Tehnica de înregistrare este realizată după o metodă originală, brevetată în mai multe ţări şi

înregistrată la Institutul Naţional al proprietăţii industriale a Franţei sub nr. 7628301 (Dumitrescu,
1975, nr. publ. 2325352).

Ea constă în obţinerea unei imagini în electroluminescenţă într-un impuls unic cuantificabil şi în

conversia electronooptică, de-a lungul unei pături convertoare plasată în interiorul dielectricului.

Efectul de electroluminescenţă a fost înregistrat pe un clişeu radiologie. Dintre cele trei aspecte
distincte ce caracterizează o astfel de imagine, s-a examinat în mod deosebit efectul pelicular
(descărcarea marginală), ca şi aspectele mediului dielectric proximal. Aspectul electronomorf este
mai puţin evident în investigaţiile noastre.

S-au stabilit următorii indicatori, utili în clasificarea materialului.

Densitatea medie a descărcărilor de-a lungul conturului palmar în funcţie de acest criteriu, am
observat trei mari categorii pe care le-am numit tipuri bioelectrici fundamentale (fig. 60, 61).

tipul Dmax, cu densitatea medie maximă a descărcărilor. Este uşor de apreciat dată fiind
continuitatea descărcărilor de-a lungul

129

— Antropologie motrică

întregului parcurs; conturul imaginii este bine delimitat de „streamuri"; a fost numit de noi şi tipul P
(puternic);

tipul Dmin, cu densitatea medie minimă; imaginea este caracterizată printr-o serie de puncte sau de
pete, fără „streamuri" (fascicule, efluvii luminescente); imaginea nu sugerează nici un contur precis;
este numit şi tipul S (slab);

tipul Dmfdiu, cu densitatea medie intermediară, dată de intermitenţa descărcărilor de-a lungul
conturului palmei, sau tipul M (mediu).

Analiza seriilor de electronografii realizate pentru acelaşi individ, de-a lungul unui interval mare de
timp (ziie, luni, ani), a permis să se constate, în ciuda tuturor variaţiilor calitative semnalate,
menţinerea individului în cadrul aceluiaşi tip fundamental, în proporţie de peste 80o/0> ceea ce duce
la concluzia că aprecierea făcută constituie un aspect de bază permanent al individului.

Elementele structurale ale fenomenului de electroluminiscenţă

(structura ,,streamur"-ilor)

Combinatorica celor două polarităţi

Gradul de „polarizare" a două imagini electronografice

Simetria dreapta/stînga între imagini cu polaritate similară a celor

două mîini
Omogenitatea sau heterogenitatea descărcărilor elementare

Analiza rezultatelor relevă o importantă variaţie a distribuţiei tipurilor fundamentale, începînd de la

vîrsta tînără (6—7 ani), unde procentajul corespunzător tipului Dmill depăşeşte 50%, şi pînă la vîrsta
adultă, unde scade sensibil, putînd ajunge, în medie, la 19%. Este posibil ca acest aspect să
întovărăşească procesul de dezvoltare şi maturare a copilului. Descreşterea are loc mai ales în
favoarea tipului Dmed, care atinge valoarea medie de 39,4%.

Din cercetările efectuate de Cornelia Guja rezultă că:

există condiţii de explorare standard ce permit să se surprindă tipurile caracteristice dominante ale in
diviziilor;

este posibil ca tipurile bioelectrice puse în evidenţă să fie expresia unei tipologii a funcţiei
neuroendocrine a diferitelor grupuri umane;

este posibil să se stabilească un model codificat caracteristic, corespunzînd anumitor categorii de

maladii determinate de modificări metabolice specifice.

Metoda poate fi utilizată cu succes în selecţia sportivă, avînd «în vedere corelaţiile dintre tipul lui
electric şi endocrin.

Această interesantă tipologie bioelectrică este corelată cu cea androgină, stabilită prin metoda
Bailey-Bayer dovedindu-se existenţa unor corespondenţe bioelectrice palmare la fiecare tip androgin
(Cornelia Guja). De asemenea, efectuîndu-se o comparaţie între tipul de creştere, tipul androgin
(Bailey-Bayer) şi cel bioelectric, eviden ţiat electronografic printr-o cercetare longitudinală pe un
eşantion de subiecţi urmăriţi de la 8—10 ani pînă la 18—20 ani, se constată existenţa unei stabilităţi,
a unei constanţe de structură tipologică, care justifică a fi considerată, încă de la vîrsta
antepubertară, variantă antropologică.

Aceste concluzii au o însemnătate deosebită pentru activitatea sportivă şi îndeosebi pentru selecţie,
dînd posibilitatea ca în faza de selecţie iniţială, în etapa antepubertară, prin metoda Bailey — Bayer
corelată cu cea electronografică, să estimăm gradul de androginitate (masculinitate) sau ginoiditate
(feminitate) în perspectivă, fapt esenţial pentru performanţa în o serie de ramuri sportive.

Se impune, de asemenea, completarea criteriilor, pentru statutarea tipului antropologic optim pe

ramuri de sport, cu elemente care revin din tipologia gradului de sexualizare Bailey-Bayer şi a
investigaţiei electronografice. Menţionăm totodată că, din cercetările efectuate de Cornelia Guja,
rezultă, pe o serie de sportivi, că există imagini electronografice specifice performerilor în diferite
discipline sportive, ceea ce deschide mari perspective pentru selecţie.

Tipologia lui Lindegard. B. Lindegard a valorificat noţiunea de factor (componente) introdus de

Sheldon în tipologia somatică. El a pus accent, în primul rînd, pe proporţiile tisulare ale corpului, care
condiţionează tipul construcţiei.

