ASPECTE GENERALE

CU PRIVIRE LA TEORIA SI TEHNICA CONSTRUCTIILOR

CURSUL 1

D. STOICA
R.ERBASU
1. Introducere
• O parte însemnată a activităţii pe care o desfăşoară societatea, pentru transformarea naturii şi asigurarea
condiţiilor de existenţă, are ca scop realizarea de construcţii. Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost
nevoiţi să execute adăposturi şi treptat numeroase alte tipuri de construcţii, din ce în ce mai complexe şi mai
perfecţionate.

• În ansamblu, producţia de construcţii cuprinde obiecte fixe pe teren, care se deosebesc astfel de celelalte
produse realizate de societate. Orice obiect – un scaun, un aspirator, o maşină etc. – este produs într-o unitate
specializată. Această fabrică este fixă, pe când produsul, care pleacă spre cumpărători, este mobil. În
industria construcţiilor lucrurile se petrec invers: fabrica de case – şantierul – este mobil, în timp ce
produsele realizate – construcţiile – rămân fixe. 
• Realizarea unei construcţii necesită de obicei implicarea unui număr mare de organizaţii, firme şi persoane
individuale. În prima fază sunt implicaţi arhitecţii şi inginerii proiectanţi autorizaţi, care execută proiectul.
Acest proiect constă dintr-un număr de piese scrise şi desenate, care se realizează în conformitate cu
legislaţia în vigoare şi cu dorinţele beneficiarului construcţiei.
Figura 1 – Principalele cladiri inalte in trecut
Figura 2 – Principalele cladiri inalte in prezent
Figura 3 - Dinamica cladirilor inalte - plecand de la Statele Unite si ajungand in Orientul Mijlociu si Asia
2. Clasificarea construcţiilor
Construcţii

Clădiri Lucrări inginereşti

Clădiri civile

Clădiri industriale

Clădiri de locuit
Clădiri agricole

Clădiri social-
culturale Hale industriale Hambare

Clădiri administrative
Mori
Ateliere
Clădiri pentru comerţ
Grajduri

Centrale energetice
Clădiripentru
Clădiri pentru
Abatoare
transporturi
transporturi

Clădiri speciale Depozite Crame

Figura 4 – Clasificarea constructiilor

Criteriile de clasificare a constructiilor sunt:

A. Din punct de vedere functional si al destinatiei, constructiile se impart in doua categorii:

 constructii de cladiri
 constructii ingineresti.
Cladirile pot fi:
 cu caracter civil (cladiri de locuit, social-culturale, administrative, comerciale etc.); 
 cu caracter industrial (hale parter si etaj, magazii, depozite etc.); 
 cu caracter agrozootehnic (adaposturi de animale si pasari, depozite pentru produse agricole, sere, ateliere de intretinere si adapost al
utilajelor agricole etc.).

Figura 5 – Exemple de cladiri

Figura 6 – Clasificarea constructiilor dupa criteriul functionalitate/destinatie
La rândul lor clădirile, funcţie de destinaţie, se împart după cum urmează:

a. Clădiri civile – în această categorie intră acele clădiri ce nu servesc producţiei.

Există următoarele tipuri principale de clădiri civile:

 clădiri de locuit (individuale, blocuri de apartamente, cămine, hoteluri, case de odihnă etc.);

 clădiri social – culturale (sociale: spitale, case de cultură, săli de sport; culturale: teatre, muzee, biblioteci,
cinematografe; de învăţământ: universităţi, şcoli; religioase: catedrale, biserici, mănăstiri etc.);

 clădiri administrative (sediile instituţiilor, sediile companiilor, birourile, tribunalele etc.);

 clădiri pentru comerţ (magazine, bănci etc.);

 clădiri pentru transporturi (gări, autogări, aerogări, depouri etc.);

 clădiri cu destinaţii speciale (militare, funerare etc.).

b. Clădiri industriale – se consideră cele destinate producţiei: hale industriale, ateliere, centrale energetice, depozite etc.

c. Clădiri agricole – sunt destinate producţiei agricole: hambare, mori, grajduri, abatoare, crame etc.
 Constructiile ingineresti cuprind:
 cai de comunicatii; silozuri;
 turnuri;
 rezervoare;
 poduri;
 tuneluri;
 viaducte;
Figura 7 – Exemple de
 hidrocentrale;
constructii ingineresti
 retele de alimentare cu apa, gaze, termoficare, energie electrica etc.
Lucrările inginereşti sunt foarte diverse, cele mai importante fiind:

a. construcţii speciale industriale: rezervoare, castele de apă, silozuri etc.;

b. construcţii speciale pentru transporturi: drumuri, căi ferate, tuneluri şi staţii pentru metrouri, funiculare etc.;

c. construcţii speciale pentru transporturi pe apă: canale navigabile, ecluze, porturi etc.;

d. construcţii speciale pentru continuitatea transporturilor, numite şi lucrări de artă: poduri, tuneluri, viaducte,
ziduri de sprijin etc.;

e. construcţii hidrotehnice: baraje şi lucrări aferente acestora;

f. construcţii pentru îmbunătăţiri funciare şi regularizarea cursurilor de apă: irigaţii, desecări, taluzuri, protecţia
malurilor etc.
B. Dupa forma in plan a constructiei se disting:
• constructii sub forma dreptunghiulara;
• constructii sub forma patrata;
• constructii sub forma circulara;
• constructii sub forma de I, T, L, U, Y.

