ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII UNITĂŢILOR DE

CONSTRUCŢII MONTAJ

CAPITOLUL 1.
Producția de construcții-montaj și caracteristicile ei

1.1. Obiectul de construcții-montaj

Construcțiile reprezintă acel domeniu al sferei producției materiale în cadrul

căruia rezultatele muncii sociale se concretizează în bunuri imobile, în fixarea la sol a
unor fonduri fixe în industrie, agricultură etc., în menținerea la un nivel cât mai
apropiat de cel inițial, a caracteristicilor tehnico-funcționale ale acestora, precum și
prestări de servicii.
Rezultatele finale ale activității din construcţii poartă denumirea generală de
obiecte de construcţii (staţiile de pompare, amenajări interioare, baraje, diguri etc.).
Obiectul de construcţii reprezintă rezultatul muncii sociale, concretizat într-un
bun imobil delimitat din punct de vedere spaţial, independent din punct de vedere al
utilizării sale şi având o alcătuire constructivă definitivă, corespunzătoare unei
anumite destinaţii funcţionale (poduri, drumuri, silozuri, staţii de pompare, canale de
aducţiune etc.).
Obiectul de construcţii se detaliază pe părţi de obiecte (ansambluri,
subansambluri, elemente), corespunzător stadiilor fizice, ţinându-se seama ca fiecare
parte de obiect să corespundă unor stadii fizice de executare, în succesiunea
tehnologică de realizare.
Ansamblul reprezintă o parte a obiectului care are funcţiuni omogene sau
conţinut similar la lucrărilor de construcţii montaj (terasamente, căptuşeli la canalele
de aducţiune, suprastructura sau infrastructura clădirii staţiei de pompare etc.).
Subansamblul este acea parte a ansamblului care se poate executa simultan
şi cu continuitate (structura de rezistenţă la clădirea staţiei de pompare etc.).
Elementul de construcţie este definit ca cea mai mică parte a obiectului de
construcţie, delimitată spaţial şi care are o funcţie precisă (stâlpii din structura de
rezistenţă a staţiei, secţiunea canalului etc.).
Articolul de deviz (de lucrări) reprezintă un proces de muncă care foloseşte
tehnologii, materiale şi utilaje similare, forţă de muncă cu o calificare asemănătoare
(săpătură manuală în spaţii înguste, săpătură mecanică cu excavatorul, betonul din
stâlpi, armătura etc.).
Obiectul de construcţii nu trebuie confundat cu obiectivul de investiţii care
cuprinde în principal, un ansamblu de obiecte de construcţii (amenajarea pentru
irigaţii a unei suprafeţe de ha, în perimetrul A, judeţul B etc.).
Pentru executarea unui obiect de construcţii este necesară realizarea uneia
sau a mai multor categorii de lucrări (construcţii, instalaţii interioare, electrice,
sanitare, terasamente etc.).
Nu se consideră obiect de construcţii o instalaţie tehnologică care ocupă mai
multe clădiri, fiecare dintre acestea - cu echipamentul respectiv din dotare -
constituind un obiect de construcţii obişnuit.
 În general, un obiect de construcţii nu se poate găsi în interiorul altuia,
excepţie constituind instalaţiile tehnologice (conductele tehnologice, cele de
automatizare a proceselor tehnologice, cele electrice tehnologice interioare (inclusiv
accesoriile acestora) etc., care se consideră obiecte separate de cele în cadrul cărora
se execută.
De asemenea, constituie obiecte separate de construcţii acele obiecte în
cadrul cărora se execută fundaţiile şi elementele de susţinere a maşinilor, utilajelor
tehnologice, conductelor şi cablurilor.
Nu se încadrează în grupa obiectelor de construcţii lucrările efectuate la
obiectele existente (racordarea la reţeaua electrică sau la cea de apă).
Delimitarea exactă a fiecărui obiect de construcţii se stabileşte în cadrul
devizului pe obiect.
Clasificarea obiectelor de construcţii se face în funcţie de următoarele criterii,
astfel:
a) după stadiul de execuţie:
- obiect în continuare, a cărui execuţie a început într-o perioadă anterioară
a anului curent, putându-se termina sau nu în anul respectiv;
- obiect început în cursul anului curent, execuţia sa urmând a fi finalizată în
anul respectiv sau într-o perioadă următoare;
- obiect terminat, a cărui execuţie se va finaliza în cursul anului curent de
către unitatea de construcţii-montaj, fiind întrunite formele legate de admitere a
recepţiei preliminare sau procesul verbal de predare-primire;
b) după destinaţia funcţională (vezi tabelul 1.1):
- halele, care sunt obiecte de construcţii având un singur nivel suprateran,
una sau mai multe deschideri şi o arie desfăşurată de minimum 500 mp (în cazul în
care trama are cel puţin 72 mp) sau de minimum 1000 mp (pentru trame de orice
mărime, care se repetă).
Tabelul 1.1
Clasificarea generală a obiectelor de construcţii după destinaţia lor funcţională
Categoria de obiecte
- Hale, clădiri şi construcţii speciale industriale
- Hale, clădiri şi construcţii speciale hidrotehnice şi energetice
- Hale, clădiri şi construcţii speciale pentru depozitare
- Hale, clădiri şi construcţii speciale pentru activităţi social-culturale
- Hale, clădiri şi construcţii speciale pentru transporturi şi clădiri pentru poştă şi telecomunicaţii
- Clădiri de locuit
- Linii de transport şi energie electrică şi de telecomunicaţii
- Linii de căi ferate
- Poduri, tuneluri şi construcţii speciale pentru susţineri (sprijiniri) şi consolidări de terasamente
- Conducte pentru produse petroliere, gaz, aer, fluide tehnologice etc.
- Construcţii speciale pentru alimentări cu apă şi canalizare
- Lucrări de foraj
- Construcţii speciale pentru îmbunătăţiri funciare
- Clădiri şi construcţii speciale pentru alte destinaţii
- Lucrări de organizare a şantierelor

Trama are un modul utilizat de proiectare, rezultat ca produs între deschidere

(distanţa dintre doi stâlpi de rezistenţă pe axul transversal) şi travee (distanţa dintre
doi stâlpi de rezistenţă de pe axul longitudinal al halei).
În componenţa halelor pot intra şi anexe sau părţi - cu unul sau mai multe
niveluri - în cazul în care rezolvarea lor constructivă este dependentă de hală;
 - clădirile, care sunt obiecte de construcţii ce delimitează şi amenajează un
anumit spaţiu, cu scopul de a crea condiţiile de mediu necesare desfăşurării normale
a diferitelor activităţi economico-sociale (productive sau neproductive). Ele creează
condiţiile necesare de muncă, de locuit, de servire social-culturală, de păstrare a
valorilor materiale etc. În componenţa clădirii, în afara elementelor principale de
construcţii (fundaţii, pereţi, planşee, scări, tranşe etc.), intră şi toate celelalte
componente de natura instalaţiile interioare (electrice, sanitare, de încălzire, de
ventilaţie, de apă etc.) sau a mijloacelor de transport şi de ridicat (ascensoare, poduri
rulante etc.), în măsura în care acestea nu servesc unor procese tehnologice şi care
alcătuiesc un tot unitar împreună cu clădirea propriu-zisă, concurând la realizarea
funcţiei pentru care aceasta a fost construită;
- construcţiile speciale, care sunt obiecte de construcţii cu caracteristici
constructive şi funcţionale specifice. În cadrul acestora se includ: drumuri, piste,
platforme, silozuri, estacade, căi ferate, canale de aducţiune a apei, reţele de apă, de
canalizare, electrice, rezervoare, castele de apă, coşuri de fum etc.
c) după omogenitatea soluţiilor constructive (vezi tabelul 1.2): construcţii
industriale, agrozootehnice civile (exclusiv clădirile de locuit); locuinţe, reţele
alimentare, îmbunătăţiri funciare, drumuri şi căi ferate, reţele de transport, de energie
şi de telecomunicaţii; poduri, viaducte, tuneluri etc.

Tabelul 1.2

Clasificarea generală a obiectelor de construcţii după omogenitatea soluţiilor constructive

Grupa de obiecte Codurile de clasificare

Grupa I - Construcţii industriale 712, 713, 714, 715, 718, 722, 723, 724,
725, 728, 742, 744, 746, 755, 761 (20-30-
40-50-60), 762, 763, 765 (20-50-60-70-80)
Grupa II - Construcţii agrozootehnice 711, 721, 741
Grupa III - Construcţii civile (exclusiv clădiri de 716, 717, 719, 726, 727, 729, 732, 733,
locuit) 734, 735, 749, 772
Grupa IV - Locuinţe 731
Grupa V - Reţele alimentare 758, 759, 765 (13-14-20), 795 (340-400)
Grupa VI - Canalizări (colectoare principale) 765 (11-12-40)
Grupa VII - Drumuri (inclusiv reparaţii capitale) 752
Grupa VIII - Căi ferate (inclusiv reparaţii capitale) 751
Grupa IX - Reţele de transport, de energie şi de 756, 757
telecomunicaţii
Grupa X - Lucrări miniere 765 (15-16), 794 (300-400)
Grupa XI - Hidroamelioraţii 761 (10-63-64-65-70-80), 764
Grupa XII - Poduri, viaducte, tuneluri 753, 754
Grupa XIII - Montaj de utilaj tehnologic 793
Grupa XIV - Reparaţii capitale la obiectele de 795
construcţii din toate grupele exclusiv VII,
VIII, IX
Grupa XV - Lucrări de organizare de şantier 739, 779

