I.

NOTIUNI GENERALE DESPRE CONSTRUCŢII

1.1 Elemente generale

În cadrul relaţiilor dintre om şi natura înconjurătoare se manifestă permanent o
activitate umană de remodelare a cadrului natural, de edificare a unui mediu
artificial, adaptat necesităţilor şi aspiraţiilor oamenilor.
Construcţiile sunt produsele activităţii umane destinate adăpostirii şi deservirii
multiplelor procese ale vieţii sociale şi materiale, având un rol important în
asigurarea calităţii vieţii. Datorită acestor considerente, activitatea de construcţii
reprezintă unul dintre domeniile de bază ale activităţii umane.

1.1.1 Clasificarea construcţiilor

Clasificarea uzuală se face pe criteriul destinaţiei, deosebindu-se astfel două
mari categorii şi anume, clădirile şi construcţiile inginereşti.
Clădirile sunt construcţii închise, cu o anumită compartimentare şi dotare cu
echipamente şi instalaţii destinate prin proiectare pentru a adăposti sau deservi o
anumită activitate umană.

Figura 1.1: Clasificarea clădirilor

Clădirile civile sunt destinate unei game largi de procese funcţionale: de locuit,
învăţământ, ocrotire socială, comerţ, sport, cultură.
Dintre acestea, unele solicită o compartimentare deasă (ex.: locuinţe, hoteluri,
spitale, policlinici, şcoli, clădiri pentru birouri), iar altele, unde există mari grupări
de oameni, o compartimentare rară (ex.: amfiteatre, expoziţii, săli de spectacole).

7
Ultimele tipuri de clădiri menţionate sunt prevăzute şi cu o construcţie anexă cu o
compartimentare rară.
Clădirile industriale oferă o mare diversitate datorită proceselor industriale pe
care le adăpostesc şi pe care le deservesc. Dimensionarea constructivã se face pe
baza schemei de flux tehnologic. În această categorie sunt incluse clădirile de
producţie (uzine, fabrici, hale, ateliere), clădirile pentru depozitare şi cele social
administrative.
Clădirile agrozootehnice sunt destinate diferitelor procese de producţie din
sectorul zootehnic (grajduri, adăposturi pentru animale şi păsări) şi cel agrovegetal
(sere, răsadniţe, fabrici de nutreţuri combinate, crame, secţii de vinificaţie), precum
şi construcţii auxiliare sectorului productiv (magazii de cereale, silozuri, garaje,
remize, ateliere).
Construcţiile inginereşti includ: construcţii industriale speciale (coşuri de fum,
silozuri, rezervoare, castele de apă, turnuri de răcire), construcţii hidrotehnice şi
energetice, căi de comunicaţie (drumuri, căi ferate, poduri, tuneluri, piste,
platforme), linii de transport ale energiei termice, electrice şi a fluidelor tehnologice,
construcţii pentru alimentare cu apă, canalizări.

1.1.2 Sistemul clădire şi subsistemele componente

Conceptul de sistem are în vedere clădirea ca un ansamblu de elemente
interconectate prin relaţii reciproce între ele precum şi cu mediul înconjurător, şi
care, acţionează în comun pentru realizarea unei funcţii sociale sau de producţie.
Sistemul clădire poate fi descompus în subsisteme pe baza criteriului
funcţional, fiecare subsistem fiind caracterizat printr-o funcţiune specifică.
Fiecare subsistem are propriul rol funcţional dar, poate îndeplini simultan chiar
mai multe funcţiuni.
Pentru clădirile curente pot fi luate în consideraţie subsistemele:
- spaţii închise cuprinzând zone create prin diviziune interioară pentru
realizarea suprafeţelor specifice funcţiunii clădirii;

8
 - structura care include partea din sistemul clădire care asigură rezistenţa şi
stabilitatea ansamblului la acţiunile mediului ambiant sau, rezultate din procesul de
exploatare, în condiţiile asigurãrii unui nivel de siguranţă apriori stabilit;
- anvelopa (închiderea) care cuprinde porţiuni din sistemul clădire ce separă
spaţiul interior de mediul înconjurător, fiind în contact direct cu acesta;
- delimitări interioare incluzând porţiuni din sistemul clădire care divizează
sau delimitează şi definesc spaţiile închise;
- delimitări exterioare incluzând porţiuni din sistemul clădire aflate în contact
pe toate feţele cu mediul înconjurător;
- echipamente conţinând instalaţiile aferente clădirii: sanitare, electrice, tele-
comunicaţii, încălzire, ventilare şi condiţionarea aerului, distribuţie gaze şi agent
termic, etc.
Note:
Fiecare subsistem este organizat ca un sistem în raport cu propria structură,
putând fi descompus în subsisteme (subansambluri).
Fiecare subansamblu poate fi descompus în subsisteme numite elemente. Unele
elemente, datorită complexităţii lor, pot fi considerate ca sisteme în raport cu propria
lor structură, la acest nivel subsistemele numindu-se componente.

Abordarea sistemică a construcţiei este influenţatã direct de linia de proiectare

funcţională / tehnologică adoptată în activitatea de construcţii şi materializată prin
introducerea în activitatea de construcţii a conceptului de criteriu de performanţă.

1.1.3. Aplicarea conceptului de performanţă în activitatea de construcţii

Conceptul de performanţă constituie un procedeu de stabilire a caracte-
risticilor calitative ale sistemului construcţie şi a subsistemelor componente, astfel
încât construcţia în ansamblu să corespundă exigenţelor formulate de utilizatori.
În analiza performanţei, punctul de plecare îl constituie identificarea
exigenţelor utilizatorilor.
9
 Exigenţele, formulate calitativ, sunt pentru construcţii de locuit, urmãtoarele:
- siguranţă (stabilitate şi rezistenţă structurală, siguranţă la foc, securitate în
exploatare);
- confort (spaţiu şi funcţionalitate, etanşeitate, ambianţă climatică, acustică,
vizual-luminoasă, olfactivă, respiratorie, igienă, estetică);
- economicitate (consum energetic moderat la realizare şi în exploatare, costuri
de întreţinere corelate cu destinaţia).

1.1.4 Aspecte de bază ale concepţiei şi proiectării construcţiilor

Produsele clădire, rezultate ale procesului complex de producţie în construcţii -
montaj - instalaţii, prezintă particularităţi faţă de alte produse ale activităţii umane,
astfel încât pot fi evidenţiate constructorului şi proiectantului următoarele aspecte:
 (a) durata îndelungată de folosire care implică obligativitatea fiabilităţii
construcţiilor;
 (b) calitatea funcţională a clădirilor, care pentru clădiri de locuit se referă
la: condiţiile de locuit, gradul de confort, flexibilitatea funcţională;
 (c) industrializarea lucrărilor de construcţii.
Întrucât producţia de construcţii - montaj - instalaţii are un caracter apropiat de
cel industrial, din punct de vedere al parametrilor care o definesc, se poate vorbi de
posibilitatea industrializãrii lucrărilor de construcţii, deşi, fiecare construcţie are un
caracter de unicat.
Tendinţa de industrializare a lucrărilor de construcţii este prezentã în toate
ţările lumii putându-se vorbi clar de existenţa unei noi industrii, industria
construcţiilor. Caracteristicile şi particularităţile acestei industrii au impus înfiinţarea
unor întreprinderi specializate în producţia de elemente şi componente pentru
construcţii (prefabricatele). Industrializarea lucrărilor de construcţii se reflectă şi la
alegerea unor procedee tehnologice de mare randament, prin mecanizarea complexă
a unor lucrări mari consumatoare de forţă de muncă (manoperă) şi timp ca de
exemplu: lucrările de terasamente, prepararea şi punerea în operã a betoanelor,

10
aprovizionarea şi transportul materialelor, etc.
Industrializarea conduce la: reducerea duratei de execuţie, creşterea productivi-
tăţii muncii şi la îmbunãtãţirea calităţii lucrărilor.
 (d) economia de materii prime şi energie
Cantitatea anuală de energie aferentă construcţiilor reprezintã 10...15% din
bilanţul energetic naţional. Consumul energetic este datorat energiei înglobate iniţial
în fiecare construcţie nouă (materialele de construcţie şi punerea lor în operă) şi de
energia consumată în timpul exploatării Dintre aceste consumuri, ponderea maximă
o are cel din timpul exploatării reprezentând 90...95 % din totalul energiei
consumate, motiv pentru care este implicit necesarã găsirea şi aplicarea
modalitãţilor de reducere sau moderare a acestuia fără afectarea gradului de confort
termic interior.
Realizarea acestui deziderat impune o conformare termoenergetică corectă a
clădirilor noi şi aplicarea unor seturi complexe de măsuri în scopul reabilitãrii
termice a fondului locativ construit.
În arhitectura modernă, bioclimatică, se consideră bine concepută acea clădire
care poate interveni activ în bilanţul energetic de iarnă alături de instalaţiile de
încălzire, putând reduce aportul acestora. Se au în vedere în acest sens, în faza de
proiectare, condiţiile concrete privind: amplasamen-tul, volumul construit, forma de
plan, materialele de construcţiefoloste, alegându-se acelea cu posibilităţi de stocare
şi captare a energiei.

1.2 Elemente de siguranţă structurală a construcţiilor

Siguranţa construcţiilor reprezintă o exigenţã fundamentală de performanţă a
construcţiilor putând fi analizatã şi prin modul de răspuns al clădirilor la acţiunea
seismică.
Siguranţa unei structuri se raportează frecvent la starea ultimă de pierdere a
capacităţii portante (cedare, ruină) faţă de care se exprimă în general gradul de
siguranţă sau nivelul de asigurare al structurii.
11
 În analiza contemporanã a siguranţei construcţiilor, acţiunile, parametrii geo-
metrici, caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor sunt considerate şi modelate
ca mărimi aleatoare. Valorile numerice ale acestor mărimi la un moment dat
reprezintă realizări de variabile sau procese aleatoare.

1.3 Acţiuni în construcţii

1.3.1 Definirea acţiunilor
Se numeşte acţiune în construcţii, orice cauză capabilă de a genera stări de
solicitare mecanică. Acţiunile sunt reprezentate în calcule prin încărcări (scheme de
încărcare) în cadrul cărora sunt precizate sisteme de forţe, deplasări sau deformaţii
impuse, sau, în situaţii complexe, ca rezultat al unor fenomene de interacţiune între
construcţie şi mediul ambiant.
Încărcările sunt caracterizate cantitativ prin parametri de natura unor intensităţi,
pulsaţii având valorile normate stabilite conform prevederilor standardizate.
Valorile de calcul ale parametrilor ce caracterizează acţiunile se obţin prin
multiplicarea valorilor normate cu coeficienţii de grupare ai încărcărilor ţinând cont
de abaterile posibile în sens defavorabil în raport cu încărcările normate ale acestor
parametri, datorită variabilităţii statistice a acţiunilor.
Valorile de calcul se numesc şi valori limită, putând fi calculate şi direct, pe
baza datelor statistice privitoare la acţiuni.
1.3.2 Clasificarea încărcărilor
Unul dintre criteriile de clasificare al încărcărilor este frecvenţa cu care sunt
întâlnite la anumite intensităţi. Din acest punct de vedere încărcările se clasifică
astfel:
- încărcări permanente (P) care, se aplică continuu, având o intensitate practic
constantă în timp. (Intensitatea se poate diminua sensibil sau, în cazuri excepţionale
se anihilează prin absenţa temporară a unor părţi de structură.)
Ca exemple de încărcări permanente, menţionãm: greutatea proprie a
construcţiei (elemente portante şi de închidere), elemente de izolaţie, de finisaj,

12
împingerea pământului, efectul precomprimării.
Coeficienţii de încãrcare aplicaţi intensitãţii valorilor normate ale încărcărilor
permanente permit determinarea valorilor de calcul ale intensităţilor. Se stabilesc pe
bazã de analizã statisticã.
- încărcările temporare (T), se aplică în mod intermitent; intensitatea este
variabilă în raport cu timpul. Se deosebesc:
- încărcări cvasipermanente (C), care se aplică cu intensităţi ridicate sau
în mod frecvent;
Ca exemple, menţionãm: greutatea elementelor de închidere şi de compar-
timentare, greutatea utilajelor, instalaţiilor şi a materialelor depozitate sub diferite
forme, variaţia temperaturii tehnologice, deplasări şi tasări inegale ale fundaţiilor,
greutatea depunerilor de praf industrial.
- încărcări variabile (V), a căror intensitate variază sensibil în raport cu
timpul, putând lipsi total pe intervale lungi de timp;
Exemple: încărcări uniform distribuite pe planşee, încărcări concentrate
aplicate treptelelor de scări, încărcări datorate podurilor rulante, vântului, zăpezii,
variaţiilor de temperatură înregistrate în mediul exterior.
Coeficienţii încărcărilor pentru acţiuni temporare ţin cont de frecvenţa
manifestãrii încărcărilor în timp precum şi de efectele defavorabile cauzate. Valorile
de calcul obţinute pot avea semnificaţia de valori: rar întâlnite, frecvent întâlnite, de
scurtă durată, de lungă durata, etc., corespunzător naturii şi importanţei stărilor
limită pentru care se fac verificările.
Notă: Coeficienţii se stabilesc fără a se lua în considerare creşterile de
perspectivă ale intensităţilor sau ale coeficienţilor de impact.
- încărcările excepţionale (speciale) (E) intervin foarte rar, eventual niciodată
în viaţa construcţiei, dar, au intensităţi semnificative în unitatea de timp.
Exemple: încărcarea seismică, şocuri generate de funcţionarea sau avarierea
utilajelor, cedarea unor elemente structurale ale construcţiei, încărcări datorate
inundaţiilor catastrofale, rafale de vânt, cedări de reazeme.
13
 Valorile de calcul şi modul de calcul al acestor încãrcãri este specificat în
standarde şi normative de specialitate..
1.3.3 Gruparea încărcărilor
Calculul elementelor şi structurilor presupune considerarea combinaţiilor
defavorabile, practic posibile ale diferitelor încărcări. Aceste combinaţii sunt
reprezentate prin grupări de încărcări.
Principalele grupări de încărcări sunt:
- grupări fundamentale, ce cuprind: (P,C,V);
- grupări speciale, ce cuprind: (P, C, 1V, 1E).
Grupările utilizate la calculul structurilor au în vedere starea limită considerată.
Valorile de calcul considerate pentru diferite încărcări pot fi reduse atunci când fac
parte din anumite grupări de calcul.
Încărcările permanente iau în consideraţie în toate cazurile; cele
cvasipermanente şi cele variabile se iau în considerare când efectele lor sunt
defavorabile pentru verificarea în secţiunea şi la starea limită considerată.
Încărcările extraordinare se consideră doar în cazul grupărilor speciale.
În gruparea specialã se considerã toate încãrcãrile permanente şi cele
cvasipermanente, încãrcarea specialã specificã amplasamentului şi o încãrcare
temporarã practic posibil manifestatã în acelaşi timp cu în cãrcarea specialã.

