Cursul 1 2 Constructii Civile ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA TEORIA SI TEHNICA CONSTRUCTIILOR PDF

CURS DE CONSTRUCTII CIVILE 2013-2014 Daniel STOICA
CAPITOLUL 1
ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA TEORIA

SI TEHNICA CONSTRUCTIILOR
1
1. Introducere
O parte însemnată a activităţii pe care o desfăşoară societatea, pentru transformarea
naturii şi asigurarea condiţiilor de existenţă, are ca scop realizarea de construcţii. Din cele mai
vechi timpuri oamenii au fost nevoiţi să execute adăposturi şi treptat numeroase alte tipuri de
construcţii, din ce în ce mai complexe şi mai perfecţionate.
În ansamblu, producţia de construcţii cuprinde obiecte fixe pe teren, care se deosebesc
astfel de celelalte produse realizate de societate. Orice obiect – un scaun, un aspirator, o maşină
etc. – este produs într-o unitate specializată. Această fabrică este fixă, pe când produsul, care
pleacă spre cumpărători, este mobil. În industria construcţiilor lucrurile se petrec invers: fabrica
de case – şantierul – este mobil, în timp ce produsele realizate – construcţiile – rămân fixe.
Figura 1 – Principalele cladiri inalte in trecut
Realizarea unei construcţii necesită de obicei implicarea unui număr mare de

organizaţii, firme şi persoane individuale.
În prima fază sunt implicaţi arhitecţii şi inginerii proiectanţi autorizaţi, care execută
proiectul. Acest proiect constă dintr-un număr de piese scrise şi desenate, care se realizează în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu dorinţele beneficiarului construcţiei.
2
Figura 2 – Principalele cladiri inalte in prezent
2. Clasificarea construcţiilor
Criteriile de clasificare a constructiilor sunt:
a) Din punct de vedere functional si al destinatiei, constructiile se impart in doua categorii:
 constructii de cladiri
 constructii ingineresti.
Cladirile pot fi:
 cu caracter civil (cladiri de locuit, social-culturale, administrative, comerciale etc.);

 cu caracter industrial (hale parter si etaj, magazii, depozite etc.);
 cu caracter agrozootehnic (adaposturi de animale si pasari, depozite pentru produse
agricole, sere, ateliere de intretinere si adapost al utilajelor agricole etc.).
Constructiile ingineresti cuprind:
 cai de comunicatii; silozuri;

 turnuri;
 rezervoare;
 poduri;
 tuneluri;
 viaducte;
 hidrocentrale;
 retele de alimentare cu apa, gaze, termoficare, energie electrica etc.
3
b) Dupa forma in plan a constructiei se disting: constructii sub forma dreptunghiulara,

patrata, circulara, constructii sub forma de I, T, L, U, Y.
Figura 3 - Forme pe care le pot avea constructiile civile, industriale şi agricole
Dintre acestea primele două categorii au o comportare mai bună la seism, mai ales în
cazul construcţiilor foarte înalte.
c) Dupa tipul constructiei:
 constructii etajate - blocuri de locuinte, spitale, hoteluri;
 constructii tip hala-parter - hale industriale, sali pentru spectacole, expozitii;
 constructii speciale: recipiente pentru depozitarea materialelor si a apei;
 constructii tip turn.
d) Dupa structura de rezistenta:
 constructii cu structuri din pereti structurali realizati din zidarie, elemente din beton
monolit si prefabricat;
 constructii cu structuri din cadre realizate din beton armat monolit, prefabricat,
metal sau lemn;
 constructii cu structuri speciale realizate sub forma de placi curbe subtiri, arce;
 constructii cu structura mixta.
e) Dupa rigiditatea elementelor verticale de rezistenta:
 construcţii cu structură elastică – stâlpii sunt elementele verticale de susţinere; au
flexibilitate ridicată, se deformează în anumite limite sub acţiunea forţelor
orizontale
 construcţii cu structură semirigidă – doar o parte a încărcărilor orizontale sunt
preluate de stâlpi flexibili; tot în această categorie intră şi construcţiile cu tub sau
miez central rigid şi planşee în consolă, cu cabluri sau sprijinite pe stâlpi elastici
 construcţii cu structură rigidă – au ca elemente de susţinere verticale pereţii care
sunt rigizi şi nu permit apariţia deformaţiilor sub acţiunea forţelor orizontale
 construcţii cu structură rigidă şi partea inferioară elastică – sunt realizate cu stâlpi
de susţinere la partea inferioară pentru a permite crearea unor spaţii mari deschise;
la nivelurile superioare stâlpii sunt înlocuiţi cu pereţi structurali
4
Figura 4 - Construcţii cu structură elastică (a), semirigidă (b) şi rigidă (c)
f) Dupa modul de executie a structurii de rezistenta: monolite, prefabricate si mixte.

g) Dupa materialul din care este alcatuita structura de rezistenta: din beton, lemn, metal
sau mixte (beton cu metal, beton cu lemn).
h) Din punct de vedere al importantei lor, constructiile se incadreaza in categorii si clase
de importanta.
i) Clasificarea dupa regimul de inaltime
Figura 5 – Clasificarea dupa regimul de inaltime
5
Categoriile de importanta se stabilesc tinand seama de urmatoarele aspecte:
 implicarea vitala a constructiilor in societate si in natura - gradul de risc sub aspectul

sigurantei si sanatatii;
 implicarea functionala a constructiilor in domeniul socio-economic, in mediul
construit si in natura - destinatie, modul de utilizare;
 caracteristici proprii constructiilor - complexitatea si considerente economice.
Categoriile de importanta care se stabilesc pentru constructii sunt:
 constructii de importanta exceptionala, categoria A;

 constructii de importanta deosebita, categoria B;
 constructii de importanta normala, categoria C;
 constructii de importanta redusa, categoria D.
Clasele de importanta se stabilesc in functie de gradul de protectie care trebuie asigurat prin
proiectare constructiei la actiunea seismica.
Clasele de importanta a constructiilor
Factorul de
Clasa de importanta
Tipuri de cladiri
importanta expunere
Ie
Clădiri având funcţiuni esenţiale, pentru care păstrarea
integrităţii pe durata cutremurelor este vitală pentru protecţia
civilă, cum sunt:
(a) Spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, care sunt
dotate cu servicii de urgenţă/ambulanţă şi secţii de chirurgie
(b) Staţii de pompieri, sedii ale poliţiei şi jandarmeriei, parcaje
supraterane multietajate şi garaje pentru vehicule ale serviciilor
de urgenţă de diferite tipuri
(c) Staţii de producere şi distribuţie a energiei şi/sau care
asigură servicii esenţiale pentru celelalte categorii de clădiri
menţionate aici
(d) Clădiri care conţin gaze toxice, explozivi şi/sau alte
I 1.40
substanţe periculoase
(e) Centre de comunicaţii şi/sau de coordonare a situaţiilor de
urgenţă
(f) Adăposturi pentru situaţii de urgenţă
(g) Clădiri cu funcţiuni esenţiale pentru administraţia publică
(h) Clădiri cu funcţiuni esenţiale pentru ordinea publică,
gestionarea situaţiilor de urgenţă, apărarea şi securitatea
naţională;
(i) Clădiri care adăpostesc rezervoare de apă şi/sau staţii de
pompare esenţiale pentru situaţii de urgenţă
(j) Clădiri având înălţimea totală supraterană mai mare de 45m
şi alte clădiri de aceeaşi natură
6
Clădiri care prezintă un pericol major pentru siguranţa publică

în cazul prăbuşirii sau avarierii grave, cum sunt:
(a) Spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, altele decât
cele din clasa I, cu o capacitate de peste 100 persoane în aria
totală expusă
(b) Şcoli, licee, universităţi sau alte clădiri din sistemul de
educaţie, cu o capacitate de peste 250 persoane în aria totală
expusă
(c) Aziluri de bătrâni, creşe, grădiniţe sau alte spaţii similare de
îngrijire a persoanelor
(d) Clădiri multietajate de locuit, de birouri şi/sau cu funcţiuni
comerciale, cu o capacitate de peste 300 de persoane în aria
totală expusă
(e) Săli de conferinţe, spectacole sau expoziţii, cu o capacitate
de peste 200 de persoane în aria totală expusă, tribune de
II 1.20
stadioane sau săli de sport
(f) Clădiri din patrimoniul cultural naţional, muzee ş.a.
(g) Clădiri parter, inclusiv de tip mall, cu mai mult de 1000 de
persoane în aria totală expusă
(h) Parcaje supraterane multietajate cu o capacitate mai mare
de
500 autovehicule, altele decât cele din clasa I
(i) Penitenciare
(j) Clădiri a căror întrerupere a funcţiunii poate avea un impact
major asupra populaţiei, cum sunt: clădiri care deservesc direct
centrale electrice, staţii de tratare, epurare, pompare a apei,
staţii de producere şi distribuţie a energiei, centre de
telecomunicaţii, altele decât cele din clasa I
(k) Clădiri având înălţimea totală supraterană cuprinsă între 28
şi 45m şi alte clădiri de aceeaşi natură
III Clădiri de tip curent, care nu aparţin celorlalte clase 1.00
Clădiri de mică importanţă pentru siguranţa publică, cu grad
IV redus de ocupare şi/sau de mică importanţă economică, 0.80
construcţii agricole, construcţii temporare etc.
Clădirile au funcţia principală de a servi ca adăpost pentru oameni în timpul perioadelor de

muncă, destindere sau odihnă şi pentru bunurile acestora, precum şi pentru procesele
tehnologice.
Lucrările inginereşti sunt toate celelalte construcţii: drumuri, căi ferate, poduri,
rezervoare, coşuri de fum, turnuri, canale etc.
La rândul lor clădirile, funcţie de destinaţie, se împart după cum urmează:

a. Clădiri civile – în această categorie intră acele clădiri ce nu servesc producţiei.
Există următoarele tipuri principale de clădiri civile:
 clădiri de locuit (individuale, blocuri de apartamente, cămine, hoteluri, case de

odihnă etc.);
7
 clădiri social – culturale (sociale: spitale, case de cultură, săli de sport; culturale:
teatre, muzee, biblioteci, cinematografe; de învăţământ: universităţi, şcoli;
religioase: catedrale, biserici, mănăstiri etc.);
 clădiri administrative (sediile instituţiilor, sediile companiilor, birourile,
tribunalele etc.);
 clădiri pentru comerţ (magazine, bănci etc.);
 clădiri pentru transporturi (gări, autogări, aerogări, depouri etc.);
 clădiri cu destinaţii speciale (militare, funerare etc.).
b. Clădiri industriale – se consideră cele destinate producţiei: hale industriale, ateliere,
centrale energetice, depozite etc.
c. Clădiri agricole – sunt destinate producţiei agricole: hambare, mori, grajduri,
abatoare, crame etc.
În raport cu deformabilitatea sub acţiunea sarcinilor exterioare există trei tipuri de

clădiri.
a. Clădiri cu structură rigidă

Sunt clădirilor la care deplasările laterale (orizontale) sunt relativ mici, fiind produse în
special de forţele tăietoare. Aceste construcţii au perioadele proprii de vibraţie mici (T
≤ 0,25...0,50 s). În această categorie intră clădirile cu structura de rezistenţă alcătuită
din pereţi portanţi din beton armat sau din zidărie de cărămidă.
b. Clădiri cu structură flexibilă

În acest caz deplasările laterale sunt mai mari, fiind rezultatul efectului dominant al
momentelor încovoietoare. Perioadele proprii de vibraţie sunt în general T ≥ 0.80...1,20
s. Construcţii cu structura formată din cadre de beton armat, de oţel sau de lemn se
încadrează în categoria construcţiilor cu structură flexibilă.
c. Clădiri cu structură semiflexibilă

Deplasările laterale sunt rezultatul efectului combinat al forţelor tăietoare şi al
momentelor încovoietoare. Perioadele proprii de vibraţie se înscriu de regulă în
intervalul T = 0,25...1,20 s. În această categorie intră clădirile alcătuite din cadre de
beton armat rigidizate cu pereţi de umplutură din zidărie masivă sau cu pereţi din beton
armat.
Funcţie de importanţă există trei tipuri de clădiri civile.
a. Clădiri civile de importanţă deosebită:
 clădiri de primă necesitate cu rol de menţinere a unor activităţi vitale, economice

şi sociale (spitale mari, centrale de telecomunicaţii, gări, cazărmi de pompieri
etc.);
 clădiri în care se află frecvent un număr mare de oameni (cinematografe, teatre,
case de cultură), sau cu valoare mare (muzee, monumente etc.);
b. Clădiri civile de importanţă medie – sunt constituite de imobilele curente: clădiri

de locuit, social-culturale, administrative etc.;
8
Figura 6 – Clasificari ale cladirilor de locuit
c. Clădiri de importanţă redusă (construcţii provizorii).
Lucrările inginereşti sunt foarte diverse, cele mai importante fiind:

a. construcţii speciale industriale: rezervoare, castele de apă, silozuri etc.;
b. construcţii speciale pentru transporturi: drumuri, căi ferate, tuneluri şi staţii
pentru metrouri, funiculare etc.;
c. construcţii speciale pentru transporturi pe apă: canale navigabile, ecluze, porturi
etc.;
d. construcţii speciale pentru continuitatea transporturilor, numite şi lucrări de
artă: poduri, tuneluri, viaducte, ziduri de sprijin etc.;
e. construcţii hidrotehnice: baraje şi lucrări aferente acestora;
f. construcţii pentru îmbunătăţiri funciare şi regularizarea cursurilor de apă:

irigaţii, desecări, taluzuri, protecţia malurilor etc.
9
Figura 6 – Clasificarea constructiilor dupa criteriul functionalitate/destinatie
Figura 7 – Partile componente ale unei cladiri
10
Figura 8 – Clasificarea constructiilor
Construcţii
Clădiri Lucrări inginereşti
Clădiri civile
Clădiri industriale
Clădiri de locuit
Clădiri agricole
Clădiri social-
culturale Hale industriale Hambare
Clădiri administrative
Mori
Ateliere
Clădiri pentru comerţ
Grajduri
Centrale energetice
Clădiripentru
Clădiri pentru
transporturi
transporturi Abatoare
Clădiri speciale
Depozite Crame
11
3. Elementele constitutive ale clădirilor

a. Structura de rezistenţă – este alcătuită din acele elemente de construcţie care preiau
încărcările mecanice, determinând capacitatea portantă a clădirii: pereţi portanţi, planşee,
cadre, stâlpi, grinzi, fundaţii etc.
b. Elemente de închidere – sunt elementele ce asigură izolarea termică, hidrofugă şi acustică
a interiorului clădirii. Din această categorie fac parte: pereţii exteriori, ferestrele, uşile
exterioare, învelitorile acoperişului etc.
c. Elemente de compartimentare – pereţii interiori, elementele uşoare de compartimentare, uşile
interioare etc.
d. Elemente de finisaj – tencuieli, pardoseli, placaje, vopsitorii, zugrăveli, etc.
Un element de construcţie poate îndeplini simultan mai multe funcţii.