Lindegard caută o metodă obiectivă, bazîndu-se pe măsurători concrete antropometrice, remarcînd

faptul că somatotipofogia lui Sheldon permite cercetătorului o prea mare libertate de interpretare.

Dezvoltarea a 3 componenţi de bază defineşte construcţia corpului: ţesutul osos, muscular, adipos.
Dezvoltarea cantitativă a acestor componenţi este dependentă de acţiunea a 4 factori:

— factorul de lungime (oasele) duce la formarea oaselor lungi şi subţiri;

— factorul de greutate (oasele) influenţează dezvoltarea scheletului masiv cu oase scurte şi groase,
prin stratificarea ţesuturilor osoase;

— factorul de musculatură defineşte dezvoltarea musculaturii;

— factorul de îngrăşare decide asupra cantităţii ţesuturilor «jrase.

Lindegard evaluează acţiunea acestor 4 factori pe baza cîtorva măsurători antropometrice, prin care
musculatura se defineşte cu ajutorul forţei musculare, măsurată cu un dinamometru de mînă, iar
cantitatea de grăsime rezuită din ecuaţia regresivă, ca un rest rămas, după scăderea din masa
generală a corpului, a greutăţii ţesutului osos şi muscular.

Pe baza valorilor cu devieri standard de la media aritmetică, Lindegard construieşte profilul

construcţiei corporale definită prin cei

factori.

Tipologia lui Skerlj. Skerlj introduce noţiunea de vectori ai construcţiei corporale. Sensul lor se
apropie într-o oarecare măsură de noţiunea componentelor lui Sheldon (fig. 64).

m C?

Fig. 64. Vectorii caracteristici după Skerlj

A — Bărbat cu multe însuşiri feminine; B — Tip masculin şi feminin.

în extremităţile opuse ale fiecărui vector se găseşte tipul construcţiei, „ideal, abstract".

De-a lungul vectorilor sînt desfăşurate valorile intermediare dintre tipurile extreme.

Skerlj propune 4 aspecte ale construcţiei:

— aspectul dimorfismului sexual, al cărui vector se desfăşoară între construcţia extremă masculină M
şi cea extremă feminină F;

— aspectul proporţiei corpului — bazat pe noţiunea tipurilor (după Weidenreich): eurisomic (E) şi
leptosomic (L);

— aspectul plastic — care vizează formarea ţesuturilor moi; vectorul său trece de la tipul hiperplazic
(H) la tipul hipoplazic (fi). Autorul propune cîteva metode de definire a gradului plasticităţii corpului ;

— aspectul distributiv defineşte desfăşurarea ţesutului adipos. El este exprimat prin 2 vectori care
definesc depunerea adipozită- ţilor părţii superioare a corpului (S) în comparaţie cu partea inferioară
(I), precum şi îngrăşarea trunchiului (Tr) în contrast cu extremităţile (Ex).

Tipurile extreme, ca şi în celelalte sisteme tipologice, se întîlnesc cît mai rar.

în reprezentarea grafică, vectorii tuturor aspectelor constituie diametrul unui cerc, în care, sub forma
unui poligon, se poate reprezenta construcţia fiecărui individ; unind, pe vectorii separaţi, punctele
care definesc deosebirile, fiecare vector este împărţit în 10 segmente.

Tipologic* lui Ccnrcid. Printre metodele moderne, publicate în 1941 în Germania, se cuvine a fi
enumerată şi metoda tipologică a lui Conrad, care s-a folosit de caracteristicile construcţiei corpului
grupurilor de sportivi.

Această metodă utilizează două noţiuni, legate de definirea construcţiei corpului: cea de proporţie,
privind lungimea-Iăţimea corpului şi noţiunea de plasticitate a construcţiei.

Prima defineşte aşa-numitul metrix index, un indice care reprezintă raportul dintre înălţimea corpului
faţă de lăţimea şi adîncimea cuti'ei toracice.

Valorile acestui indice variază între -[-2 pînă la —2 şi sînt împărţite în 9 clase, după alfabet, de la A la
I. în această clasificare tipurile extreme sînt: într-o extremă picnomorf (clasa A, cu valorile indicelui de
la —{— 1,7 şi mai mult), în cealaltă extremă tipul leptomorf (clasa I, cu valori de la —1,7 şi mai jos).

Ele corespund tipurilor leptosomic şi picnic ale lui Kretschmer.

Plasticitatea construcţiei, masivitatea ei (plastic index) este exprimată prin suma a 3 măsurători
antropometrice: lărgimea umerilor (a-a), circumferinţa palmei şi a antebraţelor, în locul cel mai
masiv.

Valorile indicelui de plasticitate se desfăşoară pe scala de la

la 9; cele mai mici sînt pentru tipul hipoplastic (clasa 1) şi cele mai mari sînt pentru tipul hiperplastic
(clasa 9). Ambii indici au valori diferite pentru bărbaţi şi femei.

Desfăşurarea tipurilor de construcţie corporală este reprezentată grafic sub forma unui pătrat; pe
vertical se citeşte tipul hipoplas- tic-hiperplascic, iar pe orizontal: picnomorf-leptomorf.

Această reprezentare grafică a tipurilor lui Conrad poate fi comparată cu somatograma lui Sheldon,
cu singura deosebire că, la Conrad, se deosebesc 4 combinaţii ale extremelor construcţiei, iar la
Sheldon doar 3.

în afară de aceasta, datorită punctelor diferite de referinţă pentru bărbaţi şi femei, sistemul grafic al
lui Conrad permite o citire mai uşoară a asemănărilor şi deosebirilor în cadrul sexului feminin,
deoarece răspîndirea medie a populaţiei feminine este egală, iar concentrările de indivizi apar abia în
cazul grupelor selecţionate din punct de vedere al construcţiei, pe cînd în somatograma lui Sheldon,
femeile, de obicei, sînt concentrate mai mult în cadrul suprafeţei en- domorfiei.

