1.

STUDIUL TRASEULUI

Traseul unui drum reprezintă o linie în spaţiu alcătuită din aliniamente şi curbe, în plan
orizontal, şi din urcuşuri şi coborâşuri, în plan vertical.
Traseul unui drum se studiază în două proiecţii:
- proiecţie orizontală – reprezentând axa viitorului drum ( drumul în plan);
- proiecţie verticală – reprezentând profilul longitudinal al terenului natural şi al drumului.
Problema principală care se pune la proiectare este determinarea elementelor geometrice astfel
încât să se asigure o circulaţie sigură şi comodă, cu viteza cerută prin proiectare, la care să se obţină un
traseu cu lungime cât mai mică, iar lucrările pentru realizarea căii să fie cât mai reduse ca volum şi ca
preţ de cost.
Determinarea elementelor geometrice ale traseului se face pe baza vitezei de proiectare şi a
condiţiilor naturale şi cerinţele tehnice şi economice.
În general, pe drumuri, se preferă un traseu uşor sinuos, deoarece:
- aliniamentele lungi sunt monotone şi conducătorii au atenţia difuză;
- în timpul nopţii lumina farurilor din sens opus stânjenesc conducătorii;
- se încadrează mai bine în peisaj şi relief.

1.1. Trasarea drumurilor pe planuri cu curbe de nivel

Studiul traseului unui drum pe planuri cu curbe de nivel are drept scop de a stabili poziţia cea
mai judicioasă a elementelor geometrice ale traseului faţă de configuraţia topografică a terenului. Se
recomandă ca planurile folosite să aibă scara 1:1000 – 1:2000 cu echidistanţa de 1,00 - 2,00m.
În funcţie de relieful terenului, în cuprinsul căruia se dezvoltă traseul, se deosebesc:
- trasee de drumuri din regiuni de şes;
- trasee de drumuri din regiuni de deal şi de munte.

1.1.1. Trasarea drumurilor în regiuni de şes

Traseele care se proiectează în regiuni de şes sau uşor ondulate se determină pe baza punctelor
obligate, după direcţia liniei călăuză (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Linia călăuză

1
 La aceste trasee la care se ocolesc doar obstacolele, pentru ca ocolirea obstacolelor ( construcţii,
bălţi, terenuri mlăştinoase etc.) să nu lungească în mod inutil traseul, se vor respecta următoarele reguli:
- frângerea traseului să se facă în dreptul obstacolului, iar obstacolul, să rămână în concavitatea
frângerii;
- unghiurile dintre aliniamente vor fi cât mai apropiate de 180;
- să se evite ocolirea sinuoasă a două sau mai multe obstacole apropiate, preferându–se ocolirea
lor comună (de aceeaşi parte).

1.1.2. Trasarea drumurilor în zone de deal şi de munte

Traseele drumurilor din regiunile de deal şi de munte pot fi: trasee de vale, trasee de culme,
trasee de coastă, trasee de trecere dintr–un bazin în alt bazin, trasee între două puncte obligate de pe
versanţii opuşi ai aceleiaşi văi.

1.2. Trasarea drumurilor prin metoda axei zero

În zonele de deal şi de munte, traseele se stabilesc pe planuri, în mod obişnuit, cu metoda axei
zero. Axa zero este linia continuă cu declivitate constantă care se obţine unind la anumite distanţe
curbele de nivel, astfel încât să se respecte declivitatea dată, conform vitezei de proiectare.
Axa zero urmăreşte inflexiunile curbelor de nivel şi se consideră aşternută la faţa terenului (deci
săpăturile şi umpluturile sunt nule). Pentru exemplificare se consideră un plan cu curbe de nivel (fig.
3.1.) pe care se notează punctele obligate (A şi B) şi se presupune că declivitatea care urmează să fie
menţinută constantă în lungul porţiunii de traseu AB este egală cu i%.
Între două curbe de nivel, cu echidistanţa e, linia cea mai scurtă, normală pe cele două curbe de
nivel lm, este linia de cea mai mare pantă, căreia îi corespunde panta maximă im (fig. 3.1.b.).
Pentru o declivitate oarecare i, mai mică decât cea obţinută pe linia de cea mai mare pantă, linia
de panta im este o linie care, plecând de la o curbă de nivel, ajunge la cea imediat următoare pe distanţa
l (fig. 3.1.a.)
Lungimea segmentului va fi dată de relaţia:
3.1
în care: l – lungimea dintre curbe corespunzătoare declivităţii i, în m;
e – echidistanţa dintre curbe, în m;

2
 i – declivitatea traseului exprimat sub forma tangentei unghiului .