1.2. Lucrările de construcţii-montaj

Lucrările de construcţii-montaj constituie ansamblul de operaţii succesive prin

care se asigură executarea, întreţinerea şi repararea obiectelor de construcţii, montajul
utilajelor, al instalaţiilor şi al altor elemente de construcţii, precum şi prestarea unor
servicii de specialitate.
Clasificarea lucrărilor de construcţii-montaj se face în funcţie de mai multe
criterii, după cum urmează:
a) după categoriile de lucrări la care acestea se referă:
- lucrări de construcţii şi de instalaţii;
- lucrări de montaj al utilajelor;
- lucrări de reparaţii capitale ale clădirilor sau ale altor obiecte de construcţii;
- lucrări de întreţinere, reparaţii curente şi de prestări servicii în construcţii.
a.1. Lucrări de construcţii şi instalaţii
Această categorie de lucrări se referă la:
a.1.1. Construirea şi reconstruirea, refacerea, dezvoltarea şi transformarea de:
- hale şi clădiri industriale, energetice, agrozootehnice, pentru transporturi,
pentru poştă şi telecomunicaţii, pentru activităţi social-culturale, clădiri de locuit,
pentru învăţământ, pentru ştiinţă, pentru cultură şi artă, pentru ocrotirea sănătăţii,
pentru asistenţă socială, pentru educaţie fizică şi sport, clădiri administrative, clădiri
provizorii pentru organizarea şantierelor, toate acestea împreună cu instalaţiile
aferente (de apă, de canalizare, de încălzire, de ventilaţie, de gaze, electrice etc.);
- construcţii industriale speciale, energetice, agrozootehnice, pentru
depozitare, pentru îmbunătăţiri funciare, pentru alimentări cu apă şi canalizări, pentru
telecomunicaţii, pentru organizarea de şantier, construcţii de linii de cale ferată, de
drumuri, poduri, tuneluri, piste şi platforme pentru susţineri (sprijiniri) şi pentru
consolidări de terasamente, construcţii de funiculare, de planuri înclinate subterane,
de linii pentru transport şi instalaţii electrice tehnologice, de conducte pentru aer, de
baraje (inclusiv construcţiile anexe acestora) şi alte construcţii speciale;
a.1.2. Lucrări de amenajare şi de pregătire a terenului şantierului (demolări,
defrişări, nivelări etc.);
a.1.3. Foraje pentru alimentări cu apă;
a.1.4. Lucrări de montaj al elementelor de construcţii, cum sunt lucrările de
fasonare, asamblare şi montare a părţilor de construcţii metalice ale halelor, clădirilor
şi altor construcţii (grinzi, stâlpi, lonjeroane etc.), a rezervoarelor care nu fac parte din
utilajul tehnologic, precum şi montajul elementelor prefabricate din beton, lemn etc.
a.2. Lucrările de montaj al utilajelor cuprind:
a.2.1. Lucrările de asamblare şi de montare a utilajului tehnologic, a celui
energetic, de automatizare, de telecomunicaţii, de transport şi de ridicat etc. (inclusiv
probele mecanice şi rodajul mecanic de mers în gol);
a.2.2. Lucrările pentru instalarea conductelor (industriale, electrice, termice, de
apă şi altele care intră în componenţa utilajului ce se montează);
a.2.3. Lucrările pentru instalarea platformelor şi a scărilor de servire;
a.2.4. Lucrările de izolare şi de protecţie anticorozivă a utilajelor instalate;
a.2.5. Lucrările de demontare a utilajelor şi a instalaţiilor de natura celor
enumerate.
a.3. Lucrările de reparaţii capitale ale clădirilor sau ale altor obiecte de
construcţii
Această categorie include ansamblul de lucrări care se execută în condiţiile
prevăzute în "Nomenclatorul şi normativele tehnice pentru repararea fondurilor fixe"
în scopul menţinerii lor în funcţiune pe toată durata de utilizare.
Lucrările de reparaţii capitale ale clădirilor sau ale altor obiecte de construcţii
se execută la: clădiri administrative, social-culturale, clădiri de locuit, construcţii
speciale
(conducte, baraje, castele de apă, diguri, bazine, silozuri, drumuri, poduri, căi ferate
etc.).
a.4. Lucrările de întreţinere-reparaţii curente şi prestări servicii în construcţii se
referă la:
- lucrări de întreţinere, reparaţii curente şi prestări propriu-zise pentru
populaţie;
- prestări de natura producţiei de construcţii-montaj executate pentru
populaţie.
Volumul lucrărilor de întreţinere-reparaţii curente şi prestări în construcţii
cuprinde următoarele categorii de lucrări:
a.4.1. Lucrările de întreţinere şi reparaţii curente la clădirile şi construcţiile
aparţinând sectorului de stat (cum sunt: locuinţe proprietate de stat, aflate în
administraţia primăriilor; clădiri şi construcţii ale altor unităţi de stat etc.).
a.4.2. Prestări pentru populaţie, care se clasifică astfel:
a.4.2.1. Prestări care se pot executa de către întreprinderi de stat (lucrări de
reparaţii la clădiri de locuit, lucrări de branşare şi racordare la reţele de gaze, apă,
canal şi electricitate, lucrări de instalaţii interioare, apă, canal, gaze, energie
electrică).
a.4.2.2. Prestări care se pot executa de către unităţile cooperatiste şi/sau
particulare:
- lucrări de reparaţii la clădiri;
- lucrări noi şi reparaţii la instalaţiile de apă, canal, gaze, încălzire centrală,
ventilaţie.
a.4.2.3. Lucrări de natura producţiei de construcţii-montaj (lucrări noi de
construcţii şi reparaţii capitale la obiectele de construcţii), exercitate pentru populaţie.
b) după modul de execuţie a lucrărilor
b.1. Lucrări de construcţii-montaj realizate în antrepriză, prin preluarea de
către o subdiviziune organizatorică (brigadă complexă, brigadă specializată de
antrepriză sau echipă, în funcţie de volumul şi complexitatea lucrărilor), a unor
obiecte de construcţii (clădiri de locuit, hale, drumuri, construcţii agrozootehnice, staţii
de pompare, amenajări interioare etc.) sau a unor părţi de obiecte complexe, în
vederea executării integrale a acestora, până la recepţionarea şi darea lor în
folosinţă.
b.2. Lucrările de construcţii-montaj realizate în regie, de către unităţi
economice cu altă activitate de bază decât cea de construcţii-montaj. Aceste unităţi
pot executa lucrări proprii de construcţii-montaj, în funcţie de volumul şi importanţa
lor, nu numai în antrepriză, ci şi în regie prin contracte încheiate cu colective de
lucrători din cadrul respectivelor unităţi sau prin angajarea unor echipe de
constructori (din unităţi de stat sau particulare).

1.3. Producţia de construcţii-montaj

Producţia de construcţii-montaj este rezultatul material în care se

concretizează lucrările de construcţii, de instalaţii şi de montaj a utilajelor realizate
într-o anumită perioadă de timp, al reparaţiilor capitale, al întreţinerii şi reparaţiilor
curente ale obiectelor de construcţii, precum şi al prestării unor servicii de profil.
Producţia de construcţii-montaj se materializează în obiecte de construcţii.
Clasificarea producţiei de construcţii-montaj se poate face în baza
următoarelor criterii, astfel:
a) după specificul şi natura producţiei de construcţii-montaj obţinută:
 a.1. Producţie de bază din construcţii-montaj este rezultatul proceselor de
punere în operă a materialelor şi a elementelor de construcţii, în forma în care
acestea au fost aduse sau prelucrate pe şantier, al proceselor de montare a utilajelor
şi instalaţiilor, de întreţinere şi de reparare a obiectelor de construcţii, precum şi al
unor prestări de servicii în profil;
a.2. Producţia auxiliară de construcţii-montaj, concretizată în rezultatele
activităţii de către unităţi productive (delimitate din punct de vedere organizatoric, în
cadrul antreprizelor sau al altor unităţi de construcţii-montaj) care au ajutat la
realizarea lucrărilor de bază, fără a participa în mod direct la executarea acestora. În
această categorie se includ producţia obişnuită în atelierele de confecţionare a
cofrajelor, a armăturilor şi a prefabricatelor, precum şi cea rezultată în urma
activităţilor de întreţinere, de reparaţii, de transport utilaje etc.
b) după modul de realizare şi profilul de bază al activităţilor executante:
b.1. Producţia de construcţii-montaj în antrepriză, care reprezintă producţia
realizată prin forţe proprii de către întreprinderile antrepriză, trusturile şi centralele de
antrepriză generală, precum şi de către brigăzi din subordinea unor întreprinderi cu
alt profil decât cel de construcţii-montaj.
Producţia de construcţii-montaj în antrepriză cuprinde atât valoarea lucrărilor
executate pentru alte unităţi, cât şi cea a lucrărilor realizate din fondurile de investiţii
sau din cele de reparaţii capitale proprii.
b.2. Producţia de construcţii-montaj în regie reprezintă producţia realizată prin
forţe proprii ale unităţilor cu altă activitate de bază decât cea de construcţii-montaj,
beneficiare de investiţii sau de reparaţii capitale care îşi asumă obligaţia executării de
lucrări în regie.
Se consideră producţie de construcţii-montaj executată în regie şi lucrările de
profil realizate de populaţie prin forţe proprii pentru locuinţe şi construcţii
gospodăreşti, precum şi cele efectuate de asociaţiile agricole.
c) în raport cu stadiul de realizare în care se află, producţia de construcţii-
montaj poate fi:
c.1. Producţia terminată, ce cuprinde valoarea lucrărilor de construcţii-montaj
realizate, respectiv a stadiilor fizice executate şi acceptate de beneficiar, lucrări care
îndeplinesc condiţiile legale de decontare;
c.2. Producţia neterminată, care cuprinde producţia nedecontată, adică
valoarea stadiilor executate dar nedecontabile, întrucât nu îndeplinesc condiţiile
legale de plată.