De exemplu, un perete exterior poate avea atât rol de element de rezistenţă, cât şi funcţiuni de
izolare termică şi acustică.
O clădire se împarte geometric în niveluri (subsol, parter, etaje), iar pe verticală în
tronsoane separate între ele prin elemente numite „rosturi” (întreruperi ale clădirii în plan
vertical, pe toată înălţimea acesteia, inclusiv fundaţiile) care permit deformarea independentă
a tronsoanelor.
Fundaţiile şi subsolul unei clădiri constituie aşa numita „infrastructură”, iar parterul şi
etajele „suprastructura”. Altfel spus, elementele situate sub cota ±0.00 a clădirii (fundaţiile,
pereţii de subsol, planşeul peste subsol) constituie infrastructura clădirii, iar restul elementelor,
situate peste cota ±0.00, formează suprastructura acesteia. Cota ±0.00 a unei construcţii este,
prin convenţie, cota pardoselii finite de la parter.
4. Exigenţe şi performanţe în construcţii

4.1. Noţiuni introductive
Construcţiile se numără printre cele mai importante produse realizate, deoarece asigură
un cadru protejat pentru majoritatea activităţilor umane şi, dintre toate bunurile, au cea mai
lungă perioadă de utilizare. Clădirile au atât o valoare utilitară, de ordin practic, dar şi o valoare
artistică, arhitecturală.
În consecinţă, orice construcţie trebuie să răspundă unui ansamblu bogat de cerinţe
(exigenţe) determinate de necesităţile de utilizare şi de cele de ordin estetic, iar calitatea mai
bună sau mai puţin bună a unei clădiri se apreciază prin măsura în care aceasta răspunde
exigenţelor.
Prin exigenţe în construcţii se înţeleg condiţiile care trebuiesc îndeplinite astfel încât
clădirile să corespundă necesităţilor şi posibilităţilor utilizatorilor individuali şi societăţii în
ansamblu.
În acest context definirea ştiinţifică a exigenţelor, care pot fi diferite de la o societate la alta
sau de la o etapă la alta, reprezintă o necesitate de primă importanţă în industria construcţiilor, întrucât
12
nu se poate concepe, proiecta, executa sau optimiza un obiect fără a şti exact căror cerinţe trebuie să
răspundă.
Un sistem de exigenţe devine util când poate conduce la soluţionarea următoarelor
probleme:
 determinarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile, în ansamblu şi

pe părţi componente, ţinând seama de funcţiile ce decurg din destinaţia clădirii şi de
interesele colectivităţii care o utilizează;
 stabilirea soluţiilor constructive care să satisfacă aceste condiţii, a modalităţilor de
verificare, a materialelor utilizate şi a tehnologiilor prin care se poate ajunge cel mai
avantajos la rezultatul dorit.
Conceptul de „performanţă în construcţii” are un înţeles diferit de sensul comun al

noţiunii de „performanţă”. Construcţiile nu sunt performante în sensul în care, de exemplu,
sportivii sunt performanţi atunci când doboară un record sau câştigă o medalie. O clădire nu
trebuie să fie cea mai înaltă, cea mai frumoasă sau cea mai scumpă pentru a fi performantă, dar
trebuie să răspundă unui set raţional, precis şi coerent de exigenţe.
În domeniul construcţiilor, noţiunile de bază ce conduc la definirea conceptului de
performanţă sunt cele enumerate în continuare.
a. Exigenţele utilizatorilor clădirilor – se referă la condiţiile pe care aceştia le doresc
îndeplinite în imobilele pe care le vor folosi.
Aceste condiţii sunt determinate de următoarele categorii de cerinţe:
 fiziologice – naturale (condiţii de igienă, confort şi protecţie faţă de factorii nocivi);

 psiho-sociale (referitoare la senzaţia de contact cu microclimatul clădirii, posibilitatea
de a comunica sau de a se separa, satisfacţie estetică etc.);
 de eficienţă (privind cheltuieli şi consumuri minime de achiziţie şi exploatare a clădirii).
Exigenţele utilizatorilor sunt formulate la modul general, lipsite de expresie cantitativă

(numerică), fără a ţine seama de materialele sau procesele tehnologice prin care sunt realizate
clădirile. Astfel, o exigenţă a utilizatorilor este cerinţa de linişte pentru a lucra sau pentru a se
odihni.
b. Exigenţele de performanţă – sunt formulate de specialişti pentru a satisface
exigenţele utilizatorilor, luând în considerare factorii care acţionează asupra imobilului.
Ca şi exigenţele utilizatorilor, exigenţele de performanţă sunt exprimate tot calitativ
(fără formulare cantitativă) şi nu ţin seama de materialele din care sunt realizate
clădirile. Astfel, o exigenţă de performanţă este izolarea acustică faţă de zgomotele
provenite din afara unei clădiri.
c. Criteriile de performanţă – constituie traducerea exigenţelor de performanţă în
calităţi pe care trebuie să le îndeplinească diferenţiat părţile componente ale clădirii
pentru ca exigenţele de performanţă să fie satisfăcute. Unei singure exigenţe de
performanţă generală, cum ar fi izolarea acustică faţă de zgomotele exterioare, îi
corespund pentru pereţi capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene, iar
pentru planşee capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene şi de impact.
13
d. Nivelurile de performanţă – reprezintă concretizarea cantitativă, numerică, a

criteriilor de performanţă, astfel încât acestea să poată fi utilizate în proiectare, cu
ajutorul diferitelor relaţii fizico–matematice de dimensionare. Valorile minime,
maxime sau optime ale nivelurilor de performanţă sunt stabilite prin prescripţii tehnice
(standarde, normative). De exemplu, nivelul zgomotelor exterioare percepute în
încăperi trebuie să fie de maxim 35 dB.
Stabilirea nivelului de performanţă este o operaţie complexă, ţinând cont că majorarea
cantitativă a unui nivel, în afară de faptul că poate fi nerentabilă, nu duce în mod obligatoriu la
performanţe reale. De exemplu nu este recomandabilă creşterea necontrolată a capacităţii de
izolare acustică a unui element de închidere, deoarece o stare prelungită de linişte profundă,
fără fondul sonor minim cu care organismul este obişnuit, poate conduce la o stare de nelinişte
greu de suportat.
4.2. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile

La nivelul Organizaţiei internaţionale pentru standardizare (ISO) s-a întocmit o listă ce
cuprinde 14 exigenţe de performanţă pentru clădiri civile, enumerate şi descrise succint în cele
ce urmează.
Stabilitate şi rezistenţă – intensitatea maximă a acţiunilor mecanice, în gruparea de
încărcări cea mai defavorabilă, nu trebuie să depăşească capacitatea portantă a clădirii,
respectiv a elementelor structurale ale acesteia.
Siguranţa la foc – se referă la aprecierea gradului de risc la izbucnirea incendiilor şi la
siguranţa ocupanţilor şi a clădirii în caz de incendiu.
Siguranţa utilizării – are în vedere cerinţe referitoare la:
 securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare,

reparaţii etc.;
 securitatea de contact, ce reprezintă protecţia utilizatorilor la posibilitatea
producerii de leziuni prin contact cu suprafeţele elementelor de construcţie;
 securitatea la circulaţie prin reducerea riscului de accidentare prin alunecare,
cădere, blocare etc., în timpul circulaţiei în interiorul clădirii;
 securitatea la intruziuni prin protejarea clădirii, în special a elementelor sale
exterioare, împotriva pătrunderii nedorite a oamenilor, animalelor, insectelor etc.
Etanşeitatea – se referă la calitatea elementelor de construcţie de a fi etanşe la apa din
diverse surse (meteorica, subterană etc.), la aer, gaze, zăpadă, praf sau nisip antrenate de aer
etc.
Confort higrotermic – pentru asigurarea în interiorul clădirii a nivelurilor optime de
temperatură şi de umiditate, în sezonul rece şi în cel cald.
Ambianţă atmosferică – prin asigurarea microclimatului încăperilor cu aer proaspăt,
cu ajutorul ventilării naturale şi/sau artificiale.
Confort acustic – ce se referă la protecţia fonică împotriva zgomotelor exterioare,
zgomotelor din încăperile învecinate şi zgomotelor datorate funcţionării instalaţiilor.
14
Confort tactil – are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse suprafeţe

ale clădirii, protecţie ce se poate referi la izolare termică, la izolare electrică, sau la măsuri
împotriva contactului mecanic cu diverse elemente.
Confort antropodinamic – cu următoarele componente:
 confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de către clădire;

 confortul în cazul deplasărilor în clădire;
 uşurinţa în manevrarea uşilor, ferestrelor sau altor elemente mobile ale clădirii;
Igienă – vizează măsurile împotriva poluării microclimatului clădirii (emanaţii de gaze,
fum etc., degajate de materialele din elementele de construcţie) şi asigurarea condiţiilor de
igienă cu ajutorul instalaţiilor (distribuţia apei potabile, evacuarea apei menajere şi a
gunoaielor).
Utilizarea spaţiilor – are în vedere funcţionalitatea spaţiilor interioare (caracteristici
geometrice, relaţiile dintre încăperi etc.) şi adaptarea la utilizarea suprafeţelor finisate ale
clădirii (rezistenţa acestor suprafeţe la acţiuni mecanice, termice, chimice, atmosferice etc.).
Durabilitate – privitor la durata de viaţă a elementelor de construcţie şi a clădirii în
ansamblu şi la rezistenţa împotriva factorilor ce afectează performanţele (agenţi climatici,
chimici etc.).
Confort vizual – se referă la iluminatul natural şi cel artificial, aspectul suprafeţelor
vizibile şi vederea din clădire spre exterior.
Economicitate – se iau în considerarea următoarele aspecte:
 indicatori dimensionali: suprafeţe ale clădirii (aria desfăşurată, aria construită, aria utilă
etc.) şi volume (volum total, volum pe niveluri etc.);
 indicatori derivaţi: gradul de ocupare a terenului, indicele suprafeţelor de circulaţie,
indicele volumului total etc.;
 costuri: iniţiale (de investiţie), de exploatare, de întreţinere (remedieri, reparaţii) etc.;
 gradul de industrializare: ponderea elementelor de construcţie realizate industrial.
4.3. Aprecierea calităţii clădirilor

Calitatea unei construcţii poate fi apreciată în mod obiectiv folosind conceptul de
performanţă, prin utilizarea următoarelor metodologii:
a. Gradul de satisfacere a exigenţelor de performanţă

Prin acest procedeu se determină în ce măsură este satisfăcută fiecare exigenţă de
performanţă „i”, prin definirea unui raport, conform relaţiei:
Nivel de performanţă realizat (cf. proiect)

pi = (1.1)
Nivel de performanţă impus (normat)
Dacă valoarea raportului pi = 1 atunci exigenţa „i” este respectată. În cazul când pi < 1
exigenţa de performanţă nu este asigurată, iar dacă pi > 1 exigenţa este depăşită în sens
favorabil.
15
Nu întodeauna calitatea variază proporţional cu raportul pi, în sensul că o creştere

exagerată a acestui raport peste valoarea unitară nu conduce în mod obligatoriu la o creştere a
performanţelor. De exemplu:
 creşterea capacităţii portante a unui planşeu din beton (prin mărirea grosimii sau
folosirea unui beton cu calităţi superioare), peste capacitatea portantă minimă necesară
nu este raţională, întrucât este puţin probabil ca sarcinile gravitaţionale să crească peste
valorile de calcul prevăzute de normative şi, pe de altă parte, cheltuielile de execuţie ar
creşte nejustificat de mult;
 sporirea rezistenţei termice a unui element de închidere conduce la un spor de confort
şi la o economie de energie pentru încălzire, dar peste anumite valori ale gradului de
izolare aceste avantaje cresc extrem de lent, ponderea pierderilor de căldură
transferându-se spre alte zone ale clădirii.
b. Ponderea exigenţelor de performanţă

Pentru exprimarea ponderii fiecărei exigenţe de performanţă „i” se stabilesc în mod
convenţional o serie de coeficienţi αi care reflectă faptul că unele performanţe sunt mai
importante decât altele. Coeficienţii αi sunt subunitari şi au valori mai mari sau mai mici după
cum decidem că o exigenţă de performanţă este mai importantă sau mai puţin importantă. În
consecinţă, coeficienţii αi au un caracter oarecum arbitrar, dar în final trebuie respectă relaţia:
Σ αi = 1
După definirea coeficienţilor αi, aprecierea performanţelor unei construcţii se poate
efectua pe baza unei note (calificativ) N obţinut cu relaţia:
N   αi . pi (1.2)
Relaţia precedentă poate fi utilizată şi în cazul când există mai multe variante pentru o
clădire şi dorim să alegem soluţia cu performanţe optime.
5. Coordonare dimensională şi toleranţe în construcţii

5.1 . Scurt istoric
Atunci când se pune problema realizării unei construcţii, unul din primele lucruri la
care ne gândim este cât de extinsă va fi această construcţie, cu alte cuvinte ce dimensiuni va
trebui să aibă pentru a răspunde unui anumit scop. Această întrebare şi-au pus-o probabil primii
„constructori”, atunci când au început să creeze adăposturi artificiale în corturi din piei de
animale, în urmă cu peste 10.000 de ani, şi-o pun şi constructorii de azi când se pregătesc să
ridice un nou zgârie – nori.
Dimensiunile unei construcţii, atât cele principale cât şi cele de detaliu, au fost
dintotdeauna importante. Pentru stabilirea acestora s-au folosit la început, din raţiuni practice,
dimensiunile diferitelor părţi ale corpului uman (picior, cot, cap), deoarece dimensiunile unui
obiect se stabilesc şi se percep mai uşor prin comparaţie cu cele ale omului.
Nu numai dimensiunile privite separat, dar şi anumite rapoarte între acestea sunt
importante. Vechii egiptenii ştiau acest lucru atunci când au construit piramidele, respectând
16
un anumit raport între latura bazei şi înălţime, astfel încât cele patru feţe au o înclinare constantă
de 52º la toate piramidele (cu o singură excepţie). Grecii şi romanii respectau un anumit raport
între dimensiunile principale ale clădirilor (lungimea şi lăţimea), numit raportul de aur, ce
conduce la un dreptunghi ce nu este nici prea apropiat de un pătrat, dar nici exagerat de alungit.
Proporţiile celor mai multe dintre monumentele antice se încadrează în regula secţiunii de aur,
după cum şi dimensiunile unei fotografii obişnuite, ale unei pagini de carte sau a feţei unei cutii
A a
de chibrituri respectă, într-o măsură mai mare sau mai mică, acelaşi raport:  , „A” şi
Aa A
„a” fiind latura mare şi respectiv latura mică a dreptunghiului.
Dorinţa de a obţine anumite proporţii a condus la ideea că se poate adopta o anumită
dimensiune fixă, numită „modul”, toate dimensiunile unei construcţii fiind stabilite apoi prin
multiplicarea sau divizarea acestui modul. La grecii antici era ales drept modul diametrul de la
baza coloanelor. Înălţimea acestora era determinată prin multiplicarea diametrului cu un
coeficient ales astfel încât coloanele să nu rezulte prea subţiri, lucru ce ar fi creat probleme de
rezistenţă, dar nici prea groase, întrucât ar fi fost inestetice.
În afara faptului că alegerea judicioasă a dimensiunilor şi a raporturilor dintre acestea
este o condiţie obligatorie pentru obţinerea anumitor efecte arhitecturale, în secolul trecut s-a
dezvoltat o tendinţă nouă în construcţii, aceea de industrializare a acestora. În esenţă, ideea este
ca o parte dintre elementele componente ale unei clădiri să fie produse în condiţii industriale,
în cadrul unor întreprinderi specializate, urmând ca apoi să fie transportate şi montate la locul
de punere în operă. Astfel se pot confecţiona stâlpi, grinzi, pereţi, planşee etc., care ulterior se
îmbină pentru a forma structura unei clădiri. Evident, dimensiunile acestor elemente (care pot
fi executate de mai mulţi producători, în locaţii diferite) şi poziţia lor în cadrul clădirii trebuie
astfel corelate încât procesul de montaj să se poată desfăşura în condiţii normale.
Prin coordonare dimensională a elementelor de construcţie se înţelege convenţia de a
utiliza, în cadrul activităţilor de proiectare, de producere şi de punere în operă, numai acele
dimensiuni care respectă anumite reguli stabilite anterior. Altfel spus, coordonarea
dimensională reprezintă operaţia prin care se stabilesc dimensiunile unor elemente sau
ansambluri, precum şi dimensiunile ce definesc poziţia lor reciprocă.
Coordonarea dimensională este o operaţie obligatorie şi se realizează prin două metode:
coordonare modulară şi tipizare.
5.2. Coordonarea modulară

5.2.1. Definiţii
Coordonarea modulară constă în aceea că dimensiunile elementelor de construcţie pot
lua numai acele valori care corespund unei lungimi alese arbitrar, numită modul de bază şi
notată cu „M”, sau unor moduli derivaţi din modulul de bază.
În sistemul metric valoarea internaţională standardizată a modulului de bază este
M = 100 mm = 10 cm, adoptată în majoritatea ţărilor.
Deoarece este a zecea parte dintr-un metru, această valoare se încadrează în sistemul
modular decimetric. În unele ţări se utilizează modulul de bază egal cu 12,5 cm, ce face parte
din sistemul modular octometric şi este întâlnit şi la noi în cazul elementelor de construcţii din
cărămidă normală.
17
În afară de modulul de bază se utilizează o serie de moduli derivaţi din acesta, determinaţi
cu o relaţie de forma: Md = n.M. Astfel se obţin:
 moduli derivaţi măriţi (n > 1): n = 2, 3, 6, 12, 15, 30, 60;

 moduli derivaţi fracţionaţi (n < 1): n = 1/2, 1/5, 1/10, 1/20, 1/50, 1/100.
În funcţie de mărimea dimensiunilor ce urmează a fi modulate, modulii derivaţi măriţi se

folosesc la deschideri, travei, lungimi de grinzi, înălţimi de niveluri etc.
Modulii fracţionaţi se utilizează la dimensiuni mici, cum ar fi detaliile de construcţii,
unele materiale de construcţii etc. Cu alte cuvinte, fiecărui modul derivat îi corespunde un
anumit domeniu de aplicare, funcţie de dimensiunile curente ale elementelor de construcţii
corespunzătoare.
În consecinţă, utilizând modulii derivaţi se pot obţine dimensiuni modulate, care se
împart astfel:
a. grupa I – dimensiuni mari (deschideri, travei, dimensiunile încăperilor etc.);
b. grupa II – dimensiuni mijlocii (înălţimi etaje, goluri de uşi şi ferestre etc.);
c. grupa III – dimensiuni mici (secţiunile elementelor);
d. grupa IV – dimensiuni foarte mici (grosimi materiale, detalii de construcţii etc.).
5.2.2. Sistemul de referinţă modular