Dintre acestea primele două categorii au o comportare mai bună la seism, mai ales în cazul construcţiilor foarte înalte.

Figura 8 - Forme pe care le pot avea constructiile civile, industriale şi agricole

C. Dupa tipul constructiei:
 constructii etajate - blocuri de locuinte, spitale, hoteluri;
 constructii tip hala-parter - hale industriale, sali pentru spectacole, expozitii; 
 constructii speciale: recipiente pentru depozitarea materialelor si a apei; 
 constructii tip turn.

D. Dupa structura de rezistenta:

 constructii cu structuri din pereti structurali realizati din zidarie, elemente din beton monolit si prefabricat; 
 constructii cu structuri din cadre realizate din beton armat monolit, prefabricat, metal sau lemn;
 constructii cu structuri speciale realizate sub forma de placi curbe subtiri, arce;
 constructii cu structura mixta.
D. Dupa rigiditatea elementelor verticale de rezistenta:
 construcţii cu structură elastică – stâlpii sunt elementele verticale de susţinere; au flexibilitate ridicată, se deformează în
anumite limite sub acţiunea forţelor orizontale
 construcţii cu structură semirigidă – doar o parte a încărcărilor orizontale sunt preluate de stâlpi flexibili; tot în această
categorie intră şi construcţiile cu tub sau miez central rigid şi planşee în consolă, cu cabluri sau sprijinite pe stâlpi elastici
 construcţii cu structură rigidă – au ca elemente de susţinere verticale pereţii care sunt rigizi şi nu permit apariţia
deformaţiilor sub acţiunea forţelor orizontale
 construcţii cu structură rigidă şi partea inferioară elastică – sunt realizate cu stâlpi de susţinere la partea inferioară pentru a
permite crearea unor spaţii mari deschise; la nivelurile superioare stâlpii sunt înlocuiţi cu pereţi structurali

Figura 9 - Construcţii cu structură:

• elastică (a)
• semirigidă (b)
• rigidă (c)
F. Dupa modul de executie a structurii de rezistenta: monolite, prefabricate si mixte.
G. Dupa materialul din care este alcatuita structura de rezistenta: din beton, lemn, metal sau mixte (beton cu metal, beton cu
lemn).
H. Din punct de vedere al importantei lor, constructiile se incadreaza in categorii si clase de importanta.
I. Clasificarea dupa regimul de inaltime

Figura 10 – Clasificarea dupa regimul de

inaltime
 Categoriile de importanta se stabilesc tinand seama de urmatoarele aspecte:
 implicarea vitala a constructiilor in societate si in natura - gradul de risc sub aspectul sigurantei si sanatatii;
 implicarea functionala a constructiilor in domeniul socio-economic, in mediul construit si in natura - destinatie, modul de
utilizare;
 caracteristici proprii constructiilor - complexitatea si considerente economice.

Categoriile de importanta care se stabilesc pentru constructii sunt:

 constructii de importanta exceptionala, categoria A;
 constructii de importanta deosebita, categoria B;
 constructii de importanta normala, categoria C;
 constructii de importanta redusa, categoria D.

Clasele de importanta se stabilesc in functie de gradul de protectie care trebuie asigurat prin proiectare constructiei la
actiunea seismica.
 Clasele de importanta a constructiilor
Factorul de
Clasa de importanta
Tipuri de cladiri
importanta
expunere gIe
Clădiri având funcţiuni esenţiale, pentru care păstrarea integrităţii pe durata cutremurelor este vitală pentru protecţia
civilă, cum sunt:
(a) Spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, care sunt dotate cu servicii de urgenţă/ambulanţă şi secţii de
chirurgie
(b) Staţii de pompieri, sedii ale poliţiei şi jandarmeriei, parcaje supraterane multietajate şi garaje pentru vehicule ale
serviciilor de urgenţă de diferite tipuri
(c) Staţii de producere şi distribuţie a energiei şi/sau care asigură servicii esenţiale pentru celelalte categorii de
clădiri menţionate aici

I (d) Clădiri care conţin gaze toxice, explozivi şi/sau alte substanţe periculoase 1.40
(e) Centre de comunicaţii şi/sau de coordonare a situaţiilor de urgenţă
(f) Adăposturi pentru situaţii de urgenţă
(g) Clădiri cu funcţiuni esenţiale pentru administraţia publică
(h) Clădiri cu funcţiuni esenţiale pentru ordinea publică, gestionarea situaţiilor de urgenţă, apărarea şi securitatea
naţională;
(i) Clădiri care adăpostesc rezervoare de apă şi/sau staţii de pompare esenţiale pentru situaţii de urgenţă
(j) Clădiri având înălţimea totală supraterană mai mare de 45m şi alte clădiri de aceeaşi natură
 Factorul de
Clasa de importanta
Tipuri de cladiri
importanta
expunere gIe
Clădiri care prezintă un pericol major pentru siguranţa publică în cazul prăbuşirii sau avarierii grave, cum sunt:

(a) Spitale şi alte clădiri din sistemul de sănătate, altele decât cele din clasa I, cu o capacitate de peste 100
persoane în aria totală expusă

(b) Şcoli, licee, universităţi sau alte clădiri din sistemul de educaţie, cu o capacitate de peste 250 persoane în
aria totală expusă

(c) Aziluri de bătrâni, creşe, grădiniţe sau alte spaţii similare de îngrijire a persoanelor

(d) Clădiri multietajate de locuit, de birouri şi/sau cu funcţiuni comerciale, cu o capacitate de peste 300 de
persoane în aria totală expusă

(e) Săli de conferinţe, spectacole sau expoziţii, cu o capacitate de peste 200 de persoane în aria totală expusă,
II tribune de stadioane sau săli de sport 1.20

(f) Clădiri din patrimoniul cultural naţional, muzee ş.a.