1.4. Caracteristicile producţiei de construcţii-montaj în general

Deşi activitatea de construcţii-montaj prezintă multe asemănări cu unele din

ramurile producţiei industriale, asemănări care se accentuează tot mai mult pe
măsura promovării progresului tehnic, totuşi prin esenţa ei prezintă o serie de
particularităţi care îi atestă caracterul de ramură a economiei naţionale.
În comparaţie cu alte ramuri ale producţiei materiale şi în special cu cele
industriale, se pot distinge următoarele caracteristici principale ale producţiei de
construcţii-montaj:
1. Procesul producţiei de construcţii-montaj este mobil, în timp ce produsul
este fix, spre deosebire de alte ramuri ale producţiei materiale şi în special de
ramurile industriale unde procesul de producţie este fix, muncitorii lucrând în unităţi
de producţie stabile cu locuri de muncă bine precizate pe traseul fluxului
tehnologic. Mobilitatea
procesului producţiei de construcţii-montaj se manifestă atât în diferitele faze de
executare a lucrărilor din cadrul unui obiect de construcţie (de exemplu: din cadrul
unei staţii de pompare) când muncitorii se deplasează pe orizontală şi pe verticală,
pe măsura înaintării execuţiei la obiectul respectiv fixat în teren şi când mijloacele de
muncă şi obiectele muncii trebuie aduse la locurile de producţie respective, cât şi
după terminarea lucrărilor date în sarcina unor echipe la un obiect, când echipele şi
mijloacele de muncă respective trebuie să treacă la executarea de lucrări la alt obiect
fie în cadrul aceluiaşi şantier, fie din cadrul altui şantier, la distanţe mai mult sau mai
puţin importante.
Caracterul mobil al producţiei de construcţii-montaj creează probleme
specifice în special în ceea ce priveşte:
a) Planificarea execuţiei lucrărilor atât pe şantierul respectiv, cât şi în corelaţie
cu alte şantiere din cadrul organizaţiei, astfel încât echipelor şi utilajelor de construcţii
să li se asigure front de lucru continuu, fără întreruperi (sau cel mult cu întreruperile
strict necesare pentru deplasare), fie la acelaşi sau la un alt obiect din cadrul
şantierului, fie la alt şantier. În acest mod se asigură folosirea deplină şi eficientă a
forţei de muncă şi a utilajelor, contribuind la stabilizarea forţei de muncă;
b) Organizarea care trebuie să se facă din nou pentru fiecare şantier care se
înfiinţează, în vederea asigurării condiţiilor de cazare pentru muncitori, de depozitare
pentru materiale şi utilaje, de prelucrare şi punere în operă a materialelor etc.,
precum şi de căi de comunicaţie şi transport în interiorul şantierului şi, în multe cazuri,
chiar şi în afara şantierului;
c) Dotarea cu maşini şi utilaje, acestea trebuind să aibă şi ele un caracter
mobil, spre a putea fi deplasate de la un punct de lucru la altul, fie în întregime, fie
demontându-se şi remontându-se acolo unde sunt necesare.
Asigurarea de forţe de muncă şi personal tehnic şi economic de alte
specialităţi şi administrativ care de asemenea trebuie să aibă caracter de mobilitate
pentru a putea fi deplasat de la un loc de muncă la altul şi de la un şantier la altul; în
acest scop sunt necesare unele măsuri specifice atât din punct de vedere
educaţional, cât şi din punct de vedere al acordării unor indemnizaţii specifice
muncitorilor şi personalului, când aceştia trebuie să se deplaseze din locurile de
domiciliu, în vederea executării lucrărilor de construcţii-montaj în alte localităţi.
d) Aprovizionarea tehnico-materială, care necesită aducerea unui mare volum
de materiale, de mare diversitate la locurile de muncă, cu mijloacele de transport de
capacitate corespunzătoare cât mai eficiente şi pe traseele cele mai raţionale. De
asemenea, ţinând seama de marele volum de materiale care se folosesc, este
necesară crearea condiţiilor de adăpostire şi de bună gospodărire a acestora.
e) Asigurarea condiţiilor de trai materiale şi social-culturale pentru personalul
şantierului, în condiţiile de mobilitate ale acestuia.
f) Cheltuieli de producţie, care sunt în multe privinţe diferite faţă de alte ramuri
ale producţiei materiale, cum ar fi: cheltuieli pentru organizarea şantierului, cheltuieli
pentru indemnizaţiile personalului nelocalnic, cheltuieli pentru demontarea,
transportul şi remontarea utilajelor de construcţii, cheltuieli pentru evacuarea
materialelor rămase la terminarea lucrărilor etc.; cheltuieli care sunt specifice ramurii
de construcţii-montaj.
g) La aceste probleme se adaugă şi problemele rezultând din faptul că
producţia de construcţii-montaj nu se poate desfăşura în mod uniform şi folosind
aceleaşi mijloace, obiecte şi forţe de muncă, acestea fiind diferite - atât după felul
lucrărilor, cât şi după stadiul lucrărilor care se execută în diferite perioade.
Unele aspecte specifice caracterului mobil al producţiei de construcţii-montaj
produc efecte negative, în special în ceea ce priveşte stabilitatea şi gradul de
calificare
al forţei de muncă, folosirea eficientă a utilajelor şi materialelor, mărimea cheltuielilor
de producţie, calitatea lucrărilor. Pentru atenuarea în cât mai mare măsură a acestor
efecte negative, s-a introdus prefabricarea elementelor de construcţii (grinzi, stâlpi,
planşee etc.) şi se urmăreşte extinderea ei ce permite executarea în condiţii
industriale a unei părţi importante din producţia de construcţii-montaj, având ca efect
transformarea şantierelor în locuri de montaj şi reducerea duratei activităţii lor în
condiţii de mobilitate.
2. Procesul producţiei de construcţii-montaj are în general un caracter mai
complex decât cel din alte ramuri ale producţiei materiale, complexitate ce rezultă din
folosirea unui număr mare de muncitori din meserii diferite şi a unor utilaje de tipuri şi
capacităţi diferite.
Pentru a ilustra complexitatea procesului producţiei de construcţii-montaj este
suficient să se menţioneze că Nomenclatorul materialelor care pot fi utilizate în acest
scop se ridică la circa 160.000 sortimente şi tipodimensiuni, al meseriilor la circa 100,
iar al tipurilor de utilaje la circa 200, în afara sculelor şi uneltelor individuale.
Această complexitate a impus:
a) Elaborarea unui număr important de prescripţii şi normative tehnice,
cuprinzând caracteristicile lucrărilor de construcţii-montaj, materialele necesare şi
tehnologiile de execuţie.
b) Necesitatea ca pentru fiecare lucrare să se analizeze soluţiile tehnice şi
tehnologice posibile pentru satisfacerea cerinţelor şi adoptarea unei decizii pentru
soluţia cea mai eficientă.
Pentru atenuarea efectelor negative ale complexităţii procesului producţiei de
construcţii-montaj, a fost introdusă şi se iau măsuri pentru extinderea tipizării în
construcţii.
3. Caracterul de unicat pe care îl mai păstrează multe din lucrările de
construcţii- montaj constituie o altă caracteristică importantă a acestei activităţi.
Diversitatea obiectelor de construcţii-montaj - care conferă acestora caracterul
de unicate - este legată atât de complexitatea construcţiilor, în special de cerinţele pe
care acestea trebuie să le îndeplinească şi de soluţiile tehnice şi tehnologice pentru
executarea lor, cât şi de amplasamentul diferit al fiecărui obiect de construcţii. Astfel,
dacă - în cazul executării unor obiecte după proiecte tip, directive sau refolosibile -
caracterul de unicat al acestora este în parte înlăturat, acest caracter nu poate fi
complet înlăturat din cauza amplasamentului diferit al obiectelor, ceea ce creează
diferenţieri şi între obiectele care se execută după acelaşi proiect tip, directiv sau
refolosibil, necesitând adaptări ale acestuia în funcţie de amplasamentul respectiv
(natura terenului, gradul de seismicitate etc.).
De asemenea, amplasamentele diferite ale obiectelor de construcţii creează
diferenţieri între obiecte de acelaşi fel şi din punct de vedere al cheltuielilor de
producţie, cum sunt:
- cheltuielile de transport în funcţie de distanţe, de existenţa şi starea căilor
de comunicaţii;
- cheltuielile de organizare a şantierelor în funcţie de necesitatea aducerii
forţei de muncă din alte localităţi, precum şi în funcţie de posibilităţile de folosire a
unor obiecte şi căi de comunicaţie existente sau puse la dispoziţie de beneficiarul
lucrării.
Caracterul de unicat creează o serie de probleme specifice acestei producţii,
cum sunt:
a) Necesitatea analizării şi alegerii dintre amplasamentele corespunzătoare
din punct de vedere social-politic şi economic, a amplasamentelor care prezintă
condiţiile
cele mai avantajoase din punct de vedere al rezistenţei terenului - în care scop sunt
necesare studii geotehnice, precum şi din punct de vedere al eficienţei economice;
b) Necesitatea proiectării distincte sau adaptării proiectelor tip, directive sau
refolosibile la fiecare amplasament concret stabilit;
c) Necesitatea proiectării lucrărilor şi cheltuielilor de organizare a şantierelor în
funcţie de posibilităţile pe care le creează locul de desfăşurare a producţiei de
construcţii-montaj;
d) Necesitatea planificării şi dimensionării cheltuielilor de producţie, în funcţie
de lucrare şi de amplasament;
e) Necesitatea întocmirii unei documentaţii economice pentru stabilirea
preţului de deviz al fiecărui obiect în parte sau al părţii adaptabile a acestuia.
Prin acţiunea de proiectare tip şi prin extinderea acesteia, o parte din efectele
negative ale caracterului de unicat al producţiei de construcţii-montaj - cum este
cazul proiectării separate a fiecărui obiect în întregime - sunt înlăturate. Ele vor putea
fi diminuate tot mai mult, pe măsură ce tipizarea va cuprinde tot mai multe părţi şi
elemente de construcţii interschimbabile (fundaţii, elemente de acoperiş etc.) care să
poată fi folosite prin asamblări directe în diversele situaţii concrete ale lucrărilor.
4. Spre deosebire de industrie, o parte importantă a procesului de producţie în
construcţii-montaj se desfăşoară în aer liber. Datorită acestui fapt, procesul de
producţie este influenţat direct de o serie de factori atmosferici (căldură, frig,
umiditate, intemperii), ceea ce are repercusiuni atât asupra muncitorilor,
îngreunându-le activitatea, cât şi asupra unor procese tehnologice, cum sunt lucrările
de betoane, de tencuieli etc., care necesită anumite condiţii pentru executarea lor.
Pentru a evita efectele negative ale factorilor atmosferici asupra producţiei de
construcţii-montaj se poate acţiona pe diferite căi. Astfel, printr-o planificare raţională
a lucrărilor este posibil, în multe cazuri, să se prevadă executarea anumitor procese
de producţie în perioadele de timp în care factorii atmosferici nu le influenţează
negativ (exemplu: executarea tencuielilor sau izolaţiilor exterioare în perioada de timp
nefriguros) sau pregătirea unui studiu al lucrărilor care să permită executarea unor
lucrări pe timp friguros în interiorul obiectivelor respective (de exemplu: tencuieli
interioare, zugrăveli, vopsitorii etc.).
De asemenea, dezvoltarea pe scară largă a prefabricării, precum şi creşterea
gradului de mecanizare a lucrărilor conducând la creşterea substanţială a volumului
de procese umede, evită în mare măsură influenţa negativă a factorilor atmosferici.
O altă măsură reprezintă aplicarea unor metode tehnologice speciale de
executare a proceselor umede (betoane, tencuieli, zidării pe timp friguros), metode
intrate în practica curentă care necesită însă un plus de cheltuieli (încălzirea apei şi a
agregatelor pentru betoane şi mortare, protejarea termică a acestora etc.).
5. Durata relativ mare a ciclului de producţie, aceasta fiind determinată de
dimensiunile mari, în suprafaţă şi înălţime, ale obiectelor de construcţii, de numărul
foarte mare de procese de lucru, de succesiunea tehnologică care condiţionează
întreruperi în procesul de producţie.
Durata mare a ciclului de producţie creează o serie de probleme specifice
procesului de producţie de construcţii-montaj, cum sunt:
a) Necesitatea concentrării unor cantităţi importante de materiale şi a creării
din nou pentru fiecare şantier a condiţiilor de adăpostire şi de buna gospodărire a
acestora;
 b) Necesitatea concentrării unor forţe de muncă importante pe durate relativ
îndelungate şi crearea pentru fiecare şantier a condiţiilor de trai materiale şi social-
culturale;
c) Programarea desfăşurării proceselor de producţie astfel încât să se evite
unele vârfuri peste cele necesare din punct de vedere tehnologic, ceea ce ar duce la
concentrări mai mari decât cele necesare şi la cheltuieli neeconomice;
d) Programarea aprovizionării cu mijloace şi obiecte ale muncii, precum şi cu
forţe de muncă, în strictă corelare cu desfăşurarea procesului de producţie, spre a se
evita imobilizările în stocuri supranormative, goluri în producţie, cheltuieli
neeconomice etc.;
e) Durata mare a ciclului de producţie impune ca finanţarea şi decontarea
lucrărilor de construcţii-montaj să se efectueze periodic (lunar şi trimestrial) şi nu pe
baza produselor finite (obiecte de construcţii), ca în alte ramuri ale producţiei
materiale.
Prin folosirea prefabricatelor, mecanizarea lucrărilor şi organizarea ştiinţifică a
producţiei şi a muncii se obţin reduceri ale duratei de execuţie a lucrărilor.
6. Produsele ramurii de construcţii au o greutate foarte mare comparativ cu
produsele altor ramuri, fapt care implică deplasarea unor importante volume de
materiale de greutate mare (pietriş, nisip, cărămidă, ciment, oţel etc.), precum şi
evacuarea unor cantităţi mari de pământ. În prezent aproape 50% din tonajul
transportat pe calea ferată şi şosea reprezintă materiale de construcţii.
În sfera caracteristicilor construcţiilor legate de natura produselor şi a
procesului de producţie, construcţiile mari prezintă, prin obiectul şi destinaţia lor,
caracteristici intrinseci deosebite de cele ale unor produse industriale obişnuite şi
anume:
- construcţiile sunt destinate să satisfacă una din cele trei necesităţi vitale ale
oamenilor - adăpostul (alături de hrană şi îmbrăcăminte) - în care omul îşi petrece
mare parte din viaţă (muncă, comunicaţii, odihnă şi divertisment), fapt care conferă
construcţiilor de tot felul un rol principal în realizarea calităţii vieţii; construcţiile
condiţionează şi exprimă standardul de viaţă al unui popor;
- construcţiile reprezintă produse scumpe şi durabile, a căror durată mare de
viaţă şi de exploatare ajunge la zeci de ani în comparaţie cu durata de folosinţă a
produselor industriale;
- soluţiile noi de construcţii necesită verificări experimentale la sferă naturală,
nu numai sub aspectul procesului de execuţie, dar în special sub aspectul comportării
de exploatare.
Toate aceste particularităţi ale activităţii de construcţii-montaj şi ale produselor
ei fac din această activitate o ramură distinctă a economiei naturale.

1.5. Caracteristicile producţiei de construcţii-montaj din sectorul de

îmbunătăţiri funciare

Principalele caracteristici ale procesului de producţie din şantierele de

îmbunătăţiri funciare se referă la:
a) Răspândirea lucrărilor pe suprafeţe întinse de ordinul zecilor şi sutelor de
mii de hectare, cu o densitate redusă de construcţii pe unitatea de suprafaţă, ceea ce
face ca în condiţiile inexistenţei unor reţele de drumuri şi a lipsei dotărilor social-
culturale, zonele respective fiind uneori pentru prima dată puse în valoare, procesele
de muncă să se desfăşoare greoi, la discreţia condiţiilor climatice şi cu posibilităţi
reduse de îndrumare şi control tehnic.
 Construcţiile, în general în sectorul de îmbunătăţiri funciare, se desfăşoară
liniar, fiind absolut necesar ca o lucrare începută să fie terminată în cel mai scurt timp
posibil prin concentrarea proceselor tehnologice succesive, deoarece orice
întrerupere şi reluare a proceselor de muncă necesită noi eforturi organizatorice şi
consum suplimentar de materiale, utilaje şi forţe de muncă.
b) Caracterul de unicat al producţiei - canale, conducte, staţii de pompare
reprezintă caracteristici atât ca geotehnie, hidrologie, pedologie, cât şi soluţii
tehnologice.
c) Durata relativ îndelungată a procesului de producţie cu un volum de
investiţii de ordinul sutelor de milioane sau zecilor de miliarde lei, constituie un factor
caracteristic lucrărilor de îmbunătăţiri funciare care determină blocarea mijloacelor
materiale pe perioade îndelungate, deci costuri ridicate şi uzură morală.
S-au luat măsuri în ultimii ani de industrializare a lucrărilor prin utilizarea pe
scară largă a prefabricatelor şi dare în funcţiune parţială a unor capacităţi care vor
permite accelerarea ritmului de execuţie şi scurtarea termenelor.
d) Desfăşurarea procesului de producţie sub cerul liber face ca pe întreaga
perioadă de execuţie producţia să fie supusă unor intemperii, mai ales toamna-iarna,
când productivitatea maşinilor terasiere este afectată considerabil de condiţiile
atmosferice.
e) Complexitatea procesului de producţie impune o anumită organizare a
producţiei pe activităţi distincte, de bază şi auxiliare, unităţi specializate pe categorii
de lucrări: terasamente, betoane, conducte, armături etc., iar utilizarea eficientă a
forţelor umane, a materialelor şi utilajelor nu mai este în prezent posibilă fără
folosirea unor metode moderne de programare şi urmărire a execuţiei, aşa cum sunt
analizele de drum critic sau metodele de programare liniară.
f) Volumul şi greutatea mare a construcţiilor se caracterizează prin utilizarea
unui important volum de materiale care reprezintă în medie peste 3000 t/mil. lei.
Este necesar să se diminueze treptat din greutate prin utilizarea de materiale
uşoare, folosirea de mijloace mecanice de transport şi manipulare care să asigure o
mare productivitate a lucrărilor.
g) Consumul mare de manoperă în execuţia lucrărilor este o caracteristică
importantă a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (volumul mare la finisarea
terasamentelor, pozarea şi probarea conductelor, uneori la prepararea şi punerea în
operă a betoanelor).
h) Cea de-a treia dimensiune a construcţiilor ce se realizează în îmbunătăţiri
funciare este în general adâncimea de fundare dictată de obicei de considerente
tehnologice: cote de aspiraţie la staţiile de pompare, cote de fund la canale etc.
Dacă la acestea se mai adaugă şi apa subterană prezentă de obicei de la
câţiva metri în jos, iar acolo unde nu o întâlnim avem de-a face aproape sigur cu
terenuri leosoide sensibile la înmuiere, ne putem da seama de gradul de dificultate al
acestor lucrări.
Măsurile ce trebuie luate pentru combaterea acestui factor nefavorabil sunt
cunoaşterea cât mai precisă, din timp a condiţiilor hidrogeologice, geotehnice şi de
amplasament, utilizarea unor procedee de fundare cât mai diversificate în funcţie de
teren şi dotarea şantierelor cu mijloace eficiente de acţiune şi intervenţie în probleme
de fundaţii.
În concluzie, efectele nefavorabile a caracteristicilor lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare se înlătură în principal prin următoarele măsuri:
- extinderea folosirii elementelor prefabricate;
- mecanizarea complexă a lucrărilor;
 - tipizarea în construcţii;
- introducerea unor tehnologii noi de execuţie şi reducerea termenelor de
punere în funcţiune;
- organizarea pe baze noi a producţiei materiale.
 II - Planificarea şi organizarea execuţiei lucrărilor – principii de
bază