Sistemul de referinţă modular este compus dintr-o reţea de plane perpendiculare, pe trei
direcţii, care împart volumul clădirii în paralelipipede rectangulare (volume de forma unei
cărămizi, delimitate de şase feţe plane), cu lungimea laturilor egală cu modulul de bază sau cu
multiplii ai acestuia (Fig. 9).
n3.M
n1.M
n2.M
Figura 9 - Sistem de referinţă modular
18
Planele sistemului de referinţă poartă numele de plane modulare de referinţă. Distanţele

dintre aceste plane se numesc trame şi pot fi de mai multe tipuri: principale (deschideri, travei,
înălţimi de etaje etc.), secundare (lăţimea fâşiilor planşeelor, dimensiunile golurilor de uşi sau
ferestre etc.) şi de detaliu (dimensiunile îmbinărilor, dimensiunile secţiunilor elementelor) –
Fig. 10.
Intersecţiile planelor modulare se numesc linii de referinţă. Ansamblul liniilor de
referinţă formează reţeaua modulară, iar volumul delimitat de planele modulare formează
volumul modular. Reţeaua modulară serveşte pentru coordonarea dimensiunilor în plan şi
spaţiu cu dimensiunile sistemului constructiv al clădirii.
Figura 10 - Trame modulare principale şi secundare - a. clădiri civile; b. clădiri industriale
19
Dimensiunea modulară a unui element de construcţie se defineşte ca fiind un multiplu

întreg al unui modul.
Dimensiunea modulată reprezintă dimensiunea unui element de construcţie care se
asamblează cu altele, astfel încât prin alăturarea acestora, ţinând seama şi de rosturi, să rezulte
o dimensiune modulară (Fig. 11).
Dimensiunea nominală este o dimensiune modulară ce caracterizează un element prin
dimensiunea sa principală, permiţând identificarea lui dintr-o serie de elemente asemănătoare.
În cazul elementelor din beton prefabricate, dimensiunea nominală cuprinde dimensiunea de
proiect a elementului la care se adaugă mărimea rostului de monolitizare. De exemplu,
dimensiunile nominale ale fâşiilor prefabricate de planşeu, reprezentând lungimea acestora,
sunt: 2,00; 2,40; 3,00; 3,60; 4,00; 4,40; 5,00; 5,60 m, în timp ce dimensiunea lor efectivă, de
execuţie, este cu 8 cm mai mică. Dimensiunile nominale (grosimile) pereţilor de cărămidă
normală sunt: 7,5; 12,5; 25,0; 37,5 cm, funcţie de modul de dispunere a cărămizilor.
dimensiune d rost
modulată
element
dimensiune
prefabricat
modulară
Figura 11 - Tipuri de dimensiuni
Axele tramei modulare, numite şi axe de trasare, se poziţionează în funcţie de structura

de rezistenţă a clădirii astfel:
 structuri cu pereţi portanţi: la pereţii exteriori axa este dispusă la o distanţă de

suprafaţa interioară a peretelui egală cu jumătatea grosimii peretelui interior
portant; la pereţii interiori portanţi axa modulară coincide cu axa geometrică a
acestora, fiind poziţionată la jumătatea grosimii peretelui;
 clădiri cu pereţi exteriori autoportanţi sau tip cortină: axa modulară se suprapune
peste faţa interioară a acestora;
 structuri pe cadre cu stâlpi cu secţiune constantă pe înălţime: axele modulare pe cele
două direcţii principale coincid cu axele geometrice ale secţiunii stâlpilor;
 structuri pe cadre cu stâlpi cu secţiune variabilă pe înălţime: axele modulare pe cele
două direcţii principale coincid cu axele geometrice ale secţiunii stâlpilor la cota
±0,00;
 structuri pe cadre, cu pod rulant (specifice halelor industriale): axele modulare
longitudinale ale stâlpilor marginali coincid cu axele geometrice ale secţiunii
20
acestora la cota şinei grinzii de rulare, iar axele longitudinale ale stâlpilor centrali
coincid cu axa lor geometrică (mijlocul secţiunii); axele modulare transversale
coincid cu axa geometrică a secţiunii stâlpilor;
 la stâlpii dublii de la rosturile clădirii se adoptă fie două axe modulare, nefiind
obligatoriu ca distanţa dintre acestea să fie modulată, fie o singură axă ce coincide
cu axa geometrică a rostului.
Pe verticală axele modulare se poziţionează respectând următoarele reguli:
 la clădiri civile înălţimea etajului curent este egală cu distanţa dintre suprafeţele
pardoselilor finite a două niveluri succesive;
 la clădiri industriale (hale) înălţimea modulată este situată între cota ±0,00 şi cota
inferioară a grinzilor transversale.
5.2.3. Tipizarea elementelor de construcţii

Reprezintă o treaptă mai avansată a coordonării dimensionale şi constă în proiectarea
şi confecţionarea unor elemente de dimensiuni corespunzătoare unei serii modulare cu număr
redus de termeni şi unor condiţii de exploatare tip, care se repetă cu o mare frecvenţă.
La proiectarea construcţiilor se iau în considerare aceste elemente tipizate, cu
caracteristicile lor, astfel încât atât forma cât şi dimensiunile obiectelor se adaptează la
dimensiunile şi caracteristicile elementelor de construcţie.
Exemple de dimensiuni tipizate:
 dimensiunile tipizate, denumite uneori şi dimensiuni preferenţiale, pentru

deschideri şi travei sunt: 3 m; 6 m; 9 m; 12 m; 15 m; 18 m; 21 m; 24 m;
 dimensiunea principală (lungimea) căzilor de baie obişnuite (dreptunghiulare)
fabricate în ţara noastră sunt: 1,20 m; 1,50 m; 1,80 m.
6. Toleranţe şi abateri în construcţii

Preocupări privind precizia dimensională a construcţiilor au existat din cele mai vechi
timpuri. Cele patru laturi ce delimitează baza marii piramide din Egipt (piramida lui Cheops)
au lungimea de 230 m şi diferă între ele cu maxim 20 cm (eroare de 1 la 1150). Unghiurile
drepte ale bazei au devieri maxime de trei minute şi jumătate (eroare de cca. 1 la 1500).
Orientarea piramidei în raport cu punctele cardinale are o abatere maximă de cinci minute şi
jumătate (eroare de cca. 1 la 4000).
Cu toate acestea, construcţiile curente din vechime nu impuneau condiţii severe de
precizie. În afara faptului că nu existau proiecte, în sensul în care înţelegem astăzi această
noţiune, masivitatea elementelor utilizate şi faptul că eventualele erori se puteau corecta „din
mers”, făcea acceptabil un grad relativ redus de precizie.
Acest mod de a privi lucrurile a trebuit abandonat odată cu apariţia şi dezvoltarea
procesului de industrializare a lucrărilor de construcţii, cu toate implicaţiile sale. Elementele
prefabricate de rezistenţă, majoritatea din beton sau metal, pot avea dimensiuni mari şi rezemări
reduse. Din acest motiv este important ca precizia de execuţie să fie suficient de bună, deoarece
21
eventualele operaţii ulterioare de corecţie şi ajustare ar fi costisitoare şi ar putea avea urmări

nedorite asupra structurii clădirii.
Pentru înţelegerea noţiunii de toleranţă dimensională trebuie mai întâi definite
conceptele de dimensiune de proiect (teoretică) şi dimensiune reală (efectivă, de execuţie).
Prin dimensiuni de proiect se înţeleg dimensiunile teoretice ale conturului unui element,
adică dimensiunile rezultate din calculele de rezistenţă şi din condiţiile de rezemare sau de
asamblare. Prin dimensiuni reale se înţeleg dimensiunile efective de contur ale unui element
de construcţie.
Teoretic, dimensiunile efective ar trebui să fie egale cu cele de proiect, dar practic acest
lucru nu se poate realiza datorită inpreciziilor de măsurare, deformaţiilor tiparelor, procesului
tehnologic de fabricaţie etc.
În acest context problema care se pune este aceea de a realiza construcţii ale căror
dimensiuni finale să fie cât mai apropiate de cele preconizate iniţial, prin proiect, dar nu
identice, admiţându-se în acest fel o anumită toleranţă dimensională. Sfera acestei noţiuni este
însă mai largă, întrucât se referă nu numai la dimensiuni, ci şi la forma şi poziţia elementelor,
precum şi la aspectul suprafeţelor acestora.
Toleranţele reprezintă mărimea erorilor admise pentru un produs. Toleranţele în
construcţii se referă atât la dimensiunile (lungime, înălţime, grosime etc.) cât şi la poziţia
elementelor (orizontalitate, verticalitate etc.), la forma acestora (planeitatea suprafeţelor,
liniaritatea muchiilor, corectitudinea unghiurilor etc.), precum şi la aspectul lor. Respectarea
unor limite ale toleranţelor asigură rezistenţa şi stabilitatea structurii construcţiei şi, pe de altă
parte, un aspect corespunzător.
Pentru produsele standardizate (materiale de construcţii şi instalaţii) toleranţele sunt
indicate în standardele şi normele interne de fabricaţie, iar pentru elemente sau părţi de
construcţii sunt prezentate în normativele de execuţie şi recepţie.
Prin toleranţă dimensională se înţelege diferenţa dintre dimensiunea maximă şi cea
minimă a unui produs:
TD = Dmax – Dmin (1.3)
unde: TD – toleranţa dimensională;
Dmax – dimensiunea limită maximă (limita superioară admisă a dimensiunii
efective a unui element de construcţie);
Dmin – dimensiunea limită minimă (limita inferioară admisă a dimensiunii
efective a unui element de construcţie).
Abaterea admisibilă reprezintă diferenţa dintre dimensiunile limită şi dimensiunile de

construcţie:
Aad = Dmax / min – Dconstr (1.4)
unde: Dconstr – dimensiunea de construcţie.
Există cazuri când o serie de elemente de construcţie sunt cuprinse în altele, ca de

exemplu tâmplăria uşilor şi ferestrelor în golurile pereţilor din zidărie sau beton. Pentru fiecare
22
din cele două elemente, cuprinzător (C) şi cuprins (c) există toleranţe admise. Diferenţa dintre
dimensiunile efective ale elementului cuprinzător şi respectiv cuprins se numeşte joc:
J max  DCef .max  Dcef .min ; J min  DCef . min  Dcef . max (1.5)
unde: Jmax, Jmin – jocul maxim, respectiv minim;
DCef . max, DCef . min – dimensiunile efective maxime, respectiv minime,

ale elementului cuprinzător;
Dcef .max, Dcef . min – dimensiunile efective maxime, respectiv minime,

ale elementului cuprins.
Toleranţa jocului se defineşte prin diferenţa:
TJ = Jmax – Jmin (1.6)
Mărimea toleranţelor este condiţionată de dimensiunile elementelor şi de clasa de

precizie.
Dimensiunile unui element oarecare condiţionează mărimea toleranţei. Dacă o grindă
prefabricată din beton cu lungimea de proiect de 5,90 m va rezulta după execuţie de 5,895 m
(eroare de 5 mm în minus), acest lucru nu va afecta procesul de montaj. Dar dacă a gaură
circulară într-o plăcuţă metalică va avea diametrul mai mic cu 5 mm, şurubul care trebuie să
treacă prin ea nu va intra.
Clasa de precizie reprezintă un ansamblu de valori maxime admisibile ale toleranţei,
corespunzătoare fiecărui grad de precizie. Prescripţiile tehnice prevăd 10 clase, severitatea
condiţiilor de precizie descrescând de la clasa 1 spre clasa 10. În Tabelul 1.1 sunt prezentate
toleranţele dimensionale pentru prefabricate din beton şi beton armat, pentru primele 5 clase
de precizie.
Tabel 1.1
Domeniul dimensiunii elementelor (mm)

Clasa de 100 250 1000 2500
100 10000
precizie 250 1000 2500 10000
Toleranţe dimensionale admisibile (mm)
I 0,5 1 2 2 3 3
II 1 2 3 3 4 5
III 2 3 4 5 6 8
IV 3 4 6 8 10 12
V 4 6 10 12 16 20
Toleranţele, ca şi multe alte mărimi numerice ce intervin în procesul de proiectare al

unei construcţii, au un caracter aleator. De aceea ele trebuie studiate prin mijloace statistice,
23
folosind teoria probabilităţilor. O astfel de abordare poate conduce la depistarea unor erori ale
procesului de fabricaţie sau execuţie şi la o îmbunătăţire a sistemului de toleranţe.
7. Prescripţii tehnice pentru proiectarea şi execuţia construcţiilor

Prin proiectarea şi execuţia construcţiilor trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii
de bază:
 condiţia de rezistenţă şi stabilitate a construcţiei sub acţiunea forţelor ce pot să

apară în timpul exploatării
 condiţia de siguranţă la foc
 condiţia de igienă, sănătate şi protecţie a mediului înconjurător
 condiţia de siguranţă în exploatare
 condiţia de protecţie împotriva zgomotului
 condiţia de economie de energie şi de reţinere a căldurii în interior
Pentru a obliga fiecare proiectant şi executant să respecte anumite condiţii minimale, în
ţara noastră s-au elaborat aşa numitele prescripţii tehnice. Principalele tipuri de prescripţii
tehnice sunt:
 standardele – stabilesc caracteristicile pentru materialele de construcţii, pentru

elementele prefabricate, precum şi principiile care stau la baza proiectării,
execuţiei şi recepţiei construcţiilor
 normativele – dau explicaţii detaliate referitoare la aplicarea anumitor standarde
în vigoare sau vin cu anumite completări referitoare la aspecte ce nu sunt
precizate în standarde, deoarece se întâlnesc doar în situaţii speciale, rar
întâlnite;
Normativele, la rândul lor pot fi:
 normative experimentale ;
 normative cu aplicare condiţionată ;
 normative definitive ;
 normative republicane – se aplică la nivel naţional ;
 normative departamentale: se aplică doar într-un anumit minister sau
departament .
În domeniul proiectării şi execuţiei structurilor de construcţii, ansamblul de standarde
europene poartă numele de EUROCODE.
Programul EUROCODE furnizează în cadrul unui sistem coerent şi cuprinzător de
norme, metode de proiectare :
EUROCODE 1 – Bazele proiectării structurilor şi acţiunile în construcţii
EUROCODE 2 – Structuri din beton, beton armat şi precomprimat
EUROCODE 3 – Structuri metalice
EUROCODE 4 – Structuri mixte
EUROCODE 5 – Structuri din lemn
EUROCODE 6 – Structuri din zidărie
EUROCODE 7 – Fundaţii şi inginerie geotehnică
EUROCODE 8 – Structuri amplasate în zone seismice
EUROCODE 9 – Structuri din aluminiu
24
8. Principalii candidati participanti in procesul de realizare al cladirilor

Acestia sunt:
- PROMOTORUL (INVESTITORUL, CLIENTUL) – I
- PROIECTANTUL – P
- EXECUTANTUL (CONSTRUCTORUL, CONTRACTORUL) – C
- UTILIZATORUL (BENEFICIARUL) – U
8.1. Promotorul (investitorul, clientul) - I

- Necesita un consilier de specialitate
- Alege proiectantul :
 In mod direct
 Pe baza de conscurs :
 Cu participare deschisa
 Cu participare restransa
8.2. Proiectantul - P
- Arhitectul – sef de proiect – asigura partea de arhitectura si coordonarea intre specialisti
- Structuristul – asigura proiectarea de rezistenta si siguranta
- Instalatorii:
 Incalzirea – ventilatie, conditionare aer
 Instalatii sanitare – alimentare cu apa, canalizare
 Instalatii electrice
 Instalatii de telecomunicatii
 Instalatii pentru transport mecanic
- Geotehnicianul
- Topometrul
- Hidrologul
- Arhitect pentru decoratiuni interioare, mobilier, peisagist
- Economistul
Sunt necesare:
 PUZ (Plan Urbanistic Zonal, PUG (Plan Urbanistic General), PUD (Plan Urbanistic
de Detaliu)
 Studiul geotehnic
 Ridicarea topo
 Certificat de urbanism
 Autorizatie de constructie
 Proiect de executie (PE)
 Detalii si desene de executie (DDE)
8.3. Constructorul (contractorul) - C