Tipologia Iui Wanke. Pînă la al doilea război mondial, în Polonia nu a apărut nici o concepţie
tipologică originală.

Se folosea în mod special tipologia lui Kretschmer, care a fost cca mai populară în Europa în perioada
interbelică, avînd un fundament puternic ştiinţific.

Abia după cei de-al doilea război mondial, în anii '50, a apărut şi în Polonia prima metodă şi
sistematică tipologică propusă de
Wanke (1954), care a dorit să creeze o metodă taxonomică, eli- minînd toate aprecierile subiective.

Autorul a extras dintr-un şir de caracteristici doar pe acelea care, intuitiv, le-a recunoscut ca fiind cele
mai importante pentru a defini construcţia corpului şi pe baza lor a stabilit 5 indici taxonomici ai
construcţiei, lucrînd pe un lot de 3 000 bărbaţi.

Wanke îşi defineşte astfel tipurile sale:

primul tip are trunchiul scurt, umeri largi, bazin îngust, cutia toracică plată, o greutate a corpului
destul de mare în raport cu înălţimea;

al doilea tip are umeri înguşti, bazin larg, cutia toracică puţin curbată şi greutate mijlocie;

al treilea tip se caracterizează printr-un trunchi scurt, umeri largi, bazin larg, cutia curbată toracică şi
greutate mijlocie;

al patrulea tip este de o construcţie slabă: trunchi lung, umeri înguşti, cutia toracică plată şi greutate
mică.

Siluetele acestor tipuri sînt asemănătoare literelor V, A, H, I.

Fiecare subiect a cărui construcţie este exprimată prin cei 5 indici ocupă un loc bine definit în spaţiul
lor tipologic.

Distanţa faţă de fiecare din cele 4 elemente somatice permite definirea structurii somatice.

Cu cît este mai mică distanţa faţă de unul din cele 4 elemente, cu atît este mai mare asemănarea sa
cu acest element — şi invers.

Asemănarea subiectului cu elementul somatic este deci invers proporţională faţă de pătratul
distanţei aşezării sale. Suma inversului pătratelor distanţei — faţă de toate elementele somatice —
defineşte structura somatică a subiectului, aportul fiecărui element în construcţia corpului.

Această sumă se exprimă printr-o unitate şi aportul principalelor elemente somatice este exprimat în
procente.

Metoda lui Wanke poate defini tipologic fiecare individ, grupe şi populaţii întregi, luînd 'în
considerare mediile aritmetice ale unui grup dat, normîndu-le în acelaşi mod ca şi indicii aşezării
elementelor.

Kolasa (1969), folosind aceeaşi metodă, a definit elementele somatice pentru populaţia feminină
poloneză, pe baza cercetărilor întreprinse asupra a 3 162 de femei — efectuate de Comisia de an-
tropometrie din 1955—1956.

Numeroase grupe de tineri sportivi au fost testaţi pe baza acestei metode.

Tipologia lui Wanke se sprijină în primul rînd pe măsurătorile făcute asupra sistemului osos. Singurul
indice care se referă la formarea ţesutului moale este indicele Rohrer, care nu spune nimic despre
proporţiile interne tisulare şi nici despre silueta construcţiei. Se pare că, această metodă tipologică, în
pofida gradului înalt de matematizare, este puţin precisă şi nu dezvăluie esenţele deosebirilor
tipologice într-o măsură satisfăcătoare.
Tipologia pe baza indicilor naturali. A fost propusă de Perkal (1953) şi folosită pentru prima oară
pentru definirea construcţiei corpului de Milicerowa (1956); constituie nu numai un nou sistem de
clasificare tipologică, dar şi o nouă metodă statistică, permiţînd o caracterizare a proporţiilor interne
ale construcţiei corpului fiecărui -individ sau a grupelor de indivizi.

Indicii naturali, rezultaţi din calcularea valorilor caracteristicilor normale, în statistică se numesc indici
standardizaţi (Guilford, 1960).

Această metodă statistică este considerată ca una dintre cele mai bune pentru definirea tipului de
construcţie a corpului, sub diversele iui aspecte şi de aceea a fost pe larg dezbătută.

Caracteristicile normate. Caracteristicile construcţiei corpului au diverse denumiri (kg, cm etc.) şi

valori numerice; astfel, diferenţa de 2 cm în înălţimea corpului nu reprezintă o abatere mare, pe cînd
diferenţa de 2 cm în lăţimea cotului dă eroare mare de interpretare, pentru că măsurătorile acestor
caracteristici sînt exprimate în valori stricte şi nu pot fi comparate.

Pentru a elimina aceste dificultăţi şi a exprima toate caracteristicile în valori comparative, folosim un
calcul statistic, aşa-nurnita normare în media aritmetică 0 şi devierea de standard 1:

7 — x*ryi

17 Si

Z{j — valoarea caracteristicii normate la individul j;

Xjj — valoarea caracteristicii şi individul j;

Xj — media aritmetică a caracteristicii i;

Si — devierea de standard a caracteristicii i.

Obţinem în felul acesta valoarea caracteristicii şi a individului j, exprimată în numărul unităţilor cu

devierea standard. Valorile ca- lacteristiclor exprimate le putem compara între ele şi le putem folosi
în calculele matematice.

