design. NA
• SR EN 1991-1-1:2004 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-1: General actions – Densities, self-weight, imposed
loads for buildings
• SR EN 1991-1-1/NA:2006 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-1: General actions – Densities, self-weight, imposed
loads for builgings. NA
• SR EN 1991-1-2:2004 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-2: General actions. Actions on structures exposed to
fire
• SR EN 1991-1-2/NA:2006 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-2: General actions. Actions on structures exposed to
fire. NA
• SR EN 1991-1-3:2005 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-3: General actions. Snow loads
• SR EN 1991-1-3/NA:2006 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-3: General actions. Snow loads. NA

132
• SR EN 1991-1-4:2006 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-4: General actions. Wind actions
• SR EN 1991-1-1-5:2004 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-5: General actions. Thermal actions
• SR EN 1991-1-6:2005 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-6: General actions. Actions during execution
• SR EN 1991-1-7:2007 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 1-7: General actions. Accidental actions
• SR EN 1991-3:2007 Eurocode 1: Actions on structures.
Part 3: Actions induced by cranes and machinery.

133