1.4 Metode de calcul

Realizarea optimă a unei construcţii presupune dimensionarea elementelor
structurale în condiţiile unui anumit grad de siguranţă impus care ţine cont de toate
abaterile posibile ce intervin în proiectare, execuţie şi exploatare.
În proiectare pot apare abateri deoarece se folosesc schematizări ale structurii
de rezistenţă şi simplificări în evaluarea şi repartiţia încărcărilor, se contează pe
materiale de construcţie cu calitãţi tehnice ideale.
În execuţie apar diferenţe între calitatea materialelor, dimensiunile elementelor,
faţã de situaţia din proiectul de execuţie. Totuşi se admite existenţa unui sistem de

14
abateri şi toleranţe.
În exploatare apar diferenţe între situaţia avută în vedere la proiectare şi cea
reală. În unele cazuri intervine chiar schimbarea destinaţiei iniţiale a construcţiei
modificându-se în acest fel chiar ipotezele considerate în proiectare.
1.4.1 Metode deterministe
Factorii principali ai siguranţei structurale care intervin în calcul conferă
principiilor metodelor deterministe caracteristicile cã încãrcãrile sunt stabilite
empiric şi cã se consideră a fi mărimi certe.
Metodele deterministe sunt metoda rezistenţelor admisibile şi metoda la rupere.
Metoda rezistenţelor admisibile are la bază ipoteze din rezistenţa materialelor:
 materialele de construcţie se comportă elastic în exploatare;
 secţiunile normale pe axa elementelor înainte de deformare rămân plane şi
normale pe axã şi după deformare (ipoteza lui Bernoulli);
 tensiunile sunt direct proporţionale cu deformaţiile (Legea lui Hooke).
Metoda la rupere consideră stadiul de rupere ca stadiu de calcul. Eforturile din
elementele structurale se determină după metodele staticii construcţiilor aplicate
corpurilor omogene.
Metoda ţine seama de comportarea reală a materialelor de construcţie în stadiul
de rupere (redistribuirea eforturilor în urma deformaţiilor plastice), dar menţine un
coeficient de siguranţă unic, de valoare convenţionalã, fără un studiu sistematic al
parametrilor ce influenţează siguranţa structuralã.
1.4.2 Metode semiprobabilistice ale stărilor limită
Starea limită este acea stare care implică :
 pierderea reversibilă sau ireversibilă a capacităţii unei construcţii de a
satisface condiţiile de exploatare legate de destinaţia stabilită sau,
 apariţia unor pericole pentru viaţa sau sănătatea oamenilor, respectiv pentru
bunurile materiale sau culturale a căror conservare depinde de construcţia
respectivă.

15
 Stările limită se împart în:
 stări limită ultime ale epuizării capacităţii portante sau unei alte pierderi
ireversibile a calităţilor necesare exploatării ;
 stări limită ale exploatării normale ce corespund întreruperii capacităţii de
asigurare a unei exploatări normale.
Caracteristicile metodei semiprobabilistice sunt urmãtoarele:
 se consideră în mod sistemic diferite stări limită posibile pentru o construcţie
dată;
 se consideră în mod independent variabilitatea diferiţilor factori care
afectează siguranţa structuralã a construcţiilor, stabilindu-se datele cantitative care
determină nivelul de asigurare al construcţiilor.
Metoda stărilor limită se aplică considerînd că sunt respectate condiţiile:
 proiectarea este competentă, respectându-se prescripţiilor de alcătuire
constructivă şi de calcul în vigoare;
 execuţia este corespunzătoare condiţiilor precizate în proiecte (faza DDE);
 urmărirea execuţiei se face conform prevederilor stabilite în faza de proiectare.
În calcul se are în vedere posibilitatea redusă de realizare simultană a unor
valori defavorabile pentru parametrii ce caracterizează acţiunile, prin introducerea
coeficienţilor de grupare.
Verificarea siguranţei construcţiilor conform metodei stărilor limită constă în
compararea efectelor grupărilor de acţiuni date (tensiuni şi deformaţii în secţiuni
carcateristice) cu sistemele de valori date care corespund apariţiei diferitelor stări
limită. În mod curent, calculul la starea limită se face pentru starea limită de
rezistenţă şi starea limită de deformaţii.
Principiul de calcul al metodei pentru stările limită ultime este compararea

solicitării maxime posibile Smaxcu capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii

cap
considerate S min

Deci: S max  S cap

min

16
 (1.1)

Smax se determină aplicând relaţia:

S max   ni    S in
(1.2)
unde:
ni este coeficientul ce caracterizează posibilitatea depăşirii solicitărilor normate
avînd valorile de 1,0 pentru gruparea specială, 1,2 pentru gruparea suplimenta-ră
şi de 1,3 pentru gruparea fundamentală;
 este coeficientul de grupare al încărcărilor corespunzător grupării de calcul;
Sin reprezintă solicitarea normală, determinată cu metodele mecanicii con-
strucţiilor, corespunzător încărcărilor normate considerate în gruparea de calcul.
La suma solicitărilor nu se iau în considerare cele cu efect defavorabil în cazul
dat, excepţie făcând încărcările permanente.
Deci,
S cap n
min  m e  m m  k 1  R i  Fi (1.3)
unde:
me este coeficientul condiţiilor de lucru pentru elementele de construcţie;
mm este coeficientul condiţiilor de lucru pentru material;
ki este coeficientul de siguranţă;
Rin este rezistenţa normată a materialului stabilită pe baza studiilor statistice,
Fi este caracteristica geometrică a secţiunii: arie, moment de inerţie sau modul
de rezistenţã, dupã caz.
Principiul de calcul al metodei la starea limită a exploatării normale (defor-
maţii limită) este exprimat de relaţia fundamentală de mai jos unde, cele două
mărimi comparate reprezintă deformaţiile (săgeţi, rotiri) maxime, iar cele limită
admisibile sunt stabilite prin prescripţii tehnice de specialitate.
_
 max   a
(1.4)

17
 unde:
max reprezintã deformaţia maximă efectivã (săgeată, rotire), evaluatã cu
încãrcãri normate prin metode specifice mecanicii construcţiilor;
_
 a, este deformaţia limită admisibilã.

18
 Capitolul 2

ALCĂTUIREA GENERALĂ A
CONSTRUCȚIILOR

2.1. Introducere

Fiecare construcţie are o destinaţie pentru care îndeplineşte funcţiuni

diverse, de mare complexitate.
Alcătuirea funcţională a unei clădiri are în vedere utilizări şi
funcţiuni specifice. Fiecare spaţiu construit este în relaţii cu celelalte spaţii,
relaţie ce poate fi: de vecinătate, de legătură, de separare. Spaţiile ce
îndeplinesc un complex de funcţiuni bine determinate constituie un element
funcţional.
Se pot specifica:
 pentru locuinţe: camere de locuit, dependinţe;
 pentru unităţi de învăţământ: săli de curs, amfiteatre, laboratoare,
biblioteci, grupuri sanitare etc.;
 pentru unităţi hoteliere: camere pentru cazare, restaurante,
baruri, piscină, saloane de recepţie;
 pentru unităţi medicale: camere de spitalizare, săli de tratament,
laboratoare, săli de operaţii, camere pentru personalul de
deservire;
 pentru unităţile industriale: spaţii de fabricaţie, laboratoare, piste
de încercări, ateliere, pavilioane administrative, depozite etc.
Elementele funcţionale cu grad important de repetitivitate într-o
clădire formează un grup functional, un exemplu fiind spaţiile care
deservesc într-un spital o sală de operaţie alcătuind blocul operator.

1
 Clădirile civile pot grupa procese funcţionale ce implică simultan un
număr diferit de oameni: locuinţe unifamiliale, blocuri, magazine, şcoli,
teatre, săli de sport.
Clădirile industriale asigură desfăşurarea unor procese tehnologice
industriale după anumite fluxuri tehnologice ce includ totalitatea şi
succesiunea operaţiunilor prin care se trece de la materia primă la produsul
finit. În funcţie de ramura industrială pentru care se proiectează şi se execută
construcţia, acestea pot fi: oţelării, hale de fabricaţie, hale de montaj,
uscătorii, rafinării, unităţi proprii de producere a energiei electrice şi a
agentului termic, depozite, ateliere anexe procesului de producţie.
Clădirile agrozootehnice asigură desfăşurarea unor procese de
producţie şi depozitare din sectoarele zootehnic şi vegetal incluzând:
grajduri, saivane, hale pentru creşterea păsărilor, fabrici de nutreţuri
combinate, răsadniţe, sere, crame, staţii de alimentare cu energie şi agent
termic, staţii de întreţinere şi reparaţii, depozite de materiale şi produse
finite.

2.2. Părţile principale ale unei construcţii

La o clădire se disting: infrastructura, aflată sub cota zero (± 0,00)

cuprinzând fundaţiile şi subsolurile, şi suprastructura, aflată deasupra cotei
zero şi care cuprinde toate elementele clădirii, inclusiv instalaţiile aferente
de orice tip.

2.2.1. Infrastructura

Aceasta cuprinde:
 fundaţia, care intră în contact direct sau indirect cu terenul bun
de fundare şi căruia îi transmite încărcările care acţionează
asupra clădirii;

2
  pereţii de la subsol şi planşeul de peste subsol, dacă clădirea are
subsol, sau soclul şi elementele componente ale planşeului de la
cota zero.

2.2.2. Suprastructura

Suprastructura (elevaţia) este partea clădirii aflată deasupra cotei

zero, considerată la nivelul pardoselii finite de la parter şi include:
elementele verticale şi orizontale de rezistenţă şi de compartimentare,
precum şi elementele de finisaj.
Elementele de rezistenţă (structurale) sunt elemente verticale şi
orizontale care preiau şi transmit încărcări.
În elementele structurii de rezistenţă sunt incluse:
 pereţii (zidurile, panourile din beton armat mono sau pluristrat)
ce delimitează spaţiul interior al clădirii de mediul înconjurător,
iar în interior împart clădirea în încăperi. Au rol de preluare şi
transmitere a încărcărilor din greutatea proprie şi a încărcărilor
cvasipermanente şi variabile care acţionează asupra elementelor
ce reazemă pe ei;
 stâlpii, cu ax înclinat sau oblic, preiau încărcările transmise de
grinzi, planşee şi le transmit fundaţiilor;
 planşeele, elemente portante orizontale, preiau încărcările proprii
precum şi ale elementelor nestructurale care reazemă pe acestea
şi le transmit pereţilor portanţi sau grinzilor pe care reazemă; au
rol de compartimentare pe orizontală a clădirii;
 scările asigură legătura, respectiv circulaţia între nivelurile
construite, precum şi între interior şi exteriorul clădirii;
 şarpanta constituie ansamblul de elemente de rezistenţă cu rol
principal de susţinere a învelitorii clădirii.
Lucrările de compartimentare şi finisaj au ca principal rol acela de
asigurare a confortului şi esteticii interioare şi exterioare a clădirilor.
Elementele de protecţie exterioare trebuie să asigure şi protecţia
construcţiilor faţă de acţiunea factorilor din mediul ambiant.