Mediile aritmetice ale caracteristicilor pe care le normăm reprezintă pentru noi un punct de
referinţă; semnul -|- sau -, înaintea caracteristicii normate, informează dacă valoarea ei este mai
mare •au mai mică faţă de punctul de referinţă, tar valoarea numerică defineşte mărimea acestei
diferenţe.

Cînd vrem să verificăm care sînt proporţiile de înălţime-greutate ■ale unui copil în raport cu alţi copii
de aceeaşi vîrstă (12, 25 ani), normăm caracteristicile lui în grupa medie de referinţă.

De exemplu: înălţimea corpului unui băiat xt„=158,7 cm, iar greutatea corpului x0=37,8 kg.

Media aritmetică a înălţimii corpului din grupul de referinţă xVy=147I3 m, iar media aritmetică a
greutăţii corpului xc=37,9 kg, devierea de standard pentru înălţimea corpului Sw=6,6 cm, iar pentru
greutatea corpului kg.

După folosirea procedeului (modelului) obţinem ambele caracteristici normate:

*«»—xur 158,7 cm—147,3 cm

Zw= -2-*- = =1,73;

Sw 6,6 cm

Sr 37,3 kg-37,9 kg

Z c= ——= =0,02.

xc~xC 6,3

Observăm că acest băiat este mai înalt decît medio celor de vîrsta lui, dar în acelaşi timp este mai
uşor decît ceilalţi cu 0,02 unităţi cu deviere de standard. Aceste valori, comparate între ele, expri-
mate în unităţi de acelaşi fel, ne premit să afirmăm că băiatul, studiat de noi, se caracterizează printr-
o construcţie foarte zveltă.

Ca punct de referinţă, pe baza căruia normăm, putem lua fie media aritmetică a grupei specifice ca în
exemplul dat, fie media aritmetică a altei grupe.

Astfel, pentru sportivii loturilor olimpice vor fi grupuri-etalon, iar cele ale tineretului universitar
nepracticînd un antrenament intensiv vor fi grupe de referinţă, pe fundalul cărora se va desena
silueta construcţiei sportivului. în felul acesta primim răspunsul la întrebarea: prin ce trăsături şi în ce
grad un individ se deosebeşte de media grupului său şi de media grupului de referinţă?

•în mod analog putem trata caracteristicile normate ale unei grupe de indivizi şi face calcule, pe baza
mediei aritmetice ale grupei — aşa cum am procedat cu indivizii luaţi separat.

Caracteristicile normate sînt prezentate grafic sub forma aşa-nu- mitelor profile ale construcţiei,
unde, pe o singură axă, notăm caracteristicile specifice, individuale ale construcţiei, iiar pe cealaltă
axă notăm scala caracteristicilor normate.

Marcăm cu puncte valorile normate pe liniile caracteristicilor respective, unim aceste puncte între ele
şi astfel apare profilul construcţiei corpului.

De metoda indicilor naturali se leagă adeseori noţiunea de factori ai construcţiei corpului — care a
fost folosită pentru prima oară de Milicerowa în 1959, în vederea definirii construcţiei corpului la
copii şi tineret.

Din păcate această noţiune nu este întotdeauna precis definită şi stabilită.

Folosind noţiunea factorilor în descrierea construcţiei corpului prin metoda factorilor naturali, ne
vom servi de caracteristicile normate şi Ie înglobăm în factori — care calculează indicele m în com-
paraţia cu M - pentru întreaga construcţie a corpului, pentru fiecare factor în parte, de exemplu:
pentru factorul supleţii, masivităţii construcţiei — am calculat indicele M pentru toate caracteristici
le- împreună.

Media aritmetică a valorii factorilor construcţiei ne dă valoarea indicelui construcţiei generale M a

individului j:

Mj—mtj-j-mj2-J-mj3-j- . . . rn re/, unde -^cantitatea factorilor.

în cazurile în care, cu ajutorul factorilor construcţiei dorim să exprimăm modelele tipologice, în
vederea simplificării putem folosi scala tipologică a lui Sheldon (cu cele 7 elemente) şi transferăm pe
ea valorile (cu devierile de standard) în care sînt exprimaţi factori m, aşa cum a procedat Milicerowa
în lucrarea sa din 1959, folosind clasificarea conform tabelelor statistice, în aşa fel încît pentru fiecare
grad să corespundă aceeaşi fracţie.

în practică acest exemplu arată astfel (tab. 3):

Tabelul 3

Puncte Valori cu devieri

standard

1 X pînă la -1,07

2 -1,06 pina la -0,57 — valori mai mici decî val mijlocii

t .

3 -0,56 pina la -0,18

4 -0,17 pînă la +0,18 — valoare medie

5 -0,19 pina la 0,57

6 0,53 pina la 1,06 - valori mai mari decî vai mijlocii

t .

7 1,07 pina la X

Metoda normalizării şi metoda indicilor naturali sînt binevenite în cazul analizării construcţiei
corpului grupurilor aflate în curs de creştere (dezvoltare), deoarece permit accelerarea influenţei
asupra vîrstei cronologice prin normarea caracteristicilor individuale.

Metoda morfogramelor. în Franţa contemporană este foarte răspândită metoda definirii tipului de
construcţie cu ajutorul morfogramelor (Olivier şi Pimeau, 1961; Decourt şi Doumie, 1950); pe baza
lor, cîteva caracteristici antropometrice, exprimate în unităţi standard, sînt raportate la înălţimea
corpului (vezi fig. 52).

Liniile care unesc punctele semnificative pentru valoarea acestor caracteristici formează un profil,
permiţînd citirea tipului de construcţie al corpului. Aceste morfograme sînt construite separat pentru
bărbaţi şi pentru femei.

Olivier se foloseşte de această tehnică a morfogramelor.