Planificarea şi organizarea execuţiei lucrărilor de construcţii constituie o

problemă specifică producţiei de construcţii, fiind factori de bază pentru
eficientizarea acesteia.
Pentru realizarea obiectelor de construcţie, deci a producţiei de construcţii
este nevoie să se stabilească procesele de producţie componente, întrucât acestea
sunt multiple şi diferite ca natură şi complexitate, datorită caracteristicilor
constructive, a tehnologiei de execuţie şi a condiţiilor diferite de la un
amplasament la altul.
Împărţirea producţiei de construcţii în procese componente este impusă de
necesitatea organizării lor şi de mobilitatea acestora în timp şi spaţiu, de la un
sector la altul, de la un obiect la alt obiect de construcţie. Procesele de producţie
în construcţii cuprind procesele de muncă şi procesele tehnologice ce se
intercondiţionează reciproc. După gradul de cuprindere şi dificultatea execuţiei,
operăm cu procese simple, procese complexe sau cicluri de lucrări.
Metodele de planificare şi reprezentare a proceselor de construcţii pentru
construcții pe scara timpului sunt de două feluri:
 metode grafice;
 metode matematico-grafice.
Reprezentările grafice ale sistemelor clasice de planificare şi organizare a
execuţiei proceselor simple şi complexe din sectorul de construcţii în general,
poartă denumirea de ciclograme. Ciclogramele reprezintă o transpunere grafică a
execuţiei proceselor simple sau complexe într-un sistem rectangular de axe, în
care pe orizontală este reprezentată scara timpului, iar pe verticală se pun în
evidenţă sectoarele de lucru în succesiunea lor constructivă.
Folosirea metodelor matematico-grafice în planificarea şi organizarea
execuţiei lucrărilor de construcţii impune o cunoaştere detaliată a aspectelor
tehnologice, constructive şi organizatorice de realizare a acestora. Cei care se
ocupă cu planificarea trebuie să transpună ansamblul de procese şi
intercondiţionările dintre acestea, în modelul matematico-grafic ce contribuie la
realizarea obiectelor de construcţii.
În procesul de planificare şi organizare a producţiei de construcţii trebuie
să se ţină seama şi de o serie de principii de bază a căror aplicare conferă o
desfăşurare normală a execuţiei, ţinând seama de succesiunea tehnologică a
proceselor, asigurând totodată o eficienţă mărită în folosirea resurselor, durata
de execuţie şi cheltuieli reduse, precum şi o calitate conform legislaţiei în
vigoare.
 Studiile şi cercetările efectuate în domeniul construcţiilor au pus în
evidenţă următoarele principii de bază:

A. Principiul continuităţii presupune că execuţia proceselor de muncă

trebuie să se realizeze continuu în timp şi spaţiu, fără aşteptări sau întreruperi
atât în ceea ce priveşte forţa de muncă, mijloacele de muncă, cât şi al obiectelor
muncii. Continuitatea presupune asigurarea condiţiilor tehnologice şi
organizatorice pentru execuţia fără întrerupere a lucrărilor de construcţii pe
perioada timpului de muncă zilnic reglementat prin codul muncii, a execuţiei
lucrărilor pe un sector, atât la nivelul unui proces, cât şi al tuturor proceselor ce
se intercondiţionează reciproc în ansamblu.
Punerea în aplicare a acestui principiu conduce la mărirea productivităţii
muncii, a creşterii randamentului de utilizare a resurselor şi a producţiei
realizate, precum şi la reducerea duratei de execuţie a proiectului şi a
cheltuielilor de producţie.

B. Principiul uniformităţii presupune utilizarea cât mai uniformă

(constantă) a forţelor de producţie, evitându-se variaţia în timp a lor.
Uniformitatea impune condiţia unei organizări ireproşabile a locurilor de muncă,
în aşa fel încât lucrările să asigure realizarea unei producţii cât mai constante.
Punerea în aplicare a acestui principiu creează premizele asigurării şi
folosirii corespunzătoare a resurselor, cu efecte pozitive privind creşterea
eficienţei economice.
În sectorul de construcţii este greu de respectat în totalitate acest principiu
ţinând seama de caracteristicile generale ale producţiei din acest sector al
economiei naţionale, ce o diferenţiază de alte sectoare urmare factorilor
atmosferici ce influenţează procesul de realizare a obiectelor de construcţii
(staţii de pompare, staţii de punere sub presiune, amenajări interioare, etc.),
drept pentru care, se recomandă aplicarea acestui principiu cu un anumit grad de
flexibilitate, care impune, practic, reducerea variaţiilor prin optimizarea şi
obţinerea unor profile ale resurselor, cât mai uniforme, pe perioade cât mai
îndelungate de timp.

C. Principiul ritmicităţii presupune desfăşurarea în timp a fiecărui proces

de lucru din cadrul fiecărui sector, care să asigure execuţia şi predarea lucrărilor
la intervale de timp egale şi în cantităţi de lucrări constante. Acest principiu
impune împărţirea obiectului de construcţii ce urmează a fi realizat, în sectoare
de lucru cu cantităţi de lucrări şi volume de muncă egale, rezultând astfel pentru
fiecare proces durate de timp egale pe fiecare sector, deci o realizare ritmică a
proceselor pe toate sectoarele de lucru.
 Punerea în aplicare a acestui principiu creează premizele unei folosiri
corespunzătoare a resurselor, respectiv a capacităţii de producţie a unităţii.

D. Principiul sincronizării urmăreşte să se realizeze, pe cât posibil,

ocuparea tuturor sectoarelor care au un front de lucru liber, cu respectarea
succesiunii tehnologice a proceselor de lucru şi fără să se producă o suprapunere
a formaţiilor de lucru pe acelaşi sector.
Punerea în aplicare a acestui principiu conduce la reducerea duratei de
execuţie a lucrărilor, şi o desfăşurare normală a proceselor de producţie în
succesiunea lor constructivă, tehnologică şi organizatorică.
Metodele de planificare şi organizare a execuţiei lucrărilor de construcţii
trebuie să respecte pe cât posibil principiile prezentate şi să asigure, în acelaşi
timp, soluţii eficiente de desfăşurare în timp şi spaţiu a proceselor privind
realizarea proiectului de construcţii, în situaţia folosirii raţionale şi eficiente a
resurselor, de respectare deplină a securităţii muncii şi a calităţii lucrărilor.
III. Parametrii folosiţi în planificarea şi organizarea execuţiei proceselor
de producţie

Planificarea execuţiei unei lucrări poate fi definită ca un proces de

proiectare a desfăşurării lucrărilor în timp şi spaţiu, ţinând seama de o serie de
principii şi parametrii ce stau la baza unor metode, tehnici şi proceduri specifice
ramurii construcţii.
Parametrii de organizare sunt mărimi specifice cu ajutorul cărora se poate
caracteriza şi organiza procesul de producţie în construcţii. După felul cum sunt
utilizaţi la planificarea şi organizarea procesului de producţie, parametrii pot fi
grupaţi astfel:
 parametrii organizatorici cantitativi;
 parametrii de organizare în spaţiu;
 parametrii de organizare (desfăşurare) în timp.

3.1. Parametrii organizatorici cantitativi

Parametrii organizatorici cantitativi ajută la determinarea volumelor de

lucrări şi a volumelor de muncă, fiind influenţaţi de tehnologia folosită. Aceşti
parametri se găsesc într-o strânsă legătură, raportul lor fiind stabilit de mărimea
normei de muncă. Din cadrul parametrilor organizatorici fac parte: volumul de
lucrări şi volumul de muncă ca parametri principali şi formaţiile de muncă ca
parametri auxiliari.
a) volumul de lucrări pe obiect pentru procesul „i”, (notat Qi ) reprezintă
cantitatea de lucrări pe obiectul de construcţie pentru procesul „i”,
stabilită prin antemăsurătoarea proiectului de execuţie, pe articole de
deviz, fiind exprimată în unităţi de măsură naturală specifice
procesului de construcţii „i”, (m3 pentru lucrări de săpătură de pământ
executate manual; m2 pentru lucrări de tencuieli, zugrăveli, pardoseli;
m pentru execuţia reţelelor de conducte îngropate, etc.).
b) volumul de lucrări pe sector pentru procesul „i”, (notat Q i), este
cantitatea de lucrări pentru procesul „i” existentă pe un sector oarecare
„”. Volumul de lucrări pe sector pentru procesul „i” se calculează
astfel:
b1) în situaţia în care obiectul de construcţie permite o împărţire în sectoare
asemănătoare, atunci volumul de lucrări pe sector pentru procesul „i” se
determină prin raportul dintre volumul de lucrări pe obiect Qi , şi numărul
de sectoare „n”:
Qi
Q 
i
n
 b2) în situaţia în care obiectul de construcţie nu permite împărţirea în
sectoare asemănătoare, atunci volumul de lucrări pe sector pentru procesul
„i” se determină prin antemăsurătoarea de execuţie pentru fiecare sector în
parte.
Qi = volumul de lucrări rezultat din antemăsurătoarea de execuţie pentru
procesul „i” şi sectorul „”.
c) volumul de muncă pe obiect pentru procesul „i”, (notat Vi ) reprezintă
cantitatea de manoperă necesară pentru executarea volumului de
lucrări pe obiect ( Qi ), aferent procesului de producţie „i” şi se exprimă
în om- ore sau om-zile.
Calculul volumului de muncă Vi se realizează prin utilizarea normei de
timp ( NTi ) sau a normei de producţie ( NPi ) corespunzătoare procesului „i”
Pentru procese de producţie ce se execută manual, calculul volumului de
muncă Vi se calculează cu relaţia:

Vi  Qi  NTi (om-ore)

sau:
Q
V  i
i NP
 Pentru procese de producţie mecanice calculul volumelor exprimate în
utilaj-ore se determină cu relaţiile:

Vui  Qi  NTui (utilaj-ore)

sau:
Qi
V  (utilaj-ore)
ui
NP ui

în care:
NTi – reprezintă norma de timp pentru procesul „i” şi este volumul de
muncă necesar executării unui volum unitar de lucrări corespunzătoare procesului
„i”. Se exprimă în om-ore/UM-lucrare.
NPi – norma de producţie pentru procesul „i” şi este volumul de lucrare
(cantitatea de lucrare) ce rezultă în urma executării în cadrul procesului „i” a
unui volum unitar de muncă. Se exprimă în cantitatea de lucrare (m3, m2, kg,
etc.)/om- oră sau cantitatea de lucrare (m3, m2, kg, etc.)/om-zi.
 NTui – reprezintă norma de timp pentru procesul „i” corespunzătoare
utilajului pentru a executa un volum unitar de lucrări corespunzătoare procesului
„i”. Se exprimă în utilaj-ore/UM-lucrare.
NPui – norma de producţie pentru procesul „i” respectiv cantitatea de
lucrare ce rezultă în urma executării de către un utilaj, timp de o oră. Se exprimă
în cantitatea de lucrare (m3, m2, tone, etc.)/utilaj-oră.
d) volumul de muncă pe sector pentru procesul „i”, (notat Vi  este
cantitatea de manoperă ce se consumă pentru executarea volumului de
lucrări Q i pentru procesul „i” pe un sector oarecare „”, exprimat în
om-ore.
Pentru procesele de construcţii executate manual volumul de muncă Vi se
determină cu relaţia:
V   Q  NT (om-ore)
i i i

sau:

 Q
V i  i (om-ore)
NPi

Pentru procesele de construcţii executate mecanic, relaţiile de calcul sunt

următoarele:
V   Q  NT (utilaj-ore)
i i ui

sau:

 Q
V i  i (utilaj-ore)
NPui

Formaţia de muncă este un parametru organizatoric auxiliar, ce poate fi

utilizat împreună cu volumul de muncă pentru determinarea parametrilor de
desfăşurare în timp a lucrărilor de construcţii. În funcţie de mărimea ei, formaţia
de muncă poate fi:
 formaţie minimă de muncă;
 echipă de muncă (alcătuită din mai multe formaţii minime de muncă);
 brigada complexă (alcătuită din mai multe echipe cu specializări
diferite) sau brigada specializată alcătuită din muncitori (echipe) cu
aceeaşi calificare.
e) numărul de muncitori din formaţia de lucru ce execută procesul “i” pe
un sector oarecare „” se notează cu „ ri ” şi se determină pe
baza
 volumului de muncă V  pe sectorul considerat şi a duratei t de realizare
i i

a procesul „i”.
Duratele proceselor pe sectoare sunt alese, impuse sau se calculează din
durata totală propusă pentru execuţia obiectului de construcţie, prin împărţire pe
procese componente ( ti ).
În aceste condiţii când ( ti ) este cunoscut se determină numărul de
muncitori din formaţia de lucru cu formula:

Vi
ri  t  p  (număr de muncitori)
i i

unde:

Vi - este volumul de muncă pe sector pentru procesul „i”, exprimat în om-
zile;

t i - durata de execuţie a procesul „i” pe sectorul „” fiind cunoscută sau
aleasă şi exprimată în zile;
pi - este indicele mediu planificat de realizare a normei, pi =0,80-1,20.
Indicele pi de realizare a normei procesului „i” este o mărime ce
caracterizează îndeplinirea normei de muncă a procesul „i”. Limita inferioară pi
=0,80 este stabilită pentru a asigura cel puţin 80% din salariul tarifar de încadrare
al muncitorilor. Limita superioară pi =1,20 este determinată de faptul că normele
actuale pot fi depăşite cu cel mult 20% în condiţii normale de muncă cu
respectarea măsurilor organizatorice şi tehnologice de execuţie, cu respectarea
calităţii lucrărilor şi a condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă.
Pentru calculul numărului de muncitori din formaţia de lucru ce execută
procesul „i” pe sectorul „” se procedează astfel:

rinec  Vi  rotunjire în plus - nr. întreg de persoane  ri ef .


t i (ales sau calculat)  pi max

Numărul de muncitori efectiv adoptat ri ef . pentru execuţia procesului „i” pe

sectorul „”, trebuie comparat cu disponibilitatea sectorului de lucru şi a locului
optim de lucru pentru un muncitor, pentru realizarea procesului „i”, în condiţii
de randament maxim şi deplină protecţie şi securitate a muncii. Se verifică dacă:

ri ef .  ri max
unde:
- este numărul maxim de muncitori ce pot lucra pe un sector pentru
ri max
execuţia procesului „i”.
 Si
r  (număr de persoane)
i max
loi
în care:
Si– reprezintă mărimea sectorului de lucru pentru execuţia procesului „i”
(m3, m2, m, etc.);
loi – mărimea locului optim de lucru necesar unui muncitor pentru a
desfăşura activitatea de execuţie a procesului „i”, în condiţii de randament
maxim şi deplină protecţie a muncii (m3/om-zi; m2/om-zi; m/om-zi).

3.2. Parametrii de desfăşurare (organizare) în spaţiu

Parametrii de desfăşurare în spaţiu servesc la împărţirea teritoriului unui

şantier după criterii tehnologice, organizatorice sau constructive în următoarele
unităţi spaţiale: zona de lucru, frontul de lucru, sectorul de lucru, nivelul de
lucru şi locul de lucru
A. Zona de lucru a şantierului este spaţiul împrejmuit şi semnalizat, aflat
la dispoziţia şantierului.
Zona de lucru a şantierului ( Zl ) reprezintă spaţiul pe care se desfăşoară
lucrările de execuţie a obiectului de construcţie sau a obiectivului de investiţie
proiectat.
B. Frontul de lucru pentru procesul de producţie „i” – ( Fi ) este spaţiul din
cadrul şantierului pe care sunt create toate condiţiile constructive, tehnologice,
organizatorice şi de protecţia muncii pentru desfăşurarea normală a execuţiei
procesului „i”.
În funcţie de mărimea spaţiului pe care sunt realizate condiţii de execuţie
a procesului „i”, frontul de lucru poate să fie total ( Fti ) sau parţial ( Fpi ).
B.1. Frontul total de lucru ( Fti ) este spaţiul total pentru procesul „i” pe
care sunt create condiţii de execuţie a întregului volum de lucrări ( Qi ) aferent
procesului respectiv, în conformitate cu documentaţia de execuţie. Frontul total
de lucru pentru procesul „i” trebuie înţeles şi în sensul spaţiului materializat pe
care sunt create condiţii, astfel încât una sau mai multe formaţii de lucru să poată
ataca şi executa concomitent volumul integral de lucrări corespunzător
procesului. De exemplu, putem avea fronturi totale pentru procese de execuţie
pentru terasamente, fundaţii, etc.
B.2. Frontul parţial de lucru ( Fpi ) este acea parte din spaţiul total pentru
procesul „i”, pe care sunt create condiţii de realizare a unei cantităţi limitate de
lucrări ( Qi ) din procesul „i”.
C. Sectorul de lucru ( Si ) este spaţiul dintr-un obiect de construcţie stabilit
pe considerente constructive şi organizatorice, pe care o formaţie de lucru atacă
şi execută un volum determinat de lucrări Qi , dintr-un anumit proces „i” într-un
interval de timp dat ti . Sectorul de lucru poate să se identifice cu frontul parţial
de lucru sau poate să fie o subdiviziune a acestuia. Delimitarea sectoarelor se
face, de obicei, din punct de vedere constructiv, la construcţiile ce se desfăşoară
pe înălţime, din punct de vedere organizatoric la construcţiile liniare (canale de
irigaţii, diguri, drumuri, reţele de alimentare cu energie electrică, termică, etc.),
unde sectoarele se delimitează în funcţie de resursele disponibile (numărul de
utilaje şi capacitatea lor, numărul de formaţii şi mărimea acestora, etc.).
Împărţirea în sectoare de lucru, egale ca volum, este relativ uşoară la
construcţiile liniare, precum şi la construcţiile cu un singur nivel, dar cu
geometrie invariabilă. La construcţiile liniare, sectorul se va determina în
lungime (lăţimea fiind egală la drumuri, canale, căi ferate, etc.), în funcţie de
mărimea formaţiei de muncă, cu norma de muncă, indicele de îndeplinire a
normelor şi capacitatea utilajelor.
În activitatea de planificare şi organizare a execuţiei proceselor de
construcţii se urmăreşte împărţirea obiectului de construcţie ce urmează a fi
realizat, în sectoare de lucru cu volum de lucrări egale pentru fiecare proces şi
sector, fapt ce asigură ritmicitatea proceselor prin menţinerea constantă
componenţei formaţiilor de muncă şi utilaje.
D. Nivelul de lucru ( Ni ) este parte din obiectul de construcţii delimitată în
înălţime, pentru execuţia căruia nu este necesară schimbarea condiţiilor iniţiale
de lucru. Numărul nivelelor de lucru ale unui obiect de construcţii se stabileşte
după criterii de ordin constructiv, tehnologic, sau organizatoric. Spre exemplu
criteriile tehnologice impun ca nivelul de lucru să fie egal cu un etaj, la
construcţiile executate din zidărie de cărămidă nivelul de lucru este mai mic
decât un etaj deoarece cerinţele legate de menţinerea productivităţii muncii
impun schimbarea mai rapidă a condiţiilor de lucru şi deci, construirea unui alt
nivel determinat de înălţimea podinei de pe care se lucrează.
E. Locul de lucru ( Li ) este spaţiul limitat dintr-un sector în cadrul căruia
îşi desfăşoară activitatea o formaţie de lucru pentru a executa un proces „i”.
Locul de lucru cuprinde amplasarea muncitorilor în lungul frontului de
lucru, zona necesară circulaţiei, precum spaţiul pentru depozitarea materialelor,
sculelor, dispozitivelor şi mijloacele mecanice de lucru.
Dimensiunea locul de lucru pentru o formaţie ce execută un proces „i” pe
un sector „”, se calculează cu ajutorul formulei:

ri  NPi  Pi  ts
Li  qi (m2/zi, m/zi)

în care:
ri – numărul de muncitori din formaţia de lucru ce execută procesul „i”;
NPi – norma de producţie pentru procesul „i”;
Pi – indicele mediu de realizare a normei;
 ts– durata în ore a zilei de lucru;
qi – cantitatea de lucrări din procesul „i”, ce revine pe unitatea de măsură
a frontului de lucru.
Dimensiunea minimă a locului de lucru pentru o formaţie ce execută
procesul „i” se determină punând condiţia de a asigura formaţiei respective
stabilitate pe un loc de lucru de cel puţin pe durata unui schimb, adică:

Li  ri  loi (m2/om-zi, m/om-zi)

iar

NPi  pi  ts (m2/om-zi, m/om-zi)

loi 
qi

unde:
– reprezintă dimensiunea locului optim de lucru necesar unui muncitor
loi
pentru a desfăşura activitatea de execuţie a procesului „i” pe toată durata
schimbului sau a zilei de lucru, în condiţiile de randament maxim şi deplină
protecţie şi securitate a muncii.

3.3. Parametrii de organizare în timp

Parametrii de desfăşurare (organizare) în timp sunt determinaţi de

tehnologia de execuţie, de gradul de înzestrare şi servesc la stabilirea duratelor
de execuţie a proceselor de lucru şi a succesiunii acestora în timp. Parametrii de
desfăşurare în timp sunt: ritmul de lucru şi pasul lanţului.
a) Ritmul de lucru (i t ) este durata de execuţie a procesului „i” pe un
sector oarecare „”. Ritmul de lucru se determină plecând de la volumul de
muncă pe sectorul „”, pentru procesul „i”:
V   r  t  p (om-ore, om-zile)
i i i i



ti  i
(ore, schimburi, zile)
ri  pi

în care:
Vi - volumul de muncă pe sectorul „”, pentru realizarea procesului „i”
(om-ore, om-zile);
ri - numărul de persoane din formaţia de lucru, stabilit pentru execuţia
procesului „i”;
 pi - indicele mediu planificat de realizare a normei pi =0,80-1,20.
Pentru determinarea ritmului de lucru ti , se consideră ales, impus sau dat
de numărul de muncitori ri . O orientare privind alegerea numărul de muncitori
pentru execuţia proceselor de construcţii o dau indicatoarele de norme de deviz
pe categorii de lucrări, în cadrul consumurilor specifice de resurse aferente
articolelor de deviz.
Ritmului de lucru t i al unui proces „i” pe un sector oarecare „”, se
determină astfel:
V rotunjire înplus 


 V
 
Qi riales  ti 

NT  lanumăr întregde   ti ef
 i

i p i riales  pimax  zile,ore,schimburi 

max

Cu ti ef se calculează:

Vi
p 
i ef  t
ri ales i ef

În cazul proceselor executate mecanizat, ritmul de lucru sau durata de

execuţie a procesului se calculează, astfel:
V 

V
 rotunjire înplus 



i
Qi   

NT  r   t  puimax  launnumăr întreg   tui ef
 uiimpus  uimax ui
ui
pui max ruiimpus
de zile,ore,schimburi 


Cu tui ef se calculează:

Vui
p 
ui ef  t
rui impus ui ef

În privinţa numărului de muncitori ce participă la execuţia proceselor

mecanizate va fi cel prevăzut în norme sau ca formaţie pentru deservirea unui
utilaj.

b) Pasul lanţului ( K
i

) este intervalul de timp între începerea a două
procese succesive din punct de vedere tehnologic, pe acelaşi sector. Pasul
lanţului este determinat de condiţii tehnice, tehnologice şi organizatorice de
execuţie a
proceselor de construcţii, care imprimă începerea unui proces pe un sector faţă de
procesul anterior.
 Mărimea pasului ( K i ) în raport cu ritmul t i se poate găsi în una din
următoarele relaţii:
 K   t
i - egalitatea pasului K i cu ritmul t i constituie cazul curent în care,
după terminarea procesului „i” pe sectorul „” poată să înceapă imediat
executarea procesului „i+1” pe acelaşi sector (fig.3.1.a), situaţie care asigură
continuitatea proceselor „i” şi „i+1”.
K i  t - pasul lanţului K  mai mic ca ritmul t  reprezintă cazul când
i i

procesul „i+1” începe înainte de terminarea procesului „i” pe sectorul „” (figura
3.1.b).
K i  t - pasul lanţului K  mai mare ca ritmul t  este cazul în care după
i i

terminarea procesului „i” pe sectorul „  ”, procesului „i+1” nu începe imediat pe

sectorul respectiv, ci numai după un anumit interval de timp (figura 3.1.c),
situaţie care creează decalarea proceselor „i” şi „i+1”. Acest interval de timp de
decalare este determinat de condiţii tehnologice şi organizatorice.
Această relaţie se întâlneşte, de obicei, când între cele două procese de
muncă simple trebuie să se desfăşoare un proces natural sau când, în practică,
procesul simplu următor nu poate începe la terminarea procesului simplu
anterior, ca urmare a unor condiţionări, defecţiuni organizatorice, etc., cum ar fi,
de exemplu, atunci când betonul pastă nu poate fi asigurat la terminarea
lucrărilor de fasonare şi montare a armăturii (vezi figura 3.1.c).
Această organizare asigură cea mai scurtă durată de execuţie, însă
aglomerează fronturile de lucru cu materiale, forţă de muncă şi utilaje. La
adaptarea acestei succesiuni, organizatorul trebuie să acorde o atenţie deosebită
stabilirii exacte a momentului începerii lucrărilor la al doilea proces simplu,
pentru a scurta la maximum durata de execuţie, concomitent cu asigurarea unui
front de lucru suficient de mare pentru betonişti, în scopul prevenirii
suprapunerii în timp a proceselor simple la un moment dat.