3
 Compartimentările interioare suplimentare se realizează prin
intermediul pereţilor despărţitori autoportanţi ce transmit încărcarea proprie
planşeelor pe care reazemă. Încărcarea lor se consideră cvasitemporară
putând lipsi în cazul modificărilor ulterioare de funcţional.
Lucrările de finisaj interior şi exterior sunt lucrări aferente anvelopei,
precum şi a elementelor de compartimentare verticale şi orizontale ale
construcţiei care trebuie să asigure îndeplinirea simultană a următoarelor
condiţii:
 protecţia construcţiei sau elementelor acesteia aflate în contact
direct cu mediul exterior, precum şi cele din interiorul
construcţiei aflate în condiţii de microclimat specifice;
 confortul termic, acustic, igiena şi estetica spaţiilor;
 mărirea sau păstrarea durabilităţii elementelor pe care se aplică.
Dintre aceste lucrări se disting:
 la nivelul acoperişului, învelitoarea;
 izolaţiile hidrofuge, termice şi fonice;
 finisajele umede sau uscate ale pereţilor;
 lucrările de tâmplărie ş.a.
Lucrările de instalaţii asigură confortul exploatării şi utilizării
construcţiilor la parametrii biologici şi tehnologici prestabiliţi de beneficiar
la întocmirea proiectului de execuţie al acestora. Astfel, în grupa lucrărilor
de instalaţii sunt incluse instalaţii pentru:
 alimentare cu apă, canalizare, sanitare, apărare şi stingerea
incendiilor, evacuarea sau arderea gunoaielor menajere;
 electrice (de iluminat, de forţă, curenţi slabi, protecţie);
 de încălzire;
 de ventilare a aerului;
 de umidificare a aerului, de exemplu unele hale de producţie din
industria de prelucrare a lemnului, a pieilor sau textilă;
 de condiţionare a aerului;
 de gaze;
 de transport pe verticală: escalatoare, ascensoare pentru persoane
sau marfă;
 de transport a fluidelor tehnologice în hale de producţie sau ateliere.

4
 Observaţie: Este preferabilă execuţia simultană a lucrărilor de
instalaţii cu cele de construcţie în vederea reducerii duratei de execuţie,
evitarea avarierii lucrărilor de finisaje executate (cazul cel mai frecvent
întâlnit în practica construcţiilor).

2.3. Compartimentarea construcţiilor

Construcţiile se compartimentează pe verticală şi orizontală (nivel, plan).

Compartimentarea pe înălţime se face prin intermediul planşeelor
dispuse la o anumită cotă dictată de funcţionalitatea construcţiei sau a
nivelelor, de exemplu pentru construcţiile înalte, la un anumit număr de
nivele, este necesară dispunerea unui nivel tehnic care deserveşte parţial
diverse funcţiuni (instalaţii, acces pe verticală).
Spaţiul delimitat de două planşee consecutive, în plan vertical, se
numeşte nivel. Spaţiul aferent fiecărui nivel cuprinde planşeul inferior şi
spaţiul de deasupra acestuia până la planşeul superior.

Figura 2.1: Alcătuirea generală Figura 2.2: Compartimentarea

a unei construcţii de locuit:
1 – fundaţie; 2 – perete (zid) interior;
3 – perete (zid) exterior;4 – planşeu;
5 – şarpantă; 6 – învelitoare; 7 – fereastră;
8 – balcon; 9 – soclu; 10 – trotuar; 11 – subsol;
12 – parter; 13 – etaj (nivel curent)
pe înălţime a unei clădiri
a – subsol; b – parter; c – etaj;
d – mansardă; e – şarpantă;
f – infrastructură;
g – suprastructură

5
 Numărul de niveluri al unei construcţii depinde de destinaţia clădirii
şi sistemul structural ales, elemente condiţionate şi de amplasament.
Denumirile nivelurilor sunt:
 Subsol, situat sub cota zero. Dacă planşeul peste subsol este cu
minimum 45 cm deasupra cotei terenului amenajat (CTA) este
recomandabilă prevederea unor sisteme de ventilare a subsolului.
Dacă la subsol se prevăd spaţii de locuit (demisoluri), ca exemplu
fiind cazul subsolurilor înalte situate minimum la 1,00 m sub cota terenului
amenajat, atunci ferestrele se dispun la înălţimea de maximum 1,20 m.
Camerele subsolurilor multiple pot servi şi pentru depozitare sau amplasarea
instalaţiilor care deservesc clădirea (subsoluri tehnice).
 Parterul este situat deasupra cotei zero aflată la nivelul
pardoselii finite.
 Etajele sunt situate deasupra parterului. Dacă între parter şi
etajul I mai există un nivel cu înălţimea mai mică, precum şi în cazul în care
parterul este situat peste un demisol, nivelul se numeşte mezanin. (Este
cazul hotelurilor, blocurilor de locuit la care, la parter şi mezanin sunt
amplasate spaţii comerciale, de microproducţie sau servicii publice.)
 Peste ultimul nivel se execută acoperişul care poate fi tip terasă
pentru: construcţii înalte de locuit, clădiri social-culturale, sau construcţii
industriale. Acoperişurile cu pantă mare, denumite şarpante, pot fi
amenajate, la clădirile cu regim de înălţime redus, maxim P + 3E, căpătând
denumirea de pod.
Mansarda este spaţiul amenajat dintre ultimul planşeu al clădirii şi
învelitoare. Poate avea destinaţia locuinţă sau spaţiu de depozitare.
Compartimentarea clădirilor pe nivel este asigurată de elemente
portante sau autoportante verticale (pereţi). Compartimentarea în spaţii
distincte delimitează încăperile. Accesul între elementele spaţiale se face
prin golurile libere, de circulaţie, sau prevăzute cu uşi.
Încăperile unei clădiri pot avea destinaţii diferite. Astfel, pentru o
construcţie social-culturală se pot distinge: încăperi de lucru, săli de şedinţe,
săli de recepţie, saloane pentru relaţii cu publicul, biblioteci, arhive, grupuri
sanitare.
În figurile 2.3 şi 2.4 sunt prezentate alcătuirea generală şi comparti-
mentarea celor mai frecvente tipuri de hale industriale parter, respectiv,

6
etajate.

Figura 2.3: Alcătuiri generale pentru construcţii industriale parter

Figura 2.4: Alcătuirea generală a unei hale industriale etajate

7
 III. CONSTRUCŢII DIN LEMN

3.1. Istoric
În lucrarea lui J. Lips O istorie a culturii omeneşti se apreciază că din
dorinţa omului primitiv de a se apăra de duhuri, obiecte neînsufleţite, s-au construit
primele adăposturi caracteristice îndeletnicirii de bază a băştinaşilor, vânatul.
În Alsacia, la Fourrier, au fost descoperite locuinţe de tip paravan, făcute din
crengi, ramuri şi bucăţi de scoarţă înfipte în pământ în linie dreaptă sau circulară.
Scheletul era umplut cu tufăriş, frunze, muşchi sau iarbă, formând un scut împotriva
vântului şi al ploii.
Paravanul era specific triburilor de vânători (australieni, tasmanieni, vedda,
negritoşi, boşimani).
Altele construcţii erau în formă semisferică, având scheletul din împletitură de
nuiele, umplute, acoperite cu paie, frunze.
În Europa (Elveţia, Germania, Italia), Noua Guinee, Indochina, s-au construit
case de lemn pe piloţi, la înălţimi de 2…3 m deasupra terenului, acoperişul fiind
realizat în patru ape (locuinţele batacilor). Alte locuinţe, tip etajat, au fost realizate
din platforme de lemn concentrice, fiecare cu 0,5 m mai sus una de cealaltă şi
sprijinite de stâlpi lungi şi groşi din lemn şi cedru cioplit.
În Noua Zeelandă, populaţia maori a realizat locuinţe având formă
dreptunghiulară în plan, cu acoperişuri în formă de luntre, din stuf, iarbă sau frunze
din palmier sprijinite pe stâlpi de lemn deosebit sculptaţi. Locuinţa obştească
whara reprezintă un monument de măiestrie artistică şi bun gust.
Vitruviu descrie colibele frigienilor, colhilor, având structura din lemn.
Colibele erau deschise sau închise.
Istoricul Tacitus precizează că locuinţele vechilor germani erau realizate
integral din lemn necioplit, înfrumuseţate cu zugrăveli colorate aplicate pe lut curat,
lucios.
Pe teritoriul ţării noastre, în perioada formării statului centralizat dac,
caracterizată printr-un excedent demografic populaţia a utilizat materialele locale
pentru realizarea de locuinţe, clădiri de cult. Dintre materialele frecvent utilizate
menţionãm lemnul sub formă de pari şi împletiturile de nuiele. Forma de plan a
construcţiilor era circulară, evoluând spre cea dreptunghiulară. Se pare, după
observaţiile efectuate pe Columna lui Traian, că unele construcţii ar fi avut şi etaj.
Sanctuarele aveau soluţia constructivă adaptată amplasamentului. Astfel, în
zona de munte, se realizau fundaţii de piatră şi acoperişuri din şindrilă, iar în zonele
de şes fundaţii directe pentru stâlpii din lemn (înfipţi direct în pământ), învelitorile
fiind realizate din paie şi stuf. Pentru ambele situaţii, pereţii erau alcãtuiţi din
împletituri de nuiele lipite cu lut.
Locuinţa tip bordei şi semibordei s-a păstrat până în secolul XVI (Cruvoşu-Olt)
în zonele de podiş şi câmpie, pereţii fiind realizaţi din lemn, lutuiţi la interior.
În perioada bizantină se definitivează caracteristica românească casa joasă
alcătuită din: bârne, pereţi din împletituri de nuiele acoperite cu lut bătut (sec. XV,
Suceava).
Studiile sistematice efectuate în România au arătat că repertoriul sistemelor
constructive al locuinţelor actuale ţărăneşti reprezintă o expresie a îndelungatului
proces de perfecţionare şi diversificare a culturii şi civiliza]iei româneşti.
Astfel, se poate observa pe parcursul timpului (vezi tipurile de locuinţă pe
perioadele istorice) o evoluţie a principiilor generale de alcãtuire ale locuinţelor
tradiţionale ţărăneşti:
 valorificarea eficientă a resurselor locale de materiale de construcţie;
 adaptarea sistemului constructiv la seismicitatea zonei;
 exprimarea plastică a structurii portante.
Sistemele constructive tradiţionale se pot grupa în două mari categorii:
a. sisteme monomateriale;
b. sisteme plurimateriale.
Grupa a include structuri din bârne de lemn dispuse orizontal sau vertical, din
schelet portant din lemn, cu umplutură de lemn, din zidărie de piatră, de cărămidă,
sau din chirpici, din pământ turnat în tipare sau clădit cu furca şi netezit cu barda.
Grupa b include structuri cu schelet portant de lemn cu panouri de umplutură
din împletituri de nuiele, şipci sau scânduri şi lipitură de pământ galben cu amestec
vegetal sau umplutură din zidărie.
Se observă combinarea soluţiilor constructive.
Pentru zonele Banat, Timişoara s-au adoptat soluţii constructive la care nivelul
inferior este rigid (zidărie) şi nivelul superior, flexibil (lemn).
Construcţiile aşezămintelor de cult ocupă un loc de frunte în arhitectura
lemnului. Biserica de lemn din Şurdeşti (Maramureş) este una dintre cele mai înalte
construcţii din lemn din Europa (54 m), înălţime comparabilă cu a bisericii de lemn
de la Kondopog (Rusia), 70 m. Stilul bisericilor din lemn s-a aflat sub influenţa
arhitecturii gotice transilvănene şi este linfluenţat de procedeele plastice tradiţionale.
China şi Japonia păstrează tradiţia lucrărilor monumentale din lemn.
În China, simbolul oraşului Xian este Bell Tower, construit în timpul
dinastiei Ming (1384) şi reconstruit în 1584. Are 36 m înălţime, ocupă o suprafaţă
de 1378 m2 şi se comportă foarte bine şi azi sub acţiunea factorilor climatici.
Japonia, pământul unic prin frumuseţea contrastelor naturale este ţara
oraşelor alcătuite din şiruri de case din lemn acoperite cu ţigle. Construcţia
pagodelor, templelor, integralã sau parţialã din lemn evidenţiazã măiestria milenară
a constructorilor şi arhitecţilor niponi. Iată câteva exemple:
- Muzeul naţional din Nara, Soso - In, construit integral din lemn, având o
ventilaţie naturalã foarte bună (Se vizitează o dată pe an în prezenţa familiei
imperiale nipone);
- Templul Kiyonizu (Kyoto), construit integral din lemn (792) şi reconstruit în
1634;
- Templul Higashi - Hongan din (Kyoto), cea mai mare construcţie de lemn din
Japonia, distrusă de trei ori de incendiu şi reconstruită ultima oară în 1911;
- Pagoda Toji, realizată integral din lemn în 1641 şi având cinci niveluri.
Experienţa a arătat constructorilor necesitatea protejării lemnului şi a elementelor
din lemn faţă de acţiunea corozivã a factorilor de mediu. Astfel, s-au utilizat treptat,
ca metode de protecţie: ignifugarea, carbolinizarea, impregnarea, vopsirea, ţinându-
se cont atât de esenţele de lemn utilizate, cât şi de condiţiile concrete de utilizare.