Unităţile de măsură ale caracteristicilor se găsesc pe liniile paralele, verticale.

Prima linie indică înălţimea corpului, iar celelalte înălţimea şezînd, greutatea corpului, lăţimea
bazinului, lăţimea umerilor, exprimate în valori standard, înmulţite cu coeficientul corelaţiei acestor
caracteristici şi cu înălţimea corpului.

Punctele scalei sînt îmbinate transversal formînd nişte canale, care reprezintă normele construcţiei
corespunzătoare unei înălţimi date.
Olivier prezintă o concepţie tipologică foarte simplă şi foarte clară; el distinge 3 tipuri extreme de
construcţie:

tipul longiliniar, zvelt şi 2 tipuri b revii iniare masive;

tipul muscular — cu o construcţie puternic dezvoltată în partea superioară a trunchiului;

tipul digestiv — avînd puternic dezvoltate regiunea inferioară a trunchiului. (Acest tip corespunde
tipului endomorf.)

Olivier sublinia că, printre reprezentanţii acestor tipuri extreme se găseşte întreaga scală a tipurilor
care exprimă doar o tendinţă către o anumită extremă, iar în centru se află tipul intermediar —
normo- tipul.

Tipologia lui Ross. în anul 1974 a fost publicată o nouă concepţie privind evaluarea construcţiei
corpului, propusă de Ross, care observă că trebuie să existe un punct comun de referinţă, care
permite o comparaţie univocă o caracteristicilor variate ale construcţiei corpului pentru întreaga
populaţie. Astfel, Ross propune un model ge- neral-uman cu o construcţie simetrică, comună pentru
ambele sexe (vezi fig. 53).

Ca punct de plecare pentru măsurătorile acestor siluete, Ross ia în mod arbitrar înălţimea corpului de
170,18 cm. Aceasta este valoarea care corespunde mediei înălţimii corpului în concepţia somato-
tipurilor lui Heaih şi Carter.

Devierile de la standard, ce corespund acestor valori, sînt calculate pe baza coeficienţilor vâri abilităţii
foarte mari a materialului an- tropometric, a lui Caulta şi Kennedy, din anul 1971.

Valorile devierilor medii de standard al altor particularităţi sînt adaptate acestor date prin efectuarea
corecturilor asupra înălţimii corpului. De exemplu, greutatea corpului este calculată din datele lui
Behnke, în felul următor:

greutatea corpului=greut. corp. (după Behnke), adică:

înălţimea corpului

X— — -■ •

170,18

Autorul consideră că toate măsurătorile antropometrice ale populaţiilor pot fi folosite după
următorul model:

I T (170,18)d

Z—— 1 -p

S h _

Z — valoarea proporţională a caracteristicii normate, variabile;

/ — valoarea variabilitâţii liber alese;

S — devierea de standard pentru variabilitatea dată, folosin-

du-se înălţimea corpului de 170,18;

h — înălţimea corpului pentru individul supus cercetării;

d — exponentul înălţimii, care se ridică la:

pentru măsurătorile înălţimii, lăţimii, a circumferinţelor şi a straturilor adipoase;

pentru măsurătorile suprafeţei;

pentru măsurătorile greutăţilor şi volumelor;

p — valoarea variabilităţii date.

Ross prezintă, pentru modelul său, valorile măsurătorilor tipice, lu- înd în consideraţie înălţimea,
lungimea, lăţimea, circumferinţele, ce- falometria, indicii construcţiei şi componenţii esenţiali tisulari
în accepţia antropometriei. Modelul său serveşte pentru evaluarea construcţiei corpului la copii şi
maturi.

170,18 6,29

64,58 8,60

52,45 6,14

12,13 3,25

18,78 5,20

1,056 0,0111

1,053 0,265

Prezentăm următoarele valori — obţinute în urma măsurătorilor efectuate:

înălţimea corpului (cm)

Greutatea corpului (kg)

Greutatea corpului suplu (kg)

Greutatea strat, de grăsime (kg)

Procentajul strat, de grăsime (%)

Densitatea corp [g/c.c.]

Aerul care pătrunde în plămîni (e)

înălţimea corpului (cm) greutatea corpului (kg)

înălţimea corpului (totală) greutatea corpului (funzi)

23,58

greutatea corpului (kg) ^ 12g3

înălţimea corpului (cm)

Metoda analizelor pluricaracteriale. A fost folosită, iniţial, în rezolvarea problemelor psihologice; spre
sfîrşituI anilor '30 este utilizată în cercetările asupra construcţiei corpului şi s-a răspîndit foarte mult
după cel de-al doilea război mondial.

Această metodă aparţine sferei metodelor statistice, permiţînd măsurători cantitative obiective.

Tehnicile analizelor sînt diverse, dar în fiecare caz baza lor este reprezentată de o matrice de corelaţii
a unor ansamble de caracteristici, iar rezultatele obţinute depind în mare măsură de selecţia
caracteristicilor.

Una din aceste metode poate fi considerată analiza factorială — folosită de Tanner (1964) —
referindu-se 'la 15 caracteristici antropo- metrice.

Analiza distinge 4 factori ai construcţiei: dispunerea stratului de grăsime (adipozitatea),

muscularizarea, grosimea extremităţilor osoase şi lungimea extremităţilor inferioare.

O altă metodă este cea a componenţilor esenţiali a lui Hotelling

distingînd factorii care caracterizează construcţia somatică.

Schreider (1963), folosind această analiză, a obţinut o mare similitudine de rezultate în grupe de cîte
11 populaţii diferite, ceea ce confirmă permanenţa unor corelaţii şi legături în morfologia genului
uman — ca unitate.

