CONSTRUCTII CIVILE III

CURSUL 1

D. STOICA
1. Introducere
• O parte însemnată a activităţii pe care o desfăşoară societatea, pentru transformarea naturii şi asigurarea
condiţiilor de existenţă, are ca scop realizarea de construcţii. Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost
nevoiţi să execute adăposturi şi treptat numeroase alte tipuri de construcţii, din ce în ce mai complexe şi mai
perfecţionate.

• În ansamblu, producţia de construcţii cuprinde obiecte fixe pe teren, care se deosebesc astfel de celelalte
produse realizate de societate. Orice obiect – un scaun, un aspirator, o maşină etc. – este produs într-o unitate
specializată. Această fabrică este fixă, pe când produsul, care pleacă spre cumpărători, este mobil. În industria
construcţiilor lucrurile se petrec invers: fabrica de case – şantierul – este mobil, în timp ce produsele realizate
– construcţiile – rămân fixe.
• Realizarea unei construcţii necesită de obicei implicarea unui număr mare de organizaţii, firme şi persoane
individuale. În prima fază sunt implicaţi arhitecţii şi inginerii proiectanţi autorizaţi, care execută proiectul.
Acest proiect constă dintr-un număr de piese scrise şi desenate, care se realizează în conformitate cu
legislaţia în vigoare şi cu dorinţele beneficiarului construcţiei.
Figura 1 – Principalele cladiri inalte in trecut
Figura 2 – Principalele cladiri inalte in prezent
Figura 3 - Dinamica cladirilor inalte - plecand de la Statele Unite si ajungand in Orientul Mijlociu si Asia
2. Clasificarea construcţiilor
Construcţii

Clădiri Lucrări inginereşti

Clădiri civile

Clădiri industriale

Clădiri de locuit
Clădiri agricole

Clădiri social-
culturale Hale industriale Hambare

Clădiri administrative
Mori
Ateliere
Clădiri pentru comerţ
Grajduri

Centrale energetice
Clădiripentru
Clădiri pentru
Abatoare
transporturi
transporturi

Clădiri speciale Depozite Crame

Figura 4 – Clasificarea constructiilor

Criteriile de clasificare a constructiilor sunt:

A. Din punct de vedere functional si al destinatiei, constructiile se impart in doua categorii:

• constructii de cladiri
• constructii ingineresti.
Cladirile pot fi:

• cu caracter civil (cladiri de locuit, social-culturale, administrative, comerciale etc.);

• cu caracter industrial (hale parter si etaj, magazii, depozite etc.);
• cu caracter agrozootehnic (adaposturi de animale si pasari, depozite pentru produse agricole, sere, ateliere de intretinere si adapost al
utilajelor agricole etc.).

Figura 5 – Exemple de cladiri

Figura 6 – Clasificarea constructiilor dupa criteriul functionalitate/destinatie
La rândul lor clădirile, funcţie de destinaţie, se împart după cum urmează:

a. Clădiri civile – în această categorie intră acele clădiri ce nu servesc producţiei.

Există următoarele tipuri principale de clădiri civile:

• clădiri de locuit (individuale, blocuri de apartamente, cămine, hoteluri, case de odihnă etc.);

• clădiri social – culturale (sociale: spitale, case de cultură, săli de sport; culturale: teatre, muzee, biblioteci,
cinematografe; de învăţământ: universităţi, şcoli; religioase: catedrale, biserici, mănăstiri etc.);

• clădiri administrative (sediile instituţiilor, sediile companiilor, birourile, tribunalele etc.);

• clădiri pentru comerţ (magazine, bănci etc.);

• clădiri pentru transporturi (gări, autogări, aerogări, depouri etc.);

• clădiri cu destinaţii speciale (militare, funerare etc.).

b. Clădiri industriale – se consideră cele destinate producţiei: hale industriale, ateliere, centrale energetice, depozite etc.

c. Clădiri agricole – sunt destinate producţiei agricole: hambare, mori, grajduri, abatoare, crame etc.
 Constructiile ingineresti cuprind:
• cai de comunicatii; silozuri;
• turnuri;
• rezervoare;
• poduri;
• tuneluri;
• viaducte;
• hidrocentrale; Figura 7 – Exemple de
constructii ingineresti
• retele de alimentare cu apa, gaze, termoficare, energie electrica etc.
Lucrările inginereşti sunt foarte diverse, cele mai importante fiind:

a. construcţii speciale industriale: rezervoare, castele de apă, silozuri etc.;

b. construcţii speciale pentru transporturi: drumuri, căi ferate, tuneluri şi staţii pentru metrouri, funiculare etc.;

c. construcţii speciale pentru transporturi pe apă: canale navigabile, ecluze, porturi etc.;

d. construcţii speciale pentru continuitatea transporturilor, numite şi lucrări de artă: poduri, tuneluri, viaducte, ziduri
de sprijin etc.;

e. construcţii hidrotehnice: baraje şi lucrări aferente acestora;

f. construcţii pentru îmbunătăţiri funciare şi regularizarea cursurilor de apă: irigaţii, desecări, taluzuri, protecţia
malurilor etc.
B. Dupa forma in plan a constructiei se disting:
• constructii sub forma dreptunghiulara;
• constructii sub forma patrata;
• constructii sub forma circulara;
• constructii sub forma de I, T, L, U, Y.

Dintre acestea primele două categorii au o comportare mai bună la seism, mai ales în cazul construcţiilor foarte înalte.

Figura 8 - Forme pe care le pot avea constructiile civile, industriale şi agricole

C. Dupa tipul constructiei:
• constructii etajate - blocuri de locuinte, spitale, hoteluri;
• constructii tip hala-parter - hale industriale, sali pentru spectacole, expozitii;
• constructii speciale: recipiente pentru depozitarea materialelor si a apei;
• constructii tip turn.

D. Dupa structura de rezistenta:

• constructii cu structuri din pereti structurali realizati din zidarie, elemente din beton monolit si prefabricat;
• constructii cu structuri din cadre realizate din beton armat monolit, prefabricat, metal sau lemn;
• constructii cu structuri speciale realizate sub forma de placi curbe subtiri, arce;
• constructii cu structura mixta.
D. Dupa rigiditatea elementelor verticale de rezistenta:
• construcţii cu structură elastică – stâlpii sunt elementele verticale de susţinere; au flexibilitate ridicată, se deformează în
anumite limite sub acţiunea forţelor orizontale
• construcţii cu structură semirigidă – doar o parte a încărcărilor orizontale sunt preluate de stâlpi flexibili; tot în această
categorie intră şi construcţiile cu tub sau miez central rigid şi planşee în consolă, cu cabluri sau sprijinite pe stâlpi elastici
• construcţii cu structură rigidă – au ca elemente de susţinere verticale pereţii care sunt rigizi şi nu permit apariţia
deformaţiilor sub acţiunea forţelor orizontale
• construcţii cu structură rigidă şi partea inferioară elastică – sunt realizate cu stâlpi de susţinere la partea inferioară pentru a
permite crearea unor spaţii mari deschise; la nivelurile superioare stâlpii sunt înlocuiţi cu pereţi structurali

Figura 9 - Construcţii cu structură:

• elastică (a)
• semirigidă (b)
• rigidă (c)
F. Dupa modul de executie a structurii de rezistenta: monolite, prefabricate si mixte.
G. Dupa materialul din care este alcatuita structura de rezistenta: din beton, lemn, metal sau mixte (beton cu metal, beton cu
lemn).
H. Din punct de vedere al importantei lor, constructiile se incadreaza in categorii si clase de importanta.
I. Clasificarea dupa regimul de inaltime

Figura 10 – Clasificarea dupa regimul de

inaltime
 Categoriile de importanta se stabilesc tinand seama de urmatoarele aspecte:
• implicarea vitala a constructiilor in societate si in natura - gradul de risc sub aspectul sigurantei si sanatatii;
• implicarea functionala a constructiilor in domeniul socio-economic, in mediul construit si in natura - destinatie, modul de
utilizare;
• caracteristici proprii constructiilor - complexitatea si considerente economice.

Categoriile de importanta care se stabilesc pentru constructii sunt:

• constructii de importanta exceptionala, categoria A;
• constructii de importanta deosebita, categoria B;
• constructii de importanta normala, categoria C;
• constructii de importanta redusa, categoria D.

Clasele de importanta se stabilesc in functie de gradul de protectie care trebuie asigurat prin proiectare constructiei la
actiunea seismica.
 Clasele de importanta a constructiilor

Factorul de
Clasa de
Tipuri de cladiri importanta
importanta
expunere gIe
Clădiri având funcţiuni esenţiale, pentru care păstrarea integrităţii pe durata cutremurelor este vitală pentru protecţia
civilă, cum sunt:

(a) Spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, care sunt dotate cu servicii de urgenţă/ambulanţă şi secţii de
chirurgie

(b) Staţii de pompieri, sedii ale poliţiei şi jandarmeriei, parcaje supraterane multietajate şi garaje pentru vehicule ale
serviciilor de urgenţă de diferite tipuri

(c) Staţii de producere şi distribuţie a energiei şi/sau care asigură servicii esenţiale pentru celelalte categorii de
clădiri menţionate aici

I (d) Clădiri care conţin gaze toxice, explozivi şi/sau alte substanţe periculoase 1.40

(e) Centre de comunicaţii şi/sau de coordonare a situaţiilor de urgenţă

(f) Adăposturi pentru situaţii de urgenţă

(g) Clădiri cu funcţiuni esenţiale pentru administraţia publică

(h) Clădiri cu funcţiuni esenţiale pentru ordinea publică, gestionarea situaţiilor de urgenţă, apărarea şi securitatea
naţională;

(i) Clădiri care adăpostesc rezervoare de apă şi/sau staţii de pompare esenţiale pentru situaţii de urgenţă

(j) Clădiri având înălţimea totală supraterană mai mare de 45m şi alte clădiri de aceeaşi natură
 Factorul de
Clasa de
Tipuri de cladiri importanta
importanta
expunere gIe
Clădiri care prezintă un pericol major pentru siguranţa publică în cazul prăbuşirii sau avarierii grave, cum sunt:

(a) Spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, altele decât cele din clasa I, cu o capacitate de peste 100
persoane în aria totală expusă

(b) Şcoli, licee, universităţi sau alte clădiri din sistemul de educaţie, cu o capacitate de peste 250 persoane în aria
totală expusă

(c) Aziluri de bătrâni, creşe, grădiniţe sau alte spaţii similare de îngrijire a persoanelor

(d) Clădiri multietajate de locuit, de birouri şi/sau cu funcţiuni comerciale, cu o capacitate de peste 300 de
persoane în aria totală expusă

(e) Săli de conferinţe, spectacole sau expoziţii, cu o capacitate de peste 200 de persoane în aria totală expusă,
II tribune de stadioane sau săli de sport 1.20

(f) Clădiri din patrimoniul cultural naţional, muzee ş.a.

(g) Clădiri parter, inclusiv de tip mall, cu mai mult de 1000 de persoane în aria totală expusă

(h) Parcaje supraterane multietajate cu o capacitate mai mare de 500 autovehicule, altele decât cele din clasa I

(i) Penitenciare

(j) Clădiri a căror întrerupere a funcţiunii poate avea un impact major asupra populaţiei, cum sunt: clădiri care
deservesc direct centrale electrice, staţii de tratare, epurare, pompare a apei, staţii de producere şi distribuţie a
energiei, centre de telecomunicaţii, altele decât cele din clasa I

(k) Clădiri având înălţimea totală supraterană cuprinsă între 28 şi 45m şi alte clădiri de aceeaşi natură
 Factorul de
Clasa de
Tipuri de cladiri importanta
importanta
expunere gIe
III Clădiri de tip curent, care nu aparţin celorlalte clase 1.00
Clădiri de mică importanţă pentru siguranţa publică, cu grad redus de ocupare şi/sau de mică importanţă
IV 0.80
economică, construcţii agricole, construcţii temporare etc.
În raport cu deformabilitatea sub acţiunea sarcinilor exterioare există trei tipuri de clădiri.

a. Clădiri cu structură rigidă

Sunt clădirilor la care deplasările laterale (orizontale) sunt relativ mici, fiind produse în special de forţele tăietoare. Aceste
construcţii au perioadele proprii de vibraţie mici (T ≤ 0,25...0,50 s). În această categorie intră clădirile cu structura de
rezistenţă alcătuită din pereţi portanţi din beton armat sau din zidărie de cărămidă.

b. Clădiri cu structură flexibilă

În acest caz deplasările laterale sunt mai mari, fiind rezultatul efectului dominant al momentelor încovoietoare. Perioadele
proprii de vibraţie sunt în general T ≥ 0.80...1,20 s. Construcţii cu structura formată din cadre de beton armat, de oţel sau de
lemn se încadrează în categoria construcţiilor cu structură flexibilă.

c. Clădiri cu structură semiflexibilă

Deplasările laterale sunt rezultatul efectului combinat al forţelor tăietoare şi al momentelor încovoietoare. Perioadele proprii
de vibraţie se înscriu de regulă în intervalul T = 0,25...1,20 s. În această categorie intră clădirile alcătuite din cadre de beton
armat rigidizate cu pereţi de umplutură din zidărie masivă sau cu pereţi din beton armat.
Figura 11 – Clasificari ale cladirilor de locuit
Figura 12 – Partile componnte ale unei cladiri
3. Elementele constitutive ale clădirilor

a. Structura de rezistenţă – este alcătuită din acele elemente de construcţie care preiau încărcările mecanice, determinând
capacitatea portantă a clădirii: pereţi portanţi, planşee, cadre, stâlpi, grinzi, fundaţii etc.

b. Elemente de închidere – sunt elementele ce asigură izolarea termică, hidrofugă şi acustică a interiorului clădirii. Din
această categorie fac parte: pereţii exteriori, ferestrele, uşile exterioare, învelitorile acoperişului etc.
c. Elemente de compartimentare – pereţii interiori, elementele uşoare de compartimentare, uşile interioare etc.

d. Elemente de finisaj – tencuieli, pardoseli, placaje, vopsitorii, zugrăveli, etc.

Un element de construcţie poate îndeplini simultan mai multe funcţii. De exemplu, un perete exterior poate avea atât rol de
element de rezistenţă, cât şi funcţiuni de izolare termică şi acustică.

O clădire se împarte geometric în niveluri (subsol, parter, etaje), iar pe verticală în tronsoane separate între ele prin elemente
numite „rosturi” (întreruperi ale clădirii în plan vertical, pe toată înălţimea acesteia, inclusiv fundaţiile) care permit deformarea
independentă a tronsoanelor.