Figura 3.1: Locuinţă rurală Figura 3.2: Locuinţă sătească medievală

romană în Dacia - Albele Cuhlea, Jud. Maramureş

Figura 3.3: Casa cu umblătoare

Jud. Gorj - Cărbuneşti

3.2. Lemnul ca material de construcţie

3.2.1. Introducere
Din antichitate, lemnul a constituit materialul de construcţie preferenţial
deoarece conferă rezistenţe semnificative la solicitări mecanice, statice şi dinamice,
este uşor de prelucrat, iar în zonele de munte, deal, precum şi în cele cu climatul
ecuatorial şi subecuatorial constituie un material local de construcţie.
În zonele de câmpie, lunci, arbuştii, plantele păioase înlocuiesc încă şi azi
necesarul de material lemnos pentru realizarea structurilor şi elementelor de
închidere. În zonele ecuatoriale frunzele unor arbori, constituie pentru locuinţele
băştinaşilor. Fibrele vegetale, deşeurile de lemn sunt utilizate ca adaosuri
stabilizatoare pentru realizarea altor elemente de construcţie.
Materialul lemnos a fost şi continuã sã fie utilizat la construcţii cu o mare
diversitate de destinaţii: locuinţe, clădiri social - culturale, unele din ele
reprezentând adevărate opere arhitectonice.
Dezvoltarea pe baze ştiinţifice a structurilor din lemn presupune proiectarea
optimã a secţiunilor, cunoaşterea riguroasã a proprietăţilor fizico-mecanice corelate
cu cerinţele structurale precum şi de asigurare a unor mãsuri specifice de protecţie.
3.2.2 Structura lemnului
Materialul lemnos are o structurã fibroasã, direcţia fibrelor fiind paralelã în
general cu axul cilindrului lemnos.
Structura macroscopicã poate fi analizatã în secţiune transversalã, putându-se
evidenţia mai multe zone.

Figura 3.4: Structura macroscopicã a lemnului

1 - ritidom; 2 - strat liber; 3 - cambiu;
4 - alburn; 5 - duramen; 6 - mãduvã;7 - canal medular
Figura 3.5: Trunchiul lemnos
Zonele lemnului propriu-zis sunt formate din mai multe inele anuale, grosimea
şi raportul dintre ele variind cu specia arborelui, vârsta şi clima.
Inelele anuale prezintă spre interior ţesuturi poroase cu celule mai mari,
formate primăvara (lemn de primăvara), iar spre exterior ţesuturi mai compacte,
celule mai înguste formate lent în perioada răcoroasa a anului (toamna), fiind mai
închise la culoare (lemn de toamnã).
Trunchiul arborelui reprezintă pânã la 85% din volumul lemnos total, în funcţie
de vârstã, esenţã şi locul unde creştere.
Ca material de construcţie, este folosit în special cilindrul lemnos care este mai
mare la esenţele răşinoase şi la arborii crescuţi în păduri faţã de cei izolaţi.
Vitruviu, în lucrarea „Despre arhitecturã, menţionează cã perioada optimã de
tãiere este începutul toamnei, când circulaţia sevei slăbeşte ca intensitate şi deci
volumul de „goluri este minim. Tăierea este precedată unei crestări până la mijlocul
măduvei care asigurã uscarea prin „scurgerea lichidului.
Pentru arbuşti, el recomandã „străpungerea la picior în acelaşi scop (uscare).
3.2.3. Rezistenţele mecanice
Rezistenţele mecanice se determinã pe probe mici, cu umiditate relativã de
maxim 15%.
În funcţie de densitatea aparentã şi rezistenţele mecanice se deosebesc:
materialul lemnos tare (stejar, frasin, salcâm, nuc, fag); material lemnos moale
(brad, molid, tei, plop, salcie etc.).
Creşterea umidităţii determinã scăderea rezistenţelor (până la 30%), după care
aceasta nu mai influenţează sensibil rezistenţa, fenomen mai important de sesizat la
compresiune.
Creşterea temperaturii în intervalul 25...50C conduce la scăderea rezistenţei
la întindere cu 15... 20 %, iar la compresiune cu 20 ... 40 %.
- Rezistenţele admisibile, în funcţie de solicitare, specia lemnului şi tipul
îmbinărilor variază în limite de (10 N/mm2, încovoiere pentru brad, până la ± 2 %,
forfecare în lungul fibrelor la chertãri laterale la unghiuri de îmbinare a pieselor  ±
3% pentru lemnul de plop).

3.3. Produse lemnoase

 A. Produsele lemnoase brute sunt produsele obţinute din cilindrul lemnos
după retezare şi curăţare de scoarţã. Exemple:
Lemnul rotund de foioase, cu  4...20 cm şi l = 1,5…2,5 m;
Bile, manele şi prăjini, cu  4...16 cm şi l = 2...9 m;
Lemn rotund pentru piloţi, cu  14...36 cm şi l = 6...12 m.

B. Produsele semifabricate din lemn se obţin din lemnul rotund prin cioplire
sau tãiere rezultând:
a. cioplitura (elemente pentru şarpante - grinzi, pane, căpriori, traverse,
bulumaci);

Figura 3.6: Piese de lemn ecarisat (cioplituri)

b. cheresteaua - scânduri, dulapi, şipci, grinzi şi rigle (tabel 3.1, 3.2.).

Tabel 3.1.

Grosimi mm Lăţimi mm Lungimi m

12; 18; 24; 28; 38; 48; 1,00..2,75/
58; 68; 75; 96 18..96 3,00..6,00

Produsele semifabricate utilizează raţional secţiunea lemnoasã în funcţie de

destinaţie, solicitări. Principalele sortimente de material lemnos folosite în
construcţii sunt: lemn sub formã brutã, semibrutã, prelucratã, sau, ca produs derivat
din lemn.
Tabel 3.2.
Grosime x Lăţime mm x mm Lungimi m
10 x 12; 15; 19
12 x 12; 15; 19; 25 3,00..6,00 m, cu treapta de lungimi din 25 în
15 x 15; 17; 19; 25; 30 25 cm
19 x 19; 25; 30
30 x 30

Materialele lemnoase brute se folosesc sub formã de lemn rotund. Se obţin prin
curăţirea de crãci şi coajã a buştenilor. În funcţie de dimensiuni, lemnul poate fi sub
formã de bile, manele, prăjini, conform datelor din tabelul 3.3.
Tabel 3.3.
Diametru Lungime
Specie Denumire produs
cm m
bile 12..16 >6,00
Răşinoase manele 8...11 >3,00
prăjini 4....7 >2,60
bile 12..18 >2,50
Foioase manele 8...11
prăjini 4....7

Materialele lemnoase semiprelucrate sau ecarisate sunt produse care pot avea
una sau mai multe feţe plane. Sunt utilizate sub formã de:
- cioplituri (fig. 3.7) având lungimi mai mari de 7 m, obţinute din lemn rotund
cu diametrul 15…18 cm;
- lemn semirotund întrebuinţat la fixarea unor piese din lemn (ex.: cleşti la
fermele de acoperiş, f ig.3.8);

Figura 3.8: Lemn semirotund

a) debitare; b) utilizarea lemnului

semirotund; 1) cleşti

Tabel 3.4.
Sortiment Grosimi mm Lăţimi cm Lungimi m
Scânduri 12; 18; 24 6…30 1,00…6,00
Dulapi 28…75 7…30 1,00...6,00

Materialele lemnoase prelucrate sau ecarisate au muchii vii, mărginite de

feţe plane; se pot prezenta sub formã de:
- scânduri şi dulapi, având raportul dintre dimensiunile secţiunii transversale
mai mare decât 2;
- şipci şi rigle, cu raportul dintre dimensiunile secţiunii transversale mai mic
ca 2;
- grinzi, la care raportul dintre dimensiunile secţiunii transversale este maxim
2;
 Materialele lemnoase finite sunt produse utilizate fără prelucrări ulterioare.
Cele mai utilizate sunt:
- şiţa şi şindrila, utilizate ca învelitori;
- scânduri fălţuite, utilizate ca tavane, placări de pereţi (fig.3.9);
- duşumele îmbinate în sistem lambã şi uluc din lemn de răşinoase (fig.3.10.);
- parchete, executate din lemn de stejar sau fag (fig. 3.11.).

Figura 3.9: Scânduri fãlţuite

Figura 3.11: Parchete

Figura 3.10: Duşumele

Produsele derivate din lemn sunt rezultatul valorificării aproape integrale a

masei lemnoase. Dintre derivatele frecvent utilizate în construcţii cel mai frecvent
întâlnite sunt:
- Placajul este alcătuit din trei sau mai multe foi de furnir dispuse cu fibrele
straturilor succesive perpendiculare, încleiate cu adeziv sintetic (fig.3.12). Se
utilizează la realizarea grinzilor cu inimã plinã, a cofrajelor, a stratului suport pentru
pardoseli sau învelitori şi pentru finisaje uscate.
- Panelul este realizat în sistem sandviş fiind utilizat pentru foi de uşi, finisaje
uscate.
- PAL- ul este obţinut prin aglomerarea aşchiilor de lemn neindustrializabil
sau din deşeuri lemnoase, sub presiune şi la temperaturã înaltã, utilizând ca liant
ureea formaldehidicã şi clei. Se utilizează pentru realizarea pereţilor despărţitori,
foilor de uşã, finisajelor uscate, stratului suport pentru pardoseli, etc.
- PFL- ul se obţine prin încleierea la presiune şi temperaturã ridicatã a fibrelor
de lemn obţinute prin defibrare mecanicã sau chimicã, formând plãci. Se obţin
diferite tipuri de plãci: foarte poroase, dure, semidure, finisate prin aplicare de
tratamente chimice superficiale ca lacuri şi vopsele ce pot fi aplicate şi ulterior. Au
aceeaşi utilizare ca şi plăcile din PAL.

Figura 3.12: Alcătuirea placajului Figura 3.13: Alcătuirea panelului

1 - furnir; 2 - miez (şipci)

Elementele portante ale construcţiilor din lemn se executã în special din esenţe
de răşinoase (brad, molid).
Lemnul de foioase se foloseşte la construcţii provizorii sub forma cofrajelor,
schelelor precum şi pentru elemente de finisaj şi tâmplărie.
La alegerea materialului lemnos se au în vedere disponibilităţile locale,
cerinţele de durabilitate cerute lucrării.
C. Esenţele mai puţin utilizate în construcţiile curente sunt:
 plopul negru şi alb, salcia, teiul, dudul care sunt esenţe uşoare, înglobând un
volum mare de pori şi indicate pentru lucrări de sculpturã;
 chiparosul şi pinul, conţinând un suc special care permite auto-impregnarea
cu o substanţã insecticidã; în arhitectura veche a fost utilizat la construcţia
sanctuarelor, plafoanelor şi chesoanelor, statuilor (statuia Dianei, din templul de la
Efes).
Note: Cercetările arheologice şi cele etnologice, au demonstrat utilizarea
nuielelor (împletituri) de arbuşti la construcţii de locuit, cult, precum şi la
construcţiile de fortificaţii.
 Paiele, rumeguşul, acele de brad, frunzele de bambus au fost şi continuã sã fie
folosite la realizarea elementelor de anvelopã precum şi la stabilizarea argilelor
utilizate în sistemele constructive.

3.4. Avantajele şi dezavantajele lemnului

Ca material de construcţie lemnul prezintă o serie de avantaje dintre care se
menţionează:
- coeficientul de calitate ridicat (raportul dintre greutatea materialului şi
rezistenţa sa) comparabil cu oţelul şi superior betonului, zidăriei, indicându-l din
punct de vedere constructiv pentru realizarea acoperişurilor;
- are coeficient de dilatare liniarã redus, motiv pentru care construcţiile din
lemn pot fi realizate fără rosturi de dilatare;
- are o conductivitate termicã redusã, asigurând un confort termic convenabil
elementelor de închidere;
- se prelucrează uşor necesitând forţã de muncã de calificare medie;
- elementele de construcţie din lemn se pot executa şi monta independent de
condiţiile climatice, fără mãsuri suplimentare de protecţie;
- construcţiile din lemn pot fi montate şi remontate uşor (vezi Muzeele satului
sau bisericile din lemn realizate din piese şi ansambluri componente în România şi
asamblate ulterior în SUA, Canada);
- permite realizarea unor forme arhitecturale îndrăzneţe şi plăcute;
- la prelucrare şi punere în operã consumul energetic este minim.

Structura internã şi natura materialului creează o serie de dezavantaje, printre

care amintim:
- prezenţa defectelor structurale de tipul: noduri, crăpături, fibre deviate, pungi
de răşină, găuri de insecte, influenţează defavorabil comportarea sub acţiuni
mecanice;
- sortimentele de material lemnos sunt limitate ca secţiuni şi lungimi;
 - speciile frecvent utilizate sunt putrescibile şi inflamabile;
- variaţiile de umiditate ale aerului conduc la variaţii dimensionale ale
elementelor din lemn ca urmare a anizotropiei structurale, chiar dacã se iau mãsuri
constructive de tipul alcătuirii convenabile a detaliilor constructive, impregnări cu
soluţii organice sau anorganice, aplicarea de vopsitorii;
- utilizarea în construcţii este limitatã întrucât în unele zone de pe glob lemnul
este un material deficitar, iar folosirea pe scarã largã ar conduce la distrugerea
echilibrului ecologic.