Factorii şi componenţii metodelor pluricaracteristice sînt noţiuni abstracte — cfin această cauză cu
greu pot fi traduşi într-un limbaj biologic.

Făcînd un bilanţ al concepţiilor tipologice expuse pînă aici, trebuie să afirmăm că fiecare sistem
tipologic este condiţionat de preocupările creatorului său; endocrinologui îşi construieşte sistemul
dintr-un anumit punct de vedere, căutînd corelaţia dintre construcţia corpului şi acţiunea glandelor
cu secreţie internă, altul este punctul de vedere al antrenorului, care îşi caută campionii printre
tinerii cu o înălţime şi cu proporţiile corpului corespunzătoare concurenţei sportive.

Altele sînt şi criteriile de clasificare ale artistului, care îşi caută modelul corespunzător pentru
sculptură sau pictură.

Chiar din vremea lui Hipokrates, în toate sistemele tipologice, fundamentate pe morfologie, întîlnim
concepţii asemănătoare despre modelul construcţiei corpului, indiferent dacă ele s-au numit tipuri
sau rezultatul acţiunii factorilor.

în tipologiile clasice de la sfîrşitul secolului XIX şi începutul secolului XX grupele au devenit tipuri
individuale cu o construcţie bine definită.
în aceste clasificări apar tipurile şi intertipurile (de ex.( la Kretschmer) şi dacă le tratăm ca grupe
individuale, o mare parte a populaţiei (de ex., în tipologia iui Viola — 40%) nu se încadrează în nici

o tipologie, rămînînd în continuare nedefinite.

Noua viziune a factorilor sau a componentelor construcţiei se referă 'numai la intercorelaţiile

anumitor caracteristici şi nu 'Ia strînsa lor interdependenţă. Noţiunea componentelor în concepţia lui
Shel- clon ne permite să definim şi să conferim valori numerice fiecărui Individ.

Componetele construcţiei în accepţia lui Sheldon, precum şi factorii lui Lindegard, deşi constituiţi în
mod intuitiv, reprezintă un salt calitativ în raport cu noţiunea ,,tipurilor" autorilor din perioadele an-
terioare, deoarece ele permit o caracterizare precisă a fiecărui individ.

Trecînd în revistă cîteva sisteme tipologice, în care punctele de referinţă sînt impuse de la început, iar
normotipurile stabilite de însuşi sistemul respectiv, ca de exemplu în somatotipologia lui Sheldon

prelucrată pe baza construcţiei corpului a 4 000 de studenţi din institutele superioare de învăţămînt
din U.S.A. — putem conchide, că acest punct de referinţă s-a dovedit a fi nesatisfăcător pentru unele
populaţii umane. Somatograma lui Sheldon a fost extinsă în aşa fel încît să cuprindă în special tipurile
extreme de îngrăşare, de muscularizare, de supleţe. Dacă într-o somatogramă iniţială o anumită
grupă cercetată din cadrul unei populaţii se dovedeşte a fi foarte grasă, zveltă sau muscularizată,
trebuie să ne amintim că ea se prezintă astfel în raport cu populaţia studenţilor americani, care a fost
luată drept punct de referinţă în această tipologie.

Decourt şi Doumie, care s-au ocupat cu diferenţierile dintre sexe, şi-au construit şi ei un tip de
morfograme şi au definit tipurile de construcţie masculine şi feminine pe baza construcţiei corpului a
100 de pompieri din Paris şi a unui număr de 100 de modele pentru pictură.

Acestea sînt încercări puţin reprezentative pentru întreaga populaţie.

Wanke şi-a fundamentat tipologia sa pe baza cercetărilor întreprinse asupra unui număr de 3 000 de
recruţi — ca punct de refe- linţă, asemănător cu studenţii lui Sheldon.

Folosirea unei astfel de metode implică o atitudine critică faţă de rezultatele obţinute.

Metodele statistice ca şi normarea sau metoda ades folosită în Polonia, aceea a indicilor naturali,
permit libera alegere a punctului de referinţă, în funcţie de problemele cercetătorului.

Cînd vrem să caracterizăm separat indivizii pe baza unei grupe proprii, le normăm particularităţile în
funcţie de media aritmetică a trăsăturilor acestei grupe şi un astfel de punct de referinţă nu va
genera 'nici îndoieli şi nici rezerve. Astfel, trebuie să ţinem cont de:

selecţia specifică sexului;

selecţia vîrstei corespunzătoare;

selecţia specifică populaţiei din punct de vedere genetic (în cadrul aceleiaşi rase) şi din punct de
vedere al mediului (rural; urban).

Revenind asupra noţiunii de tip constituţional trebuie să subliniem în final cîteva aspecte importante.
Avînd în vedere numărul imens al variantelor de constituţie ale corpului uman, decurge logic că
acestea nu pot fi niciodată „închise" în cîteva tipuri constituţionale, ci există numeroase forme in-
termediare. Rezultă deci că tipurile constituţionale pure sînt abateri de la medie, care, corespunzător
regulei variabilităţii biologice, sînt cu atît mai rare cu cît sînt mai exprimate (Leng).

Determinările de tipuri constituţionale s-au făcut mai mult pe bărbaţi, aşa fel încît tipologia feminină
este mai puţin bine definită.

Se impune, de asemenea, o bună corelare a parametrilor morfologici cu cei fiziologici în definirea

tipului constituţional (Conrad).

Fiecare din tipologiile prezentate arată limite legate de modelul uman pe care a fost realizată, sub
acest raport avantaje nete avînd tipologia care foloseşte indicii naturali, ceea ce permite o alegere în
funcţie de necesităţi a grupurilor martore de referinţă.