Fundaţiile şi subsolul unei clădiri constituie aşa numita „infrastructură”, iar parterul şi etajele „suprastructura”. Altfel spus,
elementele situate sub cota ±0.00 a clădirii (fundaţiile, pereţii de subsol, planşeul peste subsol) constituie infrastructura clădirii,
iar restul elementelor, situate peste cota ±0.00, formează suprastructura acesteia. Cota ±0.00 a unei construcţii este, prin
convenţie, cota pardoselii finite de la parter.
CONSTRUCTII CIVILE III

CURSUL 2

D. STOICA
4. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile

La nivelul Organizaţiei internaţionale pentru standardizare (ISO) s-a întocmit o listă ce cuprinde 14 exigenţe de
performanţă pentru clădiri civile, enumerate şi descrise succint în cele ce urmează.

Stabilitate şi rezistenţă – intensitatea maximă a acţiunilor mecanice, în gruparea de încărcări cea mai defavorabilă, nu
trebuie să depăşească capacitatea portantă a clădirii, respectiv a elementelor structurale ale acesteia.

Siguranţa la foc – se referă la aprecierea gradului de risc la izbucnirea incendiilor şi la siguranţa ocupanţilor şi a clădirii în
caz de incendiu.

Siguranţa utilizării – are în vedere cerinţe referitoare la:

• securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare, reparaţii etc.;
• securitatea de contact, ce reprezintă protecţia utilizatorilor la posibilitatea producerii de leziuni prin contact cu suprafeţele
elementelor de construcţie;
• securitatea la circulaţie prin reducerea riscului de accidentare prin alunecare, cădere, blocare etc., în timpul circulaţiei în
interiorul clădirii;
• securitatea la intruziuni prin protejarea clădirii, în special a elementelor sale exterioare, împotriva pătrunderii nedorite a
oamenilor, animalelor, insectelor etc.
 Etanşeitatea – se referă la calitatea elementelor de construcţie de a fi etanşe la apa din diverse surse (meteorica,
subterană etc.), la aer, gaze, zăpadă, praf sau nisip antrenate de aer etc.

Confort higrotermic – pentru asigurarea în interiorul clădirii a nivelurilor optime de temperatură şi de umiditate, în
sezonul rece şi în cel cald.

Ambianţă atmosferică – prin asigurarea microclimatului încăperilor cu aer proaspăt, cu ajutorul ventilării naturale şi/sau
artificiale.

Confort acustic – ce se referă la protecţia fonică împotriva zgomotelor exterioare, zgomotelor din încăperile învecinate şi
zgomotelor datorate funcţionării instalaţiilor.
Confort tactil – are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse suprafeţe ale clădirii, protecţie ce se poate
referi la izolare termică, la izolare electrică, sau la măsuri împotriva contactului mecanic cu diverse elemente.

Confort antropodinamic – cu următoarele componente:

• confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de către clădire;
• confortul în cazul deplasărilor în clădire;
• uşurinţa în manevrarea uşilor, ferestrelor sau altor elemente mobile ale clădirii;
 Igienă – vizează măsurile împotriva poluării microclimatului clădirii (emanaţii de gaze, fum etc., degajate de materialele
din elementele de construcţie) şi asigurarea condiţiilor de igienă cu ajutorul instalaţiilor (distribuţia apei potabile, evacuarea
apei menajere şi a gunoaielor).

Utilizarea spaţiilor – are în vedere funcţionalitatea spaţiilor interioare (caracteristici geometrice, relaţiile dintre încăperi
etc.) şi adaptarea la utilizarea suprafeţelor finisate ale clădirii (rezistenţa acestor suprafeţe la acţiuni mecanice, termice,
chimice, atmosferice etc.).

Durabilitate – privitor la durata de viaţă a elementelor de construcţie şi a clădirii în ansamblu şi la rezistenţa împotriva
factorilor ce afectează performanţele (agenţi climatici, chimici etc.).

Confort vizual – se referă la iluminatul natural şi cel artificial, aspectul suprafeţelor vizibile şi vederea din clădire spre
exterior.

Economicitate – se iau în considerarea următoarele aspecte:

• indicatori dimensionali: suprafeţe ale clădirii (aria desfăşurată, aria construită, aria utilă etc.) şi volume (volum total,
volum pe niveluri etc.);
• indicatori derivaţi: gradul de ocupare a terenului, indicele suprafeţelor de circulaţie, indicele volumului total etc.;
• costuri: iniţiale (de investiţie), de exploatare, de întreţinere (remedieri, reparaţii) etc.;
• gradul de industrializare: ponderea elementelor de construcţie realizate industrial.
 5. Aprecierea calităţii clădirilor

Calitatea unei construcţii poate fi apreciată în mod obiectiv folosind conceptul de performanţă, prin utilizarea
următoarelor metodologii:

a. Gradul de satisfacere a exigenţelor de performanţă

Prin acest procedeu se determină în ce măsură este satisfăcută fiecare exigenţă de performanţă „i”, prin definirea unui
Nivel de performanţă realizat (cf. proiect)
raport, conform relaţiei: pi = Nivel de performanţă impus (normat)
Dacă valoarea raportului pi = 1 atunci exigenţa „i” este respectată. În cazul când pi < 1 exigenţa de performanţă nu este
asigurată, iar dacă pi > 1 exigenţa este depăşită în sens favorabil.

Nu întodeauna calitatea variază proporţional cu raportul pi, în sensul că o creştere exagerată a acestui raport peste valoarea
unitară nu conduce în mod obligatoriu la o creştere a performanţelor. De exemplu:

• creşterea capacităţii portante a unui planşeu din beton (prin mărirea grosimii sau folosirea unui beton cu calităţi superioare),
peste capacitatea portantă minimă necesară nu este raţională, întrucât este puţin probabil ca sarcinile gravitaţionale să crească
peste valorile de calcul prevăzute de normative şi, pe de altă parte, cheltuielile de execuţie ar creşte nejustificat de mult;

• sporirea rezistenţei termice a unui element de închidere conduce la un spor de confort şi la o economie de energie pentru
încălzire, dar peste anumite valori ale gradului de izolare aceste avantaje cresc extrem de lent, ponderea pierderilor de
căldură transferându-se spre alte zone ale clădirii.
 b. Ponderea exigenţelor de performanţă

Pentru exprimarea ponderii fiecărei exigenţe de performanţă „i” se stabilesc în mod convenţional o serie de coeficienţi αi
care reflectă faptul că unele performanţe sunt mai importante decât altele. Coeficienţii αi sunt subunitari şi au valori mai mari
sau mai mici după cum decidem că o exigenţă de performanţă este mai importantă sau mai puţin importantă. În consecinţă,
coeficienţii αi au un caracter oarecum arbitrar, dar în final trebuie respectă relaţia: Σ αi = 1
După definirea coeficienţilor αi, aprecierea performanţelor unei construcţii se poate efectua pe baza unei note (calificativ)
N obţinut cu relaţia: N =  αi . pi

Relaţia precedentă poate fi utilizată şi în cazul când există mai multe variante pentru o clădire şi dorim să alegem soluţia
cu performanţe optime.
6. Prescripţii tehnice pentru proiectarea şi execuţia construcţiilor
Prin proiectarea şi execuţia construcţiilor trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de bază:
• condiţia de rezistenţă şi stabilitate a construcţiei sub acţiunea forţelor ce pot să apară în timpul exploatării
• condiţia de siguranţă la foc
• condiţia de igienă, sănătate şi protecţie a mediului înconjurător
• condiţia de siguranţă în exploatare
• condiţia de protecţie împotriva zgomotului
• condiţia de economie de energie şi de reţinere a căldurii în interior
Pentru a obliga fiecare proiectant şi executant să respecte anumite condiţii minimale, în ţara noastră s-au elaborat aşa
numitele prescripţii tehnice. Principalele tipuri de prescripţii tehnice sunt:
• standardele – stabilesc caracteristicile pentru materialele de construcţii, pentru elementele prefabricate, precum şi
principiile care stau la baza proiectării, execuţiei şi recepţiei construcţiilor
normativele – dau explicaţii detaliate referitoare la aplicarea anumitor standarde în vigoare sau vin cu anumite completări
referitoare la aspecte ce nu sunt precizate în standarde, deoarece se întâlnesc doar în situaţii speciale, rar
 Normativele, la rândul lor pot fi:
• normative experimentale ;
• normative cu aplicare condiţionată ;
• normative definitive ;
• normative republicane – se aplică la nivel naţional ;
• normative departamentale: se aplică doar într-un anumit minister sau departament .
În domeniul proiectării şi execuţiei structurilor de construcţii, ansamblul de standarde europene poartă numele de
EUROCODE.
Programul EUROCODE furnizează în cadrul unui sistem coerent şi cuprinzător de norme, metode de proiectare :
EUROCODE 1 – Bazele proiectării structurilor şi acţiunile în construcţii
EUROCODE 2 – Structuri din beton, beton armat şi precomprimat
EUROCODE 3 – Structuri metalice
EUROCODE 4 – Structuri mixte
EUROCODE 5 – Structuri din lemn
EUROCODE 6 – Structuri din zidărie
EUROCODE 7 – Fundaţii şi inginerie geotehnică
EUROCODE 8 – Structuri amplasate în zone seismice
EUROCODE 9 – Structuri din aluminiu
7. Principalii candidati participanti in procesul de realizare al cladirilor
Acestia sunt:
- PROMOTORUL (INVESTITORUL, CLIENTUL) – I
- PROIECTANTUL – P
- EXECUTANTUL (CONSTRUCTORUL, CONTRACTORUL) – C
- UTILIZATORUL (BENEFICIARUL) – U

7.1. Promotorul (investitorul, clientul) - I

- Necesita un consilier de specialitate
- Alege proiectantul :
▪ In mod direct
▪ Pe baza de conscurs :
• Cu participare deschisa
• Cu participare restransa
7.2. Proiectantul - P

- Arhitectul – sef de proiect – asigura partea de arhitectura si coordonarea intre specialisti

- Structuristul – asigura proiectarea de rezistenta si siguranta
- Instalatorii:
▪ Incalzirea – ventilatie, conditionare aer
▪ Instalatii sanitare – alimentare cu apa, canalizare
▪ Instalatii electrice
▪ Instalatii de telecomunicatii
▪ Instalatii pentru transport mecanic
- Geotehnicianul
- Topometrul
- Hidrologul
- Arhitect pentru decoratiuni interioare, mobilier, peisagist
- Economistul
Sunt necesare:
▪ PUZ (Plan Urbanistic Zonal, PUG (Plan Urbanistic General), PUD (Plan Urbanistic de Detaliu)
▪ Studiul geotehnic
▪ Ridicarea topo
▪ Certificat de urbanism
▪ Autorizatie de constructie
▪ Proiect de executie (PE)
▪ Detalii si desene de executie (DDE)
7.3. Constructorul (contractorul) - C
▪ Alegerea se poate face:
o Direct
o Prin licitatie cu cel putin 3 participanti
▪ Pentru a putea face oferte participantii la licitatie trebuie sa intre in posesia PE
▪ La constructii mai mari poate exista un Contractor general si Subcontractori de specialitate
▪ Conditii cerute contractorilor:
o Constructia trebuie sa rezulte conform proiectului
o Sa se execute lucrari de calitate
o Sa se incadreze in costul estimat / aprobat
o Sa se incadreze in termen

7.4. Utilizatorul - U
▪ Sa asigure conditiile normale de exploatare
▪ Sa asigure intretinerea si reparatiile curente
▪ Sa asigure reparatiile capitale
▪ Sa asigure lucrarile de reabilitare, renovare, modernizare
▪ Sa asigure eventualele consolidari
Figura 13 – Principalii candidati in procesul de realizare a cladirilor si modul lor de interactiune
8. Elemente de siguranta constructiilor

Una dintre cele mai importante exigenţe de performanţă pentru construcţii este condiţia de siguranţă în exploatare, prin
care se înţelege, în primul rând, rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni mecanice, cu o probabilitate foarte mică (acceptabilă) de
atingere a unei stări limită pe parcursul perioadei normate de exploatare a clădirii.

Multă vreme dimensiunile elementelor de construcţie se adoptau fără a avea la bază vre–un calcul, doar pe baza
experienţei. Construcţiile astfel realizate se caracterizau în general prin masivitatea elementelor componente, ceea ce determina
consumuri ridicate de materiale şi manoperă.

Odată cu progresul ştiinţelor au apărut şi s-au dezvoltat posibilităţi de dimensionare şi verificare prin calcul a elementelor
structurii, urmate de raţionalizarea consumurilor la execuţie. Primele metode de calcul au fost cele deterministe, urmate de
metode semiprobabilistice, utilizate pe scară largă în prezent si cele probabilistice, din ce in ce mai utilizate.

Siguranţa unei structuri reprezintă un concept relativ, deoarece practic nu se poate conta pe o siguranţă absolută în
exploatare. Prin modul de realizare al structurii (concepţie – proiectare – execuţie) se urmăreşte însă obţinerea unei
probabilităţi de avariere acceptabil de redusă, cu consecinţe nefavorabile minime. Siguranţa construcţiilor se poate aprecia prin
calcul, comparând solicitarea maximă provocată de acţiunile mecanice cu capacitatea minimă de rezistenţă a structurilor sau a
elementelor structurale.
 În principiu, dimensionarea sau verificarea de rezistenţă presupune parcurgerea următoarelor etape:

▪ evaluarea încărcărilor ce acţionează asupra elementelor în cursul exploatării construcţiei;

▪ stabilirea eforturilor secţionale sau unitare maxime din zonele cele mai solicitate ale elementelor structurale;

▪ determinarea capacităţii minime de rezistenţă a secţiunilor sau a elementelor;

▪ compararea eforturilor maxime cu capacitatea minimă de rezistenţă în scopul verificării sau dimensionării elementelor
structurale.
Metode de apreciere a sigurantei:
• Metode deterministe:
• Metoda rezistentelor admisibile
• Metoda de calcul la rupere
• Metode semiprobabilistice ale starilor limita
• Metode probabilistice
9. Procese functionale si organizarea spatiului la cladiri civile
9.1 Functionalitate si evolutia exigentelor functionale

Un element esential in alcatuirea unei constructii consta in asigurarea functionalitatii in conformitate cu destinatia
acesteia. Odata cu dezvoltarea societatii, functionalitatea devine o notiune din ce in ce mai complexa, iar exigentele
functionale ale cladirilor civile se diversifica si se amplifica progresiv.