3.5. Domenii de utilizare a lemnului

Multe construcţii sunt realizate integral din lemn, la altele lemnul fiind utilizat
doar ca element component al anvelopei şi al lucrărilor de finisaj. Lemnul mai este
utilizat şi la realizarea unor tipuri de cofraje necesare punerii în operã a betoanelor.
În etapa actualã, dezvoltarea construcţiilor din lemn este favorizatã de
posibilităţile tehnice relativ uşoare de prelucrare a materialului de bazã, de
dezvoltarea metodelor ştiinţifice de calcul dar este limitatã de concurenţa cu noile
materiale de construcţii: oţel, aluminiu, materiale compozite, precum şi de condiţiile
de păstrare ale echilibrului ecologic.
 III. CONSTRUCŢII DIN LEMN – partea a 2-a

3.6. Tipuri curente de construcţii din lemn

3.6.1. Generalităţi
Construcţiile din lemn cuprind obiecte realizate integral sau aproape integral
din lemn. Aceste obiecte pot fi definitive sau provizorii. Folosirea lemnului la
execuţia unei construcţii este decisã şi din considerente economice (folosirea
materialelor locale, dacă structura construcţiei permite acest lucru).
Exemple: construcţii agricole (şoproane, pătule, coteţe); construcţii forestiere
(cabane, hale pentru gatere), poduri rutiere cu trafic redus şi pasarele pietonale.
3.6.2. Alcătuirea construcţiilor din lemn
Construcţiile din lemn sunt realizate din bile, grinzi, cherestea , plăci din PAL
sau PFL îmbinate între ele şi solidarizate cu piese metalice (cuie, buloane) sau pane
încleiate. Piesele din lemn se pot îmbina în mai multe variante: prin chertare cu cep,
cu prag, cu falţ, cu lambă şi uluc (fig.3.14).

Figura 3.14: Îmbinări la piese de lemn

a) chertare; b) cep; c) prag; d) falţ; e) lambă şi uluc
1 - cep; 2 - prag; 3 - falţ; 4 - uluc; 5 - lambă
3.6.3. Tipuri de construcţii
A. Construcţii civile
În zonele montane, construcţiile de locuit şi anexele acestora se construiesc
integral sau aproape integral din lemn. Fundaţiile, treptele, trotuarele se realizează
din piatră naturală.
 Figura 3.15: Sistem constructiv
„Casa de piatră, jud. Harghita

Cabanele din lemn au pereţii din bârne aşezate una peste alta (aparente la
exterior), din planşeu şi acoperiş din lemn. Se execută în general parter, cu
posibilitatea amenajării de camere la mansardă.
B. Construcţii industriale Pentru deschideri mari, la halele gaterelor sau chiar
la săli de sport, se folosesc arcele din lemn (fig. 3.16).

Figura 3.16: Cadre şi arce din lemn

Cadrele sunt sisteme constructive alcătuite din stâlpi şi rigle sau ferme care
formează o structură unitară. Cadrele se pot realiza cu inimă plină în sistemul
cadrelor cu două, trei articulaţii sau, în sistem cadru cu zăbrele.
 Arcele sunt sisteme constructive care reazemă pe fundaţii, ziduri, stâlpi cărora
le transmit reacţiuni verticale şi împingeri. Prezintă avantajele unor consumuri mici
de materiale şi dau posibilitatea realizării unor deschideri mari.
C. Construcţii zootehnice cu structuri de rezistenţă din lemn
Elementele structurii de rezistenţă ale construcţiilor zootehnice se pot realiza
din lemn, beton armat sau precomprimat, metal.
Alegerea materialului de construcţie utilizat la realizarea elementelor
structurale este dictat de valoarea parametrilor: caracteristici de ordin tehnologic
caracteristici de ordin constructiv (deschideri, travei, înălţime liberă, sisteme de
iluminare şi ventilare), condiţii de execuţie, de tradiţii
Domeniile optime de utilizare pentru materialele de construcţie se stabilesc în
funcţie de indicatorii ca: deschidere, distanţa dintre reazeme, şa.
În cazul structurilor tradiţionale, concepute integral din lemn, caracterizate prin
deschideri şi travei reduse, elementele structurale se realizează din lemn rotund, tip
cadru cu contrafişe, având o deschidere de 9...24 m (fig. 3.18).

l6 m,   45 ;  40;   30;   35

Figura 3.17: Cost-deschidere liberă,
în funcţie de materialul de construcţie Figura 3.18: Structuri de rezistenţă
utilizat pentru realizarea structurii de din lemn rotund, tip cadru, folosită la construcţii
rezistenţă agricole
1 - lemn; 2 - oţel; 3 - beton

În scopul folosirii cât mai raţionale a materialului lemnos s-au remarcat

tendinţe de utilizare a unor tipuri de structuri caracterizate prin indici tehnico-
economici scãzuţi şi prin posibilităţi de prefabricare şi industrializare a execuţiei
(fig. 3.17).
 Exemple:
- structuri prefabricate sub forma unor cadre cu trei articulaţii, cu inimă plină
sau zăbrelite (fig. 3.19 a);
- arce din lemn lamelar încheiat, placaj de construcţie, îmbinate prin încleiere
sau lemn semiecarisat îmbinate cu cuie (fig. 3.19 b).

a) Cadre triplu articulate cu inimă plină din

placaj de construcţie şi tălpi din dulapi, îmbinate
prin încleiere sau cu zăbrele, îmbinate prin cuie;

b) Cadre triplu articulate din lemn lamelat

încleiat;
1. cadru cu inimă plină sau cu zăbrele;
2. panouri uşoare pentru pereţi;
3. panouri uşoare de tavan sau de acoperiş;
4. învelitoare bituminoasă sau din azbociment
ondulat;
5. pane din lemn; 6 . fundaţie

Figura 3.19: Structuri de rezistenţă integral

prefabricate din lemn şi produse pe bază de lemn

O soluţie având un grad înalt de industrializare este următoarea: a) panouri

portante din lemn şi produse derivate (PAL, PFL) într-un cadru perimetrial din şipci
de lemn având feţe din placaj la exterior, impregnat şi realizat termoizolant; b)
acoperiş din ferme de scânduri cu învelitoare din panouri termoizolante.

Figura 3.20: Construcţie din panouri prefabricate din lemn şi produse pe bază de lemn
 a) plan; b) secţiune transversală; c) detaliu pereţi; d) detaliu tavan; 1 - panou de perete; 2 - fermă din
scânduri cu consum redus de oţel; 3 - contrafişă; 4 - panouri de tavan; 5 - panouri pentru acoperiş; 6 -
contravântuire verticală longitudinală; 7 - placaj cu tegofilm; 8 - PFL poros sau izolemn; 9 -
termoizolaţie uşoară; 10 - şipcă din lemn; 11 - eclisă din placaj cu şipcă triunghiulară; 12 - buloane de
îmbinare; 13 - eclisă metalică

D. Construcţii inginereşti
Construcţiile inginereşti executate din lemn sunt: infrastructuri din piloţi de
lemn şi podurile din lemn, ca lucrări definitive, eşafodajele şi cintrele pentru poduri
din beton armat monolit, ca lucrări provizorii.
Piloţii din lemn au diametrul de 25...30 cm, sunt ascuţiţi la capătul care se bate
în pământ. Se folosesc atunci când terenul bun de fundare se găseşte la adâncime
mai mare (5...8 m) la realizarea fundaţiilor indirecte pentru clădiri, poduri sau pot
constitui paleele şi culeele podurilor din lemn.
Podurile din lemn au infrastructura alcătuită din culee şi palee şi suprastructura
alcătuită din: grinzi, subgrinzi, suburşi, contrafişe, podină, parapete şi trotuare
(fig.3.21).
Grinzile şi urşii pot fi simple sau suprapuse şi sunt solidarizate cu pene şi
buloane; reazemă pe capul culeelor şi paleelor prin intermediul unor grinzi scurte
(suburşi).
Podina de circulaţie este alcătuită din dulapi aşezaţi unul peste altul.
Eşafodajele şi cintrele sunt construcţii provizorii folosite pentru susţinerea
cofrajelor la podurile din beton armat. Sunt alcătuite din: piloţi. pile, dulapi şi grinzi
de lemn (fig. 3.22).

Figura 3.21: Pod din lemn

 1 - culee; 2 - palee; 3 - contravântuiri; Figura 3.22: Cintru cu contrafişe
4 - urşi; 5 -suburşi; 6 - parapet

3.6.4. Stabilitatea spaţială a construcţiilor din lemn

Întrucât elementele descrise în subcapitolele anterioare sunt elemente plane
capabile să preia numai încărcări acţionând în planul lor, iar o construcţie trebuie să
preia în ansamblu orice tip de acţiuni din orice direcţie şi sens, este necesară
asigurarea stabilităţii generale. Stabilitatea generală a construcţiilor din lemn se
asigură prin contravântuirea lor (fig. 3.23).
Stabilitatea transversală se asigură cu ajutorul unui element rigid de acoperiş
pe care reazemă capătul superior al stâlpilor, element rezemat pe frontoane rigide,
sau la lungimi mari construite, şi pe pereţii transversali intermediari.
Frontoanele rigide pe care descarcă această fermă se prevăd cu diagonale care,
împreună cu stâlpii frontonului, formează o grindă cu zăbrele capabilă să transmită
fundaţiilor eforturile din suprastructură. O altă soluţie este de a prevedea frontoane
din zăbrele.
Stabilitatea longitudinală la încărcările caree acţionează după axa
longitudinală a construcţiei (frânare, seism, vânt) se asigură prin contravântuiri
dispuse transversal în planul acoperişului sau tavanului în traveele de capăt şi apoi la
20 m în lungul construcţiei.

Figura 3.23: Contravântuiri transversale şi longitudinale

1 - fronton; 2 - contravântuire transversală; 3, 4 - contravântuiri longitudinale
IV. CONSTRUCŢII DIN ZIDĂRIE

4.1 Zidăria ca material de construcţie

Zidăria este unul dintre cele mai vechi materiale de construcţie reprezentând până
în secolul XX principalul material de construcţie pentru fundaţii, pereţi, planşee,
acoperişuri, ziduri de sprijin, poduri, viaducte, tuneluri. Istoria construcţiilor este
legatã indisolubil de tehnica zidăriilor care a avut o întrebuinţare importantã şi
neîntreruptã din cele mai vechi timpuri şi până azi.
Zidăria din blocuri de pământ crude, uscate natural sau arse, cunoscutã încă din
mileniul III î.e.n. (Mesopotamia) precum şi zidăria din piatrã au rămas de-a lungul
secolelor materialele de bazã pentru construcţii. Datoritã pietrei au dăinuit
numeroase monumente ridicate cu mult timp înainte. Astfel, au fost realizate mari
lucrări arhitecturale: palate, temple, lucrări inginereşti: tuneluri, apeducte, drumuri,
lucrări militare: fortăreţe, ziduri de sprijin şi apărare.
Începând cu secolul XVIII s-au îmbunătăţit tehnologiile de utilizare a
pământului folosit pentru construcţii, procesul fiind accelerat de condiţiile
conjuncturale create de lipsa spaţiului de locuit.
În Franţa, Germania, SUA, în perioada 1920-1940 îşi încep lucrările: La
Courbousier, Frank Lloyd Wright, Michel Lycks şi în perioada 1950-1960 arhitecţi,
ingineri francezi şi belgieni continuã cercetările şi aplicaţiile practice: Dreyfus în
Senegal, Masson, şi Hansens în Maroc, Hasan Fathy în Egipt şi Ramirez în
Columbia.
În anii 1970, de euforie economică în occident şi politică în lumea a III-a, prin
cucerirea independenţei, existau partizani ai progresului cu orice preţ, care
înţelegeau şi relansau posibilităţile de utilizare ale pământului ca material de
construcţie. Începea era de aur a stilului internaţional în arhitectură. A apărut o
tehnologie intermediară, apropiată tehnologiilor tradiţionale, dar depăşindu-le pe
cele arhaice.
Începând cu 1972, criza energetică mondială a impus o revizuire a modului de
gândire şi acţiune în toate ţările lumii. Astfel, în sectorul construcţiilor s-a constatat
că materialele uzuale: ciment, beton, cărămizi arse, erau energofage şi se reclamau
soluţii pentru economia de energie. Grupul „Craterre fondează la Grenoble o
şcoală inginerească cu rol de participare directă la operaţia „construcţii din pământ.
Grupul creat a asigurat ancadramentul şi fiabilitatea operaţiunilor pilot: l’Ile de
Mayotte (Madagascar) -2000 de locuinţe executate după un program ultraeconomic,
dar în condiţii tehnologice exemplare; Peru - program de cercetare teoretică
coerentă, tehnică şi ştiinţifică, etnografică şi culturală.
În 1980 Centrul Georges Pompidou organizează ansamblul expoziţional
„Arhitectura pământului - viitorul unei tradiţii milenare, luându-se apoi iniţiativa
construcţiei unui cartier de locuit experimental de 72 locuinţe în zona Villefontaine,
în oraşul nou l’Isle d’Abeau, la 30 km sud de Lyon, în colaborare cu diverşi
parteneri. Programul a fost acceptat în 1985 şi a pus în evidenţă multiple avantaje
ale clădirilor moderne din pământ. Un al doilea cartier s-a realizat pentru Institutul
Pământului şi sateliţii săi, în regiunea Rhônes-Alpes.
Acest fapt a demonstrat „clienţilor săraci că tehnica poate fi utilizată pentru
proiecte ambiţioase. Dintre construcţiile monumentale existente astăzi se remarcă
construcţiile tip „zgârie nori din lut, din ţinutul Hadramat (Yemen), unde de-a
lungul legendarului drum al tămâiei, se află în oraşul Shiban, de un lux pitoresc,
conferit de siluetele clădirilor sale cu 10-14 etaje cu înălţimea de 53 m, având o
vechime de cca. 350...500 ani şi care sunt realizate integral din lut. Aflat din
abundenţă în Yemen, lutul este şi astăzi stabilizat cu degresanţi din paie de orez şi
grâu, iar materialul obţinut este tăiat în pătrate cu latura de 50 cm şi grosimea de 10
cm. După uscare, se fixează într-un schelet rigid de bambus. Crestele zidurilor se
realizează din ghips spoite şi sunt spoite cu var stins. Culorile faţadelor variază de la
alb la maroniu.