**

Tipologia endocrină (C. I. Parhon — Şt. Milcu). Biotipologia a încercat să înţeleagă factorii care
generează diversitatea umană ape- iînd la toate explicaţiile pe care i le oferea ştiinţa contemporană.

Una din explicaţiile fundamentale a fost proiecţia modelelor endocrine.

C. /. Parhon a subliniat pentru prima dată, în literatură, existenţa unor raporturi între sistemul
endocrin şi constituţia somatopsihică. El admitea că fiecare glandă contribuie direct la dezvoltarea
organismului. in funcţie de dezvoltarea uneia sau alteia dintre glande, organismul se poate dezvolta
în diferite sensuri. După Parhon, diferenţele dintre indivizi sînt realizate prin funcţionarea în plus sau
în minus a unei glande. Constituţia în sine capătă, în accepţia lui, limite largi, care cuprind individul în
întregime, pe planuri variate: somatice, fiziologice şi psihologice.

Echilibru! glandelor endocrine asigură o dezvoltare armonioasă a organismului. Apariţia unei hipo-
sau a unei hipersecreţii endocrine cta corpului o formă caracteristică. Se formează astfel tipuri hipo-
şi hipertiroidiene, hiper- şi hipofizare, hiper- şi hipogonadale şi hiper- sau hipocorticosupra renale.

Tipul hipertiroidian se caracterizează prin predominanţa valorilor <le lungime asupra celor de lăţime.
Hipertiroidienii sînt înalţi şi supli, cu talia îngustă, cu muşchi subţiri şi lungi. Faţa prezintă trăsături g
raci le. Pielea este caldă, uşor hiperpigmentată, pilozitatea abundentă. Metabolismul bazai este
crescut şi deseori hipertiroidienii au tendinţă la tahicardie. Ei sînt hiperexcitabili şi au o mare
labilitate a sistemului nervos.

Pentru a diferenţia starea patologică de cea constituţională în funcţia unei glande s-a propus (Şt. M.
Milcu) termenul de hiper- sau hlpotonie. în acest sens, un bolnav poate fi hiper- sau hipotiroidian,
hiper- sau hipohipofizar, iar un individ sănătos poate avea numai o hiper- sau hipotonie hipofizară,
tiroidiană etc.

Tipul hipotiroidian este brevilin, cu talia scundă, deseori sub media populaţiei. Rapoartele corporale
traduc predominenţa valorilor de lăţime asupra celor de lungime şi a trunchiului asupra membrelor.
Capul este mare, cu faţa rotundă şi cu trăsături puţin proeminente. Ochii sînt mici şi puţin expresivi.
Pielea este aspră şi slab pigmentată. Tulburările dentare sînt frecvente, dinţii sînt mici şi neregulaţi.
Deseori se observă o tendinţă marcată la adipozitate, în special pe faţă, pe gît şi pe abdomen.
Procesele fiziologice sînt lente, fapt care explică apatia atît de caracteristică a acestui tip.

Tipul hiperhipofizar este consecinţa unei secreţii în exces a hipo- fizei. Hiperhipofizarii sînt înalţi, cu
membrele relativ mai mari decît trunchiul. Părţile dista-Ie, mîinile, picioarele şi faţa sînt masive. Man-
dibula este 'lungă şi groasă, împinsă înainte, cu dinţi puternici, adesea cu spaţii mici între ei
(diasteme). Pielea este groasă, cu pilozitate abundentă pe trunchi şi membre. Muşchii sînt puternic
dezvoltaţi. Adipozitatea este slabă. Hiperhipofizarii au frecvent hipertonie şi hiperperistaltism
intestinal. Acest tip corespunde însă unei forme incipiente de acromegalie. De cele mai multe ori,
tipurile hiperhipo- fizare se disting doar prin accentuarea trăsăturilor faciaie şi prin dezvoltarea
extremităţilor, a nasului şi a buzelor.

Tipul hipohipofizar se caracterizează printr-o dezvoltare somatică insuficientă şi deseori printr-o

adipozitate exagerată. La adolescent şi adult se menţin proporţiile infantile şi prepuberale, membrele
inferioare au o lungime relativ mare. Bărbaţii au faţa aplatizată sau uşor rotunjită. Trăsăturile faciale
sînt gracile. Mandibula este slab dezvoltată. Uneori prezintă şi unele caractere feminine; inserţia pă-
rului pubian, dispoziţia zonelor adipoase, ginecomastie. La femei se observă o slabă dezvoltare a
sînilor.

Tipul hipergonadic se caracterizează prin apariţia precoce a pubertăţii. Din această cauză
adolescentul are un schelet cu înălţime relativ mare şi o musculatură puternică, hipertonică.
Caracterul particular al acestui tip îl formează discordanţa dintre abundenţa părului pe faţă, trunchi şi
membre şi raritatea lui pe cap. Hipergona- dioii adulţi sînt relativ scunzi, bine dezvoltaţi somatic, cu
musculatură abundentă şi puternică. Femeile au bazinul relativ larg, sînii sînt însă mici.

"Tipul hipogonodic se caracterizează printr-o talie peste medie şi prin dezvoltarea moderată a
caracterelor sexuale. Craniul şi faţa au diametre mici. Mandibula este relativ proeminentă, dar g
racilă. Părul de pe cap este abundent, dar pilozitatea pubiană este rară şi cu dispoziţie feminină la
bărbaţi. La femei se observă uneori dezvoltarea unei slabe pilozităţi faciale. Bazinul feminin păstrează
însă caractere infantile.

Tipul hipercorticosuprarenal are un corp masiv, cu musculatură dezvoltată şi hipertrichoză

abundentă. La femei se remarcă adesea

o pilozitate abundentă de tip masculin.

