1

TEHNOLOGIA PRESĂRII LA RECE

1.CARACTERISTICI ALE PRESĂRII LA RECE A METALELOR

1.1.PROPRIETĂŢI ŞI AVANTAJELE PRESĂRII LA RECE A METALELOR

Presarea la rece a metalelor reprezintă un procedeu tehnologic cu largă răspândire în

industria modernă, care alături de aşchiere şi procedeele tehnologice neconvenţionale conturează
domeniul prelucrărilor la rece.
Particularităţile caracteristice ale procedeului de gresare la rece sunt:
- executarea prelucrărilor : prin intermediul presării,conducând la modificarea formei
semifabri-catului prin tăierea acestuia sau prin deformarea lui plastică.
- utilaj:constituit din diverse tipuri de prese sau maşini speciale adecvate efectuării
prelucrărilor de presare.
- scule: specifice,printre care locul cel mai important îl ocupă ştanţele care provoacă tăierea
sau deformarea plastică a laminatelor subţiri şi matriţele care produc deformarea plastică a
semifabricatelor masive.
- semifabricate:laminate indeosebi cele subţiri (table şi derivatele corespunzătoare).
Particularităţile procesului de presare la rece asigură acestuia,în comparaţie cu alte procedee
ale tehnologiei metalelor, o serie de avantaje tehnico-economice .
Sub raport tehnic, principalele avantaje care se obţin sunt următoarele:
- realizarea pieselor chiar şi de formă complexă,prin simple lovituri de berbece ale preselor
echipate cu scule corespunzător construite,respectiv prin execuţie automată a ciclului de mişcări
pentru care s+a reglat utilajul specializat de presare.
- asigurarea unor precizii ridicate pieselor presate,care satisfac cerinţele de interschim-
babilitate,
- obţinerea unor piese rezistente şi rigide,în acelaşi timp de masă redusă (sporul de rezistenţă
şi rigiditate rezultă ca urmare a ecruisării materialului supus deformării, a continuităţii fibrajului cât
şi prin formarea unor nervuri de rigidizare pe calea întinderii locale a semifabricatului,deci fără
consum suplimentar de metal).
Sub raport economic,avantajele concretizate în preţul de cost redus al pieselor realizate
prin presare, derivă din:
- consum specific redus de metal (semifabricatele sunt laminate subţiri,deşeurile sunt relativ
reduse).
- productivitate mare a operaţiilor de presare la rece. Acestea se pretează la mecanizări şi
automatizări,care se pot realiza prin mijloace relativ simple.
Presarea la rece devine astfel deosebit de propice pentru producţia în serie mare şi de masă:
- deservirea simplă a pieselor permite ca exploatarea lor să se poată face şi de muncitori fără
o calificare ridicată.
Se poate aprecia că execuţia piselor prin presare la rece,în raport cu execuţia lor prin turnare,
forjare şi aşchiere,duce la avantaje care se pot concretiza în micşorarea masei pieselor cu
25....50 %, reducerea consumului de metal cu 30.....70 % şi reducerea volumului de muncă cu
50....80 %.
Statisticile arată că prelucrarea a unui milion de tone de metal prin presare la rece în loc de
aşchiere,se obţine o economie de 150.000 tone metal,se eliberează 15.000 maşini unelte aşchietoare
şi 20.000 muncitori.
 2

Având în vedere avantajele tehnico-economice ale presării la rece,aceasta găseşte o aplicare