Desfasurarea variatelor procese functionale pe care le adapostesc constructiile civile necesita o organizare adecvata a
spatiului in interiorul cladirilor.
Aceasta organizare se refera in primul rand la modul de compartimentare al spatiului, la relatiile functionale reciproce
dintre compartimente precum si la stabilirea dimensiunilor optime (suprafete si volume) ale compartimentelor respective.
Pentru precizarea elementelor mentionate, intervin cu ponderi diferentiate si alte criterii:
▪ Gradul de confort
▪ Aspectul
▪ Eficienta tehnico-economica

Un aspect care trebuie in mod obligatoriu luat in considerare priveste evolutia previzibila in timp a diferitelor exigente
functionale. Tinand seama de durata de exploatare prevazuta pentru cladire, de ritmul si de tendintele de dezvoltare estimate
pentru procesul functional respectiv, precum si de efortul tehnic si economic necesar, se pot adopta fie rezolvari corespunzand
strict cerintelor unei anumite etape, fie se pot avea in vedere solutii care sa permita cu relativa usurinta reorganizari ale
spatiului in etape viitoare, evitandu-se astfel uzura morala prematura a cladirilor.
9.2. Cerinte functionale si organizarea spatiului

Principalul criteriu care sta la baza alcatuirii unei constructii consta in asigurarea functionalitatii corespunzatoare
destinatiei acesteia.
Functionalitatea si cerintele functionale sunt determinate, la randul lor, de procesele functionate care urmeaza sa se
desfasoare in interiorul unei constructii, care determina si modul de organizare a spatiului la cladiri civile.
Functionatitatea devine, pe masura dezvoltarii societatii omenesti, o notiune tot mai complexa, iar cerintele functionale
pentru constructii, indeosebi pentru constructii civile, se diversifica si se amplifica tot mai mult.

Un anumit proces functional necesita un anumit mod de organizare a spatiilor din interiorul cladirilor, respectiv un anumit
mod de compartimentare a spatiului si de realizare a legaturilor functionate reciproce dintre compartimente, precum si o
dimensionare corespunzatoare a acestora (ca suprafata si volum).
La rezolvarea problemei privind functionalitatea cladirilor, o atentie deosebita trebuie acordata evolutiei previzibile in
timp a diferitelor cerinte functionate, tinand seama de durata de exploatare si tendintele de dezvoltare estimate pentru procesul
functional respectiv, adoptandu-se rezolvari si solutii care sa permita (in etapa viitoare) reorganizarea spatiului in raport cu
noile cerinte, evitandu-se astfel uzarea morala prematura a cladirilor.

Modul de organizare a spatiului din interiorul unei cladiri depinde de particularitatile procesului functional, tinand seama
de indicii de suprafata si de volum recomandati, cerintele de exploatare si de confort etc.
Din punctul de vedere al modului de organizare a spatiului, cladirile se pot clasifica in:
▪ cladiri cu organizare rigida;
▪ cladiri cu organizare flexibila;
▪ cladiri de tip sala.
9.2.1. Cladiri cu organizare rigida a spatiului
Aceste cladiri au spatiul interior compartimentat in celule cu mod de amplasare si cu dimensiuni fixe, relativ mici,
corespunzand in general unor procese functionale cu numar redus de oameni.
Daca aceasta compartimentare deasa este realizata practic numai prin elemente verticale (pereti structurali) ce fac parte
din structura de rezistenta, modul de organizare al spatiului poarta denumirea de „FAGURE”. Pozitia peretilor structurali
fiind identica la toate nivelurile cladirii, spatiul va fi organizat potrivit aceluiasi regim, practic nefiind posibile modificari.
Din aceasta categorie fac parte cladiri de locuit, camine, hoteluri si altele.

Daca celulele delimitate de peretii structurali au dimensiuni mai mari, corespunzatoare unei unitati functionale (de
exemplu unui apartament), in interiorul lor e posibila o compartimentare cu elemente nestructurale, care pot sa difere de la un
nivel la altul al cladirii sau pot sa fie modificate in timp, atat ca pozitie cat si ca existenta. Acest mod de organizare al
spatiului, denumit ”CELULAR”, ofera o oarecare flexibilitate in comparatie cu sistemul de tip „FAGURE”.
In aceasta categorie se intalnesc cladiri pentru crese, gradinite, scoli, internate, spitale, unele magazine, precum si cladiri
de locuit.
9.2.2. Cladire cu organizarea flexibila a spatiului
La aceste cladiri spatiul interior poate sa fie organizat in variate moduri cu ajutorul unor elemente de compartimentare
nestructurale realizindu-se incaperi cu diferite forme si dimiensiuni, potrivit cerintelor functionale. Peretii de compartimentare
pot ocupa pozitii diferite de la un nivel la altul al cladirii si permit efectuarea cu relativa usurinta a unor modificari in timp.
Organizarea spatiului beneficiaza de o flexibilitate maxima, deoarece elementele structurale verticale (stalpii, eventual si
peretii structurali) ocupa suprafete restranse si pot sa fie amplasate la distante relativ mari. Tipul structural care permite o
astfel de flexibilitate in organizarea spatiului este denumit in mod curent „STRUCTURA CU SCHELET”.
Organizarea flexibila a spatiului constituie o caracteristica a cladirilor pentru invatamantul superior, a celor
administrative, comerciale si de alimentatie publica (super si hypermarket-uri), a celor destinate unor activitati culturale, etc.

10.2.3. Cladiri de tip sala

Elementul dominant din punctul de vedere al organizarii spatiului este constituit dintr-o incapere de mari dimensiuni, atat
in plan cat si in general, pe inaltime, libera de prezenta in interiorul sau a oricarui element structural vertical. In majoritatea
cazurilor, in afara de sala propriu-zisa, cladirea cuprinde si o serie de spatii anexe organizate intr-unul din modurile descrise
anterior. Din aceasta categorie fac parte salile de spectacole si cele de sport, unele sali de expozitie, studiouri de inregistrare si
de filmari s.a.
9.3. Tipuri caracteristice de structuri de rezistenta utilizate la constructii civile

9.3.1. Sisteme structurale cu pereti structurali (diafragme)

La cladirile la care procesul functional permite organizarea rigida a spatiului printr-o compartimentare cu caracter
definitiv, apare fireasca folosirea elementelor de compartimentare si ca elemente structurale verticale. Comasarea functiunii
de compartimentare cu aceea de rezistenta este realizata de catre peretii structurali, executati fie din zidarie fie din beton
armat (monolit sau prefabricat), denumiti in mod curent pereti structurali (diafragme – in urma cu cativa ani).
Denumirea de pereti structurali este atribuita tuturor peretilor care fac parte din structura de rezistenta a cladirii.

Dispunerea peretilor structurali la fiecare travee conduce la o structura de tip „FAGURE” (Fig. 10.1).
Planseele pot fi monolite sau prefabricate si in general sunt numai de tip placi (fara grinzi secundare).
Dispunerea peretilor structurali la distante mai mari, delimitand conturul unei unitati functionale (de exemplu un
apartament, o sala de clasa, etc) conduce la o structura de tip „CELULAR” (Fig. 10.2).
La aceste tipuri de cladiri, planseele (monolite ori prefabricate) necesita rezemari suplimentare pe grinzi si pot astfel
aparea stalpi in plus fata de peretii structurali existenti.
Sistemele structural cu pereti structurali din beton armat asigura o transmitere directa a incarcarilor verticale pana la
teren, poseda o capacitate ridicata de rezistenta si o rigiditate mare (indeosebi cele de tip fagure) la actiunea incarcarilor
orizontale, ceea ce permite utilizarea lor si la cladiri cu regim mediu si mare de inaltime.
Fig. 10.1 – a - Structura de tip „FAGURE” cu pereti structurali din zidarie
Fig. 10.1 – b - Structura de tip „FAGURE” cu pereti structurali din beton armat
Fig. 10.2 – a - Structura de tip „CELULAR” cu pereti structurali din zidarie
Fig. 10.2 – b - Structura de tip „CELULAR” cu pereti structurali din beton armat
9.3.2. Sisteme structurale cu schelet (cadre)
Structurile cu schelet (cadre) sunt structurile alcatuite dintr-un ansamblu spatial de elemente structurale liniare verticale
si orizontale (de tip bare) numite stalpi si grinzi, imbinate rigid la noduri, asigurandu-se o conlucrare spatiala (3D).
Alcatuirea sistemului de cadre cu noduri rigide este conceputa in ideea preluarii si transmiterii exclusiv de catre cadre a
tuturor categoriilor de actiuni exercitate asupra constructiei.
Pentru a asigura o buna conformare a structurii la actiunea fortelor orizontale pe orice direatie, cadrele se dispun in mod
curent pe doua directii principale (transversala si longitudinala). Stalpii se amplaseaza in pozitii si la distante rezultate din
armonizarea cerintelor de flexibilitate functionala cu considerente de natura tehnica si economica in alcatuirea structurii de
rezistenta.
Planseele reazema pe stalpi prin intermediul riglelor cadrelor, putand avea diverse alcatuiri: placi monolite cu sau fara
nervuri, elemente liniare (fasii cu suprabetonare) sau de suprafata (panouri) prefabricate, predale prefabricate cu
suprabetonare s. a.
Structurile cu schelet, in cadre, ofera avantaje certe in in privinta flexibilitatii de organizare a spatiului si prezinta o
comportare buna la actiunea incarcarilor orizontale.
Odata cu cresterea regimului de inaltime, rigiditatea relativa a cadrelor la actiuni laterale devine insuficienta pentru
asigurarea conditiilor normale de exploatare atat in SLS (stadiul limita de serviciu) cat si in ULS (stadiul limita ultim), iar
sporirea acesteia se poate reflecta defavorabil in indicii de consum de materiale.
Aplicarea cu eficienta ridicata a structurilor cu cadre este conditionata in mare masura de utilizarea unor elemente de
inchidere si de compartimentare (pereti nestructurali) din materiale usoare, astfel putandu-se obtine si o reducere apreciabila
a greutatilor de nivel si de ansamblu.
CONSTRUCTII CIVILE III