(g) Clădiri parter, inclusiv de tip mall, cu mai mult de 1000 de persoane în aria totală expusă

(h) Parcaje supraterane multietajate cu o capacitate mai mare de 500 autovehicule, altele decât cele din clasa I

(i) Penitenciare

(j) Clădiri a căror întrerupere a funcţiunii poate avea un impact major asupra populaţiei, cum sunt: clădiri care
deservesc direct centrale electrice, staţii de tratare, epurare, pompare a apei, staţii de producere şi distribuţie a
energiei, centre de telecomunicaţii, altele decât cele din clasa I

(k) Clădiri având înălţimea totală supraterană cuprinsă între 28 şi 45m şi alte clădiri de aceeaşi natură
 Factorul de
Clasa de importanta
Tipuri de cladiri
importanta
expunere gIe
III Clădiri de tip curent, care nu aparţin celorlalte clase 1.00
Clădiri de mică importanţă pentru siguranţa publică, cu grad redus de ocupare şi/sau de mică importanţă
IV 0.80
economică, construcţii agricole, construcţii temporare etc.
În raport cu deformabilitatea sub acţiunea sarcinilor exterioare există trei tipuri de clădiri.

a. Clădiri cu structură rigidă

Sunt clădirilor la care deplasările laterale (orizontale) sunt relativ mici, fiind produse în special de forţele tăietoare.
Aceste construcţii au perioadele proprii de vibraţie mici (T ≤ 0,25...0,50 s). În această categorie intră clădirile cu structura de
rezistenţă alcătuită din pereţi portanţi din beton armat sau din zidărie de cărămidă.

b. Clădiri cu structură flexibilă

În acest caz deplasările laterale sunt mai mari, fiind rezultatul efectului dominant al momentelor încovoietoare.
Perioadele proprii de vibraţie sunt în general T ≥ 0.80...1,20 s. Construcţii cu structura formată din cadre de beton armat, de
oţel sau de lemn se încadrează în categoria construcţiilor cu structură flexibilă.

c. Clădiri cu structură semiflexibilă

Deplasările laterale sunt rezultatul efectului combinat al forţelor tăietoare şi al momentelor încovoietoare. Perioadele
proprii de vibraţie se înscriu de regulă în intervalul T = 0,25...1,20 s. În această categorie intră clădirile alcătuite din cadre de
beton armat rigidizate cu pereţi de umplutură din zidărie masivă sau cu pereţi din beton armat.
Figura 11 – Clasificari ale cladirilor de locuit
Figura 12 – Partile componente ale unei cladiri
3. Elementele constitutive ale clădirilor

a. Structura de rezistenţă – este alcătuită din acele elemente de construcţie care preiau încărcările mecanice, determinând
capacitatea portantă a clădirii: pereţi portanţi, planşee, cadre, stâlpi, grinzi, fundaţii etc.

b. Elemente de închidere – sunt elementele ce asigură izolarea termică, hidrofugă şi acustică a interiorului clădirii. Din
această categorie fac parte: pereţii exteriori, ferestrele, uşile exterioare, învelitorile acoperişului etc.
c. Elemente de compartimentare – pereţii interiori, elementele uşoare de compartimentare, uşile interioare etc.

d. Elemente de finisaj – tencuieli, pardoseli, placaje, vopsitorii, zugrăveli, etc.

Un element de construcţie poate îndeplini simultan mai multe funcţii. De exemplu, un perete exterior poate avea atât rol
de element de rezistenţă, cât şi funcţiuni de izolare termică şi acustică.

O clădire se împarte geometric în niveluri (subsol, parter, etaje), iar pe verticală în tronsoane separate între ele prin elemente
numite „rosturi” (întreruperi ale clădirii în plan vertical, pe toată înălţimea acesteia, inclusiv fundaţiile) care permit
deformarea independentă a tronsoanelor.

Fundaţiile şi subsolul unei clădiri constituie aşa numita „infrastructură”, iar parterul şi etajele „suprastructura”. Altfel spus,
elementele situate sub cota ±0.00 a clădirii (fundaţiile, pereţii de subsol, planşeul peste subsol) constituie infrastructura
clădirii, iar restul elementelor, situate peste cota ±0.00, formează suprastructura acesteia. Cota ±0.00 a unei construcţii este,
prin convenţie, cota pardoselii finite de la parter.
 Cladirea
Beneficiar
Performante
Exigente
4. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile

La nivelul Organizaţiei internaţionale pentru standardizare (ISO) s-a întocmit o listă ce cuprinde 14 exigenţe de
performanţă pentru clădiri civile, enumerate şi descrise succint în cele ce urmează.

Stabilitate şi rezistenţă – intensitatea maximă a acţiunilor mecanice, în gruparea de încărcări cea mai defavorabilă, nu
trebuie să depăşească capacitatea portantă a clădirii, respectiv a elementelor structurale ale acesteia.

