SÂNGELE

Sângele (ţesutul sanguin) este o varietate de ţesut conjunctiv cu substantă

fundamentală fluidă, de origine mezenchimatoasă. Este specializat pentru funcţia de
transport: spre ţesuturi şi organe transportă substanţele necesare metabolismului, iar de
la organe şi ţesuturi transportă metaboliţi spre căile de eliminare. Are un rol important
în menţinerea homeostaziei (termoreglare, menţinerea echilibrului acido-bazic).
Împreună cu limfa şi lichidul interstiţial constituie mediul intern al organismului, prin
care se asigură integrarea într-un tot unitar a tuturor componentelor corpului.
Sângele este alcătuit din substanţă fundamentală lichidă (plasma sanguină) sau
partea nefigurată şi o componentă figurată reprezentată de celule - elementele figurate
ale sângelui - care se găsesc dispersate într-o concentraţie constantă în plasmă.
Elementele figurate reprezintă aproximativ 45% din masa sanguină.

Plasma sanguină sub:Compozitia plasmei

Plasma sanguină, partea lichidă a sângelui, reprezintă aproximativ 5% din

greutatea corpului, adică 3500 ml la adultul de 70 kg. Ea este formată din apă (90%) şi
diferite substanţe (10%). Acestea sunt reprezentate de:
- proteine (aprox. 7%) din care:
- albumine (55%) – sunt cele mai abundente proteine plasmatice (3,5-5 g/dL)
şi reprezintă principalul factor de menţinere a presiunii osmotice a sângelui. Ele
transportă in plasmă substanţele care sunt insolubile în apă (total sau parţial ex. lipide)
- globuline (38%) α, β şi γ globulinele sunt proteine globulare dizolvate în
plasmă. γ globulinele includ anticorpii (imunoglobulinele) sintetizate de plasmocite
- fibrinogen (7%) aceasta proteina este transformată de enzimele sanguine în
fibrină pe parcursul formării cheagului sanguin. El este sintetizat şi secretat de
hepatocit.
- alte componente organice (2,1%) sunt reprezentate de substanţe nutritive:
aminoacizi, glucoză, vitamine, o mare varietate de peptide reglatoare, hormoni
steroidieni şi lipide
- substanţe anorganice (0,9%) includ săruri de Na, K, Ca

sub:Eritrocitele (hematiile, globulele roşii)

Eritrocitele sunt formaţiuni anucleate, fiind considerate din această cauză
echivalente celulare, deci nu sunt celule. Ele se formează în hemomedulă ca celule
nucleate, având ca element “cap de serie proeritroblastul”, dar pe parcursul maturării
lor pierd nucleul şi organitele citoplasmatice, luând totodată forma de disc biconcav.
ce le permite să aibă suprafaţa maximă la volum minim.
Numărul hematiilor în sângele periferic este de aproximativ 5 milioane / mm3
la bărbaţi, 4,5 milioane / mm3 la femei, iar la nou-născuţi 7 milioane / mm3. Acest
număr eritrocitar diferă uşor de la un individ la altul, dar poate prezenta mari variaţii în
plus sau în minus în caz de boli. Poliglobulia fiziologică se întâlneşte la nou-născut, ca
rezultat al adaptării la anoxia aparentă creată de sarcină, cifra scăzând repede după
naştere. De asemenea, după efort prelungit, la sportivi, la altitudine, numărul
eritrocitelor circulante se măreşte datorită scăderii presiunii atmosferice.
Scăderea numărului de eritrocite se numeşte anemie (termen incorect) şi se
observă în boli ale sângelui sau în alte maladii ale organismului.

Hematiile sunt elastice şi deformabile (plastice), proprietăţi ce le conferă

capacitatea de a se deplasa prin capilarele ce prezintă un diametru mai redus (3-4
microni) decât al unei hematii. Plasticitatea care le dă posibilitatea de a-şi modifica
forma, se datoreşte tensiunii superficiale foarte scăzute pe care o prezintă în capilare,
unde au tendinţa de dispunere în fişicuri.
Structura hematiei Hematia adultă este o celulă anucleată. În timpul
diferenţierii, eritrocitul a pierdut nucleul prin extruzie în mediul extracelular, unde este
fagocitat de către macrofage, şi a pierdut de asemenea şi organitele celulare, ajungând a
fi constituit numai din citoplasmă (încărcată cu hemoglobină şi unele enzime) şi
membrană.
Funcţiile eritrocitului sunt asigurate prin prezenţa cantităţii mari de
hemoglobină. Eritrocitul transportă gaze respiratorii, respectiv oxigenul de la plămâni
la ţesuturi şi bioxidul de carbon de la ţesuturi la plămâni. Legăturile hemoglobinei sunt
instabile; astfel, cu oxigenul va forma oxihemoglobină, iar cu bioxidul de carbon
carbaminohemoglobină. Cu unele gaze ca monoxidul de carbon, hemoglobina
realizează legături stabile, ireversibile - carboxihemoglobina răspunzătoare de
intoxicaţiile grave cu gaze de eşapament, ardere incompletă cu cărbuni care pot
conduce la exitus.

