CURSUL 5, 6

DRUMUL ÎN PLAN

Reprezentarea drumului în plan se realizează prin proiecţia axei drumului pe un plan

orizontal.
Traseul în plan se stabilește, în urma parcurgerii fazei de studiu de prefezabilitate şi de
fezabilitate .
Studiind traseul în plan se constată că el este format din aliniamente şi curbe, curbele
racordând segmentele care alcătuiesc linia poligonală de bază a traseului.
Fiecare punct de pe teren este definit prin poziţia sa hectometrică. Astfel, drumurile au o
origine şi un sens.
Planul de situaţie al traseului nu trebuie confundat cu planul de situaţie al drumului, acesta
din urmă reprezentând proiecţia în plan orizontal a drumului, împreună cu toate construcţiile
amplasate în zona sa (platforma drumului, taluzurile, şanţurile laterale, lucrările de artă etc.).
Capitolul cuprinde calculele care se fac în faza de proiect tehnic pentru dimensionarea şi
definitivarea formei elementelor geometrice ale aliniamentelor şi curbelor.

1.Generalităţi
În plan , drumul este caracterizat prin traseul axei sale. Traseul drumului reprezintă, deci
proiecția axei sale în plan orizontal. Axa drumului reprezintă locul geometric al punctelor de pe cale
egal dpărtate de marginile acesteia (în aliniament) și este alcătuită dintr o succesiune de porțiuni
rectilinii, numite aliniamente și de porțiuni curbilinii , numite curbe, figura 1.
Aliniamentele sunt porţiunile din traseu în care axa drumului este o linie dreaptă; punctele în
care aliniamentele îşi schimbă direcţia se numesc vârfuri de unghi și se notează cu V
Curbele sunt porţiunile din
traseu care servesc la racordarea
aliniamentelor.
Lungimea aliniamentelor,
frecvenţa curbelor şi mărimea
razelor depind de relieful regiunii,
viteza de proiectare, condiţiile
geologice şi hidrogeologice,
existenţa unor puncte intermediare
obligatorii şi necesitatea unei
Fig. 1. Racordarea aliniamentelor. încadrări.

Introducerea curbelor prezintă unele dezavantaje pentru circulaţia vehiculelor şi anume:

- măresc lungimea traseului în raport cu linia dreaptă şi această sporire poate deveni importantă
atunci când frecvenţa curbelor este mare;
- confortul şi siguranţa circulaţiei sunt mai reduse în curbe decât în aliniamente, mai ales pentru
autovehiculele care circulă cu viteză mare. În timpul mişcării în curbă, autovehiculul este supus
acţiunii forţei centrifuge, care tinde să producă derapajul sau chiar răsturnarea lui, ceea ce
implică luarea unor măsuri speciale de amenajare a curbelor, prin: introducerea unor curbe de
tranziţie, execuţia căii(drumului) cu o singură pantă transversală, supralărgirea căii;
- vizibilitatea în curbă este micşorată în special în cazul terenurilor acoperite (păduri, deblee etc.);
ca urmare sunt necesare lucrări suplimentare de exproprieri, defrişări, debleuri pentru a asigura,
lateral, o suprafaţă liberă de obstacole.
1
 Curbele cu raze mari nu necesită amenajări speciale, condiţiile de circulaţie fiind practic
asemănătoare celor din aliniament.
Aliniamentele prea lungi prezintă şi ele unele dezavantaje, cum ar fi:
- oferă condiţii monotone de circulaţie, în special la şes, unde nu sunt nici denivelări ale
formelor de relief care să rupă uniformitatea peisajului. În astfel de cazuri, conducătorii
auto sunt tentaţi adesea să mărească viteza de circulaţie, au atenţia difuză, neconcentrată
din cauza monotoniei şi astfel se instalează oboseala şi somnolenţa, producându-se
accidente grave;
- in timpul nopţii, aliniamentele lungi stânjenesc circulaţia, din cauza luminii farurilor
vehiculelor ce circulă din sens opus care se vede de la distanţă;
- linia dreaptă se încadrează mai greu în peisaj, nearmonizându-se cu formele de relief.
Drumul în plan trebuie proiectat echilibrat astfel încât să se evite aliniamentele cu lungimi
mai mari de 2 – 4 Km şi curbe cu raze prea mici. Se apreciază că un traseu echilibrat, în zone de şes,
trebuie să fie în aliniament maxim 40% din lungimea sa.
Racordarea a două aliniamente (fig. 1), poate fi făcută prin curbe interioare (C1, C2, C3) sau
prin curbe exterioare (C5). Racordările exterioare numite serpentine, se folosesc în terenuri
accidentate, atunci când aliniamentele se întretaie sub unghiuri ascuţite (sub 40) şi introducerea de
curbe interioare ar spori considerabil declivitatea prin scurtarea traseului. Uneori când unghiul dintre
aliniamente este apropiat de 180 (>.160) se renunţă la racordarea aliniamentelor, traseul
prezentând un punct de frângere (V7) și se noteaz cu F. Curbele de acelaşi sens (C1, C2 sau C2, C3)
se pot racorda uneori direct, eventual înlocuindu–se cu o singură curbă.
Între curbele de sens contrar (C3, C4) trebuie lăsate aliniamentele de redresare care să poată
fi parcurse în cel puţin 5 secunde (timpul minim de manevrare a volanului) cu viteza de proiectare.
Lungimea aliniamentului rezultă L  1, 4 V, în care V este viteza în km/h, iar lungimea în metri.
La drumurile cu viteza de proiectare redusă, racordarea aliniamentelor se face prin curbe
circulare (arc de cerc), iar la cele cu viteză de proiectare mare, prin curbe de tranziţie (progresive) şi
arce de cerc sau numai prin curbe de tranziţie.