Siguranţa la foc – se referă la aprecierea gradului de risc la izbucnirea incendiilor şi la siguranţa ocupanţilor şi a clădirii
în caz de incendiu.

Siguranţa utilizării – are în vedere cerinţe referitoare la:

 securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare, reparaţii etc.;
 securitatea de contact, ce reprezintă protecţia utilizatorilor la posibilitatea producerii de leziuni prin contact cu suprafeţele
elementelor de construcţie;
 securitatea la circulaţie prin reducerea riscului de accidentare prin alunecare, cădere, blocare etc., în timpul circulaţiei în
interiorul clădirii;
 securitatea la intruziuni prin protejarea clădirii, în special a elementelor sale exterioare, împotriva pătrunderii nedorite a
oamenilor, animalelor, insectelor etc.
 Etanşeitatea – se referă la calitatea elementelor de construcţie de a fi etanşe la apa din diverse surse (meteorica,
subterană etc.), la aer, gaze, zăpadă, praf sau nisip antrenate de aer etc.

Confort higrotermic – pentru asigurarea în interiorul clădirii a nivelurilor optime de temperatură şi de umiditate, în
sezonul rece şi în cel cald.

Ambianţă atmosferică – prin asigurarea microclimatului încăperilor cu aer proaspăt, cu ajutorul ventilării naturale şi/sau
artificiale.

Confort acustic – ce se referă la protecţia fonică împotriva zgomotelor exterioare, zgomotelor din încăperile învecinate
şi zgomotelor datorate funcţionării instalaţiilor.
Confort tactil – are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse suprafeţe ale clădirii, protecţie ce se poate
referi la izolare termică, la izolare electrică, sau la măsuri împotriva contactului mecanic cu diverse elemente.

Confort antropodinamic – cu următoarele componente:

 confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de către clădire;
 confortul în cazul deplasărilor în clădire;
 uşurinţa în manevrarea uşilor, ferestrelor sau altor elemente mobile ale clădirii;
 Igienă – vizează măsurile împotriva poluării microclimatului clădirii (emanaţii de gaze, fum etc., degajate de materialele
din elementele de construcţie) şi asigurarea condiţiilor de igienă cu ajutorul instalaţiilor (distribuţia apei potabile, evacuarea
apei menajere şi a gunoaielor).

Utilizarea spaţiilor – are în vedere funcţionalitatea spaţiilor interioare (caracteristici geometrice, relaţiile dintre încăperi
etc.) şi adaptarea la utilizarea suprafeţelor finisate ale clădirii (rezistenţa acestor suprafeţe la acţiuni mecanice, termice,
chimice, atmosferice etc.).

Durabilitate – privitor la durata de viaţă a elementelor de construcţie şi a clădirii în ansamblu şi la rezistenţa împotriva
factorilor ce afectează performanţele (agenţi climatici, chimici etc.).

Confort vizual – se referă la iluminatul natural şi cel artificial, aspectul suprafeţelor vizibile şi vederea din clădire spre
exterior.

Economicitate – se iau în considerarea următoarele aspecte:

 indicatori dimensionali: suprafeţe ale clădirii (aria desfăşurată, aria construită, aria utilă etc.) şi volume (volum total,
volum pe niveluri etc.);
 indicatori derivaţi: gradul de ocupare a terenului, indicele suprafeţelor de circulaţie, indicele volumului total etc.;
 costuri: iniţiale (de investiţie), de exploatare, de întreţinere (remedieri, reparaţii) etc.;
 gradul de industrializare: ponderea elementelor de construcţie realizate industrial.
 5. Aprecierea calităţii clădirilor

Calitatea unei construcţii poate fi apreciată în mod obiectiv folosind conceptul de performanţă, prin utilizarea
următoarelor metodologii:

a. Gradul de satisfacere a exigenţelor de performanţă

Prin acest procedeu se determină în ce măsură este satisfăcută fiecare exigenţă de performanţă „i”, prin definirea unui
Nivel de performanţă realizat (cf. proiect)
raport, conform relaţiei: pi = Nivel de performanţă impus (normat)
 
Dacă valoarea raportului pi = 1 atunci exigenţa „i” este respectată. În cazul când p i < 1 exigenţa de performanţă nu este
asigurată, iar dacă pi > 1 exigenţa este depăşită în sens favorabil.

Nu întodeauna calitatea variază proporţional cu raportul p i, în sensul că o creştere exagerată a acestui raport peste valoarea
unitară nu conduce în mod obligatoriu la o creştere a performanţelor. De exemplu:

 creşterea capacităţii portante a unui planşeu din beton (prin mărirea grosimii sau folosirea unui beton cu calităţi superioare),
peste capacitatea portantă minimă necesară nu este raţională, întrucât este puţin probabil ca sarcinile gravitaţionale să
crească peste valorile de calcul prevăzute de normative şi, pe de altă parte, cheltuielile de execuţie ar creşte nejustificat de
mult;

 sporirea rezistenţei termice a unui element de închidere conduce la un spor de confort şi la o economie de energie pentru
încălzire, dar peste anumite valori ale gradului de izolare aceste avantaje cresc extrem de lent, ponderea pierderilor de
 b. Ponderea exigenţelor de performanţă