 Alegerea se poate face:
o Direct
o Prin licitatie cu cel putin 3 participanti
 Pentru a putea face oferte participantii la licitatie trebuie sa intre in posesia PE
25
 La constructii mai mari poate exista un Contractor general si Subcontractori de

specialitate
 Conditii cerute contractorilor:
o Constructia trebuie sa rezulte conform proiectului
o Sa se execute lucrari de calitate
o Sa se incadreze in costul estimat / aprobat
o Sa se incadreze in termen
8.4. Utilizatorul - U
 Sa asigure conditiile normale de exploatare
 Sa asigure intretinerea si reparatiile curente
 Sa asigure reparatiile capitale
 Sa asigure lucrarile de reabilitare, renovare, modernizare
 Sa asigure eventualele consolidari
Figura 12 – Principalii candidati in procesul de realizare a cladirilor si modul lor de

interactiune
26
9. Elemente de siguranta constructiilor

Una dintre cele mai importante exigenţe de performanţă pentru construcţii este condiţia
de siguranţă în exploatare, prin care se înţelege, în primul rând, rezistenţa şi stabilitatea la
acţiuni mecanice, cu o probabilitate foarte mică (acceptabilă) de atingere a unei stări limită pe
parcursul perioadei normate de exploatare a clădirii.
Multă vreme dimensiunile elementelor de construcţie se adoptau fără a avea la bază
vre–un calcul, doar pe baza experienţei. Construcţiile astfel realizate se caracterizau în general
prin masivitatea elementelor componente, ceea ce determina consumuri ridicate de materiale
şi manoperă.
Odată cu progresul ştiinţelor au apărut şi s-au dezvoltat posibilităţi de dimensionare şi
verificare prin calcul a elementelor structurii, urmate de raţionalizarea consumurilor la
execuţie. Primele metode de calcul au fost cele deterministe, urmate de metode
semiprobabilistice, utilizate pe scară largă în prezent.
Siguranţa unei structuri reprezintă un concept relativ, deoarece practic nu se poate conta
pe o siguranţă absolută în exploatare. Prin modul de realizare al structurii (concepţie –
proiectare – execuţie) se urmăreşte însă obţinerea unei probabilităţi de avariere acceptabil de
redusă, cu consecinţe nefavorabile minime. Siguranţa construcţiilor se poate aprecia prin
calcul, comparând solicitarea maximă provocată de acţiunile mecanice cu capacitatea minimă
de rezistenţă a structurilor sau a elementelor structurale.
În principiu, dimensionarea sau verificarea de rezistenţă presupune parcurgerea
următoarelor etape:
 evaluarea încărcărilor ce acţionează asupra elementelor în cursul exploatării
construcţiei;
 stabilirea eforturilor secţionale sau unitare maxime din zonele cele mai solicitate ale
elementelor structurale;
 determinarea capacităţii minime de rezistenţă a secţiunilor sau a elementelor;
 compararea eforturilor maxime cu capacitatea minimă de rezistenţă în scopul verificării
sau dimensionării elementelor structurale.
9.1. Metode deterministe

Factorii principali de siguranţă care intervin în calculele efectuate prin aceste metode
se stabilesc empiric şi se consideră mărimi certe, deşi variază aleator (întâmplător).
Metodele deterministe de calcul sunt metoda rezistenţelor admisibile şi metoda de
calcul la rupere.
9.1.1. Metoda rezistenţelor admisibile

Se bazează pe următoarele ipoteze fundamentale:
 materialele se consideră omogene şi izotrope;
 tensiunile (eforturile unitare) sunt proporţionale cu deformaţiile (legea
27
lui Hooke);
 secţiunile plane, normale (perpendiculare) pe axa elementelor înainte de deformare,
rămân plane şi normale pe axă după deformare (ipoteza Bernoulli).
Principiul de calcul al metodei constă în compararea tensiunilor normale şi tangenţiale

maxime, care apar în secţiunile cele mai solicitate ale elementului, cu eforturile admisibile.
σ max  σ a ; τ max  τ a (2.1)
Eforturile admisibile se obţin prin împărţirea unor rezistenţe limită la un coeficient de

siguranţă unic:
σ lim τ lim
σa  ; τa  (2.2)
c c
Rezistenţa limită poate fi limita de curgere în cazul materialelor ductile (de exemplu
oţelul) sau limita de rupere la materialele casante (cum este fonta).
Coeficientul de siguranţă „c” are valori diferenţiate de la un material la altul
(c = 1,7...5,0) şi variază de asemeni funcţie de natura eforturilor, de gruparea de încărcări şi de
condiţiile de lucru. Aceste valori erau stabilite în principal pe bază de experienţă, prin
observarea modului de comportare a unor construcţii existente, calculate prin metoda
rezistenţelor admisibile.
Principalele neajunsuri ale metodei sunt:
 consideră în mod determinist factorii siguranţei, neglijând caracterul lor aleator;
 utilizează un coeficient de siguranţă unic, deşi există mai mulţi factori independenţi de
care depinde siguranţa construcţiei (acţiunile şi caracteristicile structurii), fiecare având
un alt tip de variaţie;
 neglijează unele rezerve de capacitate portantă de care dispune structura, conducând
astfel la supradimensionarea elementelor.
9.1.2. Metoda de calcul la rupere

Ţine seama de comportarea reală a materialelor în stadiul de rupere, care se consideră
ca stadiu de calcul.
Principiul metodei constă în compararea eforturilor maxime ce se dezvoltă în secţiunea
cea mai solicitată a unui element cu eforturile de rupere (capacitatea portantă), raportate la un
coeficient de siguranţă unic „cr”, conform relaţiilor:
Nr ; Mr ; Tr
Nmax  Mmax  Tmax  ; (2.3)
cr cr cr
Deşi superioară metodei rezistenţelor admisibile, întrucât se bazează pe experimentări

şi oglindeşte mai bine comportarea reală a materialelor în condiţiile de rupere, metoda este
depăşită deoarece analizează comportarea structurii în mod unilateral, numai în stadiul de
rupere, neglijând alte stadii de lucru ce apar în condiţii de exploatare, la încărcări mai mici
28
decât cele de rupere: deformaţii, fisurare, oboseală etc. De asemeni, menţinerea coeficientului
de siguranţă global (unic), cu valori convenţionale, constituie un alt neajuns al metodei.
9.2. Metoda semiprobabilistică a stărilor limită

Această metodă reprezintă stadiul actual pentru dimensionarea structurilor, având la bază
următoarele principii:
 considerarea realistă a modului de variaţie a acţiunilor (Fig. 13) şi a caracteristicilor
mecanice ale structurii (Fig. 14);
 asigurarea raţională împotriva riscului de atingere a stărilor limită în perioada de
exploatare normată a construcţiei (Fig. 15);
Fig. 13 Distribuţiile grosimii

stratului de zăpadă la Moscova, pe
o perioadă de 6 ani (1), 13 ani (2) Fig. 14 Distribuţia rezistenţei de rupere
şi 37 ani (3) a betonului la solicitarea de compresiune
Fig. 15. Principiul de verificare a capacităţii portante

Întrucât până în prezent nu există toate datele necesare, pe baze statistice, pentru o
rezolvare integral probabilistică a problemei, aplicarea metodei stărilor limită are încă un
caracter semiprobabilistic.
Prin stări limită se înţeleg situaţiile în care construcţia începe să piardă capacitatea de a
satisface condiţiile de exploatare conform destinaţiei, inclusiv situaţiile în care sunt puse în
pericol persoane sau bunuri ce trebuie protejate.
29
Se definesc două grupe de stări limită: stări limită ultime şi stări limită ale exploatării
normale, denumite în prezent „stări limită de serviciu”.
Stările limită ultime corespund epuizării (pierderii definitive) a capacităţii portante sau
a altei calităţi indispensabile pentru exploatarea construcţiei, şi pot fi cauzate de: ruperi de
diferite naturi, pierderea stabilităţii formei, pierderea stabilităţii poziţiei prin răsturnare sau
lunecare, apariţia unor fisuri sau deformaţii excesive etc.
Stările limită ultime sunt asociate cu prăbuşirea sau cu forme similare de cedare
structurală şi implică protecţia vieţilor omeneşti şi/sau a unor bunuri de valoare deosebită.
Stările limită ale exploatării normale (stările limită de serviciu) corespund situaţiilor în
care exploatarea construcţiei trebuie întreruptă temporar, dar poate fi reluată ulterior, atunci
când se iau anumite măsuri de remediere sau când intensitatea acţiunilor scade. Apariţia stărilor
limită din această categorie corespunde apariţiei unor deformări sau fisuri incompatibile cu
folosirea construcţiei, dar temporare.
Parametrii ce intervin în calculul prin metoda stărilor limită pot fi: intensităţi,
amplitudini, frecvenţe etc. (pentru acţiuni), respectiv rezistenţe, moduli de elasticitate etc.
(pentru caracteristicile materialelor). Pentru calcul se definesc valori normate, denumite în
prezent „valori caracteristice”, şi valori de calcul ale acestor parametri.
În metoda stărilor limită se utilizează, spre deosebire de metodele deterministe,
coeficienţi diferenţiaţi de siguranţă, determinaţi pe baze ştiinţifice, prin care se ţine seama de
modul de variaţie a principalilor factori ai siguranţei la fiecare stare limită. Cu ajutorul acestor
coeficienţi se stabilesc încărcările şi solicitările maxime şi, pe de altă parte, rezistenţele minime
probabile ale materialelor, şi se corectează relaţiile de calcul punându-se de acord cu situaţiile
reale.
Coeficienţii specifici metodei stărilor limită sunt:
 coeficientul încărcării „n”, denumit în prezent coeficient parţial de siguranţă „γ” –
aplicat (prin înmulţire) la valoarea încărcării normate şi care este de regulă
supraunitar, exceptând acele acţiuni care favorizează comportarea structurii;
 coeficientul de siguranţă pentru materiale „k”, denumit în prezent coeficient parţial
de siguranţă pentru materiale „γm” – prin care se ţine seama de abaterile posibile, în
sens defavorabil, a rezistenţelor materialelor faţă de valorile normate, datorită
variaţiilor statistice ale calităţii materialelor şi ale caracteristicilor geometrice ale
elementelor de construcţie. Acest coeficient este precizat pentru fiecare material în
standardele de specialitate, şi are de regulă rolul de a reduce valorile normate;
 coeficienţii de grupare sau factorii de simultaneitate „ψ0”, „ψ1”, „ψ2” – sunt introduşi
pentru considerarea probabilităţii reduse de apariţie simultană a mai multor acţiuni
cu intensităţi maxime.
Principiul metodei de calcul a stărilor limită constă în compararea grupărilor de acţiuni

cu sistemele de valori corespunzătoare apariţiei diferitelor stări limită. Funcţie de natura stării
limită considerate, criteriul de comparaţie poate fi constituit de diferiţi parametri:
 compararea încărcărilor aplicate unui element de construcţie sau unei structuri cu
încărcările capabile;
 compararea eforturilor din secţiunile cele mai solicitate cu capacitatea portantă a
30
elementului;
 compararea tensiunilor (eforturilor unitare) din punctele cele mai solicitate cu
rezistenţele materialelor de construcţie;
 compararea deplasărilor sau deformaţiilor statice, sau a amplitudinii deplasărilor
dinamice, cu valorile limită omoloage, în cazul verificării unor condiţii de exploatare;
 compararea deschiderii fisurilor cu deschiderile limită, în cazul unor verificări
specifice elementelor de beton.
În principal, calculul la stări limită se efectuează pentru starea limită de rezistenţă şi

pentru starea limită de deformaţie.
În cazul stării limită de rezistenţă principiul de calcul constă în compararea solicitării
maxime posibile Smax cu capacitatea portantă minimă probabilă a secţiunii considerate Scap
min :
Smax  Smin
cap
(2.4)
Pentru starea limită de deformaţie calculul constă în compararea deformaţiei maxime

(săgeată sau rotire) a elementului Δ, determinată cu valorile normate ale încărcării, cu
deformaţia limită  stabilită în prescripţiile tehnice:
 (2.5)
Superioritatea acestei metode de calcul constă în introducerea conceptului de stare
limită şi în înlocuirea coeficientului de siguranţă unic cu coeficienţi diferenţiaţi, stabiliţi pe
baze riguros ştiinţifice.
10. Procese functionale si organizarea spatiului la cladiri civile

10.1 Functionalitate si evolutia exigentelor functionale
Un element esential in alcatuirea unei constructii consta in asigurarea functionalitatii in

conformitate cu destinatia acesteia. Odata cu dezvoltarea societatii, functionalitatea devine o
notiune din ce in ce mai complexa, iar exigentele functionale ale cladirilor civile se diversifica
si se amplifica progresiv.
Desfasurarea variatelor procese functionale pe care le adapostesc constructiile civile

necesita o organizare adecvata a spatiului in interiorul cladirilor.
Aceasta organizare se refera in primul rand la modul de compartimentare al spatiului,
la relatiile functionale reciproce dintre compartimente precum si la stabilirea dimensiunilor
optime (suprafete si volume) ale compartimentelor respective. Pentru precizarea elementelor
mentionate, intervin cu ponderi diferentiate si alte criterii:
 Gradul de confort
 Aspectul
 Eficienta tehnico-economica
Un aspect care trebuie in mod obligatoriu luat in considerare priveste evolutia

previzibila in timp a diferitelor exigente functionale. Tinand seama de durata de exploatare
prevazuta pentru cladire, de ritmul si de tendintele de dezvoltare estimate pentru procesul
31
functional respectiv, precum si de efortul tehnic si economic necesar, se pot adopta fie rezolvari
corespunzand strict cerintelor unei anumite etape, fie se pot avea in vedere solutii care sa
permita cu relativa usurinta reorganizari ale spatiului in etape viitoare, evitandu-se astfel uzura
morala prematura a cladirilor.
10.2. Cerinte functionale si organizarea spatiului
Principalul criteriu care sta la baza alcatuirii unei constructii consta in asigurarea
functionalitatii corespunzatoare destinatiei acesteia.
Functionalitatea si cerintele functionale sunt determinate, la randul lor, de procesele
functionate care urmeaza sa se desfasoare in interiorul unei constructii, care determina si modul
de organizare a spatiului la cladiri civile.
Functionatitatea devine, pe masura dezvoltarii societatii omenesti, o notiune tot mai
complexa, iar cerintele functionale pentru constructii, indeosebi pentru constructii civile, se
diversifica si se amplifica tot mai mult.
Un anumit proces functional necesita un anumit mod de organizare a spatiilor din

interiorul cladirilor, respectiv un anumit mod de compartimentare a spatiului si de realizare a
legaturilor functionate reciproce dintre compartimente, precum si o dimensionare
corespunzatoare a acestora (ca suprafata si volum).
La rezolvarea problemei privind functionalitatea cladirilor, o atentie deosebita trebuie
acordata evolutiei previzibile in timp a diferitelor cerinte functionate, tinand seama de durata
de exploatare si tendintele de dezvoltare estimate pentru procesul functional respectiv,
adoptandu-se rezolvari si solutii care sa permita (in etapa viitoare) reorganizarea spatiului in
raport cu noile cerinte, evitandu-se astfel uzarea morala prematura a cladirilor.
Modul de organizare a spatiului din interiorul unei cladiri depinde de particularitatile

procesului functional, tinand seama de indicii de suprafata si de volum recomandati, cerintele
de exploatare si de confort etc.
Din punctul de vedere al modului de organizare a spatiului, cladirile se pot clasifica in:
 cladiri cu organizare rigida;
 cladiri cu organizare flexibila;
 cladiri de tip sala.
10.2.1. Cladiri cu organizare rigida a spatiului

Aceste cladiri au spatiul interior compartimentat in celule cu mod de amplasare si cu
dimensiuni fixe, relativ mici, corespunzand in general unor procese functionale cu numar redus
de oameni.
Daca aceasta compartimentare deasa este realizata practic numai prin elemente
verticale (pereti structurali) ce fac parte din structura de rezistenta, modul de organizare al
spatiului poarta denumirea de „FAGURE”. Pozitia peretilor structurali fiind identica la toate
nivelurile cladirii, spatiul va fi organizat potrivit aceluiasi regim, practic nefiind posibile
modificari.
Din aceasta categorie fac parte cladiri de locuit, camine, hoteluri si altele.
Daca celulele delimitate de peretii structurali au dimensiuni mai mari, corespunzatoare

unei unitati functionale (de exemplu unui apartament), in interiorul lor e posibila o
compartimentare cu elemente nestructurale, care pot sa difere de la un nivel la altul al cladirii
32
sau pot sa fie modificate in timp, atat ca pozitie cat si ca existenta. Acest mod de organizare al
spatiului, denumit ”CELULAR”, ofera o oarecare flexibilitate in comparatie cu sistemul de tip
„FAGURE”.
In aceasta categorie se intalnesc cladiri pentru crese, gradinite, scoli, internate, spitale,
unele magazine, precum si cladiri de locuit.
10.2.2. Cladire cu organizarea flexibila a spatiului

La aceste cladiri spatiul interior poate sa fie organizat in variate moduri cu ajutorul unor
elemente de compartimentare nestructurale realizindu-se incaperi cu diferite forme si
dimiensiuni, potrivit cerintelor functionale. Peretii de compartimentare pot ocupa pozitii
diferite de la un nivel la altul al cladirii si permit efectuarea cu relativa usurinta a unor
modificari in timp.
Organizarea spatiului beneficiaza de o flexibilitate maxima, deoarece elementele
structurale verticale (stalpii, eventual si peretii structurali) ocupa suprafete restranse si pot sa
fie amplasate la distante relativ mari. Tipul structural care permite o astfel de flexibilitate in
organizarea spatiului este denumit in mod curent „STRUCTURA CU SCHELET”.
Organizarea flexibila a spatiului constituie o caracteristica a cladirilor pentru
invatamantul superior, a celor administrative, comerciale si de alimentatie publica (super si
hypermarket-uri), a celor destinate unor activitati culturale, etc.
10.2.3. Cladiri de tip sala