din ce în ce ma largă .
Sunt semnificative unele cifre care exprimă extinderea presării la rece în diverse domenii
industriale,raportate la volumul de muncă afectat realizării produselor şi masa reperelor care intră în
componenţa acestora.
Astfel presarea la rece priveşte :
- în industria de maşini-electrice:
15...20 % din volumul de muncă
50...60 % din masa produselor.
- în industria de autoturisme:
25...30 % din volumul de muncă
50...70 % din masa produselor
- în producţia bunurilor de larg consum:
90...95 % din volumul de muncă
98...99 % din masa produselor.
În concordanţă cu cu tendinţa manifestată în tehnica modernă,de reducere a masei specifice
a produselor,se extind construcţiile metalice cu pereţi sunbţiri –în deosebi pentru condiţii de
solicitări de încovoiere şi torsiune-a căror execuţie se bazează pe prelucrări de presare la rece sau
prelucrări combinate de de presare şi sudare. Producţia de mare tonaj a profilelor îndoite din
benzi,cu grosimi de 0,1...20 mm şi lăţimi de 20...500 mm, răspunde unei asemenea cerinţe.
Aplicarea tehnologiei presării la rece se extinde asupra reperelor cu gabarite din ce în ce mai
mari (până la 6 m lungime de exemplu la lonjeroanele şasiurilor automobilelor) şi asupra
semifabricatelor cu grosime de 25 mm; perforare la 35 mm; ambutisare la 20 mm; îndoire la 100
mm). Limitele acestea trebuiesc privite ca având un caracter relativ, ele extinzându-se odată cu
crearea utilajelor de prelucrare de capacitate sporită.
Marile avantaje tehnice şi economice ale presării la rece,determină să se producă mutaţii în
ponderea pe care o prezintă diferitele procedee tehnologice în cadrul fabricaţiei bunurilor materiale.
Se constată un ritm de creştere deosebit de rapid al prelucrărilor bazate pe presare,din care
peste 60 % reprezintă presare la rece. Această situaţie găseşte reflectare şi în orientarea de
perspectivă a industriei din ţara noastră,prelucrarea prin presare fiind apreciate drept tehnologie de
vârf şi prevăzându-se ca în anul 1990 aproape o treime din parcul de maşini să fie constituit din
utilaje de forjare-presare.

1.2. CLASIFICAREA PRELUCRĂRILOR DE PRESARE LA RECE

Prelucrările de presare la rece se pot clasifica în funcţie de semifabricatele utilizate în proces

şi în funcţie de caracterul concret al deformării.
În funcţie de semifabricatele ce se prelucrează distingem:
1. prelucrări de ştanţare, care privesc deformarea cu ştanţe a semifabricatelor subţiri.
2. prelucrări de matriţare, care privesc modificarea formei semifabricatelor masive cu
ajutorul matriţelor*.
3. prelucrări speciale de presare, de deformări cu scule specifice ( de exemplu rularea
filetelor).
Urmărind aspectul concret al deformării,primele două mari grupe cuprind, drept prelucrări
mai importante cu caracter distinct,cele specificate în tabelul 1.1.

* precizarea sferei prelucrărilor de ştanţare şi matriţare ,în cadrul acestui curs, se face în concordanţă cu STAS 5943-
69 „Prelucrarea metalelor prin deformare şi separare. Terminologie” şi STAS 6677-62
 3

„Scule şi dispozitive pentru tăiere şi deformare la cald şi la rece. Clasificare şi codificare”.

Se atrage atenţia că spre deosebire de cele de mai sus, în numeroase lucrări de specialitate şi chiar
unele STAS-uri apare noţiunea de ştanţare asociată numai prelucrărilor de tăiere, iar noţiunea
de matriţare se referă la prelucrările de deformare plasticăb (spatiala) atât ale tablelor cât şi ale
semifabricatelor masive. Notiunea de stantare-matritare se refera la prelucrarile de taiere
(ştanţare) asociate celor de deformareplastica (matriţare) in cazul sculelor combinate.

TABELUL 1.1
PRELUCRĂRI DE ŞTANŢARE

Denumire CONŢINUT SCHIŢĂ

DECUPAREA Tăierea materialului

după un contur
închis,corespunzător
conturului exterior
al piesei de realizat
Prelucrări bazate pe tăiere

PERFORAREA Tăierea materialului

după un contur
închis corespunzător
conturului orificiilor
din piese

Tăierea materialului
după un contur
RETEZAREA deschis cu separarea
materialului .
Ea se poate realiza
cu sau fără formare
de deşeu.
 4

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
PRELUCRĂRI DE ŞTANŢARE

DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

Tăierea după contur

deschis pentru
separarea completă a
SLITUIRE
unei părţi de material
de la marginea
semifabricatului.
Prelucrări bazate pe tăiere

Tăierea dupĂ un
contur închis care
urmăreşte separarea
TUNDEREA
plusului de material de
pe înălţimea pereţilor
pieselor cave.