Pentru exprimarea ponderii fiecărei exigenţe de performanţă „i” se stabilesc în mod convenţional o serie de coeficienţi α i
care reflectă faptul că unele performanţe sunt mai importante decât altele. Coeficienţii α i sunt subunitari şi au valori mai
mari sau mai mici după cum decidem că o exigenţă de performanţă este mai importantă sau mai puţin importantă. În
Σ αirelaţia:
consecinţă, coeficienţii αi au un caracter oarecum arbitrar, dar în final trebuie respectă =1
După definirea coeficienţilor αi, aprecierea performanţelor unei construcţii se poate efectua pe baza unei note (calificativ)
N obţinut cu relaţia: N   αi . pi

Relaţia precedentă poate fi utilizată şi în cazul când există mai multe variante pentru o clădire şi dorim să alegem soluţia
cu performanţe optime.
7. Prescripţii tehnice pentru proiectarea şi execuţia construcţiilor
Prin proiectarea şi execuţia construcţiilor trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii de bază:
 condiţia de rezistenţă şi stabilitate a construcţiei sub acţiunea forţelor ce pot să apară în timpul exploatării
 condiţia de siguranţă la foc
 condiţia de igienă, sănătate şi protecţie a mediului înconjurător
 condiţia de siguranţă în exploatare
 condiţia de protecţie împotriva zgomotului
 condiţia de economie de energie şi de reţinere a căldurii în interior
Pentru a obliga fiecare proiectant şi executant să respecte anumite condiţii minimale, în ţara noastră s-au elaborat aşa
numitele prescripţii tehnice. Principalele tipuri de prescripţii tehnice sunt:
 standardele – stabilesc caracteristicile pentru materialele de construcţii, pentru elementele prefabricate, precum şi
principiile care stau la baza proiectării, execuţiei şi recepţiei construcţiilor
normativele – dau explicaţii detaliate referitoare la aplicarea anumitor standarde în vigoare sau vin cu anumite completări
referitoare la aspecte ce nu sunt precizate în standarde, deoarece se întâlnesc doar în situaţii speciale, rar
 Normativele, la rândul lor pot fi:
 normative experimentale ;
 normative cu aplicare condiţionată ;
 normative definitive ;
 normative republicane – se aplică la nivel naţional ;
 normative departamentale: se aplică doar într-un anumit minister sau departament .
În domeniul proiectării şi execuţiei structurilor de construcţii, ansamblul de standarde europene poartă numele de
EUROCODE.
Programul EUROCODE furnizează în cadrul unui sistem coerent şi cuprinzător de norme, metode de proiectare :
EUROCODE 1 – Bazele proiectării structurilor şi acţiunile în construcţii
EUROCODE 2 – Structuri din beton, beton armat şi precomprimat
EUROCODE 3 – Structuri metalice
EUROCODE 4 – Structuri mixte
EUROCODE 5 – Structuri din lemn
EUROCODE 6 – Structuri din zidărie
EUROCODE 7 – Fundaţii şi inginerie geotehnică
EUROCODE 8 – Structuri amplasate în zone seismice
EUROCODE 9 – Structuri din aluminiu
8. Programe arhitecturale, generalități și noțiuni de bază

• Ansamblul sistematizat de funcții pe care un anumit

categoria de clădiri trebuie să îndeplinească se numește
„program arhitectural” și se referă în principal la amenajarea
„interiorului” subsistemul „spații”.
• Principalele programe arhitecturale legate de clădirile civile
sunt cele referitoare la:
Cladiri rezidentiale
Clădiri turistice
Clădiri educaționale
Clădiri de sănătate
Clădiri de alimentație publică
Cladiri de birouri
• În cadrul subsistemului spațiilor interioare, fiecare spațiu
are propria destinație și utilitate în cadrul sistemului, dar pentru
aproape toate clădirile civile o clasificare generală a spațiilor
se poate face după cum urmează:
• -spatii principale;
• -spatii auxiliare;
• -spatii de circulatie.
Spațiile principale sunt acele spații închise unde se desfasoara
activitatea principală, definitorie pentru destinatia constructiei:
• dormitoare, cameră de zi, sufragerie, sală de studiu, cameră de
hobby - într-o locuință clădire;
• camere de oaspeți - într-un hotel;
• săli de clasă - într-o școală;
• camere de birouri - într-o clădire de birouri;
• Dimensiunea fiecărui spațiu este stabilită în funcție de numărul
de persoane care îl folosesc în mod normal, luând în
considerare și mobilierul necesar în prezent și echipament.
Spațiile auxiliare sunt acele spații închise unde se
desfasoara activități complementare-subordonate funcțional
Spatiilor principale:
• - bucătărie, încăpere de depozitare, baie (e), dressing,
toaletă, spălătorie, spălătorie - într-o clădire rezidențială;
• -hol, zonă de recepție, lounge, bar, restaurant, magazin,
toalete, încăperi - într-un hotel;
• -sei de terapie și chirurgie, laboratoare, bucătărie,
încăpere de depozitare, sufragerie, spălătorie, toalete,
cabinete - într-un spital;
• -laboratoare, ateliere școlare, bibliotecă, camera
personalului, vestiar, toalete - într-o școală;
• -sali de conferinta (sedinta), biblioteca, arhive, vestiar,
cafenea, toalete - intr-o cladire de birouri;
• -foaier, box office, scenă, vestiar, camere de actori,
cabină de proiecție, toalete - într-un teatru sau
cinematograf;
• - bucătărie, cofetărie, depozite, vestiar, toalete - într-un
restaurant.
Dimensiunea unui spațiu auxiliar depinde, de asemenea,
de numărul de persoane care îl folosesc , de locație,
configurație și dimensiunea mobilierului necesar și
echipament.
• Spații de circulație sunt destinate să asigure conexiuni
adecvate între spatii principale și spații auxiliare, fie la
același nivel al unei clădiri (circulație orizontală), fie la
niveluri diferite (circulație verticală).
• Circulația orizontală într-o clădire include în prezent
următoarele spații:
-coridoare,
-intrare și holuri interioare;
-vestibul.