Zidăria este alcătuită din blocuri de piatrã naturalã sau artificialã de diferite
forme şi mărimi, aşezate după anumite reguli, legate între ele cu mortar şi eventual
legãturi metalice.

46
 Elementele componente ale zidăriei sunt:
 blocuri (pietre) din: piatrã naturalã, piatrã artificialã arsã (cărămidă), sau
piatrã naturalã artificialã nearsã (beton, pământ argilos stabilizat);
 materiale de legătură: mortar cu diferite compoziţii, agrafe metalice, armãturi
metalice longitudinale, transversale, adezivi;
Zidăria, în anumite cazuri poate fi realizatã şi fără materiale de legătură
obţinând „zidăria uscatã".
Legãturile metalice conduc la ameliorarea caracteristicilor de rezistenţã şi
deformabilitate ale zidăriei în anumite condiţii de solicitare (solicitări orizontale din
vânt, seisme).
Din zidărie pot fi realizate elemente structurale ca: pereţi, stâlpi, bolţi, arce,
scări, ziduri de sprijin, diguri, baraje.
Construcţiile din zidărie prezintă o serie de avantaje, printre care: rezistenţã
bunã la foc, durabilitate apreciabilã, capacitate bunã de izolare termicã şi fonicã.
Dintre dezavantaje amintim: greutatea proprie mare, consumul mare de
manoperã la execuţie, durabilitate mai micã comparativ cu alte construcţii realizate
din beton (armat, precomprimat, etc.).

4.2 Blocuri pentru zidărie

Blocurile pentru zidărie au în general formã paralelipipedicã, cu excepţia celor
din piatrã naturalã, brutã sau cioplitã. Forma blocurilor permite o astfel de aşezare
încât sã lucreze după punerea în operã la solicitări avantajoase, de compresiune.
Dimensiunile blocurilor fabricate sunt modulate pe baza sistemului modular
decimetric sau octometric şi sunt determinate din condiţii de satisfacere a
exigenţelor: de confort termic, tehnologice (manipulare uşoarã) şi evitarea unor
contracţii excesive.
Blocurile ceramice sau din beton pot fi realizate pline sau cu goluri ce nu
depăşesc maxim 30% din volumul blocului.
 Informativ, se prezintă în continuare variante de blocuri pentru zidãrii precum
şi unele din proprietăţile lor fizice şi mecanice.
Pentru zidãrii izolante termic pot fi utilizate cărămizi termoizolante realizate
din diatomit în amestec cu substanţe combustibile. Dimensiunile de fabricaţie sunt:
250 x 150 x 30.. 120 mm; au o rezistenţã la compresiune de 0,5 şi 1 N/mm2.
Pentru placaje realizate la pereţi exteriori pot fi utilizate elemente ceramice
având dimensiuni curente ale feţei văzute de 115/190 x 88 mm.
Plăcile ceramice pentru pardoseli şi pereţi se fabricã din argilã de calitate
superioarã având o faţã netedã şi una nervuratã pentru a putea fi fixate în mortar.
Sunt utilizate pentru execuţia finisajelor lavabile din bãi, bucătarii, holuri, săli de
operaţii, pereţi exteriori.

Tabelul 4.1: Blocuri ceramice. Proprietăţi fizice şi mecanice

Dimensiuni
Tip bloc Marcã Observaţii
(l x b x h) [mm]
50;75;
Cãrãmizi pline obţinute 240 x 115 x Pot avea 15% din
100;125;
prin extrudare 63/88 volum goluri
150; 200
50; 75; 240/290/365x Golurile au formã
Blocuri ceramice cu
100;125; 115/140/180/ cilindricã sau
goluri verticale (GVP)
150;200 240 x 88/138 prismaticã
145/290 x
Blocuri ceramice cu Pereţi despãrţitori
25; 50; 75 138/290 x
goluri orizontale (GO) interiori
138/188/290
Fâşii ceramice cu goluri 900/600/300 x Pereţi despărţitori
orizontale pt. pereţi 300 x75 interiori
despărţitori
Cărămizi cu goluri 90/60/45 x Pereţi despărţitori
îmbinate în sistem lambã 190/290
şi uluc
Corpuri ceramice pentru 100; 150; 300/220 x Elemente de
panouri prefabricate 200 210/110 x 250 umpluturã în panouri
mari din b.a.
Corpuri ceramice pentru 100; 15; 240 x Elemente de
pereţi 200 295/195/145/250 umpluturã în panouri
mari din b.a.

48
 Figura 4.1: Cărămizi pline presate
a) pline; b) cu goluri verticale

Figura 4.2: Blocuri ceramice cu goluri verticale

Figura 4.3: Bloc ceramic cu goluri orizontale

 Figura 4.4: Fâşii ceramice cu goluri pentru pereţi despărţitori

Figura 4.5: Cărămizi tip placaj

Figura 4.6:
Placã ceramicã pentru finisaje

Pentru zidãrii pot fi folosite şi blocuri nearse, din piatrã naturalã, beton, argilã
nearsã.
50
 Blocurile din piatrã naturalã se obţin din roci de carierã sau din balastiere şi
sunt prelucrate înainte de punerea în operã.
Zidăriile din piatrã poligonalã (opus incertum) sunt utilizate pentru socluri,
paramente, ziduri de sprijin (fig.4.7.a).

Dacã blocurile de dimensiuni variabile se înglobează în beton, se obţine

betonul ciclopian utilizat pentru lucrări de infrastructurã, ziduri de sprijin,
anrocamente (Fig. 4.7.b)

b
Figura 4.7: Zidărie din piatrã brutã

Petru uniformizarea transmiterii încărcărilor, pe înălţimea zidăriei, la o distanţã

de minim 2 m se prevede un rând de piatrã fasonatã pe toatã lungimea lucrãrii.
Piatra artificialã nearsã, sub forma blocurilor din beton greu sau uşor se
fabricã la dimensiuni de 290x240x188 mm (blocuri din beton cu agregate uşoare) şi
de 490x240x63/125/115mm (blocuri din beton uşor autoclavizat). Marca blocurilor
este de 200...300, respectiv 1...14 N/mm2. Pot fi fabricate blocuri pline sau cu
goluri.
IV. CONSTRUCŢII DIN ZIDĂRIE – partea a 2-a

Proprietăţile tehnice ale zidăriilor

A. Densitatea variază în funcţie de tipul blocului şi materialul din care este
alcătuit. Se deosebesc:
a. zidãrii din piatrã naturalã,  = 1,390 ... 2,690 g /m3;
b. zidãrii din cărămizi pline,  = 1,800 g /m3;
c. zidãrii din blocuri ceramice GVP,  = 0,150 ... 1,700 g /m3;
d. zidãrii din blocuri de BCA,  =0, 675 ... 0,825 g /m3.
B. Conductivitatea termicã variază în aceleaşi condiţii cu densitatea, astfel
încât pentru:
 cazul a,  = 0,60 ... 3,19 W/mK;
 cazul b,  = 0,80 W/m K;
 cazul c,  = 0,46 ... 0,75 W/mK;
 cazul d,  = 0,27 ... 0,30 W/mK

C. Volumul de goluri, în cazul blocurilor ceramice GVP ajunge la maxim 30%

din volumul blocului. Porozitatea este de 6...15% în funcţie de materialul şi gradul
sãu de compactitate.

D. Absorbţia de apã influenţează sensibil proprietăţile mecanice. Astfel,

rezistenţele mecanice mari şi deformaţiile limitã mari caracterizează blocurile cu
capacitate redusã de absorbţie (ex. blocuri din: beton cu agregate grele, piatrã
naturalã, unde compoziţia chimicã şi proprietăţile fizice influenţează direct absorbţia
de apã).

Proprietăţile mecanice
Proprietăţile mecanice sunt caracterizate în principal de rezistenţa la
compresiune şi rezistenţa la întindere sub stare monoaxialã sau triaxialã, şi de
caracteristicile de deformare: modulul de elasticitate longitudinal Eb şi cel
transversal Gb, coeficientul lui Poisson, .
 Rezistenţa de calcul la compresiune a zidãriei depinde de tipul blocului,
înălţimea blocului (rândului) şi marca mortarului utilizat, având valori cuprinse între
2,75 N / mm2 şi 0,7 N/mm2 pentru bloc de marcã 200 şi mortar de marcã 100,
respectiv barcã bloc 50 şi marcã mortar 50.
Rezistenţa la compresiune monoaxialã a blocului (marca blocului) variază în
limite largi în funcţie de natura materialului blocului.
Rezistenţa la rupere la compresiune din încovoiere Ri este de 10…30% din
marcã pentru blocuri ceramice şi de 20…35 % pentru blocurile din beton uşor.
Rezistenţa la rupere la întindere Rti este pentru blocuri ceramice de 3…5 %
din marcã.
Valorile modulului de elasticitate se apreciază conform relaţiei:

Eb = k · Rn unde,

 Rn este rezistenţa de rupere la compresiune monoaxialã a blocului şi

 k este un coeficient numeric dependent de natura materialului blocului şi de
densitatea aparentã a acestuia.
Exemple:
k = 300 pentru blocuri ceramice;
k = 2500 pentru blocuri din beton uşor având densitate specificã aparentã de 650
kg/m3.
Coeficientul lui Poisson variazã cu treapta de încărcare având pentru blocuri
ceramice valori de 0,10…0,25.

4.3. Mortare pentru zidărie

Mortarele sunt amestecuri bine omogenizate de liant, agregat, apã şi aditivi
cu rol de legare a blocurilor de zidărie prin intermediul adeziunii şi frecării,
realizând zidăria ca material compus, monolit.

46
 Prin intermediul mortarului se transmit şi se repartizează mai uniform, de la un
bloc la altul, eforturile în zidărie. Umplerea completã a rosturilor dintre blocuri
asigurã o etanşeitate bunã la ploaie, vânt.

Materialele utilizate pentru prepararea mortarelor

Lianţii sunt substanţe minerale anorganice, în formã de pulberi, bulgãri sau
soluţii, care, prin amestecare cu apa formează o pastã care acoperă, înglobează şi
leagă între ele granulele de agregat (nisip) şi care, prin întărire transformã amestecul
într-o masã pietroasã.
Lianţii curent utilizaţi sunt: ipsosul pentru construcţii, varul gras, cimentul,
trasul, argilele.
Agregatele utilizate sunt nisipurile de râu sau carierã, cu o granulozitate de
maxim 3,15 mm. Mortarele ce conţin nisip de râu sunt mai uşor lucrabile.
Apa utilizatã la mortare, prin amestecare cu liantul, înlesneşte procesele
chimice care însoţesc întărirea matricii mortarului (liant-agregat). Adaosul de apã
este influenţat de natura suportului, agregat, liant, aditivii din masa mortarelor,
lucrabilitate precum şi de unele cerinţe de performanţã a zidăriilor.
Aditivii introduşi în mortare modificã particularităţile mortarelor proaspete şi
apoi a celor întărite, după necesitãţi tehnologice sau de durabilitate a zidăriilor.
Astfel, pot fi utilizaţi: aditivi plastifianţi (var, argile) care modificã lucrabilitatea,
aditivi acceleratori de întărire (clorurã de calciu), aditivi întârzietori de prizã (var în
amestec cu clei de oase), aditivi hidrofobizanţi (tensioactivi), pigmenţi.
Lianţii, agregatele, apa şi aditivii trebuie sã îndeplinească pentru a putea fi
utilizaţi în mortare condiţiile de calitate înscrise în normative specifice.
Mortarele trebuie sã fie compatibile din punct de vedere fizico-chimic cu
suportul pe care se aplicã pentru a putea satisface cerinţele de performanţã ale
produsului final, zidăria.
Proprietăţile fizice ale mortarelor proaspete influenţează punerea în operã
(realizarea zidăriilor), iar cele mecanice şi fizice ale mortarelor întărite influenţează
proprietăţile fizico-mecanice ale produsului final.
 Marca mortarelor (rezistenţa la compresiune) este de 4…150 în funcţie de
compoziţia acestora. (Exemple: M4-Z pentru mortare de var; M50-Z pentru mortare de
ciment var: M100-Z pentru mortare de ciment).
Aderenţa mortarelor la suportul creat de blocuri este apreciatã prin rezistenţa la
smulgere de suport şi depinde de: natura şi porozitatea blocului, condiţiile
tehnologice de realizare, punere în operã şi întărire a mortarelor precum şi de
compatibilitatea fizico-chimicã cu suportul. Aderenţa la suport este un proces
complex ce poate fi explicat mecanic, fizic şi chimic. Ancorarea mecanicã în suport
are loc la porozităţi de 5...15 % ale suportului şi mortarelor.
Aderenţa la suport este de ordinul 0,08...0,45N/mm2, valori aferente suportu-
lui de beton uşor, respectiv celui ceramic. Aderenţa creşte pentru mortare de ciment
aditivate cu produşi organici de sintezã.
Modulul de elasticitate Em, se determinã cu relaţia aproximativã:
Em = 1000 · Rm,
unde Rm este rezistenţa la rupere la compresiune a mortarelor.
Deformabilitatea mortarelor depinde de compoziţia acestora, fiind maxime în
cazul mortarelor de var. Poate fi apreciatã urmărind curba caracteristicã eforturi-
deformaţii.