Tăierea materialului
după un contur
CRESTAREA
deschis fără separare
de material.

Prelucrare menită să
asigure pieselor
obţinute prin ştanţări
CALIBRARE premergătoare calităţi
PRIN TĂIERE superioare ale
suprafeţei de tăiere şi
precizii dimensionale
sporite.
 5

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DEN CONŢINU
SCHIŢĂ
UMIRE T

Încovoirea
ÎND semifabricatelor
OIRE după o dreaptă.
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Îndoirea
semifabricatelor
după o formă
CUR
cilindrică sau
BARE
conică.
ÎNDOIRE

Înfăşurarea
circulară de
diametru mic, a
ROL
marginilor unui
UIRE
semifabricat plan.

Torsionarea
RĂS
unui semifabricat
UCIRE
în jurul axei sale.
 6

TABELUL 1.1 (CONTINUARE)

DENUMI CONŢIN
SCHIŢĂ
RE UT

Deformare
a semifabrica-
telor plane în
AMBUTI piese cave, sau
SAREA FĂRĂ ale acestora din
SUBŢIEREA urmă în altele cu
PEREŢILOR adâncimi mai
mari şi secţiuni
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

transversale mai
reduse.
AMBUTISARE

Deformare
a semifabricatelor
AMBUTI cave în sensul
SARE CU măririi adâncimii
SUBŢIEREA lor în baza
PEREŢILOR subţierii
intenţionate a
grosimii pereţilor.

Deformare
a semifabricatelor
TRAGER
prin întindere şi
E PE CALAPOD
tragere pe un
calapod.

Si aceasta e tot o ambutisare

( in succesiune de prelucrari)
 7

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

Realizarea
nervurilor de
rigidizare sau
a unor
RELIEFARE
adânciri
locale în
piese.
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Replierea
RĂSFRÂNGEREA marginilor
orificiilor
FASIONARE

pieselor.

Lărgirea
locală a
UMFLAREA SAU dimensiunilor
FORMAREA transversale
INTERIOARĂ ale pieselor
cave sau
tubulare.

Reducerea
locală a
dimensiunilor
GÂTUIREA
transversale
ale pieselor
cave sau
tubulare.
 8

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ
Deformare de asigurare
a planeităţii, respective
FASONARE a formei finite a piesei.
(formarea finală este
PLANARE ŞI redată în literatură
FORMARE deseori sub denumirea
FINALĂ de calibrare)

Asamblarea capetelor a
două semifabricate prin
FĂLŢUIRE îndoiri paralele cu
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

muchia, cu sau fără o

bandă de adaos.
ASAMBLĂRI PRIN PRESARE

Asamblarea a două
semifabricate prin
îndoirea limbilor unuia
peste orificiul celuilalt
AGRAFAREA semifabricat, sau prin
crestarea şi îndoirea
simultană a ambelor
semifabricate.

Asamblarea a două sau

mai multe
semifabricate, prin
deformarea unor capse
sau a gulerului unuia
CAPSAREA din semifabricate care
străbate orificiile
executate în celelalte
semifabricate.
 9

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢĂ

STAMPAREA Imprimări realizate pe

MARCAREA straturile de suprafaţă ale
TRASAREA pieselor.
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Deformarea unei porţiuni

din volumul
REFULARE semifabricatului, urmărind
mărirea secţiunii sale
transversale din această
zonă.

TURTIRE Reducerea înălţimii şi

mărirea secţiunii
transversale a
semifabricatului.
 10

TABELUL 1.1(CONTINUARE)
DENUMIRE CONŢINUT SCHIŢA

Reducerea secţiunii
transversale a
LUNGIRE semifabricatului,
(SUBŢIERE) provocând lungirea
acestuia.
PRELUCRĂRI DE DEFORMARE PLASTICĂ

Operaţie de sporire a
CALIBRARE preciziei dimensionale a
pieselor cât şi a netezirii
suprafeţelor acestora.

Realizarea pieselor masive

FORMARE de forma complexă prin
VOLUMICĂ presarea semifabricatelor
în matriţe cu cavităţi de
forme corespunzătoare.