CURSUL 3

D. STOICA
9.3.3. Sisteme structurale mixte
Asocierea in aceeasi structura a cadrelor si a peretilor structurali ofera posibilitatea realizarii unor sisteme
structurale mixte, capabile sa mentina principalele avantaje atat ale unora cat si ale celorlalte si sa elimine sau sa
reduca in mare parte inconvenientele din comportarea fiecaruia.
In esenta, o structura mixta sau duala este alcatuita dintr-un subsistem cadre care poate permite organizarea
flexibila a spatiului, asociat cu un subsistem pereti structurali, judicios amplasati, care sa asigure o rigiditate
laterala sporita a intregii structuri, precum si preluarea in cea mai mare parte a incarcarilor orizontale (70-80%).
In cazul introducerii unor pereti structurali izolati, pozitia acestora se va stabili in dreptul unor compartimentari
definitive si continue pe toata inaltimea cladirii, precum si la peretii de frontoane (fig. 10.3).
O categorie reprezentativa de structuri mixte, relativ frecvent intalnita in practica, o constituie sistemele
structurale avand peretii structurali grupati intr-unul sau mai multe nuclee rigide (fig. 10.4).
Aceste nuclee se organizeaza in jurul spatiilor destinate circulatiilor verticale (scari, ascensoare), canalelor
verticale pentru instalatii, precum si diverselor incaperi tehnice si de serviciu. Rezemarea planseelor se face pe
peretii nucleului si pe reteaua stalpilor dispusi pe conturul cladirii (eventual si in interior). In situatiile in care la
unul sau la mai multe niveluri, de obicei cele situate la partea inferioara a cladirii, apar functiuni cu specific
diferit fata de nivelurile curente, care reclama o organizare flexibila a spatiului, se poate recurge la solutii
structurale mixte, intr-o acceptiune diferita de cea mentionata.
Caracterul mixt al acestor structuri, cunoscute sub denumirea de structuri cu parter slab (soft&weak – slab
ca rigiditate si slab ca rezistenta), rezulta din adoptarea unui sistem structural cu pereti structurali (fagure sau
celular) la toate nivelurile curente si un sistem cu schelet (cadre sau dual) la nivelul/ nivelurile inferioare (Fig.
10.5).
Fig. 10.3 – Structura de rezistenta mixta - cadre si pereti structurali
Fig. 10.4 – Structura de rezistenta mixta - cu nucleu rigid
Fig. 10.5 a – Cladire cu parter slab – plan nivel curent
Fig. 10.5 b – Cladire cu parter slab – plan parter
Prabusirea unei cladiri cu nivel slab Prabusirea unei cladiri cu nivel slab
 Se poate intampla ca nivelul slab sa nu fie printre primele, se poate intampla de asemenea ca o structura in
cadre, cu pereti de umplutura sa se comporte ca o structura cu nivel slab, atunci cand peretii de inchidere si
compartimentare dispar sau scad ca numar la acel nivel.
Structurile cu niveluri slabe sunt sensibile la actiuni seismice. Utilizarea lor impune o analiza detaliata si
amanuntita si implica de asemenea masuri de conformare si constructive specifice, doesebite la trecerile de la
zonele flexibile la cele rigide si rezistente si invers. O structura cu nivel slab trebuie sa fie conformat sa ramana
cel mult de tip „soft – slab ca rigiditate” si nu si „weak – slab ca rezistenta”.
9.3.4. Sisteme structurale cu caracteristici speciale
Dintre diversele tipuri de structuri avand alcatuiri si caracteristici speciale, prezinta un interes aparte sistemele
structurale denumite tubulare.
Elementul caracterisic al acestor structuri il constituie ansamblul de stalpi desi dispusi pe conturul cladirii si legati
intre ei prin grinzi (rigle de cuplare+parapeti) inalte care alcatuiesc un tub exterior rectangular cu pereti perforati (Fig.
10.6a).
Comportarea sa complexa la actiunea fortelor orizontale se situeaza intre cea a structurilor in cadre si a structurilor cu
pereti structurali, prezentandu-se favorabil din punct de vedere al capacitatilor de rezistenta si al rigiditatilor laterale la
cladiri cu numar mare de niveluri.
In cazul cladirilor inalte si foarte inalte, necesitand mentinerea unui partiu liber pe cea mai mare parte a fiecarui nivel,
o rezolvare eficienta sub aspectul rezistentei si rigiditatii la actiunea incarcarilor orizontale consta in imbinarea avantajelor
oferite de structurile cu un singur tub exterior cu cele ale structurilor cu nucleu central.
Se ajunge astfel la un sistem structural denumit tub dublu sau tub in tub (Fig. 10.6, b).
Rigiditatea laterala poate fi inca sporita prin introducerea de contravantuiri laterale in peretii tubului exterior sau prin
introducerea unor pereti structurali suplimentari de legatura intre cele doua tuburi (Fig.10.6, c).
RECAPITULARE DE SINTEZA
1. Fortele seismice de nivel sunt intotdeauna mai mari la partea superioara si mai mici la partea
inferioara a unei cladiri;
2. Fortele taietoare de nivel sunt intotdeauna mai mici la partea superioara si mai mari la partea
inferioara a unei cladiri;
3. Fortele axiale in stalpi si pereti cresc de la partea superioara catre partea inferioara a unei
cladiri;
4. La cladirile cu structura in cadre, deplasarile relative de nivel sunt intotdeauna mai mari la
partea inferioara si mai mici la partea superioara a unei cladiri;
5. Avand in vedere 2, 3 si 4 se pot reduce sectiunile stalpilor numai in cazul structurilor cu cadre,
de la baza catre varful cladirii, cu specificatia ca nu se recomanda ca in aceiasi sectiune sa se
micsoreze sectiunile pe ambele directii, fiindca ar duce la graifuirea armaturilor pe ambele
directii simultan;
6. La cladirile cu pereti structurali, intotdeauna deplasarile relative sunt mai mici la partea
inferioara si mai mari la partea superioara;
7. Prin asocierea a doua subsisteme structural de tip cadre respective de tip pereti structurali
deplasarile relative se asociaza intre ele conducand la un echilibru pe toata inaltimea cladirii
(deplasarile relative mai mari la cadre jos cu cele mai mici la pereti jos respective deplasari
relative mai mici sus pentru cadre cu cele mai mari sus de la pereti); Din acest motiv, la
structurile duale nu se recomanda micsorarea sectiunilor stalpilor pe inaltime;
1. Pentru problema 2D sau in plan, exista atatea moduri de vibratie cate GLD (grade de libertate
dinamica) exista; Mai simplu cate niveluri exista – fiecarui nivel, in dreptul planseului (care
asigura o comportare de diafragma orizontala, rigida si rezistenta) i se asociaza o masa de
nivel (provenita din jumatate din masa de deasupra acelui nivel si jumatate din masa nivelului
de dedesubt);
2. Asadar numarul de moduri proprii este egal cu numarul de niveluri si sunt numai moduri de
“translatie” in plan;
3. Fiecarui mod propriu i se asociaza: o forma proprie de vibratie si niste caracteristici propria –
perioade propria de vibratie, frecvente propria, pulsatii, respective “factori de participare
masica” (coeficienti de echivalenta care arata cat la suta din masa totala a unei cladiri este
antrenata in acel mod propriu de vibratie) notati li;
4. In plan, suma tuturor factorilor li este 1 sau 100%;
5. Cand se trece de la problema plana (2D) la cea spatiala (3D) numarul de moduri propria de
vibratie se tripleaza (vor fi moduri propria de translatie pe x, pe y respective moduri de rotatie
sau torsiune in jurul lui z);
6. In urma calculelor efectuate cu orice program, modurile propria listate sunt in ordinea
descrescatoare a perioadelor de vibratie si trebuiesc identificate directiile pe care acestea
apar;
7. Spre exemplu in ETABS, se pot identifica fie visual, ceea ce este mai dificil cateodata, fie
consultand un table pe care il gasim in Display/Show tables/Analysis results/Structure
output/Modal information/Modal participating mass ratios
TABLE: Modal Participating Mass Ratios
Case Mode Period UX UY UZ SumUX SumUY SumUZ RX RY RZ SumRX SumRY SumRZ
sec
Modal 1 1.284 0.00003759 0.7132 0 0.00003759 0.7132 0 0.1924 0.000007995 0.1249 0.1924 0.000007995 0.1249
Modal 2 1.267 0.8446 0.00003283 0 0.8447 0.7133 0 0.0000087 0.1773 0.000004535 0.1925 0.1773 0.1249
Modal 3 1.034 0 0.1137 0 0.8447 0.8269 0 0.0088 0 0.6948 0.2012 0.1773 0.8197
Modal 4 0.443 0.0996 0 0 0.9442 0.8269 0 0 0.6565 0 0.2012 0.8338 0.8197
Modal 5 0.423 0 0.1076 0 0.9442 0.9345 0 0.6074 0 0.001 0.8087 0.8338 0.8206
Modal 6 0.398 0 0.0003 0 0.9442 0.9348 0 0.0051 0 0.1079 0.8138 0.8338 0.9285
Modal 7 0.262 0.0383 0 0 0.9826 0.9348 0 0 0.0932 0 0.8138 0.9271 0.9285
Modal 8 0.239 0 0.0367 0 0.9826 0.9715 0 0.0806 0 0.0021 0.8944 0.9271 0.9306
Modal 9 0.222 0 0.0063 0 0.9826 0.9778 0 0.0215 0 0.0472 0.9158 0.9271 0.9778
Modal 10 0.189 0.0129 0 0 0.9954 0.9778 0 0 0.0611 0 0.9158 0.9881 0.9778
Modal 11 0.168 0 0.0131 0 0.9954 0.9909 0 0.0549 0 0.0029 0.9708 0.9881 0.9807
Modal 12 0.16 0.0046 0 0 1 0.9909 0 0 0.0119 0 0.9708 1 0.9807
8. In spatiu, suma de li este realizata pentru fiecare directive de translatie si rotatie separate.
9. Modul fundamental este dat de cea mai mare valoare li
10. Poate exista un singur mod fundamental pe fiecare directive 2D sau 3D sau mai multe;
11. Astfel forma de distributie a fortelor seismice de nivel poate varia
9.4. Factori care influenteaza alegerea tipului de structura
Alegerea celei mai potrivite solutii pentru structura de rezistenta a unei cladiri reprezinta
un proces complex in care intervin numerosi factori cu conditionari reciproce si cu sensuri de
actiune uneori contrare.
In multe cazuri influenta acestor factori nu poate sa fie exprimata decat sub aspect cantitativ,
imbracand formulari cu caracter general.
Acest lucru este cu atat mai mult valabil cu cat unii factori prezinta o mare mobilitate, ca
urmare a evolutiei cerintelor functionale adresate constructiei, precum si datorita unor
fenomene de conjunctura.
Principalii factori sunt:
- Destinatia cladirii si modul de organizare al spatiului
- Regimul de inaltime
- Conditiile de amplasament
9.4.1. Destinatia cladirii si modul de organizare al spatiului
Exigentele functionale de baza decurgand din destinatia cladirii, determina modul de organizare si de compartimentare
generala a spatiului in plan (partiului) si pe inaltime.
Asigurarea conditiilor normale de exploatare se bazeaza pe aplicarea unor indici normati de suprafata, inaltime si volum
pe unitatea functionala, pe distribuirea judicioasa a incaperilor si organizarea corecta a circulatiei intre ele, pe realizarea
gradului necesar de confort.
Gradul de stabilitate in timp a organizarii spatiului, precum si tendintele de evolutie previzibile ale exigentelor
functionale constituie criterii de alegere a unor sisteme structural rigide sau flexibile si pot determina anumiti parametri
dimensionali ai acestora.
Forma in plan a cladirii si modul de rezolvare al partiului au implicatii directe asupra naturii si amplasarii elementelor
structurale verticale, influentand alegerea unuia sau altuia dintre toate sistemele prezentate anterior, precum si a variantelor de
rezolvare (exemplu – scheme de tip fagure, sau celular, solutii cu nucleu central, etc).
Necesitatea prevederii de functiuni cu specific diferit la diferitele niveluri ale cladirii are in general implicatii sensibile
asupra alcatuirii structurii de rezistenta. Prevederea unor pereti structurali desi (tip fagure) la toate nivelurile neputand sa fie
luata in considerare, este de examinat posibilitatea adoptarii unei structuri de tip celular sau a uneia cu schelet (cadre) pe toata
inaltimea constructiei sau numai la nivelurile inferioare (structura cu nivel slab).
9.4.2. Regimul de inaltime
Alegerea regimului de inaltime a cladirilor constituie o problema adeseori controversata, fiind influentata de
numeroase elemente:
• densitate construita;
• spatii de separatie intre cladiri (rezultate din conditii de insorire, de protectie impotriva incendiului s.a.);
• aspecte urbanistice;
• conditii de amplasament (geotehnice si de seismicitate);
• materiale disponibile;
• posibilitati tehnologice de realizare a structurii;
• echipare tehnica necesara;
• cost;
• conditii de exploatare;
• factori psihologici etc.
O data cu cresterea inaltimii constructiei, actiunea incarcarilor orizontale (vant, cutremur) devine hotaratoare pentru
rezistenta, stabilitatea si rigiditatea acesteia.
Din acest punct de vedere, eficienta diferitelor sisteme structurale se apreciaza prin supradimensionarea necesara
pentru preluarea actiunilor orizontale, in raport cu dimensionarea exclusiv la actiunea incarcarilor verticale.
Analiza teoretica si experienta practica demonstreaza ca fiecare tip de structura este indicat pentru un anumit
domeniu in ceea ce priveste regimul de inaltime, in afara limitelor acestuia eficienta sa tehnica si economica fiind
diminuata.
9.4.3. Conditiile de amplasament
Conditiile legate de amplasamentul cladirii se refera in principal la cadrul natural si cel construit existent, caracteristicile
geotehnice ale terenului si conditiile de seismicitate.
Relieful si declivitatea terenului exercita influenta asupra formei si dimensiunilor in plan si in elevatie ale cladirii, in
legatura cu inscrierea acestora in cadrul natural sau cel construit, precum si asupra conditiilor si posibilitatilor de executie a
constructiei (cai de acces, amenajari necesare instalarii utilajelor de ridicat etc.). Acestea conditioneaza la randul lor alegerea
sistemului structural si a tehnologiei de executie (de exemplu, variante monolite sau prefabricate, cladiri cu niveluri partiale
sau cladiri in terasa etc.).
Conditiile geotehnice ale amplasamentului, in primul rand, stratificatia terenului, caracteristicile fizico-mecanice ale
straturilor si nivelul panzei de apa freatica sunt determinante pentru alcatuirea infrastructurii, ele avind insa implicatii si
asupra solutiei de suprastructura.
Datorita stransei conditionari reciproce dintre teren, infrastructura (formata din substructura si structura de fundare) si
suprastructura, conditiile geotehnice influenteaza dimensiunile in plan si regimul de inaltime a cladirii, dispunerea si distanta
dintre elementele structurale verticale, modul de preluare a incarcarilor orizontale s.a.
Conditiile geotehnice trebuiesc corelate si cu cele de seismicitate ale amlasamentului, in vederea precizarii conceptiei de
alcatuire a structurii.
In acest scop se face apel la rezultatele cercetarilor seismo-tectonice si la hartile de microzonare seismica.

Conditiile de seismicitate au implicatii directe asupra structurii de rezistenta, sub aspectul alegerii unor sisteme
structurale cu comportare adecvata la actiunea seismica si al alcatuirii de ansamblu si de detaliu a acestora, astfel incat sa li se
asigure caracteristicile necesare de rezistenta, rigiditate, ductilitate etc.
9.5. Materialele utilizate
Caracteristicile fizico-mecanice ale materialelor de care se dispune influenteaza alegerea sistemelor, regimul de inaltime, tipurile de
legaturi si de imbinari intre diferitele elemente etc.
Comportarea la solicitari dinamice, in special la cele generate de actiunea seismica, joaca un rol important in alegerea materialelor
pentru structura de rezistenta sau in introducerea anumitor limitari si restrictii in alcatuirea acesteia.
In alegerea materialelor trebuie acordata atentia cuvenita problemelor legate de reducerea consumurilor de energie si de combustibil
(la realizarea cladirii si in exploatare), evitarea utilizarii materialelor deficitare, valorificarea materialelor locale.
Alegerea si detalierea sistemului structural sunt, de asemenea, influentate de materialele si de alcatuirea elementelor nestructurale ale
cladirii.
Modul de rezolvare a elementelor de inchidere si de compartimentare, in legatura si cu necesitatea reducerii greutatii constructiei,
poate determina optiuni fie in favoarea structurilor cu pereti structurali, fie a celor cu cadre.

9.6. Tehnologia de executia

Posibilitatile tehnologice de executie in conditii de eficienta tehnico-economica ridicata exercita o influenza considerabila asupra alegerii
si detalierii sistemului structural.
Rezolvarea problemelor ridicate de realizarea marelui volumului de constructii actual poate fi conceputa numai prin aplicarea unor
tehnologii cu grad inalt de industrializare.
Urmarind satisfacerea optima a cerintelor de functionalitate a constructiilor, conceptia structurala trebuie sa se gaseasca totodata intr-o
deplina concordanta cu conceptia tehnologica de executare a constructiilor.