sub:Hemoglobina (Hb).
Molecula de Hb este formată dintr-un grup hem (derivat din porfirină ce
conţine fier) legat de o porţiune proteică numită globină. După tipul de lanţ
polipeptidic ataşat hemului, Hb din eritrocitul normal poate fi de mai multe tipuri:
- HbA1 - reprezintă 97% din totalul hemoglobinei adultului. Globina este formată din
două lanţuri alfa şi două lanţuri beta.
- HbA2 - se găseşte în cantitate mai mică (2%) având globina formată din două lanţuri
alfa şi două lanţuri delta.
- HbF - se găseşte în cantitate extrem de redusă la adult (1%), dar predomină în
eritrocitul nou-născutului şi al copilului mic (până la 80%). Globina este formată din
două lanţuri alfa şi două lanţuri gama.
- HbAIc - se găseşte în cantităţi foarte mici. Molecula are o glucoză ataşată la valina
terminală a fiecărui lanţ beta; cantitatea ei creşte în diabetul zaharat.
În sângele normal, Hb se găseşte în proportie de 16 g/l la bărbat şi de 14 g/l la
femei. După fagocitarea eritrocitelor îmbătrânite, Hb se desface în globină şi hem.
Globina este descompusă în aminoacizii componenţi, iar hemul este convertit în ficat,
în biliverdină şi apoi în bilirubină, care va fi eliberată prin bilă. Fierul, eliberat iniţial
sub formă de hemosiderină şi apoi de feritină, este reutilizat în reconstrucţia altor
eritrocite de către hemomedulă.

Plachetele sangvine (sub:trombocitele)

Plachetele sanguine nu au nucleu şi sunt fragmente din citoplasma celulei din

care s-au desprins, megacariocit..
Structura trombocitelor Placheta sanguină este anucleată. Ea este formată din
membrană şi citoplasmă.
Membrana trombocitului este de natură lipoproteică şi este acoperită de un
strat glicoproteic care permite absorbţia unor proteine plasmatice, în special fibrinogen
şi factorul VIII, jucând astfel un rol în interacţiunea dintre trombocit şi peretele
vascular sau cu alte suprafeţe străine (adeziune), cu alte plachete (agregare)
Citoplasma trombocitului este alcătuită din două zone: una externă, clară -
hialomer şi alta centrală, întunecată granulomer.
Hialomerul conţine microtubuli, microfilamente (tropomiozină, actină,
miozină, troponină) şi diferite proteine implicate în procesul de coagulare sanguină
(ex. trombostenina). Aceste structuri participă la menţinerea formei şi în procesul de
mobilizare al plachetelor în reacţia cheagului.
Granulomerul este un ansamblu de granule şi vacuole de mărimi diferite
(mici, mijlocii şi mari) şi cu densităţi diferite la fluxul de electroni. El este alcătuit din:
- (alfa-granulomer)
- (beta-granulomer)
- (lambda-granulomer)
- (gama-granulomer)
(delta-granulomer)

Funcţia principală a trombocitelor este legată de fenomenul de hemostază, ele

intervenind în procesul de coagulare sanguină. Sunt foarte aderente între ele, au o
mare capacitate de aglutinare şi proprietatea de metamorfoză vâscoasă (se umflă).
Datorită acestor proprietăţi, ele formează cheagul primar. Eliberează serotonina, ionii
de calciu necesari procesului de coagulare. Intervin şi în retracţia cheagului, prin
eliberare de tromboplastină. Sub influenţa trombinei din plasmă, trombocitele
eliberează catecolamine şi serotonină producând vasoconstricţia.
Plachetele intervin în vindecarea rănilor eliberând factori stimulatori cu acţiune
asupra creşterii fibrelor musculare netede arteriale sau a creşterii fibroblastelor pielii pe
care le stimulează crescând sinteza de colagen (fibrilogeneza).
 sub:Leucocitele