Fig. 3.1. Trasarea axei zero

În mod practic se fixează distanţa l, redusă la scara planului, în deschiderea unui compas
(distanţier) şi se descrie un arc de cerc, cu centrul în A; acesta intersectează curba de nivel următoare în
punctele a şi b. Din fiecare puncte a şi b se descriu în continuare arce de rază l, care determină pe curba
de nivel imediat următoare punctele c, d, f, g şi aşa mai departe. După cum se vede în fig. 3.1.a., din
această operaţie rezultă mai multe variante de traseu, dintre care unele se elimină de la început,
deoarece se îndepărtează prea mult de punctul obligat B, iar din cele rămase urmează să se aleagă
varianta cea mai avantajoasă. Liniile frânte A a c m B şi A a d o B reprezintă două variante ale axei zero
între punctele obligate A şi B.
Fiecare variantă se desenează pe plan cu altă culoare şi se păstrează denumirea culorii
respective. Studiul variantelor se face mai uşor dacă se porneşte cu trasarea de la ambele puncte
obligate, până când unele din variante se întâlnesc. Pentru trasarea axei zero, declivitatea de studiu i,
trebuie aleasă cu mult discernământ, în baza diferenţei de nivel dintre punctele obligate şi a lungimii
aproximative pe care se va desfăşura traseul.

3
 Fig. 3.2. Depăşirea unei porţiuni în care două curbe de nivel se află la o distanţă mai mare

Dacă arcul de cerc, trasat de pe o curbă de nivel, în loc să taie curba de nivel următoare în două
puncte este tangent la ea, rezultă că în porţiunea respectivă, axa zero comportă o singură soluţie,
confundându–se cu linia de cea mai mare pantă a terenului (cazul liniei g h) din fig. 3.1.a.
În cazul în care se ivesc local, în mod izolat, două curbe de nivel succesive, la o distanţă mai
mare decât distanţa l dintre vârfurile compasului (distanţierului), atunci această porţiune se depăşeşte
cu o deschidere de 2 l sau 3 l, cu care se urmăreşte intersectarea celei dea doua sau a treia curbă de
nivel (fig. 3.2.). Când axa zero urmează aceeaşi direcţie pe o distanţă mare, aliniamentul înlocuitor este
linia dreaptă care uneşte punctele extreme.
Când axa zero are o formă neregulată, înlocuirea ei se face prin încercări, folosind metoda
compensării. Astfel, în cazul din fig. 3.9 linia frântă a axei M ab ... N, se înlocuieşte cu linia
compensatoare M A B C N, a poligonului de bază.

Fig. 3.2. Poligonul de bază

4
 Poligonul de bază odată stabilit, se trece la studiul racordărilor, căutându-se prin încercări,
înlocuirea vârfurilor poligonului prin curbe, care să apropie cât mai mult traseul de axa zero stabilită
iniţial (fig. 3.2.).

EXEMPLU
Având un plan de situaţie redactat la Sc 1:100 ( fig. 3.3.), echidistanţa de 1 m şi declivitatea
maximă admisă de 5% ( fig. 3.4.), se calculează lungimea segmentului dintre două curbe de nivel,
consecutive, corespunzătoare declivităţii.

Fig. 3.3. Plan de situaţie

Se fixează distanţa l = 20m, redusă la scara

planului, în deschiderea compasului şi se trasează
drumul din curbă în curbă linia punctată ( linia
axei zero; fig. 3.3.).

Fig. 3.4. Echidistanţa dintre 2 curbe de

nivel
Linia axei zero are o formă neregulată; aceasta se înlocuieşte cu o linie compensatoare care
urmăreşte linia axei zero ( cu segmente mari). Această linie trebuie să aibă lungimea cât mai apropiată
de linia călăuză.