Elementul dominant din punctul de vedere al organizarii spatiului este constituit dintr-
o incapere de mari dimensiuni, atat in plan cat si in general, pe inaltime, libera de prezenta in
interiorul sau a oricarui element structural vertical. In majoritatea cazurilor, in afara de sala
propriu-zisa, cladirea cuprinde si o serie de spatii anexe organizate intr-unul din modurile
descrise anterior.
Din aceasta categorie fac parte salile de spectacole si cele de sport, unele sali de
expozitie, studiouri de inregistrare si de filmari s.a.
10.3. Tipuri caracteristice de structuri de rezistenta utilizate la constructii

civile
10.3.1. Sisteme structurale cu pereti structurali (diafragme)

La cladirile la care procesul functional permite organizarea rigida a spatiului printr-o
compartimentare cu caracter definitiv, apare fireasca folosirea elementelor de compartimentare
si ca elemente structurale verticale. Comasarea functiunii de compartimentare cu aceea de
rezistenta este realizata de catre peretii structurali, executati fie din zidarie fie din beton armat
(monolit sau prefabricat), denumiti in mod curent pereti structurali (diafragme – in urma cu
cativa ani).
Denumirea de pereti structurali este atribuita tuturor peretilor care fac parte din
structura de rezistenta a cladirii.
Dispunerea peretilor structurali la fiecare travee conduce la o structura de tip

„FAGURE” (Fig. 10.1).
Planseele pot fi monolite sau prefabricate si in general sunt numai de tip placi (fara
grinzi secundare).
33
Dispunerea peretilor structurali la distante mai mari, delimitand conturul unei unitati
functionale (de exemplu un apartament, o sala de clasa, etc) conduce la o structura de tip
„CELULAR” (Fig. 10.2).
La aceste tipuri de cladiri, planseele (monolite ori prefabricate) necesita rezemari
suplimentare pe grinzi si pot astfel aparea stalpi in plus fata de peretii structurali existenti.
Sistemele structural cu pereti structurali din beton armat asigura o transmitere directa a
incarcarilor verticale pana la teren, poseda o capacitate ridicata de rezistenta si o rigiditate mare
(indeosebi cele de tip fagure) la actiunea incarcarilor orizontale, ceea ce permite utilizarea lor
si la cladiri cu regim mediu si mare de inaltime.
Fig. 10.1 – a - Structura de tip „FAGURE” cu pereti structurali din zidarie
Fig. 10.1 – b - Structura de tip „FAGURE” cu pereti structurali din beton armat
34
Fig. 10.2 – a - Structura de tip „CELULAR” cu pereti structurali din zidarie
Fig. 10.2 – b - Structura de tip „CELULAR” cu pereti structurali din beton armat
10.3.2. Sisteme structurale cu schelet (cadre)

Structurile cu schelet (cadre) sunt structurile alcatuite dintr-un ansamblu spatial de
elemente structurale liniare verticale si orizontale (de tip bare) numite stalpi si grinzi, imbinate
rigid la noduri, asigurandu-se o conlucrare spatiala (3D).
Alcatuirea sistemului de cadre cu noduri rigide este conceputa in ideea preluarii si
transmiterii exclusiv de catre cadre a tuturor categoriilor de actiuni exercitate asupra
constructiei.
35
Pentru a asigura o buna conformare a structurii la actiunea fortelor orizontale pe orice

direatie, cadrele se dispun in mod curent pe doua directii principale (transversala si
longitudinala). Stalpii se amplaseaza in pozitii si la distante rezultate din armonizarea cerintelor
de flexibilitate functionala cu considerente de natura tehnica si economica in alcatuirea
structurii de rezistenta.
Planseele reazema pe stalpi prin intermediul riglelor cadrelor, putand avea diverse
alcatuiri: placi monolite cu sau fara nervuri, elemente liniare (fasii cu suprabetonare) sau de
suprafata (panouri) prefabricate, predale prefabricate cu suprabetonare s. a.
Structurile cu schelet, in cadre, ofera avantaje certe in in privinta flexibilitatii de organizare a
spatiului si prezinta o comportare buna la actiunea incarcarilor orizontale.
Odata cu cresterea regimului de inaltime, rigiditatea relativa a cadrelor la actiuni
laterale devine insuficienta pentru asigurarea conditiilor normale de exploatare atat in SLS
(stadiul limita de serviciu) cat si in ULS (stadiul limita ultim), iar sporirea acesteia se poate
reflecta defavorabil in indicii de consum de materiale.
Aplicarea cu eficienta ridicata a structurilor cu cadre este conditionata in mare masura
de utilizarea unor elemente de inchidere si de compartimentare (pereti nestructurali) din
materiale usoare, astfel putandu-se obtine si o reducere apreciabila a greutatilor de nivel si de
ansamblu.
10.3.3. Sisteme structurale mixte

Asocierea in aceeasi structura a cadrelor si a peretilor structurali ofera posibilitatea
realizarii unor sisteme structurale mixte, capabile sa mentina principalele avantaje atat ale
unora cat si ale celorlalte si sa elimine sau sa reduca in mare parte inconvenientele din
comportarea fiecaruia.
In esenta, o structura mixta sau duala este alcatuita dintr-un subsistem cadre care poate
permite organizarea flexibila a spatiului, asociat cu un subsistem pereti structurali, judicios
36
amplasati, care sa asigure o rigiditate laterala sporita a intregii structuri, precum si preluarea in
cea mai mare parte a incarcarilor orizontale (70-80%).
In cazul introducerii unor pereti structurali izolati, pozitia acestora se va stabili in dreptul unor
compartimentari definitive si continue pe toata inaltimea cladirii, precum si la peretii de
frontoane (fig. 10.3).
O categorie reprezentativa de structuri mixte, relativ frecvent intalnita in practica, o
constituie sistemele structurale avand peretii structurali grupati intr-unul sau mai multe nuclee
rigide (fig. 10.4).
Aceste nuclee se organizeaza in jurul spatiilor destinate circulatiilor verticale (scari,
ascensoare), canalelor verticale pentru instalatii, precum si diverselor incaperi tehnice si de
serviciu. Rezemarea planseelor se face pe peretii nucleului si pe reteaua stalpilor dispusi pe
conturul cladirii (eventual si in interior).
Fig. 10.3 – Structura de rezistenta mixta - cadre si pereti structurali
Fig. 10.4 – Structura de rezistenta mixta - cu nucleu rigid
37
In situatiile in care la unul sau la mai multe niveluri, de obicei cele situate la partea
inferioara a cladirii, apar functiuni cu specific diferit fata de nivelurile curente, care reclama o
organizare flexibila a spatiului, se poate recurge la solutii structurale mixte, intr-o acceptiune
diferita de cea mentionata.
Caracterul mixt al acestor structuri, cunoscute sub denumirea de structuri cu parter slab
(soft&weak – slab ca rigiditate si slab ca rezistenta), rezulta din adoptarea unui sistem structural
cu pereti structurali (fagure sau celular) la toate nivelurile curente si un sistem cu schelet (cadre
sau dual) la nivelul/ nivelurile inferioare (Fig. 10.5).
Fig. 10.5 a – Cladire cu parter slab – plan nivel curent
Fig. 10.5 b – Cladire cu parter slab – plan parter
38
Prabusirea unei cladiri cu nivel slab
39
Se poate intampla ca nivelul slab sa nu fie printre primele, se poate intampla de

asemenea ca o structura in cadre, cu pereti de umplutura sa se comporte ca o structura cu nivel
slab, atunci cand peretii de inchidere si compartimentare dispar sau scad ca numar la acel nivel.
Structurile cu niveluri slabe sunt sensibile la actiuni seismice. Utilizarea lor impune o
analiza detaliata si amanuntita si implica de asemenea masuri de conformare si constructive
specifice, doesebite la trecerile de la zonele flexibile la cele rigide si rezistente si invers. O
structura cu nivel slab trebuie sa fie conformat sa ramana cel mult de tip „soft – slab ca
rigiditate” si nu si „weak – slab ca rezistenta”.
Prabusirea unei cladiri cu nivel slab
40
10.3.4. Sisteme structurale cu caracteristici speciale

Dintre diversele tipuri de structuri avand alcatuiri si caracteristici speciale, prezinta un
interes aparte sistemele structurale denumite tubulare.
Elementul caracterisic al acestor structuri il constituie ansamblul de stalpi desi dispusi
pe conturul cladirii si legati intre ei prin grinzi (rigle de cuplare+parapeti) inalte care alcatuiesc
un tub exterior rectangular cu pereti perforati (Fig. 10.6a).
Comportarea sa complexa la actiunea fortelor orizontale se situeaza intre cea a
structurilor in cadre si a structurilor cu pereti structurali, prezentandu-se favorabil din punct de
vedere al capacitatilor de rezistenta si al rigiditatilor laterale la cladiri cu numar mare de
niveluri.
In cazul cladirilor inalte si foarte inalte, necesitand mentinerea unui partiu liber pe cea
mai mare parte a fiecarui nivel, o rezolvare eficienta sub aspectul rezistentei si rigiditatii la
actiunea incarcarilor orizontale consta in imbinarea avantajelor oferite de structurile cu un
singur tub exterior cu cele ale structurilor cu nucleu central.
Se ajunge astfel la un sistem structural denumit tub dublu sau tub in tub (Fig. 10.6, b).
Rigiditatea laterala poate fi inca sporita prin introducerea de contravantuiri laterale in
peretii tubului exterior sau prin introducerea unor pereti structurali suplimentari de legatura
intre cele doua tuburi (Fig.10.6, c).
10.4. Factori care influenteaza alegerea tipului de structura

Alegerea celei mai potrivite solutii pentru structura de rezistenta a unei cladiri
reprezinta un proces complex in care intervin numerosi factori cu conditionari reciproce si cu
sensuri de actiune uneori contrare.
In multe cazuri influenta acestor factori nu poate sa fie exprimata decat sub aspect cantitativ,
imbracand formulari cu caracter general.
Acest lucru este cu atat mai mult valabil cu cat unii factori prezinta o mare mobilitate,
ca urmare a evolutiei cerintelor functionale adresate constructiei, precum si datorita unor
fenomene de conjunctura.
41
10.4.1. Destinatia cladirii si modul de organizare al spatiului

Exigentele functionale de baza decurgand din destinatia cladirii, determina modul de
organizare si de compartimentare generala a spatiului in plan (partiului) si pe inaltime.
Asigurarea conditiilor normale de exploatare se bazeaza pe aplicarea unor indici
normati de suprafata, inaltime si volum pe unitatea functionala, pe distribuirea judicioasa a
incaperilor si organizarea corecta a circulatiei intre ele, pe realizarea gradului necesar de
confort.
Gradul de stabilitate in timp a organizarii spatiului, precum si tendintele de evolutie
previzibile ale exigentelor functionale constituie criterii de alegere a unor sisteme structural
rigide sau flexibile si pot determina anumiti parametri dimensionali ai acestora.
Forma in plan a cladirii si modul de rezolvare al partiului au implicatii directe asupra
naturii si amplasarii elementelor structurale verticale, influentand alegerea unuia sau altuia
dintre toate sistemele prezentate anterior, precum si a variantelor de rezolvare (exemplu –
scheme de tip fagure, sau celular, solutii cu nucleu central, etc).
Necesitatea prevederii de functiuni cu specific diferit la diferitele niveluri ale cladirii
are in general implicatii sensibile asupra alcatuirii structurii de rezistenta. Prevederea unor
pereti structurali desi (tip fagure) la toate nivelurile neputand sa fie luata in considerare, este
de examinat posibilitatea adoptarii unei structuri de tip celular sau a uneia cu schelet (cadre) pe
toata inaltimea constructiei sau numai la nivelurile inferioare (structura cu nivel slab).
10.4.2. Regimul de inaltime

Alegerea regimului de inaltime a cladirilor constituie o problema adeseori
controversata, fiind influentata de numeroase elemente:
 densitate construita;
 spatii de separatie intre cladiri (rezultate din conditii de insorire, de protectie
impotriva incendiului s.a.);
 aspecte urbanistice;
 conditii de amplasament (geotehnice si de seismicitate);
 materiale disponibile;
 posibilitati tehnologice de realizare a structurii;
 echipare tehnica necesara;
 cost;
 conditii de exploatare;
 factori psihologici etc.
O data cu cresterea inaltimii constructiei, actiunea incarcarilor orizontale (vant,
cutremur) devine hotaratoare pentru rezistenta, stabilitatea si rigiditatea acesteia.
Din acest punct de vedere, eficienta diferitelor sisteme structurale se apreciaza prin
supradimensionarea necesara pentru preluarea actiunilor orizontale, in raport cu dimensionarea
exclusiv la actiunea incarcarilor verticale.
Analiza teoretica si experienta practica demonstreaza ca fiecare tip de structura este
indicat pentru un anumit domeniu in ceea ce priveste regimul de inaltime, in afara limitelor
acestuia eficienta sa tehnica si economica fiind diminuata.
10.4.3. Conditiile de amplasament

Conditiile legate de amplasamentul cladirii se refera in principal la cadrul natural si cel
construit existent, caracteristicile geotehnice ale terenului si conditiile de seismicitate.
Relieful si declivitatea terenului exercita influenta asupra formei si dimensiunilor in
plan si in elevatie ale cladirii, in legatura cu inscrierea acestora in cadrul natural sau cel
construit, precum si asupra conditiilor si posibilitatilor de executie a constructiei (cai de acces,
42
amenajari necesare instalarii utilajelor de ridicat etc.). Acestea conditioneaza la randul lor
alegerea sistemului structural si a tehnologiei de executie (de exemplu, variante monolite sau
prefabricate, cladiri cu niveluri partiale sau cladiri in terasa etc.).
Conditiile geotehnice ale amplasamentului, in primul rand, stratificatia terenului,
caracteristicile fizico-mecanice ale straturilor si nivelul panzei de apa freatica sunt
determinante pentru alcatuirea infrastructurii, ele avind insa implicatii si asupra solutiei de
suprastructura.
Datorita stransei conditionari reciproce dintre teren, infrastructura (formata din
substructura si structura de fundare) si suprastructura, conditiile geotehnice influenteaza
dimensiunile in plan si regimul de inaltime a cladirii, dispunerea si distanta dintre elementele
structurale verticale, modul de preluare a incarcarilor orizontale s.a.
Conditiile geotehnice trebuiesc corelate si cu cele de seismicitate ale amlasamentului,
in vederea precizarii conceptiei de alcatuire a structurii.
In acest scop se face apel la rezultatele cercetarilor seismo-tectonice si la hartile de
microzonare seismica.
Conditiile de seismicitate au implicatii directe asupra structurii de rezistenta, sub

aspectul alegerii unor sisteme structurale cu comportare adecvata la actiunea seismica si al
alcatuirii de ansamblu si de detaliu a acestora, astfel incat sa li se asigure caracteristicile
necesare de rezistenta, rigiditate, ductilitate etc.
10.5. Materialele utilizate

Caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor de care se dispune influenteaza
alegerea sistemelor, regimul de inaltime, tipurile de legaturi si de imbinari intre diferitele
elemente etc.
Comportarea la solicitari dinamice, in special la cele generate de actiunea seismica,
joaca un rol important in alegerea materialelor pentru structura de rezistenta sau in introducerea
anumitor limitari si restrictii in alcatuirea acesteia.
In alegerea materialelor trebuie acordata atentia cuvenita problemelor legate de
reducerea consumurilor de energie si de combustibil (la realizarea cladirii si in exploatare),
evitarea utilizarii materialelor deficitare, valorificarea materialelor locale.
Alegerea si detalierea sistemului structural sunt, de asemenea, influentate de materialele
si de alcatuirea elementelor nestructurale ale cladirii.
Modul de rezolvare a elementelor de inchidere si de compartimentare, in legatura si cu
necesitatea reducerii greutatii constructiei, poate determina optiuni fie in favoarea structurilor
cu pereti structurali, fie a celor cu cadre.
10.6. Tehnologia de executia

Posibilitatile tehnologice de executie in conditii de eficienta tehnico-economica ridicata
exercita o influenza considerabila asupra alegerii si detalierii sistemului structural.
Rezolvarea problemelor ridicate de realizarea marelui volumului de constructii actual poate fi
conceputa numai prin aplicarea unor tehnologii cu grad inalt de industrializare.
Urmarind satisfacerea optima a cerintelor de functionalitate a constructiilor, conceptia
structurala trebuie sa se gaseasca totodata intr-o deplina concordanta cu conceptia tehnologica
de executare a constructiilor.
10.7. Alti factori