Armãturi şi betoane
Pentru creşterea rezistenţelor mecanice la întindere şi forfecare ale zidăriei, în
unele cazuri de elemente solicitate în acest sens, se dispun în rosturi orizontale,
după anumite reguli, armãturi din OL37 sau STNB sub formã de plase sudate
uzinate. Armãturile pot fi dispuse şi longitudinal sub formã de bare independente,
plase sau carcase.
Betonul simplu împreunã cu zidăria formează elemente având rezistenţe la
rupere la compresiune apropiate de cele ale blocului.

4.4. Construcţii din zidărie

48
 Zidăria se foloseşte la executarea elementelor structurale şi nestructurale ale
construcţiilor la structuri din zidărie având un regim limitat de înălţime.
Variantele de execuţie ale zidăriei sunt: zidăria simplă, zidăria armată, zidăria
mixtă.
4.4.1. Clădiri cu structura din pereţi portanţi de zidărie
Clădirile din această categorie pot fi realizate în două variante structurale şi
anume, cu structură rigidă sau cu structură flexibil-elastică.
Structura rigidă, cu pereţi portanţi (structurali) din zidărie, se consideră pentru
cazurile în care distanţa dintre pereţii portanţi transversali este mică (2,5...4,5 m).
Acest tip de structură se utilizează în special la clădirile de locuit şi la unele tipuri de
clădiri social-culturale, la care, datorită funcţiunilor specifice, au o alcătuire
structurală asemănătoare cu a clădirilor de locuit (cămine, hoteluri).
Acest tip de clădiri se pot realiza în România cu maxim cinci nivele (P+4E)
grosimea pereţilor portanţi exteriori stabilindu-se din condiţii rezistenţă şi de confort
termic, iar a celor interiori, structurali, din condiţii de rezistenţă şi de izolare fonică.
Pereţii portanţi (structurali) se pot dispune astfel:
- la distanţe mici (3...5 m) separând fiecare încăpere, obţinându-se o structură
tip fagure (fig. 4.8; 4.9a);
- la distanţe mari (8...11 m), delimitându-se o unitate funcţională (apartament,
sală de clasă, etc.) obţinându-se o structură tip celular (fig. 4.9.b).
La structurile tip fagure, planşeele se realizează din plăci monolite din beton
armat sau din panouri / semipanouri prefabricate din beton armat.
La structurile tip celular, în interiorul celulelor se prevăd cadre intermediare
(stâlpi, grinzi) care, împreună cu pereţii portanţi, constituie reazeme pentru planşee.
Compartimentarea spaţiului interior celulelor se realizează prin intermediul pereţilor
despărţitori neportanţi, a căror distribuţie se poate modifica ulterior.
 Figura 4.8: Clădire socială cu structură
rigidă din pereţi portanţi de zidărie

Figura 4.9: Dispunerea pereţilor structurali

a - sistem fagure; b - sistem celular

Structura flexibil - elastică cu pereţi portanţi din zidărie este structura la care
distanţa dintre pereţii transversali este mare, rigiditatea transversală a clădirii fiind
asigurată prin conlucrarea spaţială a pereţilor portanţi longitudinali datorită
acoperişului sau dupã caz, a planşeului rigid.
Acest tip de structură se foloseşte şi la construcţii parter tip sală, ateliere
(fig.4.10), construcţii agricole (fig.4.11) sau hale cu caracter industrial (fig.4.12).

Fig. 4.10. Clădire tip sală

1-sală de spectacole;
2-scenă; 3-anexe

50
Figura 4.11: Secţiuni transversale la construcţii agrozootehnice cu pereţi structurali din
zidărie
1-fermă din scânduri; 2-pane din lemn; 3-învelitoare; 4-termoizolaţie; 5-perete din zidărie
portantă; 6-stâlp prefabricat; 7-fundaţie continuă; 8-fundaţie-pahar;

Figura 4.12: Secţiuni transversale la construcţii industriale cu pereţi portanţi din

zidărie
(Structuri flexibil elastice)

4.4.2 Construcţii inginereşti

A. Lucrările de artă includ: poduri, viaducte, drenuri, tuneluri, ziduri de sprijin
şi protecţie, inclusiv lucrări de consolidări a terasamentelor.

Podurile sunt construcţii care susţin căile de comunicaţii peste obstacole (văi,
ape, construcţii existente) lăsând sub ele un spaţiu liber.
După destinaţie deosebim următoarele tipuri de poduri: de cale ferată, de
şosea, pentru traversarea intersecţiilor, pentru pietoni.
După materialul din care sunt construite deosebim: poduri de lemn, poduri
metalice şi poduri masive (din zidărie, beton armat, beton precomprimat).
Infrastructura podurilor poate fi realizată din zidărie, beton sau profile
metalice. Infrastructurile realizate din zidărie folosesc ca material de bază piatra
naturală, prelucrată.
Se apreciază că lucrările de zidărie reprezintă cca. 40...60% din volumul
lucrărilor de infrastructură aferente unui pod.
Pentru podeţele înecate în corpul terasamentelor, zidăria din piatră ocupă 75%
din volumul lucrărilor.
Zidurile de sprijin sunt construcţii cu rol de consolidare a terasamentelor
căilor de comunicaţie fiind solicitate la împingerea pământului, sau în unele cazuri la
acţiunea apei (sloiuri de gheaţă, valurile mării).

Figura 4.13: Zid de sprijin

realizat din zidărie

Drenurile sunt construcţii destinate colectării şi îndepărtării apelor subterane,

coborârii nivelului pânzei de apă freatică.

Figura 4.14: Dren din zidărie

B. Coşurile de fum sunt elemente de construcţie înglobate în zidărie sau

realizate din elemente independente, şi care, prin intermediul canalelor de fum pe
care le înglobează, evacuează în atmosferă produsele volatile din ardere. Procentul
de eliminare a acestor produse şi de absorbire a aerului proaspăt necesar arderii
52
poartă denumirea de tiraj.
Cele două părţi principale ale coşului sunt: coşul propriu-zis (element vertical)
şi canalele de fum (elemente orizontale). Izolaţia termică este realizată din kiselgur,
zgură, iar protecţia interioară din cărămidă refractară.

Figura 4.16: Secţiune printr-un

Figura 4.15: Secţiune printr-un
canal de fum
coş de fum 1-canal de fum; 2-zidărie de cărămidă obişnuită;
1-zidărie de rezistenţă; 2-izolaţie termică;
3-cărămidă refractară; 4-gol de aer
3-zidărie refractară; 4-coş de fum
V. CONSTRUCŢII METALICE

Metalele sunt folosite în construcţii pentru realizarea: stâlpilor, grinzilor,

planşeelor sau platformelor industriale, şarpantelor, tâmplăriei, podurilor pentru
cãile de comunicaţie, etc.

5.1. Proprietăţile metalelor

a) Structura materialelor metalice este omogenã, policristalinã - grăunţoasă;
fiind bune conducătoare de căldură şi electricitate.
În tehnica construcţiilor, pentru materiale, interesează următoarele
caracteristici:
b) Densitatea - materialele sunt compacte, lipsite de pori;
Densitatea absolutã este de ordinul 7850 daN/m3 pentru oţel şi de 7200
daN/m3, respectiv 2600 daN/m3 pentru fontã şi aluminiu.
c) Duritatea Brinell este de ordinul HB = 600...700 daN/mm2.
d) Rezistenţele mecanice se deduc de pe curba caracteristicã (-). Astfel
pentru oţel tip OL 37, Ra = 210 N/mm2; pentru oţel tip PC 52, 290 N/mm2; pentru
oţel PC 60, Ra = 340 N/mm2.
Identic, modulul de elasticitate longitudinal (modulul Young) este de
2107daN/cm2.
e) Deformaţiile sub sarcinã (deduse de pe curba caracteristicã) sunt mari,
metalele deformându-se până la rupere, întrucât sunt materiale maleabile şi ductile,
fapt ce permite o varietate mare a produselor de prelucrare.
f) Conductivitatea termicã este de 220 W/mK pentru aluminiu, 58 W/mK
pentru oţel.

5.2 Sortimente folosite în construcţii

Dintre cele mai utilizate materiale amintim oţelurile nealiate şi oţelurile
speciale. Mărcile curente de fabricaţie ale oţelurilor pentru construcţii sunt: OL32,
OL34, OL37, OL42, OL44, OL50, OL52, OL60, OL70, unde "OL" este simbolul
61
oţelului, iar cifra care urmează este rezistenţa minimã la tracţiune (N/mm2). Sunt
utilizate conform datelor centralizate în Tabelul 5.1.
Tabel 5.1.
Sortiment Domeniu de utilizare
OL 32 tablã subţire pentru profile laminate la rece, benzi, nituri
OL 34 benzi, table subţiri, nituri
OL 37 alcătuirea elementelor de construcţie (bare laminate de armãturã)
OL 42,44 construcţii din tablã, rezervoare, conducte
OL 52 alcătuirea construcţiilor puternic solicitate în special în regim dinamic
OL 50,60,70 şine pentru cãi de rulare, aparate de reazem
OLT ţevi
OT oţel carbon turnat în piese
OLC oţel carbon, de calitate, turnat în piese
Oţeluri aliate buloane de înaltã rezistenţã pentru îmbinări supuse coroziunii chimice

Produse laminate folosite în construcţii

Construcţiile metalice sunt alcătuite în mare parte din produse laminate sub
formã de tablã şi profile. Tabla se obţine prin laminarea la cald a oţelului carbon sau
a oţelului aliat, iar prin tăierea tablelor se obţin platbande cu lăţimea de 160...600
mm şi grosimea de 6...40 mm.
Profilele laminate se deosebesc dupã forma secţiunii transversale şi au
caracteristici standardizate (fig. 5.1.).

62
 Figura 5.1: Laminate din oţel

În construcţii se utilizează şi profile din bandã de oţel formate la rece, având

caracteristici standardizate şi prezentate în fig. 5.2.
Ţevi pentru construcţii şi instalaţii. Tipurile utilizate în construcţii sunt
realizate în variantele: din oţel fără sudurã laminate la cald, din oţel sudate
longitudinal, din oţel sudate elicoidal (pentru conducte, aparate, recipiente, tuburi şi
piese de legătură).

Figura 5.2: Profile din bandã de oţel formate la rece

63
 Niturile şi buloanele servesc la realizarea îmbinărilor. În construcţii se
utilizează nituri din OL34 sau OL38 şi nituri din materiale neferoase, confecţionate
din cupru, aluminiu şi alamã.
Alte variante de îmbinări pot fi realizate cu: scoabe, tiranţi, şuruburi şi piuliţe,
flanşe, eclise, piese metalice pentru fixare (pentru instalaţii).

5.3 Îmbinarea construcţiilor metalice

Elementele de construcţii metalice pot fi asamblate cu: nituri, buloane, sudurã,
denumite generic mijloace de îmbinare.
Din punct de vedere al modului de realizare, îmbinările pot fi:
 demontabile (cu buloane), demontarea făcându-se fără degradarea îmbinării
(piese şi mijloace de îmbinare):
 nedemontabile (sudate).
La alcătuirea unei îmbinări se au în vedere următoarele principii:
 îmbinarea trebuie sã asigure continuitatea structuralã a pieselor asamblate;
 piesele care se îmbinã trebuie sã aibă aproximativ acelaşi coeficient de
siguranţã la rupere;
 în îmbinare, transmiterea eforturilor trebuie sã se facă cât mai uniform, fără
concentrări locale şi fără dezaxãri, pentru a nu duce la apariţia de eforturi
suplimentare în îmbinare.

5.4 Coroziunea şi protecţia metalelor

Coroziunea este procesul de distrugere lentã a metalelor sub acţiunea chimicã
sau electrochimicã a mediului. În prezenţa umidităţii şi a: O2, CO2, SO3, prafului, şi
a agenţilor biologici se desfăşoară procesul de coroziune chimicã.
Coroziunea electrochimicã este datoratã electroliţilor şi este consecinţa
formãrii unor pile electrice locale între zonele metalului. Ruginirea oţelului aflat în
teren este cauzatã de prezenţa curenţilor electrici vagabonzi.

