MECANICA TEORETICA

CURS 9
STATICA FIRELOR

În mecanică firul ideal reprezintă un corp unidimensional (cu lungimea

mult mai mare decât celelalte două dimensiuni), perfect flexibil (poate lua forma
oricărei curbe) şi inextensibil (îşi păstrează nemodificată lungimea). Prin urmare,
un fir poate fi supus la întindere dar nu poate fi comprimat, supus la încovoiere
sau la răsucire. Se menţionează însă că, în realitate, toate elementele
considerate ca fire (frânghii, cabluri, lanţuri, curele, etc.) opun o anumită
rezistenţă la încovoiere sau la răsucire (torsiune), deci nu sunt perfect flexibile şi
torsionabile. De asemenea, sub acţiunea forţelor exterioare ele se alungesc, iar
dacă forţele au valori mari, acestea pot provoca ruperea firului.
Prin urmare, firul definit în mecanică este un model matematic utilizat
pentru studiul corpurilor continue, unidimensionale şi deformabile. Pe baza
proprietăţilor menţionate ale firelor, rezultă că forţa tăietoare, momentul
încovoietor şi momentul de răsucire în orice secţiune transversală au valori
neglijabile în raport cu efortul axial. Acest efort, care poate fi doar efort de
întindere, se numeşte efort din fir (sau tensiune din fir) şi se notează cu T .
Prin studiul echilibrului firelor se urmăresc :
- determinarea poziţiei de echilibru a firului, adică a curbei după care se
aşează firul în situaţia de echilibru, numită curbă funiculară;
- determinarea efortului (tensiunii mecanice) din fir .

ECUATIILE DE ECHILIBRU ALE FIRULUI SOLICITAT DE

O FORTA DISTRIBUITA.

Se consideră un fir suspendat în punctele fixe A şi B, (figura 1), asupra

căruia acţionează forţa distribuită p având o lege de variaţie funcţie de

coordonata curbilinie s, adică p  p(s ) Tensiunea din fir se pune în evidenţă

secţionând firul, de exemplu în dreptul punctului C. Fiecare din cele două porţiuni
de fir rezultate trebuie să fie în echilibru sub acţiunea forţelor direct aplicate, a
forţelor exterioare de legătură din punctul A (respectiv din punctul B) şi a tensiunii
T din punctul C, ca forţă de legătură interioară între cele două porţiuni de fir
obţinute în urma secţionării.

Figura 1
Studiul echilibrului se efectuează pe un element infinitezimal CC′, de
lungime ds, izolat din fir, asupra căruia acţionează în punctul C′′ forţa direct
aplicată  p (ds) , iar în punctele C respectiv C′, forţele interioare − T şi T  d T ,
(figura 2).

Figura 2
 Pentru echilibrul elementului de fir este necesar ca atât rezultanta forţelor
cât şi suma momentelor acestora în raport cu un punct ( de exemplu în raport cu
C′ ) să fie nule , adică R = 0 şi M = 0 , respectiv :

 
Termenul M p(ds ) , fiind un infinit mic de ordin superior, se poate neglija,
iar ecuaţia devine :

şi arată că cei doi vectori sunt coliniari. Cum la limită direcţia coardei coincide cu
direcţia tangentei, rezultă că tensiunea în orice punct al firului are direcţia
tangentă la curba funiculară, având expresia :

unde:

reprezintă versorul tangentei la curbă în punctul C′′ considerat, iar r , vectorul

său de poziţie. Din ecuaţia

după împărţirea cu ds, se obţine:

şi, ţinând seama de ecuatiile

rezultă :
 Raportând firul la un sistem de referinţă cartezian şi proiectând ecuaţia

pe axe, se obţine sistemul de ecuaţii scalare :

în care x , y , z sunt coordonatele punctului curent C, iar px , py , pz , proiecţiile

pe axe ale sarcinii distribuite p . La sistemul de ecuatii prezentat se ataşează
condiţia:

care rezultă din relaţia între cosinusurile directoare ale tangentei la curbă.

Prin integrarea sistemului de ecuaţii se obţine ecuaţia curbei funiculare şi

tensiunea din fir. Constantele de integrare se determină din următoarele condiţii :
- coordonatele punctelor de prindere ale firului, notate A şi B în figura 1,
trebuie să verifice ecuaţia curbei ;
- lungimea curbei între punctele A şi B trebuie să fie egală cu lungimea
firului.

FIRUL OMOGEN GREU

Se consideră un fir omogen de lungime l, fixat la capete în punctele A şi B,

asupra căruia acţionează numai greutatea sa proprie. În această situaţie, forţa
distribuită p este constantă şi reprezintă greutatea unităţii de lungime a firului.
Curba funiculară este plană, fiind situată în acelaşi plan vertical care conţine şi
punctele de suspensie A şi B, de exemplu în planul xOy. Pentru studiul
echilibrului, sistemul de axe xOy se alege ca în figura 3, cu axa Ox orizontală,
rezultând că px = 0, py = - p.

Figura 3
Ecuaţiile scalare de echilibru devin

sau

unde ds este un arc elementar,

iar,

unde α este unghiul dintre tangenta la curba funiculară în punctul curent M şi

axa Ox. Necunoscutele sunt: x, y şi T ca funcţii de coordonata curbilinie s, şi se
utilizează pentru determinarea ecuaţiei curbei funiculare precum şi a tensiunii din
fir în funcţie de coordonatele punctului. Integrând prima dintre ecuaţiile sistemului
se obţine :

adică proiecţia pe orizontală a tensiunii dintr-un punct oarecare al firului este

constantă:
T X  T0 .

Din relaţiile

T X  T0 ,

se observă că:
- în punctul cel mai de jos al firului, notat N în figura 3, tensiunea este
minimă, T = Tx = To ;
- valoarea tensiunii din fir este cu atât mai mare cu cât punctul este situat
mai sus, valoarea maximă a tensiunii (în cazul analizat) obţinându-se în punctul
B din figura 3.
Din

se obţine :

care se înlocuieşte în a doua din ecuaţiile

 Dacă se înlocuieşte şi ds din (5.11), ecuaţia precedentă devine:

unde s-a facut notatia

si s-a tinut seama de relatia

Pentru integrarea ecuaţiei diferenţiale

se face schimbarea de funcţie :

cu care ecuatia devine

După integrarea acestei ecuaţii se obţine :

unde xo este o constantă de integrare.

 Relaţia

reprezintă ecuaţia curbei de echilibru a firului omogen greu, care se numeşte

curba lănţişor. Condiţiile necesare pentru determinarea celor trei constante de
integrare xo , yo, şi a (respectiv To) din ecuaţia curbei lantisorului sunt:
1. Punctul A se află pe curbă şi coordonatele sale verifică ecuaţia
acesteia;
2. Punctul B se află pe curbă şi coordonatele sale verifică ecuaţia
acesteia;
3. Lungimea curbei lănţişor între punctele A şi B trebuie să fie egală cu
lungimea l a firului.