9.7. Alti factori

Alti factori care pot exercita o influenta semnificativa asupra alcatuirii cladirii si, prin aceasta, asupra sistemului structural sunt legati
de:
• conditii climatice;
• utilizarea unor surse neconventionale de energie (in particular energia solara);
• conditii de sistematizare si urbanism etc.
9.8. Industrializarea procesului de executie a structurlllor de rezistenta la cladiri
civile
Una dintre caracteristicile principale ale industrializarii unei ramuri de productie o constituie nivelul tehnic
si organizatoric ridicat la care se desfasoara totalitatea sau majoritatea proceselor tehnologice. Indiferent de
ramura de productie, industrializarea trebuie sa duca la:
obtinerea unei productivitati ridicate a muncii;
• cresterea nivelului mediu calitativ al productiei;
• reducerea consumului de materiale, energie si manopera;
• reducerea duratei de executie a produsului;
• reducerea costului.
Notiunea de industrializare este numai partial legata de productia in fabrica, unele ramuri de productie,
printre care si constructiile, neputand transfera in fabrici totalitatea proceselor tehnologice.
Ca urmare, industrializarea constructiilor trebuie privita in toata complexitatea ei, preocuparea pentru
ridicarea nivelului tehnic si organizatoric al productiei urmind sa se manifeste atit pentru procesele tehnologice
desfasurate in fabrici, cat si pentru cele care au loc pe santier.
Din punctul de vedere al industrializarii, realizarea structurilor din beton armat, materialul utilizat in prezent
in marea majoritate a cazurilor la constructiile cu caracter de masa, prezinta unele aspecte caracteristice:
• anumite lucrari (in totalitate sau in parte) nu pot fi executate decat pe amplasamentul definitiv al
constructiilor;
• masa produselor este destul de mare in raport cu aceea a utilajului pentru confectionarea lor;
• sursele de materiale cu masa mare (de exemplu, agregatele) se afla in general dispersate pe intregul teritoriu.
 Aceste particularitati conduc la ideea ca cea mai indicata cale pentru industrializarea executiei structurilor
de rezistenta la constructii civile consta in imbinarea rationala a celor doua variante de executie, in fabrici si
pe santier (ceea ce poate fi exprimat si sub forma alternativei prefabricat-monolit).
Eficienta actiunii de industrializare a constructiilor este conditionata de o serie de factori specifici, dintre
care o pondere insemnata revine asigurarii unei productii cu caracter de serie, comasarii mai multor functiuni
in cadrul aceluiasi element de constructie si costului investitiei initiale.
Obtinerea rezultatelor superioare scontate in productia moderna de constructii cu caracter de masa
presupune in mod obligatoriu realizarea unei bune corelari intre partiu, structura si tehnologie de executie.
Aceasta constituie de fapt expresia interdependentei si conditionarii reciproce existente intre exigentele
functionale, de rezistenta si de industrializarea constructiilor.
 Principalele elemente de posibila strategie in domeniul practic al industrializarii sistemelor constructiv-
tehnologice de realizare a cladirilor sociale noi, sunt urmatoarele:
• Atunci cand se doreste realizarea unui mare numar de unitati de locuit in timp scurt industrializarea acestui
proces este absolut obligatorie.
• Conceptia, proiectarea si executia unor ansambluri de cladiri sociale in termenii unui proces de tip
industrial presupune o structurare corelata a tuturor acestor etape dupa modelele specifice ingineriei
industriale, adaptate evident la particularitatile deloc putine si importante ale ingineriei de constructii.
• La nivelul etapelor de conceptie si proiectare aspectul industrializarii se regaseste printr-un set de exigente
“tehnologice” si “economice” carora trebuie sa li se acorde o atentie cel putin egala cu cea acordata in mod
traditional exigentelor tehnice si functionale.
• In mod practic satisfacerea exigentelor tehnologice si economice prin conceptie si proiectare se realizeaza
in toate tarile dezvoltate prin utilizarea pe scara larga a prefabricarii.
Aceasta optiune este foarte veche, dar in ultimii ani a fost ajustata si nuantata in vederea unei apropieri cat
mai mari de ideile si practicile ingineriei industriale.
 Deosebit de interesanta si utila pentru actualele conditii social-economice ale Romaniei este experienta finlandeza in
domeniul industrializarii prin prefabricare a activitatii de constructii alaturi de cea a altor tari nordice.
Un aspect specific finlandez este acela al rolului deosebit de important al climei (mai precis al numarului mare de luni de
iarna) in optiunea pentru prefabricare.
Un alt aspect specific - poate cel mai semnificativ - este acela al conceperii elementelor prefabricate ca “elemente de
catalog” disponibile pentru toti proiectantii si executantii de cladiri intr-o anumita gama dimensionala si riguros compatibile cu
un set de detalii tip de asamblare.
Nici una dintre solutiile disponibile inainte de 1990 nu poate fi avuta in vedere pentru cladirile ce se vor proiecta si se vor
realiza in viitorul imediat.
In literatura de specialitate europeana din ultimii ani apare termenul de “pereti mantou” pentru a desemna peretii exteriori
alcatuiti in esenta dintr-o componenta rezistenta mecanic care sustine o componenta termoizolatoare, aplicata la exterior si o
componenta de protectie a acesteia.
Principalele diferente dintre diferitele solutii de pereti incadrabile in categoria peretilor mantou sunt date de solutia de
rezolvare a componentei de protectie a termoizolatiei, componenta care in afara rolului strict functional are si rolul de a
agrementa fatadele.
Cea mai simpla rezolvare disponibila deja in Romania, este cea bazata pe o tencuiala subtire de tip glet, aplicabila pe
izolatia termica din polistiren extrudat (pe care in prealabil s-a lipit o tesatura din fibra de sticla sau din fibre poliesterice).
Sub aspectul performatelor termo-higro-energetice, toate solutiile de tip pereti mantou pot fi facute coresponzatoare prin
variatii ale grosimii componentei termoizolatoare; prin alcatuirea lor conceptuala, acesti pereti realizeaza o protectie termica
continua la nivelul fatadelor cladirilor (a partilor lor opace).
Singura componenta a acestor pereti care este direct legata de conceptia structurala a cladirii este aceea ce urmeaza sa
sustina celelalte componente.
 Daca in cazul cladiriilor cu structura din pereti structurali de zidarie aceasta componenta este in mod
evident o zidarie structurala, in cazul cladirilor cu structura din beton, aceasta componenta poate fi conceputa
in diferite solutii.
In special in cadrul cladirilor cu structura din beton armat turnat monolit, in Romania a devenit aproape
clasica optiunea catre fatade nestructurale.
Indiferent de logica ce a stat la baza acestei optiuni, consideram ca problema poate fi repusa in discutie si
eventual reconsiderata ca rezolvare.
In sprijinul acestei afirmatii se pot aduce urmatoarele argumente:
• actuala viziune referitoare la conformarea antiseismica a cladirilor are in vedere structuri de tip dual la care
in mod inevitabil unor fatade (mai precis unele travei de fatada) li se acorda rol structural
• plasarea pe o fatada cu goluri de lumina a unei zone verticale total opace si cu un finisaj aparte, ofera
arhitectilor posibilitatea valorizarii estetice a ansamblului acesteia; o asemenea zona de fatada este total
compatibila cu rolul de subansamblu structural
• prevederea unor fatade sau zone de fatada ca subansambluri structurale “ingheata” configuratia de plan si
de volum a cladirii, dar permite obtinerea unei mari libertati interioare a planului de arhitectura si prin
aceasta a unei anumite flexibilitati functionale a acestora.
• un perete structural de beton armat constituie un suport ideal pentru o termoizolatie usoara, iar plasarea
acesteia la exterior ofera premisele unei comportari corecte ansamblului la transferul vaporilor de apa.

Aceste consideratii sugereaza si justifica ideea modificarii radicale a conceptiei anterioare referitoare la
rolul ce trebuie acordat fatadelor in cadrul sistemului structural.
 Apreciem ca, pentru rezolvarea eficienta a protectiei termice a cladirilor colective de locuit prevederea fatadelor ca
subansambluri structurale constituie o solutie ce nu trebuie neglijata.
Ca o concluzie la cele prezentate se pot formula urmatoarele:
a) pentru peretii interiori nestructurali din interiorul fiecarui apartament pot fi avute in vedere urmatoarele solutii
alternative sau complementare:
• pereti din fasii armate de b.c.a, decuplate de sistemul structural (cu prinderi de tip elastic)
• pereti din elemente modulate si demontabile de tip mobilier, din materiale si produse lemnoase (pereti “echipati“)
• pereti din elemente prefabricate spatiale, cu sectiunea deschisa, realizate din beton cu armatura dispersa.
• cabine spatiale, de baie, complet finisate si echipate, realizate din beton armat obisnuit sau, mai bine, din BAFS
(Beton Armat cu Fibre de Sticla)
• pereti cu schelet propri si fete din fasii de gips - carton, montati in varianta “ cu racord glisant la tavan”
• pentru peretii interiori ce separa apartamentele intre ele si/sau de spatiile comune ale cladirii, pot fi avute in vedere
urmatoarele solutii :
• pereti structurali din beton armat (in masura in care acestia sunt utili proiectarii structurale)
• pereti nestructurali dubli realizati cu fasii armate de b.c.a, necuplate fonic si prevazute cu prinderi elastice.
Evolutia spectaculoasa din ultimii 15 ani a continutului reglementarilor termoenergetice din domeniul cladirilor
civile, a impus in toate tarile europene, noi si foarte severe restrictii procesului de conceptie si proiectare a acestor
constructii.
Daca in cazul unor cladiri unicat, la care beneficiarul isi poate impune uneori anumite cerinte cu impact nefavorabil
asupra calitatii termoenergetice globale, in unele tari sunt acceptate - in limite stranse - derogari de la norme, (pentru care
insa beneficiarul este penalizat anual, atunci cand este vorba de cladiri sociale respectarea cu strictete a normelor este
absolut obligatorie.
 Conformarea tehnico-constructiva a oricarei cladiri de locuit nu poate fi discutata si apreciata decat
impreuna cu conformarea functional - arhitecturala si cu cea termoenergetica.
Unul dintre criteriile ce se au in vedere in activitatea de conformare termoenergetica a unei cladiri este
acela al asigurarii unei cat mai mari compactitati fizice si termice. In mod evident, acest obiectiv este direct
legat de cofiguratia plan- volumetrica pe care o asigura sau impune proiectarea de arhitectura.
 CONSTRUCTII CIVILE III

CURSUL 4

URMARILE CUTREMURELOR

DAN STOICA
 Data, ora: 26.10.1802, 12:55
Magnitudine Mw: 7,9
Adancimea: 150 km
 Data, ora: 5.03.1812, 14:30
Magnitudine Mw: 6,5
Adancimea: 130 km
 Data, ora: 26.11.1829, 03:40
Magnitudine Mw: 7,3
Adancimea: 150 km
 Data, ora: 23.01.1838, 20:45
Magnitudine Mw: 7,5
Adancimea: 150 km
 Data, ora: 6.10.1908, 23:40
Magnitudine Mw: 7,1
Adancimea: 125 km
 Data, ora: 10.11.1940, 03:39:07
Magnitudine Mw: 7,7
Adancimea: 150 km
 Data,
ora: 4.03.1977, 21:21:54
Magnitudine Mw: 7,4
Adancimea: 94 km
 Data,
ora: 30.08.1986, 23:28:37
Magnitudine Mw: 7,1
Adancimea: 131,4 km
 Data,
ora: 30.05.1990, 12:40:06
Magnitudine Mw: 6,9
Adancimea: 90,9 km
 Data,
ora: 31.05.1990, 02:17:48
Magnitudine Mw: 6,4
Adancimea: 86,9 km
 Data,
ora: 27.10.2004, 22:34:36
Magnitudine Mw: 6
Adancimea: 98,6 km
1940, NOIEMBRIE, 10, ORA 1:39 MW 7.7 BUCURESTI
Blocul Carlton
Blocul Carlton era la momentul inaugurării, în 1936, cel mai înalt bloc de locuințe din București, fiind considerat un vârf al
construcțiilor din beton armat din România. Era alcătuit din mai multe corpuri de clădire:
•turnul principal (central): 52,5 m. înălțime de la fundație, 47 m. de la sol (2S+P+12 etaje, 18x16 m. în plan)
•aripa de pe Strada Regală: 30 m. (8 etaje)
•aripa de pe Bd. Brătianu: 36,5 m. (7 etaje)
•în spate era o sală de cinema, parțial conectată la restul clădirii

Diferitele corpuri de clădire nu erau separate prin rosturi de dilatare, având și retrageri în gabarit. Ele fuseseră proiectate după
norme germane, care nu luau în considerare acțiunea cutremurelor. A fost singurul bloc înalt din București care s-a prăbușit la
cutremurul din 1940. Investigațiile de după cutremur (publicate în 1941 de Prof. Aurel Beleș și în 1941 și 1943 de Ing. Theodor
Achim și reanalizate de Prof. Mihail Hangan în 1963), au indicat ca și cauze principale:
•calitatea slabă și variabilă a cimentului utilizat;
•asimetria arhitecturală generală în plan şi pe verticală;
•lipsa de continuitate pe verticală a mai multor stâlpi (existau numeroși stâlpi care se rezemau pe grinzi, care la rândul lor se
sprijineau pe alte grinzi);
•grinzi cu secţiuni mari rezemate pe stâlpi slabi, sau grinzi transversale înguste, cu armături insuficient ancorate în stâlpi;
•toate aceste considerente, combinate cu o acțiune a forțelor tăietoare ale cutremurului extrem de puternică, au dus inițial la
rotirea și înclinarea semnificativă a blocului (cauzată și de ruperea presupusă a unor stâlpi la parter), și apoi prăbușirea sa
completă (cu ruperea inițială a stâlpilor de la etajul 7).
•140 de persoane și-au pierdut viața în urma prăbușirii Blocului Carlton.
În 1959 a fost construit pe același amplasament blocul actual - Carlton 2.
Consecințele prăbușirii Blocului Carlton
•George Matei Cantacuzino: arhitectul principal al Blocului Carlton, care a lucrat și la alte clădiri reprezentative printre care
Palatul Creditului Industrial, blocul Kretzulescu din piata Amzei sau cel din Dionisie Lupu colt cu Cosmonauților), a fost arestat
și condamnat penal, ispășindu-și pedeapsa timp de câteva luni, după care a fost grațiat în baza unei legi date de Ion
Antonescu, deoarece s-a distins și a fost decorat la Odessa, pe frontul de est. Cu toate acestea, a fost condamnat în proces civil
să le plătească pierderile proprietarilor. Între 1942 și 1948 a ocupat funcția de profesor la Facultatea de Arhitectură, fiind
arestat din nou (pentru alte motive) pentru 5 ani, reluându-și activitatea în cadrul Direcției Monumentelor Istorice și
decedând în 1960;
•proiectanții austrieci ai clădirii au fost considerați vinovați, ei folosind regulamente germane care nu considerau acțiunea
seismică asupra clădirilor, dar în lipsa unor reglementări locale compulsatorii nu au suportat consecințe penale.

Evoluția codurilor de proiectare seismică din România

Cutremurul din 1940, soldat cu prăbușirea Blocului Carlton dar și a unui număr însemnat de clădiri în alte zone din țară, nu a
produs o schimbare legislativă imediată în ce privește obligativitatea proiectării seismice a construcțiilor din
România, apărând inițial documente cu caracter orientativ sau doar la nivel de propunere:
•în 1941 și 1945 au fost publicate Instrucțiuni pentru prevenirea deteriorării construcțiilor din cauza cutremurelor, cu efecte
limitate în practică;
•în 1952 a apărut prima hartă de zonare seismică propriu-zisă, publicată prin STAS 2923-52, care însă nu a fost completată
cu prevederi privind determinarea încărcărilor seismice, deși au existat propuneri în 1956 și 1958. În anumite proiecte a fost
totuși considerată în diferite moduri acțiunea seismică.
Trecerea la un caracter de obligativitate în proiectarea seismică a venit în 1963, prin:
•Normativul condiționat pentru proiectarea construcțiilor civile și industriale din regiuni
seismice P13-63, bazat pe harta de macrozonare a intensității seismice din 1963 (STAS 2923-
63).
•Acesta a fost înlocuit în 1970 de P13-1970.