64
 În proiectarea construcţiilor metalice se au în vedere: realizarea barelor cu
perimetru minim, suprafeţe laterale deschise uşor accesibile, evitarea stagnării apei
pe elementele structurale; evitarea creării de rosturi în zonele cu puternicã
coroziune, izolarea contactului dintre piesele de oţel şi cele din alte materiale
(cupru, aluminiu).
Protecţia anticorozivă poate fi realizatã după execuţie prin vopsire în trei
straturi sau metalizare. Alegerea metodei depinde de gradul de coroziune al
mediului cât şi de cerinţele estetice şi de durabilitate impuse.

5.5 Comportarea şi protecţia la foc

Exploatarea în condiţii normale a construcţiilor metalice are loc până la
temperaturi maxime de 350C pentru stâlpi şi până la 250C pentru celelalte
elemente structurale. La temperaturi de 500C...600C capacitatea portantã a
oţelului scade la zero.
Procedeele de protecţie contra incendiilor şi a temperaturilor înalte sunt:
 izolarea stâlpilor şi grinzilor cu tencuieli aplicate pe plasã de rabiţ;
 învelirea elementelor de construcţie cu un material protector, izolator termic
şi rezistent la temperaturi înalte (beton, zidărie). Prin aceastã metodã se asigurã o
protecţie foarte bunã, dar creşte mult greutatea proprie a structurii.

5.6 Avantajele şi dezavantajele elementelor şi construcţiilor metalice

Avantaje:
 Sunt rezistente şi sigure datoritã structurii omogene şi izotrope a oţelului; au
modul de elasticitate ridicat şi rezistenţe mecanice mari şi relativ constante
indiferent de încărcări comportându-se la fel la solicitările de întindere şi de
compresiune.
 Se pot realiza elemente şi structuri uşoare comparativ cu zidăria sau betonul
armat, iar datoritã calităţilor tehnice ale oţelului ce permit utilizarea integralã a
materialului se pot obţine secţiuni mici, economice.

65
  Prezintă un grad înalt de prefabricare în uzine şi se montează rapid pe
şantiere.
 Permit o largã tipizare.
 Pot lucra la încărcările din exploatare imediat după montaj.
 Calitatea materialului şi execuţiei conduc la abordarea în calcule a unor
coeficienţi de siguranţã mai mici decât la alte materiale.
 Lucrările de montaj pot fi executate în orice perioadã a anului, fără mãsuri
speciale pe timp friguros.

Dezavantaje:
 Oţelul este un material scump, energointensiv.
 Prelucrarea şi punerea în operã necesitã forţã de muncã calificatã.
 Necesitã în exploatare cheltuieli mari pentru evitarea efectelor coroziunii.
 Au o comportare necorespunzãtoare sub acţiunea focului fiind necesare
mãsuri suplimentare pentru execuţia protecţiei antifoc.
 Nu sunt totdeauna estetice.

5.7 Structuri metalice. Tipuri şi domenii de utilizare.

Structurile metalice se utilizează la construcţiile industriale şi agrozootehnice
de tip industrial acolo unde procesele tehnologice o impun cu precădere. O largă
întrebuinţare o au şi la realizarea construcţiilor inginereşti: rezervoare, turnuri de
telecomunicaţii, silozuri, poduri pentru căi de comunicaţie, estacade pentru instalaţii.
Având în vedere proprietãţile tehnice menţionate, alegerea soluţiilor constructive ce
folosesc drept principal material de construcţie metalul depinde atât de natura
condiţiilor de exploatare cât şi de rezultatele analizei comparative prin calculul de
eficienţă economică cu alte materiale de construcţie.
5.7.1. Hale industriale. Structură şi alcătuire.
Schema statică utilizată cu precădere la realizarea structurilor este aceea de
cadre transversale realizată integral sau parţial (sisteme mixte) din elemente metalice.

66
 Astfel, pentru halele parter se folosesc structuri cu ferme şi stâlpi. Stâlpii se
încastrează în fundaţii şi se solidarizează rigid de ferme, care la rândul lor sunt
solidarizate rigid. Legăturile rigide conduc la o bună repartizare a eforturilor în
elemente structurale, iar deformaţiile de ansamblu sunt mici.
Secţiunea stâlpilor se alege constantă sau variabilă în funcţie de solicitări şi
condiţionãri tehnologice.
O variantă de realizare a cadrelor este cea cu o singură deschidere şi legătură
articulată între stâlpi şi ferme. Fermele sunt triunghiulare sau poligonale, cu tălpi
parabolice pentru pante mari ale acoperişului. În unele cazuri, dacă legătura fundaţie
stâlp este articulată, legătura fermă stâlp este rigidă.
În sens transversal, rigiditatea este asigurată de contravântuiri care, împreună
cu elementele cadrului formeazã un sistem spaţial rigid. Contravântuirile se
realizează în general din ferme cu zăbrele şi pot fi diferenţiate variantele
constructive contravântuire-şarpantă şi contravântuire-stâlpi şi pereţi marginali.

Figura 5.3: Structuri metalice cu ferme şi stâlpi cu mai multe deschideri

Din punct de vedere al consumului de metal sunt mai avantajoase schemele

statice cu stâlpi încastraţi în fundaţii.
În practică se întâlnesc structuri cu o deschidere şi cu mai multe deschideri, cu
înălţimi uniforme sau diferite, cu sau fără poduri rulante (fig. 5.3).
La hale cu deschideri multiple de înălţimi variate, pentru evitarea concentrărilor
de eforturi în structură se introduc articulaţii intermediare.
Sistemele de cadre cu legături rigide se aplică pentru clădiri cu număr redus

67
de niveluri. Pentru clădirile înalte se utilizează sisteme cu zăbrele, la care compartimentarea
verticală se face cu planşee
rigide care lucrează ca şaibe rigide.

Figura 5.4: Structuri metalice cu ferme şi stâlpi

a) o deschidere şi legături rigide între ferme şi stâlpi; b) legătură articulată fermă - stâlp; c)
legătură articulată fundaţie - stâlp.

Elementele de închidere ale halelor industriale au rolul de a proteja construcţia

faţă de acţiunea factorilor climatici. Din această categorie fac parte: pereţii, ferestrele,
luminatoarele, pardoselile etc.
Halele industriale pot fi prevăzute cu scări, ascensoare pentru materiale şi
personal de deservire, platforme de lucru şi de depozitare, fundaţii pentru utilaje
tehnologice, tuneluri, galerii de transport, subsoluri tehnice.
Pentru industria metalurgică şi siderurgică unde exploatarea se face în
condiţii grele (poduri rulante, medii agresive chimic) se evidenţiază variantele
constructive din fig. 5.5 şi hale tip universal (fig. 5.6), în industria constructoare de
maşini.

68
 Figura 5.5: Secţiune transversală
printr-o oţelărie Martin
1-pod rulant de turnare; 2-pod rulant
de încărcare; 3-pod rulant pentru
materii prime; 4-platformă de lucru;
5-turnătoarie; 6-hala cuptoarelor; 7-
depozitul de materii prime

Figura 5.6: Hală universală

(secţiune transversală)
1-grindă rulantă; 2-monorai;
3-luminator zenital

Halele industriale etajate cu schelet metalic se folosesc în industria energetică,

chimică (fig. 5.7). Încărcările pe planşee depăşesc 30 KN/m2, reţeaua stâlpilor este
deasă, traveea maximă fiind de 6 x 1 m. Deschiderea de la ultimul nivel poate fi de
24 m.

Figura 5.7: Hală industrială etajată cu schelet metalic (secţiune transversală)

5.7.2. Construcţii agricole cu structură metalică
A. Pentru construcţii zootehnice structurile pot fi realizate din cadre metalice
sau în combinaţie cu alte materiale (beton armat, zidărie). În ţările dezvoltate (Italia,
69
Germania, Suedia) se folosesc pentru structurile metalice cadre cu două sau trei
articulaţii executate integral din profile închise, din tablă (fig. 5.8).

Figura 5.8: Structură de rezistenţă

metalică pentru construcţii zootehnice
1-pane metalice; 2-învelitoare din azbociment
ondulat; 3-zidărie portantă; 4-zidărie de
umplutură; 5-cadru metalic din profile de tablă;
6-termoizolaţie; 7-fundaţie stâlpi

B. În legumicultură, floricultură se utilizează structuri metalice de anvergură mai

mică faţă de halele anterioare, dar de o importanţă economică deosebită pentru
sectorul economic agricol.
Serele sunt construcţii cu pereţi şi acoperiş transparent în care se realizează un
microclimat artificial favorabil culturii legumelor şi florilor, indiferent de anotimp şi
starea vremii. Construcţiile de sere sunt de două categorii, individuale şi bloc.

Figura 5.9: Tipuri de sere industriale

Serele tip bloc (fig. 5.10) sunt indicate pentru obţinerea culturilor forţate de tip
industrial fiind reprezentate de construcţii cu dimensiuni practic nelimitate în plan.
Structura serelor este de tip cadru transversal sau longitudinal în funcţie de
amplasament şi dimensiuni în plan realizat din profile din oţel laminate sau profile
din tablă îmbinată la rece protejată anticoroziv.

70
 Figura 5.10: Seră bloc (secţiune transversală)
1-stâlp; 2-riglă;3-jgheab; 4-căprior; 5-coamă; 8-geam;
9-consolă; 10-montant; 11-chit plastic

Poate fi folosit aluminiul şi aliajele sale la realizarea structurilor în condiţiile

unor indicatori tehnico-economici favorabili. Materialele de închidere trebuie să
asigure o iluminare optimă. Exemplu: geam de 4 mm sau semicristal pentru acoperiş şi
sticlă de 3 mm pentru pereţii laterali.

C. Magazii pentru depozitare

Metalul poate fi utilizat fără rezerve în construcţii de magazii de cereale. Se
obţin construcţii metalice uşoare, demontabile. Structurile de acest tip (cadrele) se
solidarizează cu tiranţi metalici.

71
 Figura 5.11: Magazie
metalică pentru cereale
1-cereale depozitate; 2-cadre
metalice articulate la cheie şi
prevăzute cu tirant; 3-fundaţie cadru;
4-chesoane metalice; 5-învelitoare
din tablă ondulată sau cutată pe pane
metalice

Pentru a mări pe cât posibil înălţimea masei depozitate este indicată folosirea
aerării active (pardoseală cu canale de ventilare prin care se introduce cu ajutorul
ventilatoarelor aer aspirat din exterior).
Pentru depozitarea legumelor şi fructelor pot fi utilizate structuri metalice în
cadre, cu deschideri mari. La proiectarea construcţiilor din această categorie se au în
vedere condiţiile de microclimat necesare depozitării. În execuţie şi exploatare se va
asigura protecţia anticorozivă a elementelor structurale şi de închidere metalice cu
vopsea de zinc sau pelicule din material plastic.
5.7.3. Construcţii speciale
A. Rezervoarele metalice se utilizează pentru înmagazinarea combustibililor,
uleiurilor, în industria petrolieră, chimică, agricultură.
Tipurile constructive de rezervoare metalice sunt:
 cilindrice verticale cu radier plan sau curb (fig. 5.12);
 cilindrice orizontale cu închidere plan sau curbă (fig. 5.13);
 cu forme diferite: sferice, picătură sau cu pereţi plani.
Capacitatea rezervoarelor metilice poate ajunge până la 5500 m3.
Mantaua rezervoarelor se alcătuieşte din virole de tablă sudate telescopic cu un
cordon continuu de sudură.
Rezervoarele se aşează direct pe teren pe o platformă înălţată cu 20...30 cm
peste nivelul natural al terenului. Ascensiunea capilară a apei din teren este
împiedecată prin dispunerea unui strat de nisip de 15 cm între teren şi radierul

72
rezervorului.

Figura 5.12: Rezervor cilindric

vertical cu radier plan. Amenajarea
platformei rezervorului

Figura 5.13: Rezervor cilindric

orizontal

Capacul rezervoarelor se proiecteazã în funcţie de capacitatea şi dimensiunile

secţiunii plane ale acestora. Exemple: cupolă sferică sau conică anteportată la
rezervoarele mici, sau cupolă sferică nervurată subţire rezematã pe o şarpantă
metalică la rezervoarele mari.

Rezervoarele sferice, susţinute pe stâlpi şi indicate pentru presiuni mari a

fluidului înmagazinat, sunt folosite în industria chimică pentru lichide şi gaze sub
presiune.

Figura 5.14: Rezervor sferic

susţinut pe stâlpi

Rezemarea pe stâlpi se face la nivelul unui inel, de circa 8 stâlpi, la nivelul

73
secţiunii diametrale. Stâlpii sunt verticali sau uşor înclinaţi (urmărind generatoarele
unui cilindru sau trunchi de con tangent la sferă).

B. Castelele de apă metalice pot fi realizate integral din metal sau în

combinaţie cu elemente de beton armat. Alcătuirea generală este asemănătoare cu a
castelelor de apă din beton armat.

C. Poduri metalice
Podurile pentru căile de comunicaţie au în cele mai multe cazuri doar
suprastructura metalică (tablierul), infrastructura fiind realizată din beton armat,
zidărie din piatră naturală.
Alura tablierului este asemănătoare cu cea a diagramei de moment aferente
schemei statice a podului.
Suprastructura este realizată dintr-un sistem spaţial de ferme metalice
contravântuite la partea superioară şi inferioară a tablierului în vederea asigurării
stabilităţii generale.

Figura 5.15: Podul peste Dunăre la Cernavodă proiectat şi executat de Anghel

Saligny

74