Alti factori care pot exercita o influenta semnificativa asupra alcatuirii cladirii si, prin
aceasta, asupra sistemului structural sunt legati de:
conditii climatice;
43
utilizarea unor surse neconventionale de energie (in particular energia solara);

conditii de sistematizare si urbanism etc.
10.8. Industrializarea procesului de executie a structurlllor de rezistenta la

cladiri civile
Una dintre caracteristicile principale ale industrializarii unei ramuri de productie o
constituie nivelul tehnic si organizatoric ridicat la care se desfasoara totalitatea sau majoritatea
proceselor tehnologice. Indiferent de ramura de productie, industrializarea trebuie sa duca la:
obtinerea unei productivitati ridicate a muncii;
 cresterea nivelului mediu calitativ al productiei;
 reducerea consumului de materiale, energie si manopera;
 reducerea duratei de executie a produsului;
 reducerea costului.
Notiunea de industrializare este numai partial legata de productia in fabrica, unele
ramuri de productie, printre care si constructiile, neputand transfera in fabrici totalitatea
proceselor tehnologice.
Ca urmare, industrializarea constructiilor trebuie privita in toata complexitatea ei,
preocuparea pentru ridicarea nivelului tehnic si organizatoric al productiei urmind sa se
manifeste atit pentru procesele tehnologice desfasurate in fabrici, cat si pentru cele care au loc
pe santier.
Din punctul de vedere al industrializarii, realizarea structurilor din beton armat,
materialul utilizat in prezent in marea majoritate a cazurilor la constructiile cu caracter de masa,
prezinta unele aspecte caracteristice:
 anumite lucrari (in totalitate sau in parte) nu pot fi executate decat pe amplasamentul
definitiv al constructiilor;
 masa produselor este destul de mare in raport cu aceea a utilajului pentru
confectionarea lor;
 sursele de materiale cu masa mare (de exemplu, agregatele) se afla in general
dispersate pe intregul teritoriu.
Aceste particularitati conduc la ideea ca cea mai indicata cale pentru industrializarea
executiei structurilor de rezistenta la constructii civile consta in imbinarea rationala a celor
doua variante de executie, in fabrici si pe santier (ceea ce poate fi exprimat si sub forma
alternativei prefabricat-monolit).
Eficienta actiunii de industrializare a constructiilor este conditionata de o serie de
factori specifici, dintre care o pondere insemnata revine asigurarii unei productii cu caracter de
serie, comasarii mai multor functiuni in cadrul aceluiasi element de constructie si costului
investitiei initiale.
Obtinerea rezultatelor superioare scontate in productia moderna de constructii cu
caracter de masa presupune in mod obligatoriu realizarea unei bune corelari intre partiu,
structura si tehnologie de executie.
Aceasta constituie de fapt expresia interdependentei si conditionarii reciproce existente
intre exigentele functionale, de rezistenta si de industrializarea constructiilor.
Principalele elemente de posibila strategie in domeniul practic al industrializarii

sistemelor constructiv-tehnologice de realizare a cladirilor sociale noi, sunt urmatoarele:
 Atunci cand se doreste realizarea unui mare numar de unitati de locuit in timp scurt
industrializarea acestui proces este absolut obligatorie.
44
 Conceptia, proiectarea si executia unor ansambluri de cladiri sociale in termenii unui

proces de tip industrial presupune o structurare corelata a tuturor acestor etape dupa
modelele specifice ingineriei industriale, adaptate evident la particularitatile deloc
putine si importante ale ingineriei de constructii.
 La nivelul etapelor de conceptie si proiectare aspectul industrializarii se regaseste
printr-un set de exigente “tehnologice” si “economice” carora trebuie sa li se acorde o
atentie cel putin egala cu cea acordata in mod traditional exigentelor tehnice si
functionale.
 In mod practic satisfacerea exigentelor tehnologice si economice prin conceptie si
proiectare se realizeaza in toate tarile dezvoltate prin utilizarea pe scara larga a
prefabricarii.
Aceasta optiune este foarte veche, dar in ultimii ani a fost ajustata si nuantata in vederea
unei apropieri cat mai mari de ideile si practicile ingineriei industriale.
Deosebit de interesanta si utila pentru actualele conditii social-economice ale Romaniei

este experienta finlandeza in domeniul industrializarii prin prefabricare a activitatii de
constructii alaturi de cea a altor tari nordice.
Un aspect specific finlandez este acela al rolului deosebit de important al climei (mai
precis al numarului mare de luni de iarna) in optiunea pentru prefabricare.
Un alt aspect specific - poate cel mai semnificativ - este acela al conceperii elementelor
prefabricate ca “elemente de catalog” disponibile pentru toti proiectantii si executantii de
cladiri intr-o anumita gama dimensionala si riguros compatibile cu un set de detalii tip de
asamblare.
Nici una dintre solutiile disponibile inainte de 1990 nu poate fi avuta in vedere pentru
cladirile ce se vor proiecta si se vor realiza in viitorul imediat.
In literatura de specialitate europeana din ultimii 3-4 ani apare termenul de “pereti
mantou” pentru a desemna peretii exteriori alcatuiti in esenta dintr-o componenta rezistenta
mecanic care sustine o componenta termoizolatoare, aplicata la exterior si o componenta de
protectie a acesteia.
Principalele diferente dintre diferitele solutii de pereti incadrabile in categoria peretilor
mantou sunt date de solutia de rezolvare a componentei de protectie a termoizolatiei,
componenta care in afara rolului strict functional are si rolul de a agrementa fatadele.
Cea mai simpla rezolvare disponibila deja in Romania, este cea bazata pe o tencuiala
subtire de tip glet, aplicabila pe izolatia termica din polistiren extrudat (pe care in prealabil s-a
lipit o tesatura din fibra de sticla sau din fibre poliesterice).
Sub aspectul performatelor termo-higro-energetice, toate solutiile de tip pereti mantou
pot fi facute coresponzatoare prin variatii ale grosimii componentei termoizolatoare; prin
alcatuirea lor conceptuala, acesti pereti realizeaza o protectie termica continua la nivelul
fatadelor cladirilor (a partilor lor opace).
Singura componenta a acestor pereti care este direct legata de conceptia structurala a
cladirii este aceea ce urmeaza sa sustina celelalte componente.
Daca in cazul cladiriilor cu structura din pereti structurali de zidarie aceasta
componenta este in mod evident o zidarie structurala, in cazul cladirilor cu structura din beton,
aceasta componenta poate fi conceputa in diferite solutii.
In special in cadrul cladirilor cu structura din beton armat turnat monolit, in Romania a
devenit aproape clasica optiunea catre fatade nestructurale.
Indiferent de logica ce a stat la baza acestei optiuni, consideram ca problema poate fi
repusa in discutie si eventual reconsiderata ca rezolvare.
In sprijinul acestei afirmatii se pot aduce urmatoarele argumente:
45
 actuala viziune referitoare la conformarea antiseismica a cladirilor are in vedere

structuri de tip dual la care in mod inevitabil unor fatade (mai precis unele travei de
fatada) li se acorda rol structural
 plasarea pe o fatada cu goluri de lumina a unei zone verticale total opace si cu un finisaj
aparte, ofera arhitectilor posibilitatea valorizarii estetice a ansamblului acesteia; o
asemenea zona de fatada este total compatibila cu rolul de subansamblu structural
 prevederea unor fatade sau zone de fatada ca subansambluri structurale “ingheata”
configuratia de plan si de volum a cladirii, dar permite obtinerea unei mari libertati
interioare a planului de arhitectura si prin aceasta a unei anumite flexibilitati functionale
a acestora.
 un perete structural de beton armat constituie un suport ideal pentru o termoizolatie
usoara, iar plasarea acesteia la exterior ofera premisele unei comportari corecte
ansamblului la transferul vaporilor de apa.
Aceste consideratii sugereaza si justifica ideea modificarii radicale a conceptiei
anterioare referitoare la rolul ce trebuie acordat fatadelor in cadrul sistemului structural.
Apreciem ca, pentru rezolvarea eficienta a protectiei termice a cladirilor colective de
locuit prevederea fatadelor ca subansambluri structurale constituie o solutie ce nu trebuie
neglijata.
Ca o concluzie la cele prezentate se pot formula urmatoarele:
a) pentru peretii interiori nestructurali din interiorul fiecarui apartament pot fi avute in
vedere urmatoarele solutii alternative sau complementare:
 pereti din fasii armate de b.c.a, decuplate de sistemul structural (cu prinderi de
tip elastic)
 pereti din elemente modulate si demontabile de tip mobilier, din materiale si
produse lemnoase ( pereti “echipati“)
 pereti din elemente prefabricate spatiale, cu sectiunea deschisa, realizate din
beton cu armatura dispersa.
 cabine spatiale, de baie, complet finisate si echipate, realizate din beton armat
obisnuit sau , mai bine, din BAFS (Beton Armat cu Fibre de Sticla)
 pereti cu schelet propri si fete din fasii de gips - carton, montati in varianta “ cu
racord glisant la tavan”
b) pentru peretii interiori ce separa apartamentele intre ele si/sau de spatiile comune ale
cladirii, pot fi avute in vedere urmatoarele solutii :
 pereti structurali din beton armat (in masura in care acestia sunt utili proiectarii
structurale)
 pereti nestructurali dubli realizati cu fasii armate de b.c.a, necuplate fonic si
prevazute cu prinderi elastice.
Evolutia spectaculoasa din ultimii 15 ani a continutului reglementarilor termoenergetice
din domeniul cladirilor civile , a impus in toate tarile europene, noi si foarte severe restrictii
procesului de conceptie si proiectare a acestor constructii.
Daca in cazul unor cladiri unicat, la care beneficiarul isi poate impune uneori anumite
cerinte cu impact nefavorabil asupra calitatii termoenergetice globale, in unele tari sunt
acceptate - in limite stranse - derogari de la norme, (pentru care insa beneficiarul este penalizat
anual, atunci cand este vorba de cladiri sociale respectarea cu strictete a normelor este absolut
obligatorie.
Conformarea tehnico-constructiva a oricarei cladiri de locuit nu poate fi discutata si
apreciata decat impreuna cu conformarea functional - arhitecturala si cu cea termoenergetica.
Unul dintre criteriile ce se au in vedere in activitatea de conformare termoenergetica a
unei cladiri este acela al asigurarii unei cat mai mari compactitati fizice si termice. In mod
46
evident, acest obiectiv este direct legat de cofiguratia plan- volumetrica pe care o asigura sau
impune proiectarea de arhitectura.
47
11. Locuirea contemporană

Problema locuirii a implicat, din toate timpurile, abordări din mai multe direcţii:
1. Ca relaţie dintre mediul exterior şi unitatea de locuit - un reper existenţial de

maximă importanţă în calitatea locuirii.
Relaţia locuinţei cu vecinătăţile şi cu centrul oraşului constituie criterii esenţiale în
alegerea locului de viaţă. Calitatea amplasamentului determină calitatea locuirii ori
compensează compromisuri. De exemplu, pentru a locui în centru, te mulţumeşti cu un
apartament mic într-un bloc, dar eşti nefericit dacă ai aceleaşi condiţii interioare de
locuire la marginea oraşului.
Această relaţie a locuirii cu întreaga localitate, dar şi cu mediul construit imediat
înconjurător a fost succint tratată în cursul "Urbanismul tradiţional, modernist şi
contemporan". S-a putut constata cum din totdeauna tradiţiile şi concepţiile cu privire
la locuire au determinat structura oraşelor, care apoi a exercitat o presiune inversă,
dinspre oraş către unitatea de locuit. Această tradiţie de locuire urbană, reflectată în
structura localităţii determină tipologii de locuire, având deci implicaţii asupra alcătuirii
interioare a locuinţei.
2. Ca alcătuire interioară.
Apariţia şi dezvoltarea oraşului industrial şi consecinţele lui - criza locuinţe şi locuirea
insalubră - au justificat în perioada modernistă preocuparea pentru o rezolvare a
locuinţei de masă, "raţională" ca funţionalitate şi gabarite. Atunci, locuinţa tip,
proiectată "ştiinţific", a fost considerată principalul garant al calităţii vieţii.
Principiul locuirii minimale, corect echipată edilitar într-un spaţiu ergonomic pentru
omul tip, a fost dezvoltat în perioada 1920-60 în ţările occidentale ca soluţie pentru
aglomerările urbane. Răspândirea acestei gândiri egalitariste a determinat o critică
acerbă, de aceea a fost stopată în anii '60 şi s-a pornit la remedierea situaţiei. În România
socialistă însă, această gândire a degenerat tragic după anii '60, transformând întreaga
ţară într-o zonă de "locuinţe sociale".
3. Ca adecvare a tipului de locuire la o multitudine de factori.
Aceşti factori sunt nu numai de natură rigid funcţionalistă şi generalizatoare, ci cuprind
şi considerente umaniste sensibile. Filozofia arhitecturii de azi ţine seama de de
diversitatea culturilor, de istoria oraşului şi tradiţia de locuire, de valorificarea
caracterului locului, apoi de diversitatea utilizatorilor, de particularităţile familiilor, de
dimensiunea psiholgică a individualităţilor. Tema permanentă a arhitecţilor
contemporani o constituie diversitatea şi adecvarea locuirii, pe criterii urbanistice,
geografice, economice, dar şi psihologice, etnografice, istorice, sociologice, urmărind
respectarea individualului, a particularului – până la urmă în interes general.
Tipuri de locuire
Principalele tipuri de locuire împart locuinţele în:
 Locuirea privilegiată
 Locuirea de masă
 Locuirea individuală
 Locuirea colectivă
O grupare tipologică riguroasă a locuirii ar trebui să înceapă cu o grupare a criteriilor
de clasificare – o acţiune de anvergură sistematică pe care nu mi-o propun în momentul de faţă.
Totuşi, o înşiruire cu caracter informativ, pe criterii sociale, morfologice, geografice, etnice,
politice ş.a. ar putea fi:
▪ locuinţe individuale / locuinţe colective;
48
▪ locuinţe luxoase / middle class / sociale (criteriu social) ;

▪ locuinţe noi / refuncţionalizate;
▪ colective de mare / mică / medie înălţime (criteriu morfologic) ;
▪ rurale / în oraşe mici / în capitale / în metropole;
▪ în areale protejate: naturale, centre istorice, zone turistice etc. ;
▪ în centrul dens construit / în zone rezidenţiale;
▪ integrate / independente izometrizate;
▪ stabile / mobile (rulote, iahturi, corturi) ;
▪ permanente / temporare;
▪ case de vacanţă pentru tot anul / doar pe timpul verii;
▪ din lemn / din zid; din zidărie portantă / cadre / mixte / alte structuri;
▪ pe relief / pe teren plan;
▪ locuinţe în zone cu climă extremă;
▪ în comunităţi etnice;
▪ locuinţe pentru un utilizator cu handicap locomotor;
▪ locuinţe ecologice; locuinţe solare etc.
11.1. Locuinţa individuală izolată pe lot

11.1.a. Locuinţa izolată privilegiată
11.1.b. Locuinţa obişnuită izolată, pentru clasa medie

Locuinţa izolată pe lot, construită după proiect unic, nu este neapărat luxoasă, ci este
răspândită şi în rândul clasei de mijloc. Pe un lot mai mic sau mai mare, ea poate avea
dimensiuni şi organizare în acord cu posibilităţile şi necesităţile comanditarului, dar şi cu
structura urbană, tradiţia de locuire a zonei etc.
49
11..2. Locuinţa individuală în ansambluri de locuit

Ansamblul de locuit este proiectat de către arhitect la comanda unui investitor, fără ca
viitorii locatari să fie cunoscuţi. Odată proiectate, viitoarele locuinţe sunt puse apoi în vânzare
de către investitor. Proiectarea ansamblului presupune amenajarea unei suprafeţe de teren,
lotizate sau nu, cu unităţi de locuit, circulaţii, reţele edilitare şi amenajare peisageră. Sunt
repetate câteva tipuri de unităţi de locuit şi amplasate în acord cu criterii de orientare, relief,
circulaţii şi vecinătate.
Cazul cel mai frecvent este acela al unui număr limitat de case tip, dar şi acestea supuse
la rândul lor unor mici modificări, individualizări. Aceste diferenţieri au dublu motiv:
 Primul motiv este unul de la exterior la interior şi urmăreşte să evite o imagine generală
monotonă şi impersonală a unui şir de piese repetate. Ideea principală, astăzi în lume,
este de a evita repetarea cazonă, aliniată, a unui singur tip de casă şi de a realiza astfel
ansambluri de locuit variate, interesante, cu un înalt grad de confort psihic, cu o
atmosferă comunitară proprie. Cu cel puţin două-trei secţiuni de locuit, amplasate,
adecvat, se poate obţine o varietate mare, în ciuda unor volumetrii sau organizări
planimetrice asemănătoare. De altfel, şi loturile pot fi de forme şi mărimi diferite, pentru
posibilităţi financiare diferite. Ca de obicei, lucrurile depind de strategiile
administraţiilor, de regulamentele locale, de calitatea investitorului şi de calitatea,
concepţiile şi libertăţile arhitectului.
 Al doilea motiv porneşte dinspre interiorul locuinţei, către exterior şi e acela de a adapta
locuinţa, pe cât posibil, la particularităţile fiecărei familii rezidente. În unele situaţii, de
la o anumită fază a proiectării, locuinţele sunt deja puse în vânzare, aşa încât arhitectul
poate colabora în fazele de detaliu cu utilizatorii individuali. Astfel, unităţile de locuit
pot fi personalizate, printr-o posibilă adaptare la specificul familiei, prin finisaje, culori
şi chiar prin variaţii de organizare interioară nestructurală.
50
Ansamblurile rezidenţiale pot fi şi ele concepute pentru diferite standarde financiare,

de la categoria lux până la locuinţe sociale, dar pot de asemenea să fie întrucâtva mixte,
excluzând extremele.
11.2.a. Locuinţa individuală izolată în cadrul ansamblului