2.Curbe circulare

a) Elementele geometrice ale curbelor circulare

Racordarea aliniamentelor cu curbe, în cazul general, formate din arce de cerc-implică
determinarea elementelor principale ale acestora, pentru trasarea lor pe teren şi stabilirea lungimii
traseului (fig. 2 a)
Punctele de intersecţie a două aliniamente se notează cu V, însoţită de un indice n ce
reprezintă numărul curbei, respectiv al vârfului de unghi. Numărătoarea se începe de la originea
traseului.
Elementele principale ale unei curbe circulare sunt (fig. 2 b):
– unghiul dintre aliniamente (U), care se determină prin măsurători directe pe planul de
situație (cu raportorul) şi este suplimentar unghiului la centru () al curbei de racordare;
- raza (R), a curbei arc de cerc se alege în funcţie de clasa tehnică a drumului şi de
condiţiile de relief, respectiv viteza de proiectare, precum şi de condiţiile locale cerute de
situaţia existentă: puncte obligate, obstacole, exproprieri, asigurarea vizibilităţii.
Cu ajutorul acestor elemente se determină tangenta T, bisectoarea B şi lungimea curbei C
(fig. 2.b).
- tangenta (T), cuprinsă între vârful de unghi V şi punctele de tangenţă al arcului de cerc
cu aliniamentele, se determină dintr- unul din cele două triunghiuri dreptunghice egale,
VOTi sau VOTe:

2
 U 
T  R  ctg  R  tg (1)
2 2

Fig. 2 Racordarea aliniamentelor.

a- racordarea aliniamentelor cu curbe circulare; b- elementele unei curbe circulare

Punctul de tangenţă unde începe curba se numeşte tangenta de intrare şi se notează cu Ti , iar
punctul unde se sfârşeşte curba se numeşte tangenta de ieşire şi se notează cu T e. Punctele Ti şi Te
primesc acelaşi indice n ca şi vârful de unghi ce reprezintă numărul curbei.
– bisectoarea (B), cuprinsă între vârful de unghi V şi mijlocul curbei ( punctul M),
măsurată pe direcţia bisectoarei unghiului U, se determină din triunghiul VTiO sau VTeO
cu formula:
R R
B  OV  OM  R R
 U
cos sin
2 2 (2)
 U    
B  R cos ec  1  R sec  1
 2   2 
– lungimea curbei de racordare (C), cuprinsă între punctele de intrare şi ieşire din curbă
(Ti şi Te), a cărei valoare este:
R  
C ; dacă unghiul  s–a măsurat în grade sexagesimale.
180
(3)
R  
C ; dacă unghiul  s–a măsurat în grade centezimale.
200
Elementele U, R, T, C, B ale curbei circulare se înscriu în dreptul curbei respective şi
împreună cu viteza de proiectare, caracterizează curba.
În afara acestor elemente principale se mai determină:
- lungimea corzii:
U 
TiTe  2 R cos  2 R sin (4)
2 2
- abscisa mijlocului curbei:

3
 U 
Ti F  Ti D  R cos  R sin (5)
2 2
- ordonata mijlocului curbei:
 U  
FM  MD  R1  sin   R1  cos  (6)
 2  2
Coordonatele mijlocului curbei sunt luate în raport cu sistemul rectangular alcătuit din
tangenta T şi raza R, având originea în Ti respectiv în Te.
În practică, elementele curbelor circulare se determină cu ajutorul tabelelor, în funcţie de
viteza de proiectare şi rază.

b) Trasarea curbelor circulare

Prin trasarea sau pichetarea unei curbe se înţelege materializarea pe teren (prin ţăruşi) atât a
punctelor ei principale -Ti, M, Te -cât şi a unui număr suficient de puncte intermediare, care să redea
forma racordării. La efectuarea acestei operaţiuni se folosesc tabele de trasare şi instrumente
topografice adecvate.
În vederea unei redări cât mai exacte a formei curbei se recomandă ca distanţa dintre picheţi
(măsurată pe curbă) să nu depăşească 1/10 din valoarea razei. Pentru curbele cu R > 500 m, distanţa
între două puncte consecutive se ia de maximum 50 m.
Pichetarea unei curbe presupune ca aceasta să fie în prealabil determinată, respectiv să i se
cunoască elementele U, R, T, C. B.
Poziţiile punctelor Ti şi Te se obţin prin măsurarea directă a lungimii tangentei, pe fiecare din
cele două aliniamente, pornind din vârful V (fig. 2 ).
Poziţia punctului M, poate fi determinată pe două căi:
- prin măsurarea pe bisectoarea unghiului U, a cărei direcţie se precizează cu ajutorul
teodolitului instalat în vârful de unghi V, a lungimii bisectoarei B = VM.
- prin măsurarea pe teren a abcisei TiF şi a ordonatei FM.
Punctele Ti, Te şi B sunt marcate prin ţăruşi pe care se indică simbolul punctului şi poziţia
hectometrică corespunzătoare.
În cazul curbelor de lungime mai mare de 20…25 m, în afara punctelor principale se
pichetează şi mai multe puncte intermediare. Stabilirea punctelor intermediare, în vederea
materializării lor prin ţăruşi, poate fi făcută după mai multe metode, dintre care unele mai exacte
(metoda ordonatelor pe tangentă, metoda ordonatelor pe coardă, metoda coordonatelor polare etc.),
iar altele aproximative, dar expeditive (metoda sfertului, metoda prin intersecţii). Aceste metode se
aplică în funcţie de relief, de vizibilitate şi de gradul de precizie dorit.

Metoda ordonatelor pe tangentă

Această metodă consideră drept axe de coordonate
sistemul rectangular alcătuit din tangenta T şi raza R, cu
originea în Ti, respectiv Te. Astfel orice punct de pe curbă
este definit de coordonatele sale x şi y, determinate
aplicând teorema lui Pitagora în triunghiul OPA (fig. 3):
R  y 2  R 2  x 2 (7)
de unde: y  R – R 2 – x 2 (8)
pentru diferite valori ale lui x rezultă valori
Fig.3 Metoda ordonatelor pe tangentă
corespunzătoare pentru y care definesc punctele de pe
curba cu raza R.
Pentru simplificarea calculelor s-au întocmit tabele de trasare care dau direct, pentru razele
uzuale, valorilor ordonatelor y pentru creşterile constante ale abcisei x.
4
 Procedeul cu abcise egale x, 2x, 3x,… (fig. 4) prezintă dezavantajul că nu dă lungimile
arcelor de curbă TiP1,, P1P2…egale, ceea ce îngreunează kilometrarea traseului.
Din această cauză în practică se preferă
procedeul cu arce egale corespunzătoare unghiurilor
egale  (fig.5). Relaţiile matematice de bază ale
acestui procedeu exprimă valorile coordonatelor x şi
y cu ajutorul funcţiilor trigonometrice :
x=R.sin (9)
y=R(1- cos) (10)