Ținând cont de nivelul de cunoștințe local de la acea vreme și de faptul că seismul din 1940 nu
fusese înregistrat de nici o stație din România, multe reglementări tehnice au fost preluate
din țări cu cutremure predominante crustale (Rusia, SUA), dovedindu-se însă ulterior
neadaptate la efectele cutremurele de adâncime intermediară din Vrancea (în special la
perioadele predominante lungi induse, cu influența condițiilor locale de sol). De asemenea,
hărțile de intensitate (folosite în calculul coeficientului seismic) se bazau primordial pe
observațiile efectelor cutremurului din 1940 (având valori mai mari către Moldova, probabil
datorită adâncimii mai mari a cutremurului și unui mecanismului diferit de propagare a
undelor seismice, comparativ cu evenimentul din 1977).
1977, MARTIE, 4, ORA 21:22 MW 7.4 BUCURESTI
PLOPENI 1977
BANJA LUKA, 1969
26.07.1963 SKOPJE M6.9
9.09.1954 - ALGERIA EL ASNAM M6.7
 CONSTRUCTII CIVILE III

CURSUL 5

PLANSEE PENTRU CLADIRI I

DAN STOICA
PLANSEE DIN ZIDARIE
 1. ARCUL - orice gol practicat intr-o zidarie, executata din elemente mici, suporta din partea
superioara a golului o presiune, mai mare sau mai mica, in functie de distanta dintre reazemele pline
si de marimea sarcinilor superioare. Aceasta presiune este preluata prin structuri capabile sa
distribuie incarcarea catre reazeme. Atunci cand aceste structuri sunt executate din elemente mici,
ca si zidaria, se recurge la arce care, prin forma lor, transforma efortul de incovoiere in efort de
compresiune, mai usor de suportat de catre zidarie.
Un astfel de arc este structurat din trei tipuri de elemente:
• Elemente de reazem;
• Elemente de bolta;
• Nasterea arcului.
Fantezia constructorilor a condus, de-a lungul vremii, la structurarea diverselor forme de arc:
• In plin cintru;
• Arc acolada;
• Ogival;
• Trilobat;
• Arc lanciolat;
• Arc depasit.
Aceste tipuri de arce sunt
executate, prin traditie, din piatra
sau caramida.
Aparitia betonului armat a condus
la alte forme si deschideri altadata
de neimaginat.
Arc in plin cintru
 2. BOLTA, este o constructie care acopera un anumit spatiu, a carei suprafata interioara este o curba
concava.
Bolta antica (asiro-caldeana, romana si bizantina) era limitata intre doua suprafete, cea vizibila din interiorul
spatiului acoperit – intradosul – si cea vizibila din exterior – extradosul boltii. Datorita grosimii boltii, intradosul
si extradosul difera intre ele. Boltile cu deschideri mici au fost structurate uniform, din elemente mici – caramizi,
boltari din piatra.
Dupa natura suprafetelor, care formeaza partea lor inferioara, boltile pot fi: cilindrice, conice, sferice, de rotatie,
etc… cele mai folosite sunt boltile cilindrice sau sferice si combinatii intre acestea. Doua bolti cilindrice care au
aceiasi inaltime si acelasi plan de nastere se intersecteaza perpendicular dupa o bolta cu muchii iesite sau cu
muchii intrate, dupa segmentul de cilindru pastrat.
Bolta in arc manastiresc rezulta din intersectia a
doua sau mai multe bolti cilindrice, avand
acelasi plan de nastere si aceiasi inaltime sau
inaltimi diferite.
Generatoarele de intrados fiind cuprinse numai
intre liniile de intersectie ale acestora, dau
nastere la muchii intrande.
 3. CUPOLA SFERICA, este, de
fapt, o jumatate de sfera care acopera un
plan circular. Atunci cand cupola sferica
trebuie sa acopere un plan patrat, baza
cupolei va fi un cerc circumscris
patratului, iar cupola se va sectiona cu
plane de front si de profil. Un plan
de nivel, la cota sectiunilor verticale, va
determina o calota sferica sprijinita pe
patru triunghiuri sferice.
Se poate trece, prin aceste procedee,
succesiv de la un plan patrat la un plan
circular si invers.
4. BOLTA MOLDOVENEASCA, este des intalnita
in arhitectura bisericilor din nordul Moldovei. Prin
schimbari succesive de arce si bolti, prin rotiri axiale,
rezulta o maiastra constructie care impresioneaza
prin eleganta sa.
5. BOLTA BIZANTINA, este intalnita tot la bisericile romanesti,
acopera un plan patrat, avand doua cercuri directoare pe directia
diagonalelor generatoare, fiind cercuri de raza variabila, situate in
plan de front sau de profil.

6. LUNETELE, sunt intersectiile dintre suprafetele cilindrice care au

acelasi plan de nastere si inaltimi diferite; linia de intersectie este o
curba cu dubla curbura, care in plan orizontal se proiecteaza dupa un
arc de hiperbola, generatoarele sunt orizontale iar directoarele cercuri.
 Plansee din GRINZI METALICE SI
BOLTISOARE DE CARAMIDA SAU BETON
PLANSEE DIN LEMN
Cele mai utilizate “sectiuni” in trecut
Renovarea acustica a unui planseu vechi din lemn utilizand
dale flotante

- placa din lemn

- placa izolanta Isover
- nisip sau zgura folosite ca si
umplutura
- pardoseala din argila
- placa fonoabsorbanta
- pardoseala din scanduri
- fixare elastica
- placa de gips-carton
Tavan modern pe structura de lemn cu pereti partitionati,
dale flotante si fixare elastica

- placa de lemn
- placa acustica Isover
- placa de lemn

-vata minerala Isover dispusa

intre grinzile de lemn
-fixare elastica
-placa de gips-carton
Planseele prefabricate din grinzi cu
zabrele Posi-Strut pot inlocui cu
succes planseele din beton.
Este suficient sa se aplice o placa de
OSB 3 SAU VIDIFLOOR, o folie
de protectie, fonoizolatie si o sapa
de maxim 4 cm, incat planseul sa
devina la fel de rigid ca o placa de
beton cu grosimea de 15 cm.

Avantaje:
• usor de montat;
• greutate redusa;
• se pot introduce toate instalatiile
in interior;
• costuri reduse;
• nu vibreaza si nu scartie.
PLANȘEE DIN BETON ARMAT - PREFABRICATE
PLANŞEE CU CORPURI DE UMPLUTURĂ PREFABRICATE ŞI NERVURI
Planşee cu corpuri de umplutură prefabricate şi nervuri
• conceput din grinzi T întoarse pe care reazemă corpuri de umplutură, de regulă cu goluri
• pe conturul încăperii se realizează centuri monolite
• în zonele seismice este obligatorie suprabetonarea cu minim 6cm din beton armat.
Una dintre sectiunile caracteristice folosita in perioada 1960-1978
PLANSEU POROTHERM CU GRINZI PRECOMPRIMATE, BLOCURI
CERAMICE DE UMPLUTURA SI SUPRABETONARE ARMATA
Planseul Porotherm este un planseu compozit alcatuit din:
• grinzi prefabricate, din beton precomprimat cu invelis ceramic, dispuse ca nervuri dese la distante interax de
45cm sau 60cm – denumite in continuare grinzile Porotherm;
• blocuri ceramice de planseu, cu goluri orizontale, de doua tipuri – Porotherm 45 si Porotherm 60;
• suprabetonare din beton armat monolit cu grosimi de 4cm; 6cm sau mai mare, in cazurile in care este
necesara din dimensionarea nervurilor dese ale planseului - de ex. 8cm;

Porotherm 45 si Porotherm 60
(1) Grinzile Porotherm sunt grinzi prefabricate din
beton precomprimat, cu armatura
prentinsa, in invelis ceramic (elemente ceramice
speciale tip T250), dispuse ca nervuri
dese, la interax de 45cm sau 60cm, in functie de tipul
blocului ceramic Porotherm.
(2) Grinzile reazema pe o lungime de cel putin 125mm,
pe peretii sau grinzile structurii;
exista si posibilitatea rezemarii indirecte prin
intermediul unor carcase din otel beton
inglobate in betonul de monolitizare din nervuri; in
acest caz capetele grinzilor
precomprimate vor fi incastrate intr-o zona monolita a
carei latime va fi dimensionata
conform prevederilor SR EN 15037-1:2008 – anexa D
– vezi cap. III.6.
(3) Lungimile de fabricatie sunt intre 1.75m si 7,25m
cu variatia lungimii cu un modul de
25cm.
PLANŞEE CU CORPURI DE UMPLUTURĂ PREFABRICATE
ŞI NERVURI PREFABRICATE
PLANŞEE CU FASII CU GOLURI
 FASII CU GOLURI ROTUNDE
Au fost utilizate in perioada comunista si se poate intalni
la cladiri pana in 4-5 niveluri inaltime.
Au fost elemente prefabricate “liniare” avand lungimile
cuprinse intre 150 si 510 cm, iar latimile de 40, 60, 100
sau 200 cm.
De asemenea, grosimile au fost fie de 14, fie de 19 cm, in
functie de lungimi (de 14cm pana in 390 cm lungime
respective de 19cm peste).
Au existat doua moduri de armare si din acest motiv au
existat doua variante, pentru fiecare tip de fasie – fasii
“usoare” si fasii “intarite” – cele intarite cu armare
superioara, destinate preluarii incarcarilor de la pereti de
compartimentare cu grosimi peste 12.5 cm, dispusi direct
pe lungimea fasiei.
In cazurile curente (fara pereti despartitori, sau cu pereti
despartitori dispusi pe directia perpendiculara lungimii
fasiilor, se foloseau fasii “usoare”.
Caracteristic acestor fasii este faptul ca la capete aveau
prevazute bucle din otel pentru monolitizarea in grinzi
sau centuri – deoarece existau tipare pentru fiecare sorto-
tipo-dimensiune.
PLANŞEE CU FASII CU GOLURI “MODERNE”
Planşee de tip fâşie cu goluri (FGP)
• se realizează din beton armat cu lungimi până la 6 m sau din beton precomprimat cu lungimi mai mari
• lăţimi tipizate 40, 60, 100, 120 cm
• grosimi 14, 19, 22, 25 cm
• la capete sunt prevăzute cu bucle care se ancorează în centuri
PLANŞEE DIN PREDALE CU SUPRABETONARE
TIPUL CLASIC
Planseele cu predala au o alcatuire mixta, monolita si prefabricata.
Predalele sunt elemente prefabricate in format mare, cu grosime intre 5 și 6 cm,care după montaj sunt completate pe șantier cu
beton pana la grosimea finală a planșeului operație numită suprabetonare.
Partea inferioara a planșeului – predala – are o dubla utilizare, cofraj pentru suprabetonare si înglobează armatura de rezistenta
de la partea inferioara a planșeului.
Predala se calculează pentru încărcările corespunzătoare fazei de exploatare . Armatura de la partea superioara (reazeme) este
poziționata in suprabetonare Armatura poate fi din otel OB37, PC52 sau plase sudate (STNB), iar acoperirea armaturii în
predală este de 1 cm iar în suprabetonarea (pe reazem) de 1,5 cm.
Legătura intre cele doua straturi de beton turnate in etape diferite se realizează cu conectori, de tip buclă sau de tip ferme, din
otel OB37 sau PC52. Aceștia au rolul de a prelua efortul de lunecare de la suprafața de separație dintre cele doua straturi de
beton.
Pentru suprafete de placi curente, in jur de 25mp si încărcări curente de clădiri civile, conectorii pot fi de tip bucle; pentru
suprafețe mai mari, cu valori ridicate de forța tăietoare care conduc la eforturi unitare tangențiale τ ridicate, conectorii pot fi
de tip ferme. Numarul conectorilor, sub forma de bucle, se fixeaza functie de suprafata planseului, iar planul vertical al
buclelor este paralel cu latura mica a predalei. Conectorii sub forma de ferme se pozeaza pe directia scurta a predalei.
 Calculul in ansamblu al secțiunii plăcii mixte se efectuează neglijănd existența
suprafeței de separare între predală si suprabetonare, ca pentru plansee monolite..
Calculul se efectuează atăt pentru placă în ansamblu căt si pentru predală ca element
prefabricat. Predala ca element prefabricat se calculeaza in fazele de decofrare,
transport, manipulare si montaj. Înainte de pozarea predalelor se realizează suportul de
montaj compus din: lemn ecarisat, grinzi extensibile sprijinite pe popi extensibili.

Manipularea predalelor se realizează cu ajutorul unui sistem de ridicare prevăzut cu mai

multe cârlige, care se agata de țevi, care trec prin cele doua șiruri de conectori marginali
în scopul evitarii fisurarii si cedarii.
Predalele cu grosime standard cântăresc circa 125kg/mp si se montează cu macaraua la
poziție. La ridicarea predalelor mari trebuie lucrat cu greutate de echilibrare (cabluri sau
cadre metalice) pentru a asigura distribuirea uniforma a sarcini provenite din greutatea
proprie. Planșeul mixt realizat din predală si suprabetonare reprezintă o soluție eficientă
deoarece:
• se elimina cofrajul (predala preia si rolul de cofraj)
• timp de lucru scurt datorită prefabricări
• se livrează si se poziționează simplu si rapid
• reducerea pierderilor de armatură si a problemelor de aprovizionare si montare
a acestora
• se obține un întrados bun pentru șpăcluire
• se elimina tencuielile de la tavane
TIPUL “MODERN”
 CONSTRUCTII CIVILE III

CURSUL 6

PLANSEE PENTRU CLADIRI II

DAN STOICA
PLANŞEE PREDALE – SISTEM BUBBLEDECK©
PLANŞEE DIN PREFABRICATE CU DESCHIDERI MARI (T, Π, CHESON)
- Deschideri mari: 24m (monobloc) / 40m (tronsonat )
- Arm turi pretensionate (toroane) sau arm turi obișnuite (S355)
- Betoane de clas superioar (C40/50, C50/60)
- Contras geat
PLANŞEE DIN PANOURI MARI PREFABRICATE
Panourile mari prefabricate au dimensiunile unei trame obişnuite (pentru cladiri de locuit), fiind destinate pentru a înlocui
planşeele monolite de tipul placilor plane. Dimensiunile nominale coincid cu cele modulare, iar dimensiunile de fabricaţie
rezulta în funcţie de elementele pe care reazema (pereţi de zidarie, din beton armat, panouri mari sau rigle de cadre).
Înbinarile care se realizeaz pe şantier între panourile de pereţi şi planşee asigur realizarea continuităţii aproape de monolit
a întregii structuri, în cadrul carora planşeele se comporta ca diafragme orizontale rigide.
Panourile mari care alcatuiesc planşeele cladirilor de locuit se realizeaza, de obicei din placi pline de 10 ...14 cm grosime şi
mai rar sub form de placi chesonate, casetate sau cu goluri care ridica o serie de probleme la prefabricare, la realizarea
înbinarilor pe şantier şi la finisarea tavanelor. În general panourile mari se utlizeaza la trame obişnuite cu suprafaţa pân la 25
m2.
In cazul în care încaperea este mai mare sau nu se dispune de utilaje de ridicat corespunzatoare, se utilizeaza doua panouri
pentru aceeaşi trama, care se numesc semipanouri. Pe contur panourile sunt prevazute cu praguri, precum şi cu armaturi sub
forma de mustăţi sau bucle necesare pentru realizarea înbinarilor şi rigidităţii palnşeului, pentru a asigura efectul de şaiba rigida
şi conlucrarea elementelor portante verticale sub acţiunea încarcarilor orizontale.
Calculul se face ca pentru un ochi/panou de placa simplu rezemat pe contur.
In functie de gabarit pot fi impartite in semipanouri, cu doua modalitati de imbinare: de discontinuitate (caz in care acea latura
este considerata libera) si de continuitate perfecta, si se calculeaza intreg panoul.
Planşeele din panouri mari se utilizeaz la cladiri de locuit, la cladiri administrative (birouri) etc., în general la cladiri civile cu
structura integral realizata din panouri mari cu o dezvoltare pe înalţime de pâna la 8...10 etaje.
Planşeele din panouri mari se pot utiliza şi la cladiri cu structura de rezistenţa din pereţi din zidarie sau cadre din beton
armat, cu condiţia adaptarii formei geometrice de contur a panourilor la condiţiile de rezemare şi montaj respective.