• Circulația verticală într-o clădire include în prezent

scări și lifturi. Aceste mijloace de circulație verticală sunt
în general, separat într-o unitate spațială numită scară
 9. Aspecte legate de flexibilitatea functionala a
cladirilor
• Un factor esențial în planificarea spațiului necesar
în cadrul clădirilor civile constă în Numărul de persoane
prezente în cadrul fiecărei unități funcționale, in conditii
normale de functionare.
Acest număr este direct dependent de natură și particularitățile
fiecărui proces funcțional. O clasificare bazată pe acest criteriu
global subliniază următoarele situații:
• procese funcționale având o număr mic de oameni în cadrul
fiecărei unități funcționale.
• acesta este de obicei cazul clădirilor rezidențiale, hotelurilor
(zona camerelor de oaspeți) și pensiuni, unde în mod normal
sunt doar câteva persoane în interiorul unei camere.
- procese funcționale desfășurate cu un numar relativ mare
de persoane în unitățile funcționale, ca în cazul clădirilor de
birouri, biblioteci publice, expoziții, muzee, mari
magazine sau magazine, restaurante etc;
• procese funcționale desfasurate cu un număr foarte mare
de persoane: teatre, cinematografe, săli de concerte,
auditorium,expoziții, târguri, piețe acoperite, săli de sport,
lacase de cult
In corelație cu numărul de persoane implicate în procesul lor
funcțional, pot fi mai multe modele de planificare a spațiului în
clădiri și anume:
- Cladiri cu planificare spatiala rigida
- Cladiri cu planificare spatiala flexibila
- Cladiri cu planificare spatiala tip hall
Clădiri cu Planificare Spațială Rigidă
Acest tip de planificare a spațiului este, în general, convenabil în
cazul proceselor funcționale care implică un număr mic de
oameni. Spațiul interior este împărțit în unități funcționale
având poziții fixe și dimensiuni relativ mici.
• Atunci când partiționarea se realizează prin intermediul
pereților structurali distanțați, modelul rezultat al planificării
spațiului este identificat în prezent ca fiind cutie sau de tip
fagure. Deoarece poziția pereților structurali este identică la
orice etaj al clădirii, spațiul interior este, de asemenea,
organizat identic, fără nicio posibilitate de a introduce vreo
modificare.
• Atunci când spațiul interior este împărțit în
compartimente mai mari înconjurate de pereți structurali
- cu posibilă subdiviziune suplimentară în încăperi mai
mici prin intermediul partițiilor nestructurale - modelul
corespunzător de planificare a spațiului este cunoscut ca
de tip celular. Deoarece poziția partițiilor nestructurale
poate diferi de la un etaj la altul sau poate fi modificată în
timp într-o anumită măsură, devine posibila obtinerea
unei oarecare flexibilitati în planificarea spațiului, în
comparație cu modelul de tip fagure.
Planificare
Rigida tip
fagure
Planificarea
Spațiului tip
Celular
Clădiri Cu Spaţiu Planificare Flexibil
• Acest tip de planificare a spațiului poate fi folosit si in cazul
proceselor funcționale cu un număr mai mare de oameni.
Spațiul interior al clădirilor poate fi organizat variat prin
intermediul elementelor de partiționare nestructurale,
rezultând astfel unități funcționale cu configurații diferite
și dimensiuni adecvate funcționalitatii respectivului proces.
• Pozițiile partițiilor pot diferi de la un etaj la altul și poate fi
modificat în timp, ori de câte ori este necesar. Deoarece
elementele structurale verticale (stalpi și in anumite cazuri
pereți) planificarea spațiului devine avantajos din punct de
vedere al flexibilității funcționale.
Clădiri Cu Spaţiu de Planificare Tip Sala (Hall)

• Procesele funcționale care adună un număr foarte mare

de oameni solicită în prezent planificarea spațiului de tip
hol. Unitatea spațială dominantă constă într-o sală
(foarte) mare în care este îndeplinită funcția principală,
de care sunt atașate frecvent unități auxiliare mai mici.
• Clădirile tipice de această natură includ teatre,
cinematografe, auditoare, expoziții mari și săli de
spectacole, piețe acoperite, săli de sport și arene,
piscine interioare etc.
• Planificarea
spațiului
Tip flexibil
• Planificarea
spațiului
Tipu sala (hall)
10. Elemente de siguranta constructiilor

Una dintre cele mai importante exigenţe de performanţă pentru construcţii este condiţia de siguranţă în exploatare, prin
care se înţelege, în primul rând, rezistenţa şi stabilitatea la acţiuni mecanice, cu o probabilitate foarte mică (acceptabilă) de
atingere a unei stări limită pe parcursul perioadei normate de exploatare a clădirii.