Fig. 4 Racordarea cu abcise egale

Considerând arcele egale între ele TiP1 =P!P2= P2P3 = k,
rezultă următoarea valoare a unghiului  :
k.200 g k .180
  (11)
 .R  .R
de unde:
k .200
x  R. sin (12)
 .R
 k.200 
y  R1  cos  (13)
  .R  Fig. 5 Racordarea cu arce egale
Cu ajutorul acestor relaţii s-au calculat tabele de trasare cu arce egale (din 2,5 în 2,5 m, din 5
în 5 m sau din 10 în 10 m), care dau atât valorile abciselor x, cât şi a ordonatelor y, ce urmează să fie
măsurate pe teren în vederea determinării poziţiei punctelor P1, P2.,....etc.
Metoda ordonatelor pe tangentă dă rezultate bune în terenuri plane , fără denivelări
importante, şi cu vizibilitate din Ti şi Te spre V. Se recomandă ca lungimile ordonatelor să nu
depăşească 50 m, deoarece pot interveni abateri grave din cauza erorilor de perpendicularitate.

Metoda coordonatelor polare

Este o metodă foarte expeditivă şi foarte des
folosită mai ales pe terenuri accidentate şi cu
vizibilitate redusă.
Prin această metodă poziţia punctelor
intermediare este determinată cu ajutorul razei polare
r şi a unghiului polar , considerate în raport cu polul
Ti sau Te şi o dreaptă orientată, cunoscută, dreapta
TiV (fig. 6). Dacă pe o curbă de rază R, se consideră
punctele intermediare C1, C2, C3…, amplasate astfel
încât să împartă curba în arce egale, atunci şi
unghiurile la centru φ vor fi egale între ele, iar
Fig. 6 Metoda coordonatelor polare unghiurile polare δ (unghiurile periferice) vor fi egale
cu jumătate din unghiul la centru (fig. 6).
Dacă din centrul curbei se consideră raze care fac între ele unghiuri egale, se obţin arce şi
coarde corespunzătoare egale. Unghiul  se alege astfel încât lungimea corzii a  1/10 R.

5
 Toate coardele ce subîntind arce egale TiC1, C1C2 .,.....etc. se văd din Ti sub unghiuri egale
cu jumătatea unghiului la centru corespunzător coardei. Aceasta permite ca un punct de pe curbă să
fie definit nu numai prin măsurarea distanţei din Ti pe direcţia razei polare, ci şi prin măsurarea
coardei de la punctul precedent. Se poate scrie:
arcTiC1  
  (14)
2R 360 180
sau
180
 arcTi C1. (15)
2R
Cu ajutorul acestor formule s-au întocmit tabele care dau pentru razele uzuale valorile
unghiurilor polare pentru diferite lungimi de arce.

4. Curbe progresive

a) Necesitatea introducerii curbelor progresive

Asupra autovehiculului care parcurge o curbă,
acţionează suplimentar faţă de forţele din aliniament
forţa centrifugă. Valoarea ei este invers proporţională
cu mărimea razei de curbură şi forţa care este
îndreptată spre exteriorul curbei, după direcţia razei
(fig. 10):
P v2
Fc  m.a  mR  .
2

Fig. 10 Solicitarea vehiculelor în curbă g R

2 2
(16)
P.v P v
Fc   .
g g R
unde:
m – masa vehiculului;
a – acceleraţia, m/s2;
P - greutatea vehiculului, în N,
g - acceleraţia gravitaţiei, in m/s2;
v- viteza liniară a vehiculului, în m/s;
 .- raza de curbură, în m; (= în aliniament; =R-pe curba circulară);
 - viteza unghiulară (=v/R).
Apariţia bruscă a forţei centrifuge în punctul de intrare în curbă, mai ales în cazul circulaţiei
cu viteze mari, provoacă smucirea violentă a autovehiculului în sens lateral şi dă o senzaţie
neplăcută, de nesiguranţă. Aliniamentul este caracterizat prin rază infinită (=) şi curbură zero
(1/=0)`, iar curba de racordare arc de cerc prin raze şi curburi finite (=R şi 1/ =1/R). Şocul
provocat de forţa centrifugă este legat de discontinuitatea curburii în punctele de tangenţă Ti şi Te
(fig. 11).