Eficienţa tehnico-economic a panourilor pari de planşeu se obţine numai pentru un raport între laturi mai mic de 2, panoul
în acest caz lucreaza şi se armeaza pe ambele direcţii.
Avantajele panourilor mari prefabricate de planşeu sunt urmatoarele:
- se elimina cofrajele şi susţinerile;
- lucrarile pe şantier sunt minime datorita gradului de prefinisare a tavanelor şi prin montarea instalaţiilor în panouri la
prefabricare;
- productivitatea lucrarilor pe şantier este buna şi darea în exploatare a cladirii se face rapid;
- planşeele din panouri mari asigura o buna comportare la preluarea şi transmiterea încarcarilor verticale de pe planşeu,
fiind placi armate pe doua direcţii şi, în general, încastrate pe contur, respectiv elemente continue pe reazemele intermediare;
Dezavantaje :
- utilizarea panourilor mari de planşeu reclama tipizarea partiurilor cladiriilor, care este posibila mai uşor la cele de
locuit, dar mai dificila la cele de alte categorii de cladiri;
- necesita utilaje şi dispozitive mai pretenţioase pentru transport şi montaj ;
- comportarea mecanica a planşeelor ca şaibe orizontale rigide este condiţionata de calitatea şi precizia execuţiei
lucrarilor de pozare şi a înbinarilor pe contur a panourilor de planşeu, respectiv de gradul de monolitism, rezistenţa şi
rigiditate a conlucrarii cu panourile verticale de rezistenţa ale cladirii .
PLANSEE MONOLITE DIN BETON ARMAT
Planșeele sunt alcatuite din placi de beton armat + elementele suport pe care reazem (grinzi, centuri, capiteluri).

Planșeele servesc la:

• preluarea încarcarilor verticale și transmiterea lor catre reazeme, caz în care eforturile se dezvolta normal pe
planul planșeelor;
• preluarea încarcarilor orizontale și distribuirea lor la elementele portante verticale, asigurând comportarea
solidara a acestora sub acțiunea forțelor orizontale, jucând rol de șaiba rigida, de diafragma. În acest caz
eforturile se dezvolta în planul planșeelor.
O sintagma care defineste modul lor de comportare este: “Planșeele sunt infinit rigide în planul lor și infinit
flexibile perpendicular pe planul lor” (în realitate nu sunt nici infinit rigide dar mai ales nici infinit flexibile).
Tipuri de plansee din beton armat:
• Planșee simple
• Planșee cu grinzi principale
• Planșee cu grinzi principale și grinzi secundare
• planșee speciale
Plansee simple
Plaseele simple sunt alcatuite din placi de beton armat rezemate direct pe elementele
portante verticale.
Planșeele simple acopera o suprafața A≤35-40mp
Pentru ca pereții sa fie considerați elemente portante grosimea lor minima va fi:
- min. 15 cm grosime pentru pereții din beton armat
- min. 25 cm grosime pentru zidarie
Dupa schema statica planseele pot fi:
• simplu rezemate (se vor evita în zone seismice)
• cu continuitate peste elementele verticale

Pot fi realizate din:

• beton armat monolit
• Planșee prefabricate cu monolitizarea peste reazem
• Predale prefabricate cu suprabetonare (avantaj: se elimin cofrajul)
Plansee din beton armat monolit
Plansee prefabricate cu monolitizare pe reazeme
Predale prefabricate cu suprabetonare
Efectul continuitatii
PLANȘEE CU PLACI ȘI GRINZI
Se sprijina pe grinzi care la randul lor se sprijina pe stâlpi.
Se pun aceleași probleme ca la planșeele simple (eforturile sunt însa transmise întâi la grinzi și pe urma la stâlpi; se va
avea grija la calculul grinzilor)
Daca tot plașeul este prefabricat atunci se reduce grosimea planșeului.
Acesta este cazul general al planşeelor alcatuite din placi, grinzi principale şi grinzi secundare.
În unele situaţii, funcţie de modul de dispunere a elementelor structurale verticale, se alege ca placile sa rezeme numai pe
grinzi principale pe ambele direcţii. Acestea sunt grinzile cu rezemare de gradul I, direct pe elementele structurale verticale:
stâlpi, pereţi. În general ochiurile de placa au descarcare bidirecţionala având raportul laturilor lmax/lmin<2.

Pot avea şi descarcare unidirecţionala în general cu raportul lmax/lmin cuprins între 2 şi 3.

Grinzile pot avea înalţimi ale secțiunii transversale h cuprinse între 1/10 și 1/14 din deschiderea libera (D0 sau t0, dup caz)
şi lăţimi b=(1/2...1/4)h. Se admit și grinzi cu înațimea mai redusa decât 1/14 din deschiderea libera însa, în astfel de
situații, trebuie acordata atenție verificarilor privind deschiderea fisurilor și deformațiile, conditia de rezistența nefiind, de
regula, dimensionanta.
Daca grinzile sunt solicitate predominant gravitațional se aleg secțiuni transversale zvelte cu raportul h/b=3 sau chiar mai
mare. Prin creșterea înalțimii grinzilor se sporește eficient capacitatea de rezistența și rigiditatea la încovoiere în timp ce
reducerea lațimii conduce la scaderea greutații proprii.
Atunci când încarcarile utile sunt mari (3-30kN/m2) se pot utiliza planşeele cu grinzi principale şi grinzi secundare.
Grinzile secundare sunt grinzi cu rezemare de gradul II, care reazema pe grinzile principale. Grinzi secundare se dispun în
lungul deschiderii mai mici la distanțe care sa conduca la o descarcare unidirecţionala a placilor. Utilizarea numai a grinzilor
principale ar necesita creşterea grosimii placii catre valori nejustificate economic conducând la creşterea consumului de
beton şi a greutăţii planşeului.
 ALTE RECOMANDARI:

Întrucât nivelul de solicitare este moderat, grinzile secundare pot avea înălţimi reduse:

Grosimea plăcii se poate stabili cu relaţia:

Pentru dimensionarea avantajoasă din punct de vedere economic înălțimea hf a plăcii se

poate determina şi pe baza unui coeficient optim de armare (ρ≈0,008):

unde

este înălţimea relativă a zonei comprimate.

Calculul și detalierea plăcilor şi grinzilor se face conform celor prezentate in secțiunile
relevante ale portalului.
Planşeele alcătuite din plăci şi grinzi principale au deschiderile limitate pentru a putea păstra în limite
rezonabile raportul dintre greutatea plăcii şi încărcări. Astfel pentru plăci cu descărcare bidirecţională
suprafaţa este limitată la 40-50mp. Pentru suprafeţe mai mari greutatea plăcii devine încărcarea care
dimensionează şi soluţie devine nejustificată economic.
Realizarea planşeelor cu nervuri dese permite eliminarea unei părţi din betonul de la partea întinsă,
reducerea consumului de beton şi a greutăţii proprii a planşeului.
Planșeele cu nervuri dese sunt alcătuite dintr-o placă și grinzi de înălțime redusă (nervuri) cu distanțe
interax de 30-70cm. Nervurile pot fi dispuse pe una sau pe două direcții. Planșeele cu nervuri dese
sunt similare planșeelor casetate numai că distanța între grinzi este mult mai mică iar înălțimea
grinzilor este mai redusă. Apar unele particularități de alcătuire și armare care vor fi prezentate în
continuare.
Planşeele cu nervuri dese se realizează fie cu cofraje pierdute (corpuri ceramice, corpuri din material
plastic) sau cu cofaje recuperabile (realizate în general din polimeri armaţi cu fibră de sticlă sau oţel).
În cazul planşeelor cu nervuri orientate unidirecţional deschiderea se limitează în general la 6-7m.
Dacă, nervurile sunt dispuse pe două direcţii se pot realiza planşee cu deschideri mai mari 9-15m.
Pentru predimensionare se poate considera o înălţime a nervurilor,
dacă nervurile sunt orientate pe o singură direcţie şi

dacă nervurile sunt orientate bidirecţional.

Placa se realizează de obieci cu grosimi reduse de 4-5cm și se armază cu o plasă dispusă în
planul median.
Planşeele cu nervuri dese reprezintă o soluţie ideală pentru preluarea momentelor pozitive întrucât armătura longitudinală de
la partea de jos se poate concentra în nervuri. În acelaşi timp eforturile de compresiune pot fi preluate în bune condiţii de
placa de beton. În cazul momentelor negative întinderea se dezvoltă în placă iar compresiunea în nervură. Pentru a
îmbunătăţii capacitatea acesteia de a prelua eforturile de compresiune se poate dispune armătură comprimată sau se poate
lăţi nervura în dreptul reazemelor. Întrucât în cazul planşeelor cu nervuri dese care reazemă direct pe stâlpi momentele
negative au valori maxime în vecinătatea stâlpilor se poate îmbunătăţii comportarea prin umplerea cu beton a spaţiilor din
grosimea planşeului în vecinătatea stâlpilor. Această soluţie îmbunăţeşte radical şi capacitatea de rezistenţă la forţă tăietoare
în zona de rezemare concentrată pe stâlp, unde forţele tăietoare au valori maxime.
Calculul eforturilor pentru dimensionarea nervurilor se poate face considerând metodele
studiate la plăci. Eforturile distribuite care se determină prin aceste metode se împart
ulterior nervurilor pe baza distanţei dintre acestea. Se poate alege şi lucrul cu programe de
calcul automat caz în care trebuie să se ia în seamă diferitele scheme de încărcare care pot
produce valorile maxime ale eforturilor.
Pentru calculul armăturilor longitudinale se poate utiliza simplificat relaţia:

Pentru armare se utilizează bare de diametru mic (10, 12mm). Dacă este necesar să se
dispună două bare în fiecare nervură acestea se aşează pe aceeaşi verticală.

Pentru calculul la forţă tăietoare este recomandabil să se limiteze valoarea efortului

tangenţial normalizat al 2:

Preluarea forţei tăietoare se face numai cu etrieri sau agrafe, dispunerea armăturii înclinate
nefiind posibilă datorită din considerente constructive. Aceştia se realizează din bare de
diametru mic (6mm).
Planșeele cu nervuri dese sunt specifice preluării sarcinilor gravitaționale. Nervurile
amplasate direct între șirurile de stâlpi au rigiditate prea mică pentru a constitui grinzi de
cadru. În cazul structurilor solicitate la sarcini seismice este necesar ca în lungul șirurilor de
stâlpi să se dispună grinzi propriu-zise, cu rigiditate adecvată. Ochiurile de planșeu astfel
delimitate să pot rezolva prin dispunerea de nervuri cu rezemare pe grinzile cadrului.
Planseele casetate sunt alcătuite dintr-o placa rezemată pe o rețea de grinzi cu rezemare de
ordinul II, dispuse pe două direcţii la distanţe egale cuprinse între 1,5 şi 3m . Reţeaua de
grinzi poate rezema la rândul ei pe pereţi perimetrali sau pe grinzi principale care transmit
încărcările către stâlpi.
La clădiri civile planşeele casetate se utilizează în special la sălile cu deschidere mare
(>9..12m). În acest caz pasul reţelei de grinzi se stabileşte pe considerente estetice,
arhitecturale, și de consum.
Grinzile din reţea au înălţime egală pe două direcţii. Se poate considera în faza de
predimensionare o înălţime a grinzilor:

unde lmin este deschiderea cea mai mică. Grinzile de pe cele două direcții participă în mod
comparabil la preluarea şi transmiterea încărcărilor către reazeme.
La clădirile industriale planşeele casetate se utilizează în încăperi cu încărcări utile mari, utilaje grele sau utilaje
care produc vibraţii.
Calculul eforturilor în grinzi se poate face cu programe de calcul automat. În calcul trebuie să se ţină seama de
faptul că rigiditatea la torsiune a elementelor de beton armat este redusă şi scade considerabil după fisurare.
Trebuie observat că diagramele de momente în grinzi nu corespund celor unor elemente simplu rezemate
indiferent care este modul de rezemare pe contur. Grinzile de pe cele două direcţii conlucrează între ele şi
reazemă una pe cealaltă ceea ce poate duce la apariţia momentelor negative chiar şi la distanţă de reazemul
perimetral.
Diagramele de efoturi intr-o grinda orientata diagonal (vezi figura, grinda 4-8) sunt influentate de rigiditatea
diferita a grinzilor din direcţie perpendiculară. Această diferenţă de rigiditate este datorată lungimii diferite în
condiţiile în care dimensiunile secţiunilor transversale sunt aceleaşi. Se observă cum grinda 3-5 are rigiditate
mult mai mare decât grinzile 2-6 şi 1-7. În fapt, grinzile orientate perpendicular pe grinda în discuţie constituie
reazeme elastice cu rigidităţi diferite.
Pe baza momentelor şi forţelor tăietoare rezultate din calcul se poate face
armarea reţelei respectând regulile de dimensionare şi detaliere specifice
grinzilor. Analizând diagramele de eforturi rezultă că în dreptul grinzilor
transversale de lungime mică, armătura longitudinală trebuie să fie ridicată
la partea de sus pentru preluarea forţei tăietoare şi a momentului
încovoietor negativ. Se observă că diagrama de forţă tăietoare prezintă
valori constante pe distanţa dintre două grinzi şi, prin urmare, cantitatea
de armătură longitudinală ridicată la partea de sus trebuie distribuită
uniform pe această distanţă.
Caracteristica principală a acestor planșee este aceea că plăcile reazemă direct pe stâlpi fără intermediul unor
grinzi. Rezemarea locală a plăcilor poate conduce la un mod particular de cedare, prin străpungere, specific
acestor planșee. Planșeele fără grinzi poartă și numele de planşee dală. Planșeele dală se folosesc de regulă
pentru deschideri de până la 9,00m.
Plaşeele dală au avantaje certe din punct de vedere funcţional şi arhitectural. Lipsa grinzilor şi realizarea unui
tavan neted la partea inferioară permite compartimentarea liberă a spaţiului fără ca existenţa grinzilor să
restricţioneze amplasarea pereţilor interiori, reducerea înălţimii de nivel şi, implicit, reducerea înălţimii clădiri
dar şi rezolvări favorabile ale instalaţiilor. De asemenea, problemele tehnologice, de execuţie, sunt simplificate în
cazul planşeelor dală.

Modul de cedare specific, prin străpungere, este însă un mod de cedare nefavorabil, fragil, fără avertizare. De
asemenea, în cazul unor încărcări laterale importante, cum sunt cele seismice, lipsa grinzilor nu permite
constituirea de cadre cu rigiditate şi rezistenţă adecvată pentru preluarea acestor încărcări. Planşele dală pot fi
folosite în structuri seismice numai împreună cu alte subsisteme structurale capabile să preia sarcinile seismice
şi să le transmită la teren. Astfel de subsisteme structurale sunt în general cadrele perimetrale puternice sau
pereţii structurali.
Pentru reducerea riscului de cedare prin străpungere se poate recurge la îngroşarea plăcii local, în zona de
rezemare. Se formează astfel capiteluri la capătul superior al stâlpilor iar planşeele astfel alcătuite poartă
numele de planşee ciupercă. Prin această soluţie se pierd însă o parte din avantajele arhitecturale.
Pentru reducerea riscului de cedare prin străpungere se poate recurge la îngroşarea plăcii local, în zona
de rezemare. Se formează astfel capiteluri la capătul superior al stâlpilor iar planşeele astfel alcătuite
poartă numele de planşee ciupercă. Prin această soluţie se pierd însă o parte din avantajele
arhitecturale.