Ki1  t1 K 1  t1 K 1  t1
i i
Fig. 3.1 Corelaţia dintre pasul lanţului K  şi ritmul de lucru t
i i

c) Modulul de ritmicitate ( K oi ) este intervalul de timp între

începerea respectiv terminarea execuţiei aceluiaşi proces „i” pe două sectoare
succesive „ 
” şi „i+1”, procesul fiind realizat în ritm constant, de două sau mai multe
formaţii de lucru cu componenţă şi dotare identice.
Intrarea în lucru a formaţiilor se realizează la intervale egale de timp K oi
după care acestea îşi desfăşoară activitatea continuu. Raportul dintre ritmul de
lucru, numărul de formaţii de muncitori şi modulul de ritmicitate este stabilit
prin relaţia:

K oi
t (zile, schimburi)
 bi
i

t
bi 
i
(număr formaţii)
K oi

în care:
ti- este ritmul de lucru al procesului „i”, procesul fiind considerat ritmic;
bi - este numărul de formaţii de lucru ce execută procesul ritmic „i”.
Pentru exemplificarea acestei situaţii, considerăm un proces „i” ritmic,
având:

ti1  ti2  ti3  ...  ti  ...  tni  t

i

cu: n = 6 ti  4 zile, bi  2 formaţii de lucru

sectoare,
ti 4
K   2
oi
zile
bi 2

ti 4
b   2
formaţii de lucru
i
Koi 2
 Număr sector
6 2
5
1
K oi
4
2
Koi
3
1
2
Koi Koi
2
1
Koi Koi

1
0 Koi

ti Timp

Fig.3.2 Raportul dintre modulul de ritmicitate K oi , numărul de formaţii de muncitori şi ritmul de

bi
lucru ti .

Modulul de ritmicitate trebuie să se aleagă sub forma unui număr întreg

de schimburi sau zile, pentru a evita deplasarea unor formaţii de lucru de pe un
sector pe altul în intervalul unui schimb sau al unei zile de lucru, dar în
acelaşi timp
trebuie să fie un submultiplu al ritmului de lucru ti .
În funcţie de valoarea duratei (ritmului) de execuţie pe succesiunea
sectoarelor, operăm cu procese simple neritmice şi procese simple ritmice.
Procesele simple neritmice se definesc ca fiind procese ale căror ritmuri
diferă de la un sector la altul. În această situaţie, ritmurile de lucru ale unui
proces simplu neritmic „i” se notează astfel:

ti 1  ti2  ti3  ...  ti  ...  tn

i

Procesele simple ritmice sunt procesele care au ritmurile egale pe

succesiunea sectoarelor. Egalitatea ritmurilor de lucru pe toate sectoarele este
determinată de egalitatea sensibilă a volumelor de lucrări pe sectoare şi implicit
egalitatea volumelor de muncă aferente, prin păstrarea constantă a componenţei,
formaţiei de lucru.

ti1  ti2  ti3  ...  ti  ...  tn

i
 IV. Metode de planificare şi organizare a proceselor simple

În construcţii se utilizează următoarele metode de planificare şi organizare

a proceselor de producţie:
 metoda succesivă;
 metoda în paralel;
 metoda mixtă (combinată).
În metodele de planificare şi organizare a execuţiei proceselor simple de
construcţii intervin o serie de termeni ce se identifică prin folosirea următoarelor
notaţii:

1, 2, …, i, i+1, …, m - numerotarea proceselor;

1, 2, …, , +1, …, n - numerotarea sectoarelor;
Q1 , Q2 , , Q, , Qni - volumele de lucrări ale procesului „i” pe
i i

succesiunea sectoarelor;
Vi1, Vi 2 , …, Vi λ , …, V n - volumele de muncă consumate în procesul „i”
i
pe succesiunea sectoarelor;
t1i , t 2i , …, t λ ,i …, t n - duratele (ritmurile) de execuţie a procesului „i”
i
pe sectoare;
ri - numărul de muncitori din formaţia de muncă ce
execută procesul „i”, considerat constant;
bi - numărul de formaţii de lucru ce execută procesul
„i”.

4.1. Metoda succesivă pentru execuţia proceselor simple

Metoda succesivă constă în faptul că execuţia procesului simplu se

realizează prin trecerea formaţiei de lucru, în mod succesiv şi continuu, pe toate
sectoarele. Această metodă se aplică atât pentru procesele simple neritmice, cât
şi pentru procesele simple ritmice.
Cazul A - Metoda succesivă pentru realizarea unui proces simplu neritmic
Procesul simplu neritmic „i” este procesul cu ritmuri diferite pe
succesiunea sectoarelor.

ti 1  ti2  ti3  ...  ti  ...  tn

i

Ciclograma execuţiei unui astfel de proces, este o reprezentare grafică,

care are aspectul unei linii frânte, ce poartă şi denumirea de lanţ elementar
neritmic (figura 4.1)
 Fig.4.1 Lanţ elementar neritmic

Durata de execuţie a procesului simplu neritmic „i” pe toate sectoarele este

egală cu suma ritmurilor de lucru de pe fiecare sector.
De exemplu, să considerăm un proces simplu neritmic „i” - zidărie de
cărămidă, având următoarele ritmuri:

t1i  2 zile; t2i  1zi; t3i  2 zile; t4i  3 zile; t5  6 zile

i

tei  ti1  t2  tn i
i

1n

t ei   t zile
1

Pentru cazul de mai sus:

tei  2 + 1 + 2 + 3 + 6 = 14 zile

Reprezentarea grafică a executării unui proces simplu, prin metoda

succesivă, presupune folosirea unui sistem de axe rectangulare în care pe abscisă
să înscrie timpul, iar pe ordonată numărul de sectoare. Prin reprezentarea
deplasării formaţiei sau utilajului în timp, de la un sector la altul, se obţine
ciclograma, evidenţiată prin linii oblice sau paralele cu abscisa (figura 4.1).
Cazul B - Metoda succesivă pentru execuţia unui proces simplu ritmic
Procesul simplu ritmic „i” este procesul cu ritmuri de lucru egale pe toate
sectoarele.

ti1  ti2  ti3  ...  ti  ...  tni  t

i
 Fig. 4.2 Ciclogramele succesiunii ritmice

În figura 4.2 a şi b au fost reprezentate ciclogramele aceluiaşi proces simplu

„i” – zidărie de cărămidă, în condiţiile unor volume egale de lucrări pe cele 5
sectoare, volume ce au impus un ritm de lucru de 2 zile pe fiecare sector.
Ciclograma execuţiei pune în evidenţă o linie continuă, ce se defineşte şi ca lanţ
elementar ritmic.
Durata de execuţie a întregului proces simplu ritmic „i” este suma
ritmurilor de lucru pe succesiunea sectoarelor, sau:

tei  n  ti (zile)

unde:
n – numărul de sectoare;
ti – ritmul de lucru.
În condiţiile:
n = 5 sectoare;
ti = 2 zile;
bi = 1 formaţie;
Rezultă: tei  n  ti  5  2  10 zile

Execuţia procesului ritmic „i” - zidărie de cărămidă, în condiţiile date, se

realizează prin metoda succesiunii în 10 zile.

tei  10 zile

Metoda de organizare succesivă asigură următoarele avantaje:

 asigură continuitatea producţiei, prin faptul că formaţia de lucru trece
în mod succesiv şi fără întrerupere de pe un sector pe altul;
  uniformitatea producţiei, care se obţine prin menţinerea componenţei
formaţiei de lucru, care se deplasează de pe un sector pe altul cu o
viteză constantă (la execuţia în succesiune ritmică);
 utilizarea unui număr redus de muncitori ceea ce contribuie la
reducerea unor cheltuieli de organizare legate de cazare, masă,
transport, etc.
Ca aspecte negative putem enumera:
 durata de execuţie a procesului simplu este relativ mare;
 cheltuielile indirecte sunt crescute, datorită creşterii duratei de execuţie;
 efectele mărite privind imobilizarea fondurilor.

4.2. Metoda în paralel pentru execuţia proceselor simple

Metoda în paralel constă în faptul că execuţia procesului simplu are loc

concomitent pe toate sectoarele. Metoda se recomandă în cazul în care se pune
problema reducerii la minimum a duratei de execuţie a procesului simplu.
Aplicarea metodei implică respectarea anumitor restricţii, şi anume:
 trebuie să dispunem de front de lucru total materializat, care să permită
atacarea execuţiei procesului simplu pe toate sectoarele;
 numărul de formaţii de lucru trebuie să fie egal cu numărul de
sectoare, fiecărui sector corespunzându-i câte o formaţie de lucru;
 formaţiile astfel distribuite pe sectoare încep lucrul în acelaşi timp.
Cazul A - Metoda în paralel pentru execuţia unui proces simplu neritmic
Procesul simplu neritmic „i” poate să prezinte o durată de execuţie diferită
de la un sector la altul, datorită diferenţei de productivitate a formaţiilor de lucru
sau a componentei acestora, precum şi datorită volumelor diferite de lucrări şi
implicit a volumelor de muncă pe succesiunea sectoarelor.
Durata totală de execuţie a procesului simplu „i” este dată, în această
situaţie (figura 4.3), de ritmul cel mai mare înregistrat pe unul dintre sectoare:

t  max t 
ei
  (zile)

Pentru exemplificarea metodei să considerăm un proces simplu neritmic

„i”, pe 5 sectoare de lucru, cu următoarele ritmuri:

ti1  2 zile; ti2  1zi; ti3  2 zile; t4i  3 zile; t5  6 zile;

i

Datorită utilizării unui număr de formaţii de lucru egal cu numărul de

sectoare 5, ciclograma procesului neritmic se prezintă sub forma unui lanţ
elementar divizat neritmic - figura 4.3.
 n
6

5
t5

4
t4

3
t3

2
t2

1
t1

t
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8

 
tei max t 6i zile
tei max t6 zile
5
i

Fig.4.3 Ciclograma execuţiei unui proces simplu neritmic prin metoda în paralel

După cum reiese din ciclogramă, durata de execuţie a proceselor de

producţie după metoda paralelă este dată de cel mai mare ritm de lucru al
procesului simplu, pe unul din sectoare, în cazul dat, sectorul 5 = 6 zile.
Cazul B - Metoda în paralel pentru execuţia unui proces simplu ritmic
În eventualitatea posibilităţii împărţirii frontului total de lucru în sectoare
asemănătoare cu volume de lucrări, respectiv volume de muncă aproximativ
egale, procesul „i” devine proces ritmic.
Durata totală de execuţie a procesului simplu ritmic „i” (figura 4.4) este
dată, de ritmul procesului:

tei  ti (zile)

Ciclograma procesului simplu ritmic „i” se prezintă, în acest caz, sub forma
unui lanţ elementar divizat ritmic.
Pentru exemplificare, vom considera procesul simplu ritmic „i” cu n=5
sectoare, bi = 5 formaţii şi un ritm de execuţie de 3 zile pe sector.