6
 Pentru prevenirea şocului este necesar ca forţa centrifugă să apară treptat, respectiv să
dispară treptat la ieşirea din curbă. Aceasta se poate realiza prin intercalarea între aliniament şi curba
arc de cerc, a unei curbe a cărei rază variază progresiv de la valoarea  din aliniament, la valoarea
finită R a curbei circulare (fig. 12).

Fig.11 Apariţia forţei centrifuge în curba Fig. 12 Variaţia forţei centrifuge pe curba
arc de cerc progresivă

Datorită acestei proprietăţi geometrice, curbele care se

introduc poartă numele de curbe progresive iar pentru că sunt
folosite ca elemente de legătură între aliniament şi curba arc
de cerc, se mai numesc şi curbe de tranziţie.
Arcul de cerc care rămâne în partea centrală a
racordării, poartă numele de viraj.
Curba progresivă, pentru a corespunde scopului,
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii geometrice
(fig.12):
Fig. 13 Strămutarea virajului - să fie tangentă la aliniament în punctul O, unde are
(tangentei) raza de curbură infinită  = ;
– raza sa de curbură să descrească treptat până în
punctul H, de tangenţă cu arcul de cerc, unde ajunge la valoarea R, egală cu raza arcului
de cerc;
- centrul său de curbură în punctul comun H să coincidă cu centrul virajului, astfel încât
tangenta dusă în acest punct să fie comună.
- lungimea curbei progresive este între punctele Oi și Hi la intrarea în curbă și He și Oe la
ieșirea din curbă. Între OiHi și HeOe poate să fie racordat și cu ocurbă circulară sau nu,
dacă racordarea s-a făcut cu doua curbe de tranziție.
Din figura 13 se constată că introducerea curbei de tranziţie între aliniament şi arcul de cerc
necesită deplasarea cercului spre interiorul curbei cu mărimea ΔR denumită strămutarea virajului
sau strămutarea tangentei, care are valori uzuale între 0,15 şi 2,00m.
La drumurile de utilitate privată, date fiind vitezele de proiectare mici, introducerea curbelor
progresive este necesară numai la drumurile proiectate cu viteza de 40 sau 50 km/h. Limita maximă
a razelor arcelor circulare, până la care este necesară şi favorabilă racordarea cu curbe progresive, se
poate obţine în baza unor considerente dinamice, dacă se urmăreşte atât limitarea creşterii
acceleraţiei transversale cât şi necesitatea anihilării parţiale a acţiunii forţei centrifuge prin înclinarea
transversală a căii. Standardele în vigoare prevăd obligativitatea introducerii curbelor progresive
pentru raze mai mici de 170 m, în cazul V= 40 km/h şi respectiv mai mici de 270 m, pentru V=50
km/h. Dacă drumul de utilitate privată se proiectează cu o viteză de 25 km/h, însă are perspectiva de

7
a deveni drum public, atunci şi în acest caz se introduc curbe progresive pentru toate racordările cu
raze mai mici de 70 m.
Curbele progresive folosite la proiectarea drumurilor sunt: lemniscata, parabola cubică şi
clotoida (fig. 14). Pe prima porţiune sunt foarte aproape una de alta (fig.14d).
Curbele progresive utilizate la drumuri sunt lemniscata şi clotoida şi mai rar parabola cubică.
Ele fac parte din familia radioidelor şi au următoarele proprietăţi:
– parabola cubică (fig. 14a) este curba plană pentru care produsul între raza de curbură 
şi abcisa x este constant pentru orice punct:
x = const.; (17)
lemniscata (fig, 14b) este curba plană pentru care produsul între raza de curbură  şi raza polară r ,
pentru orice punct de pe curbă, este constant:
r = const.; (18)
– clotoida (fig. 14c) este curba plană pentru care produsul între raza de curbură  şi
lungimea arcului corespunzător s , pentru orice punct de pe curbă, este constant:
s = const. (19)
Dintre curbele de tranziţie clotoida este cea care corespunde cel mai bine condiţiilor pe care
trebuie să le îndeplinească drumurile. Ea este curba mecanică prin excelentă, deoarece corespunde
traiectoriei unui autovehicul care se deplasează cu viteza constantă şi rotire a volanului uniformă,
la trecerea de pe aliniament pe arcul de cerc sau invers.
După unii autori, introducerea curbelor de tranziţie este necesară acolo unde:
R  0,062 V2 (20)
în care: R este raza , în metri; V- viteza, în km/h.