Multă vreme dimensiunile elementelor de construcţie se adoptau fără a avea la bază vre–un calcul, doar pe baza
experienţei. Construcţiile astfel realizate se caracterizau în general prin masivitatea elementelor componente, ceea ce
determina consumuri ridicate de materiale şi manoperă.

Odată cu progresul ştiinţelor au apărut şi s-au dezvoltat posibilităţi de dimensionare şi verificare prin calcul a elementelor
structurii, urmate de raţionalizarea consumurilor la execuţie. Primele metode de calcul au fost cele deterministe, urmate de
metode semiprobabilistice, utilizate pe scară largă în prezent.

Siguranţa unei structuri reprezintă un concept relativ, deoarece practic nu se poate conta pe o siguranţă absolută în
exploatare. Prin modul de realizare al structurii (concepţie – proiectare – execuţie) se urmăreşte însă obţinerea unei
probabilităţi de avariere acceptabil de redusă, cu consecinţe nefavorabile minime. Siguranţa construcţiilor se poate aprecia prin
calcul, comparând solicitarea maximă provocată de acţiunile mecanice cu capacitatea minimă de rezistenţă a structurilor sau a
elementelor structurale.
 În principiu, dimensionarea sau verificarea de rezistenţă presupune parcurgerea următoarelor etape:

 evaluarea încărcărilor ce acţionează asupra elementelor în cursul exploatării construcţiei;

 stabilirea eforturilor secţionale sau unitare maxime din zonele cele mai solicitate ale elementelor structurale;

 determinarea capacităţii minime de rezistenţă a secţiunilor sau a elementelor;

 compararea eforturilor maxime cu capacitatea minimă de rezistenţă în scopul verificării sau dimensionării elementelor
structurale.

9.1. Metode deterministe

Factorii principali de siguranţă care intervin în calculele efectuate prin aceste metode se stabilesc empiric şi se consideră
mărimi certe, deşi variază aleator (întâmplător).

Metodele deterministe de calcul sunt metoda rezistenţelor admisibile şi metoda de calcul la rupere.
9.1.1. Metoda rezistenţelor admisibile

Se bazează pe următoarele ipoteze fundamentale:

 materialele se consideră omogene şi izotrope;

 tensiunile (eforturile unitare) sunt proporţionale cu deformaţiile (legea lui Hooke);

 secţiunile plane, normale (perpendiculare) pe axa elementelor înainte de deformare, rămân plane şi normale pe axă după
deformare (ipoteza Bernoulli).

Principiul de calcul al metodei constă în compararea tensiunilor normale şi tangenţiale maxime, care apar în secţiunile
cele mai solicitate ale elementului, cu eforturile admisibile.

Eforturile admisibile se obţin prin împărţirea unor rezistenţe limită la un coeficient de siguranţă unic.

Rezistenţa limită poate fi limita de curgere în cazul materialelor ductile (de exemplu oţelul) sau limita de rupere la
materialele casante (cum este fonta).
 Coeficientul de siguranţă „c” are valori diferenţiate de la un material la altul (c = 1,7...5,0) şi variază de asemeni funcţie
de natura eforturilor, de gruparea de încărcări şi de condiţiile de lucru. Aceste valori erau stabilite în principal pe bază de
experienţă, prin observarea modului de comportare a unor construcţii existente, calculate prin metoda rezistenţelor
admisibile.

Principalele neajunsuri ale metodei sunt:

 consideră în mod determinist factorii siguranţei, neglijând caracterul lor aleator;

 utilizează un coeficient de siguranţă unic, deşi există mai mulţi factori independenţi de care depinde siguranţa
construcţiei (acţiunile şi caracteristicile structurii), fiecare având un alt tip de variaţie;

 neglijează unele rezerve de capacitate portantă de care dispune structura, conducând astfel la supradimensionarea
elementelor.
9.1.2. Metoda de calcul la rupere

Ţine seama de comportarea reală a materialelor în stadiul de rupere, care se consideră ca stadiu de calcul.

Principiul metodei constă în compararea eforturilor maxime ce se dezvoltă în secţiunea cea mai solicitată a unui element
cu eforturile de rupere (capacitatea portantă), raportate la un coeficient de siguranţă unic „c r”,

Deşi superioară metodei rezistenţelor admisibile, întrucât se bazează pe experimentări şi oglindeşte mai bine
comportarea reală a materialelor în condiţiile de rupere, metoda este depăşită deoarece analizează comportarea structurii în
mod unilateral, numai în stadiul de rupere, neglijând alte stadii de lucru ce apar în condiţii de exploatare, la încărcări mai
mici decât cele de rupere: deformaţii, fisurare, oboseală etc. De asemeni, menţinerea coeficientului de siguranţă global
(unic), cu valori convenţionale, constituie un alt neajuns al metodei.
9.2. Metoda semiprobabilistică a stărilor limită

Această metodă reprezintă stadiul actual pentru dimensionarea structurilor, având la bază următoarele principii:

 considerarea realistă a modului de variaţie a acţiunilor (Fig. 14) şi a caracteristicilor mecanice ale structurii (Fig. 15);
 asigurarea raţională împotriva riscului de atingere a stărilor limită în perioada de exploatare normată a construcţiei (Fig.
16);

Fig. 14 Distribuţiile grosimii stratului Fig. 15 Distribuţia rezistenţei de Fig. 16. Principiul de verificare a capacităţii portante
de zăpadă in localitatea x, pe o rupere a betonului la solicitarea de
perioadă de 6 ani (1), 13 ani (2) şi 37 compresiune
ani (3)
 Întrucât până în prezent nu există toate datele necesare, pe baze statistice, pentru o rezolvare integral probabilistică a
problemei, aplicarea metodei stărilor limită are încă un caracter semiprobabilistic.