Leucocitele sau globulele albe sunt celule complete. Pe un preparat de sânge

proaspăt ele nu pot fi identificate, observarea lor fiind posibilă numai pe frotiul sanguin
colorat. Metoda panoptică May-Grunwald-Giemsa oferă cele mai bune criterii
morfologice de diferenţiere.
Din punct de vedere morfologic, leucocitele se împart în două clase majore:
- polimorfonucleare sau granulocite au nucleul lobular, de forme diferite şi
posedă numeroase granule în citoplasmă
- mononucleare sau agranulocite au nucleu mic, nesegmentat şi granule puţine
în citoplasmă
Granulocitele se împart la rândul lor în trei clase, după tinctorialitatea şi
morfologia granulaţiilor specifice din citoplasmă, astfel;
- neutrofile
- eozinofile
- bazofile
Agranulocitele sunt clasificate în două clase:
-limfocite
- monocite
Repartizarea procentuală a diferitelor tipuri de leucocite din sângele circulant
realizează formula leucocitară Valorile normale ale formulei leucocitare la adult sunt:
neutrofile 68-75%; eozinofile 1-3%; bazofile 0,5-1%; limfocite 20-45%; monocite 6-
8%.
Numărul leucocitelor, ca şi procentul lor în sângele circulant, suferă modificări
fiziologice şi patologice. Creşterea numărului de leucocite se numeşte leucocitoză, iar
scăderea numărului de leucocite se numeşte leucopenie.

Polimorfonuclearele (granulocitele) neutrofile

Sunt cele mai numeroase dintre leucocite, reprezentând 68-75%. Creşterea
numărului se numeşte neutrofilie, iar scăderea neutropenie.

Funcţie Granulocitul este un microfag, Prin funcţia lor fagocitară, neutrofilele

intervin în apărarea organismului.

Polimorfonuclearul (granulocitul) eozinofil

Granulocitul eozinofil, numit şi acidofil, se găseşte în sângele periferic în
proporţie de 1-3 % din elementele albe. Creşterea numărului de eozinofile poartă
numele de eozinofilie, iar scăderea eozinopenie şi însoţesc stări patologice ale
organismului. Eozinofilia se întâlneşte în stări alergice, parazitoze intestinale, stări
astmatice. Numărul eozinofilelor circulante scade după administrare de hormoni
corticosteroizi.
Funcţie Eozinofilul este un microfag cu putere redusă de fagocitoză, care se
manifestă în special faţă de complexele antigen-anticorp. Eozinofilele au de asemenea
şi un rol antihistaminic.
 Polimorfonuclearul (granulocitul) bazofil
Bazofilele se găsesc în sângele periferic în proporţie de 0,5 - 1 % de elemente
albe. Numărul crescut al bazofilelor circulante, ca şi numărul lor scăzut, însoţesc de
obicei boli ale sângelui sau boli generale ale organismului. Numărul lor diferă în raport
cu vârsta, fiind ceva mai bine reprezentate la nou-născuţi şi la copii. Bazofilia se
întâlneşte în leucemia mieloidă cronică, în intoxicaţii cu metale grele, viroze.

Funcţie Mobilitatea bazofilului este aproape inexistentă, ca şi capacitatea de

fagocitoză. Se consideră că ar interveni în metabolismul lipidic prin producere de
heparină şi în reacţiile de hipersensibilitate locală prin acţiunea histaminei. Durata de
viaţă este de 13-14 zile.

Leucocitele mononucleare (agranulocitele)

Monocitul
Monocitele se găsesc în sângele periferic în proporţie de 6 - 8 % din elemente
albe. Creşterea numărului de monocite ca şi scăderea lor însoţesc bolile sângelui sau
unele boli generale.

Funcţie: Fagocitează particule de talie mare cum ar fi: bacterii, virusuri,

complexele antigen-anticorp, corpi străini şi celule întregi sau resturi celulare

Limfocitul
Limfocitul face parte din grupul leucocitelor agranulocitare sau mononucleare.
Se găseşte în sânge în proporţie de 20 - 45 % de elemente albe. Creşterea numărului de
limtocite - limfocitoza - se întâlneşte mai ales în stări patologice, inflamaţii cronice, iar
scăderea- limfocitopenie - în boli ale sângelui sau boli generale. Limfocitele constituie
o populaţie celulară omogenă morfologic, dar de mare heterogenitate funcţională.

Funcţie Limfocitele părăsesc vasul sanguin prin diapedeză, trec în ţesuturile

conjunctive, unde îşi desfăşoară în principal activitatea (răspuns imun celular sau
umoral). Cea mai mare parte dintre ele sunt fagocitate de macrofagele ganglionilor şi
foliculilor limfatici. Alte limfocite însă, sunt preluate de capilarele limfatice şi prin
circulaţia limfatică ajung din nou în circuitul sanguin. Ciclul începe apoi dinspre sânge
înspre ţesuturi, astfel că unele limfocite pot circula şi recircula de 2 - 3 sau mai mu1te
ori prin vasele sanguine. De obicei limfocitele B au viaţa mai scurtă, iar limfocitele T
au o viaţă mai lungă