Între locuinţa individuală izolată din cadrul unui ansamblu rezidenţial şi cea pe lot
propriu, amplasată în diverse vecinătăţi existente, menţionată la categoria I.1.b., există o
singură diferenţă esenţială: prima este proiectată odată cu ansamblul, ca investiţie imobiliară
speculativă, pentru utilizator necunoscut; cea de-a doua presupune întocmirea proiectului
unicat în acord cu necesităţile particulare ale unui utilizator anume, în urma unei teme şi a unui
contract de proiectare.
11.2.b. Locuinţa cuplată

Locuinţe cuplate există nu doar în ansambluri proiectate ca investiţie, ci şi în mod liber,
în zone rezidenţiale diverse, în care doi vecini convin să-şi cupleze casele şi să apeleze
împreună la un arhitect. Mai frecvent sunt ele întâlnite însă în cadrul ansamblurilor proiectate
pentru proprietarul unei suprafeţe mari de teren lotizate.
51
De regulă, partiul unei vile unifamiliale este reprodus în oglindă de către vila adiacentă,
de care este lipită. Pot însă exista şi case cuplate cu partiuri diferite. De obicei, între zidurile
adiacente ale caselor, tratate ca ziduri interioare de rezistenţă, se află un rost de cca. 5 cm. Pe
această latură, care nu beneficiază de ferestre, se amplasează funcţiunile care pot exista şi fără
iluminat şi ventilat natural direct. Este cazul scărilor, a băilor, a unor depozitări, dar şi a locului
de luat masa. Tot pe acest perete se cuplează, de preferinţă, principalele instalaţii ale celor două
case, de la grupuri sanitare băi şi bucătării.
11.2.c. Locuinţa înşiruită

În acest tip de construcţie, locuinţa individuală este integrată într-un şir de unităţi de
locuit solidarizate, deci fără spaţii libere între ele. Ca şi locuinţele cuplate, şirul de loturi cu
case înşiruite pot fi integrate într-o zonă construită existentă a oraşului sau pot fi integrate într-
un ansamblu rezidenţial nou de locuinţe speculative, care poate cuprinde şi alte unităţi de locuit.
Istoria faţadelor lipite de-a lungul străzii datează cel puţin din evului mediu. Oraşului
medieval îi este caracteristică lotizarea în parcele adânci, perpendiculare pe stradă, care
determina alinierea faţadelor şi construcţiile desfăşurate pe adâncimea lotului.
În formula secolului XX – obsedat, până după al doilea război, de raţionalitate şi
economicitate - această soluţie a rezolvat de multe ori criza de locuinţe, într-un mod economic.
Faţă de locuirea tradiţională, proiectarea funcţionalistă a locuinţei înşiruite a adus condiţii de
igienă şi confort sporite. Locuinţele înşiruite constituie şi astăzi o soluţie acceptabilă, mai acolo
unde terenul este scump. Formulele sunt însă mai elegante, complexe şi variate.
Din punct de vedere structural, şirul poate fi alcătuit din unităţi de locuit cu pereţi
laterali proprii, despărţiţi cu rost de locuinţa vecină sau pot fi monobloc.
52
11.2.d. Locuinţa înşiruită cu grădină interioară (covor)

Formula locuinţei covor a dat rezolvări de succes, acolo unde a fost iscusit proiectată.
Avantajul ei îl constituie o mare densitate de locuire, percepută însă bine, atât dinspre trecătorul
de pe stradă, cât şi din punctul de vedere al rezidenţilor.
Procentul admis de ocupare a terenului este mare. Locuinţele au forme de L sau de U
şi sunt aşezate unele faţă de altele astfel încât să formeze grădini interioare cuplate. Regimul
de înălţime este mic, de aceea acest sistem permite o bună iluminare a locuinţelor. Casele sunt
introvertite şi oferă intimitate.
53
54
55
11.3. Locuinţa colectivă

Locuirea colectivă se defineşte prin accesul în clădire comun mai multor locuinţe, scară
de acces şi alte spaţii şi echipamente comune – lift, ghenă de gunoi, spălătorie, uscătorie, terasa
circulabilă, garaj, boxe de depozitare, biroul asociaţiei etc. - şi supraetajarea unităţilor de locuit.
Locuinţele se numesc în acest caz apartamente.
Uzual, obişnuim să denumim această soluţie locuirea la bloc.
În Europa, ea şi-a pierdut supremaţia înregistrată în secolul XX. Chiar după dispariţia
marilor ansambluri, ea continuă să existe însă, ca formulă adecvată marilor oraşe şi, în general,
în centrelor urbane. Ea persistă fie în centrele dens construite ale oraşelor mari, fie în zone în
care acest tip urmează o tradiţie de locuire (cum ar fi Barcelona, oraşele port din nordul
Germaniei sau un oraşe cu tradiţie social-democrată, cum e Lyon).
Intensiv mai este încă practicată în ţările orientale cu populaţie mare, în general în
lumea a III-a, fie în zone sărace, fie în zone cu o dezvoltare economică explozivă (Taiwan,
Hong Kong, Malaezia...).
56
Şi locuirea la bloc presupune standarde diferenţiate. Criteriile sunt cu precădere regimul

de înălţime, amplasamentul faţă de centru şi calitatea vecinătăţilor, densitatea de blocurilor,
amenajarea peisageră înconjurătoare, calitatea materialelor de construcţie, iar la interior
dimensiunea apartamentelor, calitatea finisajelor, generozitatea şi calitatea echipamentelor
(lifturi, garaje etc.)
Locuinţele colective pot şi ele să aibă regim de înălţime mic (P+2,3), mediu (P+ 4) sau
înalt (<P+5).
Blocul de locuinţe există astăzi, în Europa, cu precădere în următoarele situaţii:
11.4. Blocuri izolate cu caracter unicat

11.4.1.a. Blocuri plombă
Plombe apar în general în zonele centrale, pe loturi libere între alte clădiri înalte
existente. Planimetria, înălţimea, orientarea şi alte decizii urmează criteriul adaptării la
vecinătăţi. Multiplele constrângeri conduc adesea la soluţii ingenioase.
11.4.1.b. Clădiri vechi, refuncţionalizate ca unităţi rezidenţiale

În ultimele decenii, refuncţionalizările sunt o temă favorită pentru arhitecţi, iar la public
se bucură de mare succes.
11.4.2. Blocuri în ansambluri rezidenţiale

11.4.2.a. Blocuri în ansambluri de blocuri
Actualele ansambluri de blocuri au dimensiuni controlate, după ce, în urma efectelor
negative sociale şi urbanistice, cariera marilor ansambluri s-a încheiat.
În blocuri pot exista atât apartamente desfăşurate pe un singur nivel, cât şi duplexuri sau, mai
rar, triplexuri.
57
Nefiind deloc actuale, dar fiindu-ne prea binecunoscute, nu voi prezenta planuri de
arhitectură la aceste tipuri de locuire.
Sunt enumerate urmatoarele tipuri de sectiuni:
 Blocurile de tip punct sau turn
În mod uzual, în Europa, turnurile cu destinaţie rezidenţială nu sunt prea agreate, dată
fiind tristele experienţe ale urbanismului modernist.
Există însă şi realizări actuale interesante, e drept însă că mai mult în alcătuiri
funcţionale mixte – locuinţe şi birouri (avocatură, consultanţă, mici ateliere de
proiectare, sedii sociale de firme mici etc.) În general, locatarii apartamentelor nu sunt
familiile medii, cu copii, având aici principala reşedinţă.
58
 Blocurile de tip lamă

În funcţie de forma secţiunii, apartamentele – de la două trei, la oricât de multe apartamente
la scară – au acces de pe un coridor sau de pe o casă a scării comune.
 Blocurile de tip bară

Foarte utilizate au fost la noi în anii '60, de exemplu în marile ansambluri ca Titan, Drumul
Taberei şi altele. Calitatea locuirii s-a degradat accelerat, începând cu primele acţiuni de
densificare.
59
 Blocurile de tip insula

Sunt foarte economice, pentru că permit o densitate mare de locuire. În configuraţiile din
ţările socialiste, compromisurile uneori acceptabile au atins cote de disconfort inumane.
Incintele sunt spaţii publice ale nimănui, invadate de parcări improvizate.
 Compoziţii liniare şi blocuri de tip înlănţuiri

Aliniate de-a lungul bulevardelor cu trafic intens, ele sunt obositoare şi monotone pentru
trecători. Locuitorii apartamentelor beneficiază fie de zgomotul şi poluarea bulevardelor, fie
de peisajul dezolant din spatele liniei de blocuri.
 Locuinţele colective cu cursivă

Apartamentele accesibile de pe o scară exterioară protejată şi cursive sunt o alternativă
interesantă la etajele centralizate, cu apartamentele distribuite în jurul circulaţiei verticale
(scară şi lift).
Cursivele sunt fie exterioare, fie coridoare interioare. Apartamentele, la rândul lor, se
pot desfăşura:
60
o fie pe un singur nivel şi atunci există cursive la fiecare nivel,

o fie pe două (duplexuri), în care caz există cursive doar din două în două etaje,
o fie există apartamente decalate la jumătăţi de nivel, accesibile de pe o cursivă
aflată între ele,
o fie în alte compoziţii alternative, datorate inventivităţii arhitecţilor.
61
 Locuinţe în terasă
Au fost la modă acum vreo 30 de ani, în ţări cu relief montan. Era, într-adevăr, o idee
interesantă, iar locuirea cu peisajul descendent şi perspectiva până în depărtare probabil că e
plăcută. Ea prezintă însă două dezavantaje. Primul poate fi surmontat prin abilitatea
arhitectului: dificultatea de a ilumina şi ventila natural apartament pe toată adâncimea. Motivul
pentru care acest tip de locuire a fost aproape abandonat, cel puţin în Europa, îl constituie
imaginea greoaie a acestor ansambluri, privite dinspre oraşul din vale. Ele modifică peisajul
natural, adică urâţesc dealurile, altminteri atât de plăcute pentru locuitorii care au norocul să le
aibă în preajmă.
62
63
11.4.2.b. Blocuri mici în ansambluri mixte

Este vorba despre ansamblurile cu alcătuiri mixte, în care locuinţe colective îşi găsesc
locul alături de locuinţe individuale, generând varietăţi mari de locuire
11.4.2.c. Mici ansambluri izolate de blocuri
64
11.5. Locuinţe cu caracter special

11.5.1. Reinterpretări ale locuinţei, prin transformarea unor spaţii vechi
Intervenţiile de reconversie a unor clădiri vechi în locuinţe moderne au dat în ultimul
timp o serie de rezultate extrem de spectaculoase. Încărcătura istorică a fost astfel pusă în
valoare, generând pentru utilizatori o atmosferă de un confort psihologic sporit. Reconversiile,
reabilitările, revitalizările sunt agreate în egală măsură de public şi de avizaţi. Conace, castele,
industrii, fortificaţii, catacombe, epave, mansarde şi poduri, antrepozite, silozuri, mori şi alte
locaţii incredibile dar încărcate de potenţial expresiv au devenit - în afară de galerii de artă,
studiouri de înregistrare, birouri, ateliere de artişti şi spaţii comerciale – chiar spaţii de locuit.
Celebre sunt gazometrele din Viena – 5 vechi structuri utilizate la sfârşitul secolului
XIX în scopuri industriale – care acum, refuncţionalizate, constituie centrul unui spectaculos
cartier nou al oraşului.
11.5.2. Casa ecologică

Tipică şi ideală pentru această formă de locuire este casa din lemn. Lemnul este utilizat
natural, netratat, izolaţiile sunt şi ele din materiale naturale (plută, lână, vată etc.). O învelitoare
adecvată este din ţigle ceramice, iar vopsitoriile utilizate sunt pe bază de plante.
65
Locuinta familiei cu handicap locomotor

Soluţia optimă este cea cu coridor central, cât mai drept, care oferă acces uşor spre
fiecare încăpere, evitând multe unghiuri şi întoarceri. Cuierul şi alte rafturi vor avea înălţimea
accesibilă din scaun. Camera de zi trebuie să fie suficient de spaţioasă ca să permită mişcarea
liberă cu scaunul a gazdei şi a încă 2-3 oaspeţi în scaun. Pentru nevăzători, spaţiile trebuie să
fie chiar mai mari şi să permită şi depozitarea bibliotecii şi mijloacelor electronice specifice.
Mobilierul bucătăriei şi băii urmează prescripţii de gabarit speciale, în funcţie de
handicap. Se evită treptele la acelaşi nivel (inclusiv interior-exterior la parter) şi se impune un
lift pentru accesul la etajele superioare.
11.6. Casa solară

Casa construită pentru a utiliza energia solară nu este o construcţie oarecare cu faţade
din sticlă, unde captatorii rezolvă singuri problema încălzirii. În realitate, întreaga concepţie
arhitecturală susţine sistemul de încălzire printr-o organizare anume şi prin soluţii tehnice de
mare precizie.
Orientarea casei, ventilarea, distribuţia spaţiilor în raport cu zona captatoare
conlucrează pentru eficienţa sistemului. Între spaţiul-seră şi restul casei există o zonă tampon.
Într-o climă favorabilă, economia de energie poate fi de 25%.
66
67
12. Bibliografie
 Ce trebuie bagat
68
Durata normala de functionare pentru diferite constructii:
Durate
Codul de
Denumirea activelor fixe normale de
clasificare
functionare
Grupa 1 Grupa 1. Constructii -

1.1. Constructii industriale -
1.1.1. Cladiri industriale in afara de cladirile din: 40 – 60
- industria alimentara, industria materialelor
1.1.1.1. 28 – 42
de constructii, industria metalurgica si industria siderurgica;
1.1.1.2. - industria chimica 24 – 36
Constructii usoare cu structuri metalice (hale de productie, hale de
1.1.2. 16 – 24
montaj, etc.) in afara de:
1,1,2,1, - baraci, soproane, etc. 8 – 12
Centrale hidroelectrice, statii si posturi de transformare, statii de
1.1.3. 40 – 60
conexiuni, in afara de:
1.1.3.1. - constructii speciale metalice; 32 – 48
1.1.3.2. - constructii speciale din beton. 24 – 36
1.1.4. Centrale termoelectrice si nuclearo-electrice, in afara de: 30 – 48
1.1.4.1. - cladirea reactorului. 24 – 36
1.1.5. Piete si platforme -
1.1.5.1. - din beton; 24 – 36
1.1.5.2. - din balast, macadam. 14 – 24
1.1.6. Sonde de titei, gaze, sare si platforme marine de foraj si extractie. -
1.1.6.1. - sonde de titei, gaze si sare. 8 – 12
1.1.6.2. - platforme marine de foraj si extractie. 24 – 36
1.1.7. Turnuri de eztractie miniera 24 – 36
1.1.8. Puturi de mina, galerii, planuri inclinate si rampe de put. 20 – 30
Structuri de sustinere, estacade si culoare pentru transportoare cu
1.1.9. 24 – 36
banda
1.1.10. Rampe de incarcare-descarcare. 25 – 35
Constructii miniere subterane: pentru personal, gari si remize, statii de
1.1.11. pompare, statii de compresoare, canale pentru aeraj, buncare, suitori- 20 – 30
coboratori, etc.
1.1.12. Cosuri de fum si turnuri de racire 24 – 36
1.1.13. Iazuri pentru decantarea sterilului 12 – 48
69
1.1.14. Camere de fum, de prafuire, de uscare 28 – 42