Prin stări limită se înţeleg situaţiile în care construcţia începe să piardă capacitatea de a satisface condiţiile de exploatare
conform destinaţiei, inclusiv situaţiile în care sunt puse în pericol persoane sau bunuri ce trebuie protejate.

Se definesc două grupe de stări limită: stări limită ultime şi stări limită ale exploatării normale, denumite în prezent „stări
limită de serviciu”.

Stările limită ultime corespund epuizării (pierderii definitive) a capacităţii portante sau a altei calităţi indispensabile
pentru exploatarea construcţiei, şi pot fi cauzate de: ruperi de diferite naturi, pierderea stabilităţii formei, pierderea stabilităţii
poziţiei prin răsturnare sau lunecare, apariţia unor fisuri sau deformaţii excesive etc.

Stările limită ultime sunt asociate cu prăbuşirea sau cu forme similare de cedare structurală şi implică protecţia vieţilor
omeneşti şi/sau a unor bunuri de valoare deosebită.

Stările limită ale exploatării normale (stările limită de serviciu) corespund situaţiilor în care exploatarea construcţiei
trebuie întreruptă temporar, dar poate fi reluată ulterior, atunci când se iau anumite măsuri de remediere sau când intensitatea
acţiunilor scade. Apariţia stărilor limită din această categorie corespunde apariţiei unor deformări sau fisuri incompatibile cu
folosirea construcţiei, dar temporare.
 Parametrii ce intervin în calculul prin metoda stărilor limită pot fi: intensităţi, amplitudini, frecvenţe etc. (pentru acţiuni),
respectiv rezistenţe, moduli de elasticitate etc. (pentru caracteristicile materialelor). Pentru calcul se definesc valori normate,
denumite în prezent „valori caracteristice”, şi valori de calcul ale acestor parametri.

În metoda stărilor limită se utilizează, spre deosebire de metodele deterministe, coeficienţi diferenţiaţi de siguranţă,
determinaţi pe baze ştiinţifice, prin care se ţine seama de modul de variaţie a principalilor factori ai siguranţei la fiecare stare
limită. Cu ajutorul acestor coeficienţi se stabilesc încărcările şi solicitările maxime şi, pe de altă parte, rezistenţele minime
probabile ale materialelor, şi se corectează relaţiile de calcul punându-se de acord cu situaţiile reale.

Coeficienţii specifici metodei stărilor limită sunt:

 coeficientul încărcării „n”, denumit în prezent coeficient parţial de siguranţă „γ” – aplicat (prin înmulţire) la valoarea
încărcării normate şi care este de regulă supraunitar, exceptând acele acţiuni care favorizează comportarea structurii;

 coeficientul de siguranţă pentru materiale „k”, denumit în prezent coeficient parţial de siguranţă pentru materiale „γ m” –
prin care se ţine seama de abaterile posibile, în sens defavorabil, a rezistenţelor materialelor faţă de valorile normate,
datorită variaţiilor statistice ale calităţii materialelor şi ale caracteristicilor geometrice ale elementelor de construcţie. Acest
coeficient este precizat pentru fiecare material în standardele de specialitate, şi are de regulă rolul de a reduce valorile
normate;

 coeficienţii de grupare sau factorii de simultaneitate „ψ 0”, „ψ1”, „ψ2” – sunt introduşi pentru considerarea probabilităţii
reduse de apariţie simultană a mai multor acţiuni cu intensităţi maxime.
 Principiul metodei de calcul a stărilor limită constă în compararea grupărilor de acţiuni cu sistemele de valori
corespunzătoare apariţiei diferitelor stări limită. Funcţie de natura stării limită considerate, criteriul de comparaţie poate fi
constituit de diferiţi parametri:

 compararea încărcărilor aplicate unui element de construcţie sau unei structuri cu încărcările capabile;

 compararea eforturilor din secţiunile cele mai solicitate cu capacitatea portantă a elementului;

 compararea tensiunilor (eforturilor unitare) din punctele cele mai solicitate cu rezistenţele materialelor de construcţie;

 compararea deplasărilor sau deformaţiilor statice, sau a amplitudinii deplasărilor dinamice, cu valorile limită omoloage,
în cazul verificării unor condiţii de exploatare;

 compararea deschiderii fisurilor cu deschiderile limită, în cazul unor verificări specifice elementelor de beton.
Smax
În cazul stării limită de rezistenţă principiul de calcul constă în compararea solicitării maxime posibile cu capacitatea
cap
portantă minimă probabilă a secţiunii considerate S min

Pentru starea limită de deformaţie calculul constă în compararea deformaţiei maxime (săgeată sau rotire) a elementului Δ,
determinată cu valorile normate ale încărcării, cu deformaţia limită  stabilită în prescripţiile tehnice.

Superioritatea acestei metode de calcul constă în introducerea conceptului de stare limită şi în înlocuirea coeficientului de
siguranţă unic cu coeficienţi diferenţiaţi, stabiliţi pe baze riguros ştiinţifice.