Tipul hipocorticosuprarenal este înalt şi slab, cu musculatură slabă, piele hipotrofică şi

hiperpigmentată, mai ales pe părţile descoperite. Datorită slabei dezvoltări a musculaturii,
hipocorticosupra- renalii au frecvent ptoze viscerale.

S-au mai descris tipuri hipoparatiroidiene sau timice, dar caracterele lor somatice nu sînt bine
conturate.

Dintre tipurile endocrine mai des întîlnite sînt cele hiper- şi hipo- tiroidiene, asociate cu influenţe
secundare ale celorlalte glande. Astfel, tipul hipotiroidian-hiperhipofizar se distinge printr-un schelet
greoi, dezvoltat mai ales la extremităţi. Atunci cînd, pe lîngă hipo- tiroidie se observă şi o hiperfuncţie
suprarenală, musculatura este puternică şi pilozitatea abundentă. La tipul hipotiroidion-hipergona-
dal se adaugă caracterelor de insuficienţă tiroidiană şi o dezvoltare marcată a aparatului sexual. Tipul
hipertiroidian-hiperhipofizar se caracterizează printr-o accentuare a caracterelor somatice, care
poate să meargă uneori pînă la dezvoltarea unei imagini acromegaloide.

Conţinutu! noţiunii de tip constituţional în viziunea antropologică — motricâ sportiva

în capitolul precedent am prezentat sfera noţiunii de tip constituţional, evoluţia conceptelor şi unele
aspecte practico-metodice a!e determinării parametrilor care o definesc.

Dfeiimitînd conţinutul noţiunii de tip constituţional prin prisma ce- rlnţeloXantropoIogiei motrice, al
cărui obiectiv principal este şi stabilirea tipului antropologic optim, specific fiecărei ramuri de sport,
rezultă următoarele trei secţiuni importante ale biotipului sportiv: somatofiziologic, tipul motric şi
tipul psihic, pe care ie vom prezenta în cele ce urmează. Incontestabil că această delimitare a celor
trei componente ale noţiunii de tip antropologic sportiv este arbitrară şi

o facem din mptive didactice, organismul uman fiind un tot unitar, iar suma părţilor sale, aşa
după cum afirma încă din antichitate Aristotel, nefiind egală cu suma părţilor. De aici decurg şi
limitele atît ale acestei prezentări, cît şi ale aplicabilităţii noţiunilor pe care le posedăm la ora actuală
asupra organismului uman. Rămîne valabil faptul că fiecare organism reprezintă o individualitate, iar
tipologia constituţională, deşi ne ajută la realizarea unei mai bune cunoaşteri a organismului, a
potenţelor şi valenţelor sale, în scopul unei cît mai bune orientări socioprofesionale, în cazul de faţă
în alegerea unei discipline sportive în care să poată dobîndi performanţa, ea totuşi prezintă limite
foarte mari, iar interpretarea datelor trebuie efectuată în mod strict individualizat.

Timpul somatofiziologic

Noţiunea de tip somatic este încetăţenită în lectura ae specialitate, referindu-se la totalitatea

parametrilor morfologici care definesc organismul uman. Noi considerăm însă că există, aşa după
cum a fundamentat profesorul rrancisc I. Rainer, rector al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi
titular al Catedrei de anatomie-antro- pologie de la A.N.E.F. (1930—38), o strînsă interdependenţă
între formă şi funcţie, „anatomia fiind ştiinţa formei vii". Prin prisma acestui concept
morfofuncţional, fundamentat la noi în ţară de profesorul Rainer şi adoptat la nivelul mondial, nu
putem face o disociere între formă şi funcţie. Ca urmare, nu putem defini tipul somatic, strict mor-
fologic, făcînd abstracţie de funcţionalitatea sa. în acest context se impune să introducem noţiunea
de tip somatofiziologic, pentru sport această viziune fiind de însemnătate majoră. Astfel, tipul
somatofi- xiologic este definit de totalitatea parametrilor morfologici şi fiziologici care intră în
constituţia organismului uman. Dintre aceştia, ne vom opri doar asupra parametrilor principali, cu
importanţa pentru activitatea sportivă, după cum urmează, fără a detalia conţinutul lor morfologic şi
fiziologic, aceasta constituind obiectul 'lucrărilor de strictă morfologie şi fiziologie.

o) Parametrii morfologici. Aceşti parametri sînt reprezentaţi de înălţimea corpului, anvergura

dimensională a diferitelor segmente cor porale, proporţiile şi forma lor, greutatea, compoziţia
chimică tisulară — din care, îndeosebi, interesează masa corporală activă, masa musculară,
cantitatea de apă liberă şi intracelulară, structura histo- logică şi histochimică a fibrei
viscerale, elemente care definesc tipul constituţional somatic. Aceste elemente sînt prezentate
pe larg în cadrul metodologiei antropologice, constituind principalii7 indici structurali
antropometrici pe baza cărora - prin diferite metode detaliate, de asemenea, în acelaşi capitol
— se defineşte tipul constituţional. Există corelaţii strînse între tipurile constituţionale
somatice astfel delimitate şi activitatea sportivă de performanţă.
b) Parametrii fiziologici. Aceşti parametri vizează nivelul funcţional al diferitelor structuri
evaluate prin parametrii morfologici. în esenţă, ei definesc întreaga funcţionalitate a
organismului.
Pentru activitatea de educaţie şi sport, îndeosebi pentru selecţia şi dirijarea antrenamentului
sportiv, dintre parametrii fiziologici cei mai importanţi cităm următorii, fără a detalia
conţinutul la acest capitol şi fără a-i enumera într-o ordine a importanţei lor.