a.-parabola cubică b.-lemniscata c.-clotoida d.-curbe de tranziţie

Fig. 14. Curbe de tranziţie

b) Lungimea curbei progresive de racordare

Pentru a asigura trecerea lină a vehiculului din aliniament pe curba arc de cerc, curba de
racordare progresivă trebuie să aibă o lungime astfel determinată încât conducătorul auto să aibă
timp suficient pentru manevrarea volanului, fără şocuri (fig. 12). Lungimea curbei progresive poate
fi determinată pe baza mai multor criterii şi anume: mecanic, al lungimii rampei de supraînălţare, al
confortului optic şi pe criteriul empiric.
Criteriul mecanic are la bază condiţia de confort, care presupune limitarea variaţiilor
acceleraţiilor (unghiulare şi normale) ce apar în mişcarea curbilinie.
Astfel în decursul timpului t , cât vehiculul parcurge curba de tranziţie de lungime L,
acceleraţia normală an , care apare odată cu forţa centrifugă, creşte uniform de la zero la valoarea
V2/R. Creşterea sa specifică în timp va fi .
a V2 V3
j n   ; (21)
t R.t R.L
de unde rezultă:

8
 V3 V3
L  . (22)
R. j 47.R. j
în care:
L este lungimea curbei de tranziţie, în m;
V - viteza de proiectare, în km/h;
R - raza virajului, în m
j - creşterea specifică a acceleraţiei normale, denumită şi coeficient de confort, cu valori
cuprinse între 0,25…0,70 m/s3.
Cu cît j are o valoare mai mică, lungimea de racordare este mai mare şi condiţiile de confort
sunt mai bune. Considerând j = 0,5 m/s3 se obţine:
V3
L (23)
23,5R
Acceleraţia unghiulară a este de asemenea limitată, prin condiţiile de confort, la valori
cuprinse între 0,02 şi 0,05 rad/s2. Având în vedere că viteza unghiulară la sfârşitul curbei progresive
este:
V
   a .t , (24)
R
iar L = Vt, rezultă:
V2 V2
L  . (25)
a .R 13.a .R
Pentru a = 0,03 rad/s2:
V2
L  2,5 . [m] (26)
R
în care:
L - lungimea, în m;
V - viteza, în km/h;
R - raza virajului, în m.
Pe lângă cele două criterii mecanice, lungimea curbei progresive poate fi stabilită şi după un
criteriu empiric, în baza căruia se apreciază că lungimea acesteia trebuie să corespundă spaţiului
parcurs de autovehicul în timp de 2 secunde:
V
L  2.V  2  0,555V [m] (27)
3,6
unde V este viteza de proiectare în km/h, iar L lungimea , în metri.

c) Clotoida
Dintre curbele de tranziţie, clotoida este aceea care corespunde cel mai bine condiţiilor
mecanice ce trebuie îndeplinite la mişcarea unui vehicul în curbă. De aceea se mai numeşte şi curbă
mecanică prin excelenţă.
La racordările obişnuite, când radioida se introduce între aliniament şi arcul de cerc, se
utilizează arce de clotoidă cuprinse între origine şi punctul în care tangenta dusă la arcul de clotoidă
formează cu sensul pozitiv al axelor abciselor un unghi  de 10…15 (arcul OP).
Porţiunea din clotoidă cuprinsă între origine ( = 0) şi punctul în care tangenta la clotoidă
este normală pe axa abciselor ( = 90) se numeşte arc util de clotoidă (arcul ON) şi serveşte la
racordarea in boltă a două aliniamente paralele(fig. 15). La serpentine se folosesc arce de clotoidă
mai lungi decât arcul util, adică corespunzător unui unghi  .