tei  ti  3 zile

De asemenea, în această situaţie, formaţiile de lucru utilizate pe

succesiunea sectoarelor trebuie să prezinte aceeaşi componenţă şi să aibă o
productivitate constantă.
 n
6

t5 t4 t3 t2 t1
5

t
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8

ti
tei = 3 zile

Fig.4.4

Metoda în paralel prezintă următoarele avantaje:

 scurtarea duratei de execuţie a procesului simplu analizat;
 reducerea unor cheltuieli indirecte;
 micşorarea efectului imobilizării fondurilor.
Dezavantaje:
 necesită încă de la deschiderea lucrărilor toate fronturile de lucru libere;
 aglomerează şantierul cu forţă de muncă, utilaje şi materiale;
 amplifică lucrările şi cheltuielile de organizare de şantier;
 împiedică desfăşurarea normală a fluxurilor de materiale şi forţă de
muncă;
 creşterea cheltuielilor cu organizarea de şantier (pentru cazare, masă,
transport, depozitarea materialelor, etc.).
 V. Metode combinate pentru execuţia proceselor simple

Metodele analizate în paragrafele anterioare reprezintă cazuri extreme,

întrucât metoda succesivă ne conduce la o durată mare de execuţie a proceselor
simple, iar metoda în paralel, o durată minimă cu un număr mare de formaţii.
Sunt situaţii, când aceste metode nu se pot aplica, deoarece:
 beneficiarul impune o durată intermediară între duratele rezultate prin
aplicarea celor două metode;
 constructorul dispune de un număr mai mic de formaţii decât numărul
de sectoare;
 din motive constructive, tehnologice şi organizatorice nu se poate
asigura un front total de lucru liber pentru începerea simultană a
execuţiei lucrărilor, pe toate sectoarele, a proceselor de lucru simple.
În aceste cazuri se utilizează folosirea metodelor combinate de planificare
şi organizare a execuţiei proceselor simple, şi anume:
 metoda de lucru paralel-succesivă;
 metoda de lucru succesivă-paralel;
 metoda lanţului elementar divizat modulat ritmic.

5.1. Metoda de lucru paralel-succesivă

Pentru înţelegerea acestor metode să presupunem că avem de executat un

proces simplu ritmic „i”, desfăşurat pe n=4 sectoare cu un ritm de lucru egal,
având valoarea ti  4 zile, utilizând bi  2 formaţii de lucru.
Această metodă de organizare a execuţiei lucrărilor constă în faptul că
cele 2 formaţii de lucru atacă şi execută procesul „i” în paralel concomitent pe
primele sectoare, iar după terminarea acestora se deplasează pe celelalte 2
sectoare, unde execută procesul „i” tot în paralel (figura 5.1).

Număr
sector 6

4
2

1
2
2

1
0
Timp
ti  4 zile ti  4 zile (zile)
tei  8 zile

Fig.5.1 Metoda de lucru paralel-succesivă

 Durata totală de execuţie a procesului simplu ritmic „i” se determină cu
relaţia:

tei n
 t i (zile)
bi

unde:
n - numărul de sectoare
bi - numărul de formaţii de lucru
ti - ritmul de execuţie a procesului „i”.
Înlocuind în formulă datele exemplului de mai sus, rezultă:

tei 4
  4  8 zile
2

tei  8 zile

În această situaţie este necesar un front de lucru de numai 50% asigurat în

prima etapă.
n
În situaţia în care raportul rezultă sub forma unui număr fracţionar, se
bi
va lua numărul întreg imediat superior, ceea ce corespunde situaţiei că una dintre
formaţii lucrează pe un număr mai mic de sectoare.
Durata totală de execuţie a procesului simplu ritmic „t” s-a redus
comparativ cu durata corespunzătoare metodei succesive, proporţional cu
numărul de formaţii de lucru bi folosit ( bi =2 formaţii).
16
tMS  16 zile  tMPS   8 zile
ei ei
2

în care:
t MS
ei- durata de execuţie a procesului simplu „i” prin metoda succesivă;
t MPS
ei - durata de execuţie a procesului simplu „i” prin metoda paralel-
succesivă.

5.2. Metoda succesiv-paralelă pentru realizarea unui proces simplu ritmic

Această metodă este tot o metodă combinată de execuţie, care îmbină

elemente ale celor două proceduri într-o manieră organizatorică specifică.
Astfel, fiecare formaţie de lucru execută a procesul ritmic „i” în paralel pe o
succesiune de câte două sectoare.
 Pentru exemplul de caz anterior, formaţia 1 execută procesul „i” pe
sectoarele 1 şi 2 iar formaţia 2 pe sectoarele 3 şi 4.
Durata totală de execuţie a procesului simplu ritmic „i” pe succesiunea
sectoarelor, este dată de relaţia:

tei n
 t (zile)
bi i

Pentru cazul
propus: 4
tei  48 (zile)
2

nr. sector
4 t4
t3 formaţia 2
3
formaţia 2
t2
2
formaţia 1
t1
1
formaţia 1
t (zile)
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
ti  4 zileti  4 zile
tei  8 zile

Fig.5.2 Metoda succesiv-paralelă pentru realizarea unui proces simplu ritmic

Durata totală de execuţie a procesului simplu ritmic „i” prin cele două
metode este egală (8 zile), diferenţa este de natură organizatorică, fiind
dependentă însă de gradul de asigurare a frontului parţial de lucru pentru
procesul
„i”.
Metodele paralel-succesivă şi succesiv-paralelă reprezintă soluţii
organizatorice de execuţie a unui proces simplu ritmic „i” în cadrul aceleaşi
durate totale de execuţie.

5.3. Metoda lanţului elementar divizat modulat ritmic

Folosirea acestei metode este recomandată în cazul în care dorim să

scurtăm durata de execuţie a procesului simplu ritmic „i” prin utilizarea unui
număr mai mare de formaţii, în condiţiile predării sectoarelor într-o anumită
ritmicitate.
Aceasta presupune ca fiecare formaţie de lucru să atace execuţia procesului
„i” cu un decalaj constant K oi (modulul de ritmicitate) faţă de formaţia precedentă,
astfel încât predarea lucrărilor să se facă în aceeaşi ritmicitate K oi . Prin această
formă organizatorică de execuţie a procesului „i”, lanţul elementar ritmic se
transformă în lanţ elementar divizat modulat ritmic.
 Durata totală de execuţie a procesului simplu ritmic „i” pe cele n sectoare
se determină astfel:

tei  ti  n  1 (zile)

Koi

în care:
n - numărul de sectoare;
ti - ritmul de execuţie a procesului „i”;
K oi - modulul de ritmicitate în care se execută procesul „i”.
Având în vedere studiul de caz anterior, vom stabili durata totală de
execuţie a procesului „i” cu relaţia:

tei  4  4  1 2  10 zile

unde:
n = 4 sectoare
ti = 4 zile
bi = 2 formaţii

ti 4
K   2 zile
oi
bi 2

Din analiza ciclogramei din (figura 5.3) se observă că procesul „i” este
realizat prin suprapunerea a două succesiuni ritmice defazate: formaţia 1 execută
în succesiune lucrările din sectoarele 1 şi 3, iar formaţia 2 execută prin altă
succesiune lucrările pe sectoarele 2 şi 4.

Număr sector
4
2

Koi 1 Koi

2
2
Koi Koi

1 Koi

0 T (zile)

ti n  1  Koi
Fig.5.3 Ciclograma execuţiei unui proces simplu ritmic prin
metoda lanţului elementar divizat modulat ritmic

Metoda lanţului elementar divizat modulat ritmic este o procedură ce se

utilizează pentru reducerea duratelor de execuţie a proceselor ritmice.
 În concluzie, din cele prezentate anterior rezultă că alegerea metodelor de
lucru se face pe baza unui studiu comparativ între mai multe variante, urmărind
atingerea unor parametrii tehnico-economici performanţi pentru realizarea
proceselor: durata de execuţie redusă, productivitate sporită, consumuri de
materiale, manoperă şi utilaje corespunzătoare normelor, precum şi costuri de
producţie cât mai reduse.
 VI. Metoda de organizare în lanţ

Metoda de organizare în lanţ este specifică proceselor de producţie

complexe şi asigură o organizare în flux continuu şi o bună folosire în timp a
tuturor resurselor, permiţând specializarea formaţiilor de muncă şi a utilajelor.
Pentru organizarea în lanţ, procesele complexe urmează să fie împărţite în
procese simple ce pot fi repartizate formaţiilor specializate. De modul în care se
realizează împărţirea proceselor complexe în procese simple, cu ritmuri de lucru
egale sau inegale, depinde dacă lanţul proiectat va fi ritmic sau neritmic. Pentru
a obţine un lanţ ritmic trebuie ca mărimile ritmurilor proceselor simple
componente ale procesului complex să fie egale sau multiple faţă de un ritm de
lucru al unui proces simplu considerat modul.
În practică, lanţurile ritmice se obţin destul de greu, fie datorită volumelor
de lucrări diferite de la un proces simplu la altul, fie datorită volumelor de
lucrări diferite de la un sector la altul pentru acelaşi proces simplu.
Pentru proiectarea unui lanţ ritmic trebuie să se respecte simultan
următoarele trei principii fundamentale: continuitatea activităţii formaţiilor de
lucru, uniformitatea realizării sarcinilor de producţie şi sincronizarea proceselor
de lucru.
Continuitatea activităţii formaţiilor de lucru se poate asigura prin crearea,
în permanenţă, a fronturilor libere pentru formaţiile de muncă ce termină un
proces simplu pe un sector. Conform acestui principiu, o formaţie de muncă
urmează să treacă fără întrerupere de la un sector la altul, până la epuizarea
sectoarelor cuprinse în organizarea în lanţ, după care formaţia de muncă va fi
antrenată la o altă lucrare.
Uniformitatea realizării sarcinilor de producţie presupune realizarea unui
volum constant de lucrări în unitatea de timp. Uniformitatea realizării sarcinilor
de producţie se poate asigura prin menţinerea efectivului formaţiei de muncă în
condiţiile aceleiaşi productivităţi a muncii sau micşorarea acestuia - în cazul
creşterii productivităţii muncii.
Sincronizarea proceselor de lucru, în condiţiile organizării lucrărilor de
construcţii-montaj în lanţ, presupune ocuparea imediată a tuturor fronturilor de
lucru create. Acest principiu nu poate fi respectat decât la organizarea în lanţ
ritmic (cu ritmuri de lucru egale) sau în lanţ modulat. La organizarea în lanţ
neritmic acest principiu se realizează pe cel puţin un sector şi pe cel mult „n-1”
sectoare.
Metoda de lucru în lanţ ritmic se aplică relativ uşor la construcţiile liniare
(drumuri, canale, reţele) sau la construcţiile de obiecte asemănătoare (blocuri de
locuinţe, hale industriale etc.). Pentru toate celelalte lucrări de construcţii-montaj
este proprie organizarea în lanţ neritmic.
După divizarea proceselor complexe în procese simple, organizatorul
trebuie să asigure un număr de formaţii de muncă specializate sau de utilaje egal
cu numărul proceselor simple ce urmează a se realiza, indiferent de numărul de
sectoare proiectate.
Pornind de la datele cunoscute, în această etapă se poate proiecta
ciclograma de organizare în lanţ a procesului complex. Să considerăm procesul
complex de turnare a betonului monolit, format din procesele simple cu
următoarele durate: montat cofraj - 2 zile; montat armături - 2 zile şi turnare
beton
- 2 zile. Antrepriza urmează să execute acest proces complex cu acelaşi volum
de lucrări, pentru opt fundaţii „pahar” necesare stâlpilor de rezistenţă de la o
hală agrozootehnică (figura 6.1).

Fig. 6.1 Ciclograma privind organizarea în lanţ a unui proces complex

format din procese simple cu ritmuri de lucru egale

Din ciclogramă se observă că, la fiecare proces simplu de lucru, sunt

respectate cerinţele metodei succesive de organizare şi anume că formaţia de
muncă ce execută un proces simplu de lucru poate trece la sectorul următor
numai după ce ş-a realizat complet sarcinile ce-i reveneau pe sectorul anterior.
Ritmurile de lucru fiind egale se respectă toate cele trei principii ale organizării
în lanţ ritmic, iar durata totală de execuţie se poate duce din proiecţia
elementelor cunoscute pe o paralelă la abscisă, egală cu timpul ocupat pe abscisă
pentru terminarea tuturor proceselor simple componente ale procesului complex.

Te  t1  t2  t3  (n  1)  t3

La organizarea în lanţ, cu ritm de lucru constant, t1  t2  ...  tm , deci:

Te  t1  t2  t3  (n  1)  t  3  t  (n  1)  t  t  (n  1 3)  t  (n  2)  2  (8  2)  20
zile.