În cazul în care se dispun capiteluri acestea trebuie alcătuite avându-se în vedere aspectele privind
execuția, aspectul estetic, consumul de materiale și eficiența acestuia din punct de vedere structural.
Din cauza problemelor de execuție legate de realizarea cofrajului și a lucrărilor de armare tendința
curentă este aceea de a se utiliza numai capiteluri drepte.

Alte metode pentru îmbunătăţirea capacităţii de străpungere sunt îngroşarea generală a plăcii sau
dispunerea de armătură transversală. Îngroşarea plăcii conduce însă la creşterea greutății proprii astfel
că efectul pozitiv asupra capacităţii de străpungere este anulat de creşterea semnificativă a încărcării.
Reguli constructive
Din punct de vedere constructiv, la stabilirea caracteristicilor generale ale planşeelor dală
este recomandabilă aplicarea regulilor următoare.
În ceea ce priveşte rezemarea plăcii, se recomanda ca reţeaua de stâlpi să fie uniformă, cu
stâlpii amplasaţi la intersecţiile unei reţele ortogonale de axe. Este recomandabil ca
deschiderile pe cele două direcţii principale să fie egale, l1=l2 iar stâlpii să aibă secţiunea
pătrată. Se admit și diferențe între deschiderile pe cele două direcții cu condiția
ca l1/l2=0,7..1,5 astfel ca placa să lucreze pe două direcţii. Se recomandă ca deschiderile în
lungul aceluiaşi şir de stâlpi să fie uniforme, cu variaţii de cel mult 20%.
Rezemarea plăcii pe conturul perimetral al planşeului se poate face pe stâlpi, pe grinzi
perimetrale marginale sau pe pereţi din zidărie prin intermediul unei centuri. Se face
observaţia că prezenţa unor elementele marginale de rezemare de tipul grinzilor sau
pereţilor structurali nu afecteaza semnificativ avantajele utilizării planşeelor dală
îmbunătăţinând însă radical răspunsul structural de ansamblu mai ales în ceea ce priveşte
sarcinile seismice orizontale.
Pentru asigurarea condițiilor de rigiditate se recomandă însă ca grosimea plăcii să respecte
condițiile:

unde l0 este deschiderea liberă a plăcii între stâlpi.

Dacă planșeul are grinzi perimetrale se admite o reducere a grosimii plăcii:

De asemenea, este recomandabil ca perioada fundamentală de vibrație a planșeului să nu

depășească 0,25s pentru a asigura confortul utilizatorilor.
Grosimea planșeelor dală se determină de obicei din verificarea la străpungere, rezistența la
străpungere fiind exigența de performanță cea mai severă.
Dacă planșeul are capiteluri drepte dispuse în dreptul stâlpilor grosimea plăcii determinată
cu relațiile de mai sus poate fi redusă suplimentar cu circa 10% întrucât prin prezența
capitelului se sporește local rigiditatea plăcii, cu condiția ca dimensiunile capitelului să
respecte condițiile date în figura următoare. Prin dispunerea capitelului se crește capacitatea
de rezistență la străpungere în dreptul stâlpilor și se sporește brațul de pârghie al eforturilor
interioare pentru momente negative.
Distribuția momentelor încovoietoare
Pentru determinarea eforturilor în planșeele dală și planșeele ciupercă de tip curent acestea se pot modela separat de restul
structurii sau împreună cu aceasta. Dacă în zonele de rezemare ale planșeului pe stâpi apar în placă momente neechilibrate,
care se echilibrează prin intermediul momentului din stâlp, atunci calculul planșeului nu poate fi făcut separat de restul
structurii. În această situație se poate utiliza metoda simplificată a cadrelor echivalente sau o modelare riguroasă cu elemente
finite. În metoda cadrelor echivalente se admite că placa joacă simultan şi rol de placă şi rol de grindă. Placa este solicitată la
încovoiere pe două direcţii şi la forţă tăietoare.
Pentru calcul acestor eforturi, fiecărui şir de stâlpi, pe fiecare direcţie, i se atribuie o zonă de placă aferentă cu lăţimea egală cu
deshiderea plăcii în direcţie transversală. În felul acesta structura se poate schematiza prin cadre dispuse pe două direcţii
alcătuite din stâlpi, grinzi constituite de fâşiile de placă şi, eventual, capiteluri. Grinzile au înălţimea egală cu grosimea plăcii, hf,
şi lăţimea egală cu deschidere plăcii în direcţie transversală cadrului, l.
În cazul în care clădirea este multietajată se aplică acelaşi mod de schematizare la toate etajele. Cadrele astfel formate se pot
calcula la sarcini gravitaţionale şi orizontale prin metodele cunoscute de la Statica construcţiilor. Este recomandabil calculul pe
şiruri de cadre plane sau calculul pe structură în ansamblu, modelată tridimensional, cu ajutorul unor programe de calcul
automat. Se pot determina astfel diagramele de momente încovoietoare în „grinzi” și stâlpi pentru fiecare cadru în parte.
Spre deosebire de grinzile obișnuite, care au proporții de bară, grinzile care modeleaza placa au o comportare sub încărcări
neomogenă pe lățime și, ca urmare, momentele încovoietoare sunt distribuite neuniform pe lățimea grinzii. Neuniformitatea
este mai pronunțată în dreptul reazemelor (stâlpilor) decât în câmp, unde distribuția de momente tinde să fie uniformă (vezi
figura). În cazuri practice de proiectare, pentru dimensionarea armăturii longitudinale din placă, momentele rezultate în
reazeme și câmpuri din calculul cadrului, Mrși Mc, se consideră distribuite pe fășiile marginale și centrale de placă conform
schemelor din figura urmatoare. Aceste scheme sunt valabile pentru un panou interior de placă. Pentru un panou exterior de
placă, momentele atribuite fâșiilor centrale perpendiculare pe perimetrul planșeului, cresc până la 100% din momentele
calculate Mr, dacă planșeul nu are grinzi perimetrale.
Dispunerea armăturilor longitudinale
Pe baza momentelor astfel distribuite se determină armăturile longitudinale din reazeme și
câmpuri și se trece la detalierea armării plăcii.
Dimensionarea armăturii longitudinale în placă se face cu relația:

unde z este brațul de pârghie al eforturilor interioare. Acesta se poate aproxima cu 0,9d cu
condiția ca după dispunerea armăturilor să se verifice această ipoteză.
Înălțimea utilă a secțiunii, d,este diferită pentru cele două direcții principale ale planșeului.
Pentru deschiderea mai mare iar pentru deschiderea mai mica.
La armarea planșeelor dală se utilizează, de regulă, bare de diametru 12, 14, 16 sau 18mm.
Acestea două din urmă sunt utilizate în special în cazul planșeelor cu deschideri mai mari de
7,00m.
La capătul fâșiilor centrale perpendiculare pe perimetrul plăcii armătura de la partea
superioară rezultată din calcul trebuie concetrată în jurul stâlpului (vezi figura urmatoare,a).
De asemenea, pentru a preveni cedarea progresivă a planșeelor după cedarea unuia la
străpungere este necesar ca cel puțin două bare de armătură de la partea de jos să fie duse
continuu prin interiorul carcasei de armătură a fiecărui stâlp (vezi figura urmatoare,b). Tot
în acest scop este recomandabil ca îmbinarea barelor de la partea de jos a fâșiei centrale
trebuie să fie făcută astfel încât să se poată transfera efortul capabil de la o bară la cealaltă
considerând condiții defavorabile de aderență.
Strapungerea
Pentru cedarea prin străpungere, ca și pentru celelalte tipuri de cedări cauzate de forța
tăietoare, nu sunt dezvoltat metode exclusiv analitice de calcul. Normele de proiectare
prevăd metode empirice de calcul stabilite pe baza rezultatelor experimentale. Aceste
metode prevăd, în general, calculul unui efort tangențial de proiectare care se dezvoltă de-
a lungul unui perimetru de străpungere și compararea acestuia cu efortul tangențial
capabil din acel perimetru.

Efortul tangențial de proiectare

Efortul tangențial mediu, efortul tangențial capabil și perimetrul critic de străpungere sunt,
în fapt, mărimi definite convențional, astfel încât rezultatele verificărilor să se înscrie în
valorile obținute experimental.
SR EN 1992-1:2004 prevede ca perimetrul critic de străpungere să se măsoare la o distanță
egală cu 2d față de perimetrul de rezemare, conform schițelor:

De-a lungul acestui perimetru, efortul tangențial mediu pentru cazul străpungerii centrice
se poate calcula cu relația:

unde
VEd valoarea de proiectare a forței tăietoare de străpungere
ui lungimea perimetrului critic
d înălțimea utilă medie a secțiunii plăcii în dreptul perimetrului critic

dx, dy înălțimile utile pentru armăturile de pe cele două direcții

Dacă în nodul placă stâlp este necesară și echilibrarea unor momente încovoietoare,
suplimentar solicitării din forță tăietoare, determinarea efortului tangențial mediu se poate
face cu relația:

unde
νVEd efortul tangențial mediu din acțiunea forței de străpungere

νMEd efortul tangențial mediu din acțiunea momentului încovoietor

unde
MEd momentul care trebuie transferat de la placă la stâlp. Dacă placa este acționată pe o
direcție de momente la stânga și la dreapta stâlpului, MEd reprezintă numai fracțiunea care
trebuie transferată stâlpului (vezi figura următoare, a).
k coeficient care arată fracțiunea din momentul MEd care este transmis prin eforturi
tangențiale și depinde de raportul laturilor secțiunii transversale a stâlpului. Astfel kMEdeste
transmis prin eforturi tangențiale în lungul perimetrului critic și (1-k)MEd este transmis prin
încovoiere adică prin cuplul asigurat de forțele de întindere din armăturile longitudinale din
placă și eforturile de compresiune din beton (vezi figura următoare, b). k este determinat
experimental și ia valori între 0,5 și 0,8 pentru rapoarte c1/c2 situate între 0,5 și 3

dl unitatea de lungime a perimetrului critic

e distanța de la dl la axa față de care momentul MEd rotește
dl unitatea de lungime a perimetrului critic
e distanța de la dl la axa față de care momentul MEd rotește
De exemplu, pentru un perimetru critic de formă dreptunghiulară (l1xl2):

Pentru o placă de înălțime utilă d rezemată pe un stâlp de formă dreptunghiulară având

laturile c1 și c2 (c2fiind latura paralelă cu vectorul moment – vezi figura):

considerând că centrul de greutate al sfertului de cerc de rază 2d și lungime πd se află la

distanța (8d/3π+c1/2) de axul stâlpului.

Rezultă astfel:

Dacă se notează:

atunci relația de calcul a efortului tangențial se poate scrie:

Pentru cazul în care planşeele dală nu fac parte din sistemul de preluare a sarcinilor
orizontale se admite ca în calcule să se opereze cu valorile β prezentate în figură:
Capacitatea de rezistență la străpungere
Pentru planşee dală fără efort de precomprimare, efortul tangențial capabil de străpungere
pentru elementele nearmate transversal:

unde:

ρl media geometrica a procentelor de armare longitudinală ale plăcii pe cele două

direcţii principale x şi y

Dacă betonul nearmat transversal are capacitate de rezistenţă superioară forţei de

proiectare,

nu este necesară dispunerea de armătură transversală.

În caz contrar, este necesară dispunerea de armătură transversal care se dimensionează cu
relaţia:

unde:
vRd,cs efortul tangenţial capabil asigurat de beton şi armătura transversală
Asw cantitatea totală de armătură dispusă în lungul unui perimetru parelel cu perimetrul
de control de bază
fywd,ef rezistenţa de proiectare a armăturii transversale

α unghiul de înclinare al armăturii transversale (unghiul măsurat faţă de planul plăcii)

sr distanţa dintre perimetrele de armătură transversală
Relaţia este determinată considerând un unghi de înclinare a fisurii
corespunător tanθ=1,5 şi 75% din capacitatea de rezistenţă a betonului nearmat
transversal, vRd,c. Modul de determinare a capacităţii armăturii transversale în preluarea
forţei tăietoare este prezentat schematic în figură:

Rezultă o relaţie de dimensionare a armăturii transversale pentru un perimetru paralel cu

perimetrul de control de bază:

Pentru armatură transversală verticală, cu unghiul α=90°,rezultă:

Armătura se dispune cel puţin până la o distanţă 1,5d faţă de perimetrul dincolo de care ea
nu mai rezultă necesară din calcul. Lungime acestui perimetru se stabileşte cu relaţia:

unde
uout,ef este perimetrul de control căruia îi corespunde o capacitate de rezistenţă a betonului
nearmat transversal, vRd,c, superioară cerinţei vEd
Dacă perimetrele de armătură transversală se află la distanţa 0,75d unul faţă de celălalt
atunci pentru o fisură potenţială cu înclinare tan θ=1,5 rezultă că două perimetre de
armătură sunt active pentru preluarea forţei tăietoare în lungul fisurii. Prin urmare aria
totală de armătură care trebuie dispusă pe această distanţă este:

In figura următoare sunt prezentate două soluții de armare transversală pentru planșee dală:
Exigente referitoare la planseele cladirilor
Indiferent de modul de rezolvare tehnica, planseele trebuie sa indeplineasca o gama larga
de exigente.
Exigente tehnice - acestea sunt:
- rezistenta si stabilitatea la starea limita de exploatare;
- siguranta la foc;
- durabilitatea.
Exigentele tehnice referitoare la stabilitatea si rezistenta structurala la stari ultime impun
realizarea unui planseu cu un nivel de asigurare corespunzator prabusirii cladirii,
distrugerii lui sau legaturilor cu structura. Astfel, se vor lua toate exigentele asociate
structurii cu privire la realizarea nivelului de asigurare necesar.
In timpul exploatarii normale, planseele trebuie sa asigure:
- evitarea deformatiilor verticale excesive (tabelul 1);
- evitarea unor vibratii excesive sub actiunea incarcarilor de exploatare;
- rezistenta la socuri produse de corpuri solide.
In privinta sigurantei la foc, conceptia planseelor trebuie sa urmareasca: - asigurarea integritatii si a
stabilitatii, asigurarea evacuarii;
- asigurarea unui nivel corespunzator de reactie la foc a materialelor
folosite;
- asigurarea unor rezistente la foc minime pentru a impiedica propagarea (tabelul 2).
In privinta durabilitatii planseelor, aceasta se asigura prin alegerea judicioasa a materialului, prin
eficienta elementelor de protejare si fixare.
Exigente functionale - acestea sunt:
- confort higrotermic;
- confort acustic;
- etanseitate.
Exigente economice - acestea se refera la alegerea unei solutii judicioase, realizata cu costuri minime.
Exigente de ordin secundar - acestea sunt:
- securitate a utilizarii;
- confort vizuaI, tactil, antropodinamic.