9
 Fig. 15. Clotoida şi arc util de clotoidă

4. Serpentine

În zone cu relief accidentat şi diferenţe de nivel importante, unde drumurile trebuie să urce
sau să coboare versanţi cu înclinare mare, iar înscrierea traseelor între punctele extreme de
altitudine, cu elemente geometrice corespunzătoare vitezei de proiectare nu este posibilă, pentru
micşorarea declivităţilor se lungeşte traseul prin adoptarea serpentinelor. Acestea presupun
întoarceri, respectiv schimbării ale direcţiei de mers, cu unghiuri apropiate de 400 g (360).
Serpentinele racordează aliniamente între care unghiurile sunt sub 40 şi sunt construite din curbe cu
raze de 20 .. 40m pe care declivităţile sunt limitate la 3,5%.

Serpentinele sunt alcătuite din următoarele părţi componente:

– curba principală circulară FDE de rază R;
– curbele auxiliare circulare BMG şi ANP cu razele r1 şi r2;
– aliniamente intermediare PF şi EG de mărime m1 şi m2 (fig.16).

10
 Fig.16. Părţile componente ale serpentinei simetrice cu vârful în V

Elementele curbei principale circulare sunt:

– unghiul la centru al curbei principale () calculat cu relaţia:
 = 360– (U + 2)
sau  = 400g – (U + 2) (28)
– lungimea curbei principale, calculată cu relaţia:
  R     R  g
Cp  sauCp  (29)
180 200 g
– distanţele VN şi VM calculate cu relaţia VN = VM = d = R / sin
Elementele curbelor auxiliare sunt:
– tangenta T calculată cu relaţia

T  r  tg (30)
2
  m  m 2  2r  R R
în care: tg  (31)
2 2r  R
– bisectoarea B, calculată cu relaţia (MM' şi NN'):
  
B  r  sec  1 ; (32)
 2 
– lungimea curbei de racordare
  r    r  g
Ca  sauC  (33)
180 200 g
– distanţa dintre mijloacele curbelor auxiliare d0, calculată cu relaţia:
 U   
d 0  2d sin  r  sec  1 (34)
 2  2 
Elementele curbei principale şi ale curbelor auxiliare se determină plecând de la următoarele
date cunoscute: raza curbei principale (R), razele curbelor auxiliare (r), mărimea aliniamentelor
intermediare (m) şi unghiul dintre aliniamente (U).

11
 Elementele serpentinei se pot calcula cu relaţiile de mai sus sau se pot lua din tabele unde
sunt calculate în funcţie de viteza de proiectare şi raza curbei principale R și curbele auxiliare r1 și
r2.

Exemplu de calcul.
Să se calculeze elementele serpentinei, cunoscând: viteza de proiectare = 30 km/h; raza
curbei principale R = 20 m; raza curbelor auxiliare r = 70m; mărimea aliniamentelor intermediare m
= 30 m (egală cu mărimea vitezei de proiectare); unghiul dintre aliniamente U = 30:

 – m  m  2r  R R – 30  30  2  70  2020
2 2
tg    0,2127
2 2r  R 2  70  20

 12;   24;   90    90  24  66
2

T  rtg  70  0,2127  14,89m
2
    24 
B  r sec  1  70 sec  1  701,022  1  1,56m
 2   2 
r 3,14  70  24
Ca    29,32m
180 180
R 20 20
d    49,17m
sin  sin 24 0,40674
 U     30 
d 0  2d sin  r sec  1  249,17 sin  701,022  1  28,57m
 2  2   2 
  360  U  2 360  30  2  66  198
R 3,14  20  198
Cp    69,12m
180 180

T  14,89m
B  1,56m
C a  29,32m
Deci, elementele serpentinei au valorile: d  49,17 m
d 0  28,57 m
  198
C p  69,12m

ÎNTREBĂRI
1.Care sunt elementele drumului în plan?
2. Care sunt avantajele şi dezavantajele racordării aliniamentelor cu curbe?
3. Care sunt elementele curbelor circulare?
4. Care sunt metodele de trasare a curbelor circulare
5. Ce sunt curbele de tranziţie şi de ce se racordează cu curbe de tranziţie ?
6. Care sunt particularităţile de racordare cu clotoida; care sunt elementele clotoidei?
7. Ce sunt serpentinele şi care sunt elementele serpentinei?
12