Generalizând T  m  t  (n  1)  t sau: T  t  (m  n  1) , în care: m

e e
:
reprezintă numărul de procese simple de lucru.
 Organizarea în lanţ ritmic, cu ritmul de lucru constant, se aseamănă cu
organizarea liniilor de producţie în flux din unităţile industriale. Pentru ca
organizarea în lanţ ritmic să ducă la o eficienţă economică maximă, trebuie ca
organizatorul să asigure toate resursele necesare, în cantitatea, calitatea şi timpul
programat pentru fiecare proces de producţie.
În unele procese complexe intervin, pe lângă procesele de lucru simple şi
procese naturale. Acestea nu împiedică desfăşurarea lanţului ritmic, deoarece
procesele naturale intervin imediat ce s-au creat condiţiile derulării lor fără a
avea nevoie sau a crea decalaje. Procesul complex exemplificat anterior,
completat cu procesul natural de uscare a betonului (trei zile) şi un ultim proces
simplu de lucru, decofrarea (două zile), se prezintă ca în figura 6.2.

Fig.6.2 Ciclograma privind organizarea în lanţ a unui proces complex ce conţine şi un proces natural

Folosind aceleaşi proiecţii pe abscisă şi generalizând direct obţinem:

T  t  (m  n  1)  P1
k

e nj
j1

 k


P
1

T  t  m 
nj
j1
 n  1 ,
e
 t 
 
 
k

în care:  P - reprezintă suma duratelor proceselor naturale (pe primul sector).

j1
1
nj

Pot fi constituite lanţuri ritmice şi atunci când volumele de lucrări prezintă

diferenţe foarte mici (maximul 10%) între ele. În aceste cazuri, se introduc
„aşteptări” (A) pentru completarea acestor diferenţe, care pot fi folosite de
formaţia de muncă pentru organizarea mai bună a fronturilor de lucru şi a
locurilor de lucru. Acceptarea pierderilor datorate acestor aşteptări este
compensată de avantajele deosebite ale organizării în lanţ cu ritm constant. În
acest caz:
 
Te  m 
P nj

A 
n1 t
 t t 
 

În practică, nu se pot organiza decât relativ rar procesele complexe după

metoda în lanţ cu ritm constant, deoarece volumele de lucrări sunt diferite atât
între sectoare, cât mai ales de la un proces simplu la altul.
Egalizarea volumelor de lucrări pe sectoare poate fi realizată, în general,
prin însăşi delimitarea sectoarelor, iar egalizarea ritmurilor de lucru ale
proceselor simple între ele, pe acelaşi sector, prin: modul de împărţire a
procesului complex în procese simple, mărimea formaţiilor de muncă sau a
capacităţii utilajului afectat procesului simplu, schimbarea, dacă este cazul, a
tehnologiei, a materiilor prime etc.
În cazul în care volumele de lucrări sunt egale la toate sectoarele şi
ritmurile de lucru ale proceselor simple diferă, pe acelaşi sector, atunci
ciclograma organizării în lanţ se trasează respectând principiul sincronizării doar
pe un singur sector (figura 6.3).

Fig.6.3 Ciclograma organizării în lanţ a unui proces complex ce conţine şi un proces natural

În ciclogramă s-a considerat că procesele simple de confecţionare şi

montare cofraje, turnare beton şi decofrare se execută cu un ritm de lucru de o
zi, procesul simplu de fasonare şi montare armături în două zile, iar procesul
natural de uscare a betonului în trei zile. Durata de execuţie se poate determina
fie grafic, fie analitic. Grafic, se trasează mai întâi procesul simplu numărul unu
pe sectoare, apoi procesul simplu următor se trasează de la primul către ultimul
sector, dacă ritmul de lucru al acestuia este mai mare decât ritmul de lucru al
procesului anterior (sincronizare pe primul sector) sau de pe ultimul către primul
sector (spre stânga), dacă ritmul de lucru este mai mic decât cel al procesului
anterior (sincronizare pe ultimul sector).
În exemplul de mai sus, procesul simplu numărul doi, având un ritm de
lucru mai mare decât primul, se sincronizează pe primul sector şi apoi, conform
metodei succesive, se trasează pe următoarele sectoare. Procesul simplu numărul
trei, cu un ritm de lucru mai mic decât procesul simplu numărul doi, se
sincronizează pe ultimul sector şi se trasează apoi, în stânga spre primul sector.
Analitic, durata de execuţie se calculează folosind decalajele ce se crează
pe primul sau pe ultimul sector. Astfel pe primul sector apar decalaje ti1  ti
când şi se calculează:
D1  (n  1)  (ti  ti1 )

Pe ultimul sector apar decalaje ti1  ti şi se calculează:

când

Du  (n  1)  (ti1  ti )

în care:
D1- reprezintă decalajul pe primul sector;
Du - reprezintă decalajul pe ultimul sector.
Folosind proiecţiile pe o paralelă la abscisă, în exemplul anterior, durata de
execuţie va fi:
T  t  t  t  t  D1  Pn1  (n  1) 
t  1 2  1 1 7  3  7  22 zile
e 1 2 3 4 1 1 u

Generalizând:

 t  d  Pn
m l
T  1
l
1 1
 (n  1)  t
e i j k u
i1 j1 k1

După cum se observă din ciclogramă (vezi figura 6.3) acest mod de
organizare creează mari desincronizări (pe „n-1” sectoare), ceea ce duce la
prelungirea duratei de execuţie şi scăderea eficienţei metodei de organizare în
lanţ.
Pentru reducerea duratei de execuţie trebuie să reducem sau să eliminăm
decalajele. Eliminarea decalajelor se poate realiza, aşa cum s-a mai arătat, prin
modificarea numărului formaţiilor, prin schimbarea tehnologiei etc.
De cele mai multe ori, antrepriza are posibilitatea, urmărind reducerea
duratei de execuţie, să mărească numărul formaţiilor de muncă la o lucrare.
Mărirea numărului formaţiilor trebuie astfel concepută, încât să se asigure o
sincronizare perfectă a ritmurilor de lucru simple, folosind pentru aceasta un
ritm de lucru considerat „modul”, fără însă a supraaglomera fronturile de lucru.
Se alege, ca ritm de lucru „modul”, ritmul de lucru ce este egal sau
submultiplu tuturor ritmurilor de lucru simple din cadrul procesului complex.

Nf  t i
M
în care:
Nf
- reprezintă numărul formaţiilor de muncă necesare;
M - ritmul de lucru considerat modul.
Dacă pentru exemplul anterior considerăm ritm de lucru „modul”, ritmul
de lucru al procesului simplu de confecţionare şi montare cofraje, atunci
procesul complex va avea nevoie de următoarele formaţii de muncă (figura 6.4).

Fig.6.4 Ciclograma organizării în lanţ modulat a unui proces complex

t1 1
N   1 formaţie de muncă;
f1
M 1
t2 2
N   2 formaţii de muncă;
f2
M 1
t3 1
N    1 formaţie de muncă;
f
M 1
3

t 1
N  4   1 formaţie de muncă.
f
M 1
4

Din ciclogramă se observă că introducerea unei singure formaţii de

muncă, suplimentare duce la scurtarea duratei de execuţie a procesului complex
de la 22 zile (vezi figura 6.3) la 15, asigurând concomitent şi o sincronizare
perfectă a tuturor proceselor simple pe toate sectoarele.
Atât organizarea în lanţ ritmic cu ritm constant, cât şi cea cu ritm modulat
asigură o serie de avantaje, ca: reducerea duratei de execuţie; realizarea
uniformă a programului de producţie şi uşurarea programării operative;
specializarea muncitorilor; creşterea productivităţii muncii; reducerea
cheltuielilor de producţie etc.
Majoritatea lucrărilor însă, nu pot fi organizate pe baza lanţurilor ritmice.
În aceste situaţii, se urmăreşte apropierea cât mai mare în timp a proceselor
simple consecutive, în scopul reducerii, la minimum, a decalajelor.
Această operaţie se numeşte sincronizare şi se poate realiza analitic şi
grafic.
 Sincronizarea grafică se realizează prin trasarea procesului simplu „i” pe
un sistem de axe rectangulare în care pe abscisă se notează timpul şi pe ordonată
sectoarele de lucru, iar a procesului simplu „i+1” pe o foaie de calc cu aceleaşi
axe şi caroiaj. Se suprapune foaia de calc peste planşa iniţială (astfel încât şi
abscisele să se suprapună) şi apoi se deplasează aceasta spre stânga, până când
se realizează sincronizarea pe cel puţin un sector.
Sincronizarea pe cale analitică se realizează prin determinarea sectorului
pe care ritmul de lucru al procesului simplu „i” este egal cu pasul lanţului
aceluiaşi proces, astfel încât nici unul din procesele simple anterioare sau
următoare să nu se suprapună în timp (figura 6.5).

Fig.6.5 Determinarea decalajului pentru sincronizarea pe cale analitică a două procese simple, alăturate

Din proiecţiile segmentelor celor două procese simple pe abscisă se observă

că:
1 li
t n
i
 t1  D1
i i,i1
 tn
i1
n1 n1

iar decalajul se determină astfel:

l li
Dl   t n   t n  t1
i,i1 i i1
i n1 n1

sau:
1 1i
D1  tn  tn ,
i,i1 i i1
n2 n1

în care
 tni  suma ritmurilor de lucru ale programului simplu „i” pe sectoarele n =
1,....1;
1
Di,i  decalajul pe sectorul i între procesele simple „i” şi „i+1”.
1

Considerăm că avem de organizat, după metoda în lanţ neritmic două

procese simple pe 8 sectoare de lucru cu următoarele ritmuri de lucru exprimate
în zile:

Sectorul Procesul simplu 1 Procesul simplu 2

1 1 3
2 3 2
3 2 1
4 2 2
5 1 3
6 4 3
7 2 2
8 1 1

Aplicând formula, obţinem:

l li

n
t t
n n n
i i1 Di,i1
n 2 n 1
2 0
3 3
3 3+2=5 3+2=5 0
4 5+2=7 5+1=6 1
5 7+1=8 6+2=8 0
6 8 + 4 = 12 8 + 3 = 11 1
7 12 + 2 = 14 11 + 3 = 14 0
8 14 + 1 = 15 14 + 2 = 16 -1

Sincronizarea se realizează pe sectorul (sectoarele) pe care Di,in este maxim,

1
în exemplul nostru pe sectoarele 4 şi 6.
Ciclograma se realizează trasând mai întâi procesul simplu „i”, după care,
se trasează procesul simplu „i+1” pe sectoarele în care s-a determinat diferenţa
maximă, imediat ce se încheie procesul simplu „i”. Procesul simplu „i+1” se
trasează pe celelalte sectoare în funcţie de sectoarele deja proiectate (vezi figura
6.6). Pentru procesul simplu „i+2” (când sunt mai multe procese simple),
diferenţele se calculează faţă de procesul simplu „i+1” şi aşa mai departe.
 Fig.6.6 Sincronizarea a două procese simple de lucru (neritmice),
pe baza decalajelor calculate anterior

Proiectând elementele cunoscute pe o paralelă la abscisă, putem determina

durata de execuţie şi pentru lanţurile neritmice:

T  t1  t1  D1   t 1
n

e 1 2 1 2
l2

Generalizând:
m p n
T
e
 t l  D1   t 1
i j u
,
i1 j1 12

iar dacă intervin şi procese naturale:

m r p n

Te   t   t
1
i
1
pnk
 D   t 1u 1
j
j1 k1 j1 l2

în care:
D1l - reprezintă decalajul „l” pe primul sector;
n

- suma ritmurilor de lucru nr.„2” pe sectoarele l = 2, ..., n

t
1
2
l2

t
1
u - ritmul de lucru al ultimului proces de muncă pe sectorul „1”.

Şi în condiţiile organizării, după metoda în lanţ, a unor procese simple

neritmice şi cu volume de lucrări diferite, se pot lua măsuri de reducere sau
eliminare a decalajelor, prin modificarea parametrilor lanţului (numărul de
procese simple, numărul de sectoare, ritmurile de lucru, numărul formaţiilor de
muncă etc.).
Lanţurile neritmice, cu toate că nu asigură cele mai reduse durate de execuţie, au
o seamă de avantaje, cum ar fi: asigură continuitatea formaţiilor de muncă şi
uniformitatea producţiei realizate; permit specializarea formaţiilor de muncă;
fixează responsabilitatea privind cantitatea şi calitatea lucrărilor; eliberează
şantierul de cantităţi mari de materiale şi utilaje etc.