1.1.15. Lucrari de constructii de decoperta pentru exploatari miniere 8 – 12
Poligoane de incercari experimentale in aer liber sau in incaperi
1.1.16. 12 – 18
inchise
1.1.17. Alte constructii industriale neregasite in cadrul subgrupei 1.1. 24 – 36
1.2. Constructii agricole -
1.2.1. Cladiri agrozootehnice 24 – 36
1.2.2. Constructii agricole usoare (baraci, magazii, soproane, cabane) 8 – 12
Depozite de ingrasaminte minerale sau naturale (constructii de
1.2.3. 16 – 24
compostare)
1.2.4. Silozuri pentru furaje 24 – 36
1.2.5. Silozuri pentru depozitarea si conservarea cerealelor 28 – 42
1.2.6. Patule pentru depozitarea porumbului 20 – 30
1.2.7. Constructii pentru cresterea animalelor si pasarilor, padocuri 20 – 30
Helestee, iazuri, bazine, ecluze si ascensoare, baraje, jgheaburi, etc.
1.2.8. 24 – 36
pentru piscicultura
1.2.9. Terase pe arabil, plantatii pomicole si viticole 32 – 48
1.2.10. Sere, solarii, rasadnice si ciupercarii: -
1.2.10.1. - din zidarie, beton, metal sau lemn si sticla 16 – 24
1.2.10.2. - constructie usoara din lemn si folie din masa plastica 2–4
1.2.11. Alte constructii agricole neregasite in cadrul subgrupei 1.2. 16 – 24
1.3. Constructii pentru stransporturi de posta si telecomunicatii -
Cladiri pentru transporturi: autogari, gari, statii pentru metrou,
1.3.1. 32 – 48
aeroporturi, porturi, hangare, depouri, garaje, ateliere, in afara de:
1.3.1.1. - cladiri usoare cu structura metalica 16 – 24
1.3.2. Infrastructura pentru transport feroviar cu: -
1.3.2.1. - ecartament normal si larg 40 – 60
1.3.2.2. - ecartament normal pentru metrou 32 – 48
1.3.2.3. - ecartament ingust, inclusiv forestier 28 – 42
1.3.2.4. - ecartament ingust minier 12 – 18
1.3.3. Infrastructura si statii de tramvaie 24 – 36
1.3.4. Retele electrice de contact pentru tractiune electrica: -
1.3.4.1. - pentru linii de cale ferata 24 – 36
1.3.4.2. - pentru linii de tramvaie si troleibuze 20 – 30
1.3.4.3. - pentru linii de cale ferata miniera 12 – 18
70
Constructii pentru transport feroviar: persoane, treceri de nivel, port-

gabarit, cheiuri de incarcare- descarcare, pentru alimentare si revizie
1.3.5. 24 – 36
locomotive, canale de coborat osii, fundatii de placi turnate si pod
bascula, canale de zgura, etc.
1.3.6. Aparate de cale 4–6
Infrastructura drumuri (publice, industriale, agricole), alei, strazi si
1.3.7. autostrazi cu toate accesoriile necesare (trotuare, borne, parcaje, -
parapete, marcaje, semne de circulatie):
1.3.7.1. - cu imbracaminte din balast, pamant stabilizat sau macadam 16 – 24
1.3.7.2. - cu imbracaminte din beton asfaltic sau pavaj pe fundatie supla 20 – 30
1.3.7.3. - cu imbracaminte din beton de ciment 28 – 42
1.3.7.4. - infrastructura drumuri forestiere 24 – 36
Piste pentru aeroporturi si platforme de stationare pentru avioane si
1.3.8. 32 – 48
autovehicule. Constructii aeroportuare.
1.3.9. Cheiuri, estacade si docuri pentru nave 40 – 60
1.3.10. Cale pentru montarea si lansarea navelor: -
1.3.10.1. - File din lemn 12 – 18
1.3.10.2. - File din beton, beton armat 32 – 48
1.3.11. Canale pentru navigatie 40 – 60
1.3.12. Constructii accesorii pentru transport rutier, aerian, naval 24 – 36
1.3.13. Linii de funiculare pentru exploatari miniere si industriale: -
1.3.13.1. - pe stalpi de lemn 12 – 18
1.3.13.2. - pe stalpi din metal sau beton armat 24 – 36
1.3.14. Linii funiculare pentru personal, statii si constructii de protectie -
1.3.14.1. - cu telecabine, telegondole sau teleschiuri 20 – 30
1.3.14.2. - multilifturi pentru schi 9 – 15
1.3.15. Linii funiculare forestiere de tip usor 4–6
1.3.16. Planuri inclinate supraterane 24 – 36
Poduri, podete, pasarele si viaducte pentru transporturi feroviare si
1.3.17 -
rutiere, viaducte:
1.3.17.1. - din lemn 8 – 12
1.3.17.2. - din zidarie, beton armat sau metal 32 – 48
1.3.18. Tunele 40 – 60
Cladiri pentru posta, telecomunicatii: centrale telefonice, statii de
1.3.19. 34 – 56
emisie radio, studiouri pentru radio, televiziune, etc.
71
Linii si cabluri aeriene de telecomunicatii (stalpi, circuite, cabluri,

1.3.20. 9 – 15
traverse, console, etc.)
Retele si canalizatii subterane de comunicatii urbane si interurbane, in
1.3.21. 16 – 24
afara de:
- Suport de transmisiuni de telecomunicatii pe sisteme de cabluri cu
1.3.21.1. 8 – 12
fibra optica (submarine, subfluviale)
Platforme, turnuri si piloni metalici pentru antene de radiotelefonie,
1.3.22. 9 – 15
telefonie mobila, radio si TV
1.3.23. Cabine telefonice 4–6
Constructii usoare pentru transporturi si telecomunicatii (baraci,
1.3.24. 8 – 12
magazii, soproane, cabane)
Alte constructii pentru transporturi, posta si telecomunicatii neregasite
1.3.25. 20 – 30
in cadrul subgrupei 1.3.
1.4. Constructii hidrotehnice -
Baraje si constructii accesorii baraje (ecluze, deversoare, porturi si
1.4.1. fronturi de asteptare, disipatoare de energie, goliri de fund, canale de 40 – 60
derivatie)
Diguri (de aparare, de compartimentare, de dirijare a curentilor),
1.4.2. consolidari de maluri, praguri, pinteni, anrocamente si casoaie, -
cleonaje
1.4.2.1. - din fascine, lemn cu bolovan sau piatra 16 – 24
1.4.2.2. - din piatra bruta, blocuri de beton, zidarie de piatra, beton armat 24 – 36
1.4.3. Canale de aductiune 40 – 60
1.4.4. Pereuri 24 – 36
Constructii hidrotehnice, hidrometrice, hidrometeorologice,
1.4.5. 32 – 48
oceanografice, platforme meteorologice, in afara:
1.4.5.1. - constructii usoare 8 – 12
1.4.6. Lacuri artificiale de acumulare 40 – 60
1.4.7. Alte constructii hidrotehnice neregasite in cadrul subgrupei 1.4. 24 – 36
1.5. Constructii pentru afaceri, comert, depozitare -
1.5.1. Centre de afaceri 40 – 60
Cladiri comerciale pentru depozitare-comercializare si distributie.
1.5.2. 32 – 48
Magazine.
Constructii pentru depozitarea marfurilor de larg consum, a marfurilor
1.5.3. industriale, a materialelor de constructii 24 – 36
si a produselor agricole
Constructii pentru depozitarea si comercializarea produselor
1.5.4. 20 – 30
petrolifere (benzinarii, etc.)
72
Constructii pentru depozitarea explozibililor, carburantilor si

1.5.5. 20 – 30
lubrifiantilor
Silozuri pentru agregate minerale, minereuri, carbuni, materiale
1.5.6. 20 – 30
pulverulente (ciment, var, ipsos), etc.
1.5.7. Rezervoare si bazine pentru depozitare, in afara de: 20 – 30
1.5.7.1. - rezervoare pentru depozitare cu protectie catodica 32 – 48
1.5.8. Depozite frigorifice pentru alimente. Ghetarii. 20 – 30
1.5.9. Platforme pentru depozitare si activitati comerciale 20 – 30
1.5.10. Tancuri, rezervoare, bidoane si butoaie pentru depozitarea bauturilor 24 – 36
1.5.11. Rampe de incarcare 20 – 30
Constructii usoare pentru afaceri, comert, depozitare (baraci, magazii,
1.5.12. 8 – 12
soproane, etc.)
1.5.13. Camere de tezaur pentru depozitarea valorilor si datelor 20 – 30
Alte constructii pentru afaceri, comert, depozitare neregasite in cadrul
1.5.14. 16 – 24
subgrupei 1.5.
1.6. Constructii de locuinte si social-culturale -
1.6.1. Cladiri de locuit, hoteluri si camine, in afara de: 40 – 60
- cladiri pentru locuinte sociale, moteluri si camine amplasate in
1.6.1.1. 32 – 48
centre industriale. WC publice.
Constructii pentru invatamant, stiinta, cultura si arta, ocrotirea
1.6.2. 40 – 60
sanatatii, asistenta sociala, cultura fizica si agrement, in afara de:
1.6.2.1. - case de sanatate, bai publice si baze de tratament 28 – 42
1.6.3. Imprejmuiri din: -
1.6.3.1. - lemn 8 – 12
1.6.3.2. - zidarie, beton armat, metal 20 – 30
1.6.4. Cladiri administrative 40 – 60
1.6.5. Constructii pentru centrale termice si puncte termice 24 – 36
1.6.6. Constructii suport pentru panouri de afisare si publicitate. 6 – 10
Constructii pentru turnuri de ceas, turnuri de paza si alte amenajari
1.6.7. 9 – 15
asemanatoare
Alte constructii de locuinte si social-culturale neregasite in cadrul
1.6.8. 20 – 30
subgrupei 1.6.
1.7. Constructii pentru transportul energiei electrice -
Retele de alimentare, de iluminat si linii de transport a energiei
1.7.1. -
electrice:
1.7.1.1. - aeriene pe stalpi din lemn 9 – 15
73
1.7.1.2. - aeriene pe stalpi metalici sau din beton armat 32 – 48

1.7.1.3. - subterane 12 – 18
1.7.2. Instalatii electrice de forta -
1.7.2.1. - aeriene sau aparente 9 – 15
1.7.2.2. - ingropate 9 – 15
1.7.2.3. - in tub, canal sau tunel de protectie 24 – 36
Alte constructii pentru transportul energiei electrice neregasite in
1.7.3. 16 – 24
cadrul subgrupei 1.7.
Constructii pentru alimentare cu apa, canalizare si imbunatatiri
1.8. -
funciare
1.8.1. Putruri sapate sau forate 24 – 36
1.8.2. Drenuri pentru alimentari cu apa 24 – 36
1.8.3. Captari si prize de apa 32 – 48
1.8.4. Canale pentru alimentare cu apa si evacuarea apelor 32 – 48
1.8.5. Galerii pentru alimentare cu apa si evacuarea apelor 32 – 48
Conducte pentru alimentarea cu apa, inclusiv traversarile, retele de
1.8.6. 24 – 36
distributie. Galerii subterane pentru instalatii tehnico-edilitare
1.8.7. Conducte pentru canalizare, in afara de: 32 – 48
1.8.7.1. - conducte tehnologice pentru ape acide 12 – 18
1.8.8. Statii de tratare, de neutralizare si de epurare a apelor 24 – 36
1.8.9. Castele de apa 32 – 48
Iazuri de depozitare, paturi de uscare a namolului, campuri de irigare
1.8.10 16 – 24
si infiltrare, in afara de:
1.8.10.1. - canale de irigatii 24 – 36
1.8.11. Rezervoare din beton armat pentru inmagazinarea apei 40 – 60
1.8.12 Statii de pompare si separare a apei, in afara de: 32 – 48
1.8.12.1. - statii de pompare plutitoare 16 – 24
Constructii si instalatii tehnologice pentru alimentare cu apa si
1.8.13. 32 – 48
canalizare
1.8.14. Constructii usoare (baraci, magazii, soproane, etc.) 8 – 12
Alte constructii pentru alimentare cu apa, canalizare si imbunatatiri
1.8.15. 24 – 36
funciare neregasite in cadrul subgrupei 1.8.
Constructii pentru transportul si distributia petrolului, gazelor,
1.9. -
lichidelor industriale, aerului comprimat si pentru termoficare
74
Conducte magistrale pentru transportul produselor petrolifere, gazelor

1.9.1. si a lichidelor industriale, inclusiv traversarile si instalatiile 20 – 30
tehnologice, in afara de:
- conducte magistrale pentru transportul produselor petroliere
1.9.1.1. 40 – 60
prevazute cu protectie catodica
1.9.2. Conducte de termoficare -
1.9.2.1. - aeriene sau in canale de protectie vizitabile 20 – 30
1.9.2.2. - in canale nevizitabile 16 – 24
Conducte, bransamente si instalatii tehnologice pentru distributia
1.9.3. gazelor, produselor petroliere si a lichidelor industriale, apa sarata, din 12 – 18
exteriorul si exteriorul constructiilor
Alte constructii pentru transportul si distributia petrolului, gazelor,
1.9.4. lichidelor industriale, aerului comprimat si pentru termoficare, 16 – 24
neregasite in cadrul subgrupei 1.9.
1.10. Alte constructii neregasite in cadrul subgrupei 1. 24 – 36
75

Cursul 1 2 Constructii Civile ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA TEORIA SI TEHNICA CONSTRUCTIILOR PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 1 2 Constructii Civile ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA TEORIA SI TEHNICA CONSTRUCTIILOR PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS DE CONSTRUCTII CIVILE 2013-2014 Daniel STOICA

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA TEORIA

Figura 1 – Principalele cladiri inalte in trecut

Realizarea unei construcţii necesită de obicei implicarea unui număr mare de

Figura 2 – Principalele cladiri inalte in prezent

 cu caracter civil (cladiri de locuit, social-culturale, administrative, comerciale etc.);

 cai de comunicatii; silozuri;

b) Dupa forma in plan a constructiei se disting: constructii sub forma dreptunghiulara,

Figura 3 - Forme pe care le pot avea constructiile civile, industriale şi agricole

Figura 4 - Construcţii cu structură elastică (a), semirigidă (b) şi rigidă (c)

f) Dupa modul de executie a structurii de rezistenta: monolite, prefabricate si mixte.

Figura 5 – Clasificarea dupa regimul de inaltime

Categoriile de importanta se stabilesc tinand seama de urmatoarele aspecte:

 implicarea vitala a constructiilor in societate si in natura - gradul de risc sub aspectul

Categoriile de importanta care se stabilesc pentru constructii sunt:

 constructii de importanta exceptionala, categoria A;

Clasele de importanta a constructiilor

Clădiri care prezintă un pericol major pentru siguranţa publică

Clădirile au funcţia principală de a servi ca adăpost pentru oameni în timpul perioadelor de

La rândul lor clădirile, funcţie de destinaţie, se împart după cum urmează:

 clădiri de locuit (individuale, blocuri de apartamente, cămine, hoteluri, case de

În raport cu deformabilitatea sub acţiunea sarcinilor exterioare există trei tipuri de

a. Clădiri cu structură rigidă

b. Clădiri cu structură flexibilă

c. Clădiri cu structură semiflexibilă

Funcţie de importanţă există trei tipuri de clădiri civile.

a. Clădiri civile de importanţă deosebită:

 clădiri de primă necesitate cu rol de menţinere a unor activităţi vitale, economice

b. Clădiri civile de importanţă medie – sunt constituite de imobilele curente: clădiri

Figura 6 – Clasificari ale cladirilor de locuit

c. Clădiri de importanţă redusă (construcţii provizorii).

Lucrările inginereşti sunt foarte diverse, cele mai importante fiind:

f. construcţii pentru îmbunătăţiri funciare şi regularizarea cursurilor de apă:

Figura 6 – Clasificarea constructiilor dupa criteriul functionalitate/destinatie

Figura 7 – Partile componente ale unei cladiri

Figura 8 – Clasificarea constructiilor

Clădiri Lucrări inginereşti

3. Elementele constitutive ale clădirilor

Un element de construcţie poate îndeplini simultan mai multe funcţii.

4. Exigenţe şi performanţe în construcţii

 determinarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească construcţiile, în ansamblu şi

Conceptul de „performanţă în construcţii” are un înţeles diferit de sensul comun al

 fiziologice – naturale (condiţii de igienă, confort şi protecţie faţă de factorii nocivi);

Exigenţele utilizatorilor sunt formulate la modul general, lipsite de expresie cantitativă

d. Nivelurile de performanţă – reprezintă concretizarea cantitativă, numerică, a

4.2. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile

 securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare,

Confort tactil – are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse suprafeţe

 confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de către clădire;

4.3. Aprecierea calităţii clădirilor

a. Gradul de satisfacere a exigenţelor de performanţă

Nivel de performanţă realizat (cf. proiect)

Nu întodeauna calitatea variază proporţional cu raportul pi, în sensul că o creştere

b. Ponderea exigenţelor de performanţă

5. Coordonare dimensională şi toleranţe în construcţii

5.2. Coordonarea modulară

 moduli derivaţi măriţi (n > 1): n = 2, 3, 6, 12, 15, 30, 60;

În funcţie de mărimea dimensiunilor ce urmează a fi modulate, modulii derivaţi măriţi se

5.2.2. Sistemul de referinţă modular

Figura 9 - Sistem de referinţă modular

Planele sistemului de referinţă poartă numele de plane modulare de referinţă. Distanţele

Figura 10 - Trame modulare principale şi secundare - a. clădiri civile; b. clădiri industriale

Dimensiunea modulară a unui element de construcţie se defineşte ca fiind un multiplu