Procedeul de deformare
bazat pe presarea
EXTRUDAREA metalului prin spaţii
LA RECE determinate ale sculei,
pentru obţinerea de bare,
profile, ţevi sau piese
cave, de regulă cu pereţi
subţiri.
 11

1.3. CLASIFICAREA UTILAJULUI ŞI A SCULELOR DE PRESARE LA RECE

Utilajele care servesc pentru executarea prelucrărilor de presare la rece se pot împărţi în
următoarele grupe: prese, maşini speciale şi utilajele auxiliare.
Presele reprezintă utilajele de uz general ale procedeului de presare la rece. Echipate cu iverse
scule, ele pot executa o variată gamă de prelucrări de ştanţare-matriţare. Acţionarea lor se
poate face mecanic, electromecanic, hidraulic sau pneumatic . În funcţie de forma lor constructivă,
se realizează diverse tipuri aparte de prese.
Maşinile speciale sunt utilizate doar pentru un domeniu restrâns de prelucrări, aici ele asigură
însă productivităţii superioare. Având construcţie adaptată particularităţilor unei anumite prelucrări,
sculele cu care ele se echipează sunt de regulă mai simple.
Utilajele auxiliare servesc, de regulă, la executarea unor lucrări pregătitoare sau de
completare în cadrul fabricaţiei prin presare la rece. Principalele tipuri de asemenea utilaje sunt:
- FOARFECELE, care servesc la debitarea semifabricatelor;
- MAŞINILE DE ÎNDREPTAT, care execută îndreptarea (planarea) semifabricatelor.
Sculele folosite în prelucrările de presare la rece sunt ştanţele, matriţele şi sculele speciale.
ŞTANŢELE servesc la tăierea prin deformare plastică a semifabricatelor subţiri, iar matriţele
servesc la deformarea plastică a semifabricatelor subţiri nu masive. Ştanţele şi matriţele se
montează pe prese de uz general şi unele maşini speciale.
Ele au o răspândire foarte mare, reprezentând sculele caracteristice ale procesului tehnologic
al prelucrării prin presare.
Sculele speciale pot servi atât la prelucrări subţiri cât şi a celor masive. Ele se montează pe
utilaje speciale sau pe cele auxiliare.
Ştanţele şi matriţele se pot clasifica:
1, Din punct de vedere tehnologic, respectiv al felului şi combinării prelucrărilor distingem:
- ştanţe sau matriţe simple, care execută o singură deformare de un anumit gen ;
- ştanţe sau matriţe combinate, care execută o serie de deformări după o acţiune succesivă
sau simultană.
2, Din punct de vedere constructiv, referindu-ne la modul în care se realizează ghidarea părţii
mobile a sculei în raport cu partea sa fixă, distingem:
- ştanţe sau matriţe fără elemente proprii de ghidare ;
- ştanţe sau matriţe cu elemente proprii de ghidare şi anume cu : cepuri de ghidare, placă
de ghidare, coloane de ghidare, cu ghidaje combinate sau cu cilindru de ghidare.

MATERIALE FOLOSITE ÎN PROCESUL DE PRESARE LA RECE

Materialele folosite în procesul de procedeele de presare la rece sunt laminate, în deosebi sub
formă de table şi benzi.
Se supun prelucrării în special tablele subţiri, de oţel cât şi de metale şi aliaje neferoase.
Tablele de oţel folosite la lucrări de presare la rece sunt: tabla neagră din oţel carbon obişnuit
laminat la cald (STAS 1946-80), tabla subţire din oţel laminat la cald pentru construcţii mecanice
(STAS 901-74) şi în special tabla decapată (STAS 1988-65). Tabla decapată se clasifică în tablă
decapată cu simbol TD şi tablă decapată pentru ambutisare cu simbol TDA, aceasta din urmă cu
caracteristici superioare.
Benzile de oţel folosite la presare la rece sunt în special cele laminate la rece din oţel cu un
conţinut redus de carbon. Benzile se livrează cu lăţimi de la 10...150 mm şi cu lungimi până la
câteva sute de metri, sub formă de colaci.
 12

În afara semifabricatelor de oţel sus menţionate, la presarea la rece se folosesc:

- tablă cositorită;
- tablă zincată (STAS 2028-71)
- tablă silicioasă; (STAS 5756-73
- tablă de oţel inoxidabil (STAS 3583-64 )

Metalele şi aliajele neferoase utilizate la lucrări de ştanţare-matriţare sunt:

- Cuprul, livrabil sub formă de table(STAS 426-73), benzi (STAS 427-63 ) şi discuri (STAS
2673-79);
- Alama, sub formă de table ( STAS 289-80), benzi (STAS 290-80), discuri (STAS 2674-79);
şi plăci (STAS 2430-80);
- Aluminiu, sub formă de table ( STAS 428-80), benzi(STAS 5681-74) şi discuri (STAS
2675-68);
- Alpaca, sub formă de table şi benzi (STAS 1178-79).
Alături de cele de mai sus, au o întrebuinţare mai frecventă şi tablele de duraluminiu,
aliajele de magneziu, zinc şi plumb.
Laminatele folosite în operaţiile de presare la rece, conform prevederilor standardelor
respective, se clasifică în funcţie de defectele admise pe suprafaţa lor(până la trei calităţi)şi gradul
lor de ecruisare(foarte moale,moale,1/4tare, 3/4 tare, tare-sau numai o parte din acestea)
Standardele respective prezintă compoziţia chimică, caracteristicile mecanice şi tehnologice
ale materialelor respective, ca şi dimensiunile de livrare ale acestora şi toleranţele admise la aceste
dimensiuni.
Materialele care urmează a fi folosite la presare la rece se supun unor încercări şi analize,
pentru a stabili măsura în care ele corespund prevederilor standardelor, în special privind aspectele
de interes pentru prelucrarea lor prin ştanţare-matriţare.
Încercările şi analizele cuprind:
- verificările aspectului şi dimensiunilor;
- determinarea caracteristicilor fizico-mecanice (duritate, rezistenţă la rupere, alungire relativă la
rupere);
- încercări tehnologice (de forfecare îndoire, ambutisare şi turtire);
- analiza chimică (după caz);
- cercetări metalografice (după caz).
Alegerea materialului pentru realizarea ştanţare-matriţare se face în funcţie de considerente
tehnice şi economice.
Natura materialului depinde de condiţiile tehnice impuse produsului, ca rezistenţă mecanică,
proprietăţi termice, electrice, anticorozive, masă specifică, cât şi de condiţii tehnologice, respectiv
de felul prelucrării impuse prin procesul de fabricaţie. Pentru prelucrări de tăiere se recomandă
utilizarea unor materiale cu rezistenţă la rupere mai mare şi alungire relativă ridicată, iar pentru
prelucrările de deformare plastică, din contră materiale cu rezistenţă la rupere mai redusă dar cu
alungire ridicată.
Materialul plastic, adică cu rezistenţă la rupere mai redusă şi alungire relativă mai mare,
prezintă bavuri mai pronunţate în lungul conturului de tăiere, în schimb suportă grade superioare de
deformare, fără să se producă ruperea materialului. Pentru acelaşi material intervin variaţii ale
rezistenţei şi alungirii relative la rupere, în funcţie de gradul de ecruisare al materialului, ceea ce
impune precizări corespunzătoare pentru semifabricatul folosit.
În ce privesc defectele admise pe suprafaţa semifabricatelor, trebuiesc evitate crăpăturile sau
zgârieturile adânci, loviturile puternice, arsurile şi straturile de rugină, care constituie amorse de
ruptură în cursul tensionării materialului în procesul deformării.
 13

Pentru materialele care se supun deformărilor plastice puternice se pretinde o omogenitate mai
ridicată şi o mărime corespunzătoare a grăunţilor, pentru care apare o plasticitate maximă a lor.
Alegerea materialului pentru piesele ce se obţin prin ambutisare se face ţinând cont de
indicele Erichsen sau de diferenţa dintre limita de curgere şi de rupere a materialului.
Dintre materialele care satisfac cerinţele tehnice şi
tehnologice, se va alege cel cu cost minim.
În ce privesc forma şi dimensiunile semifabricatului,
acesta se determină pe considerentul utilizării cât mai
depline a acestuia (deci realizând consumuri specifice
minime de metal) dar, în acelaşi timp se urmăreşte
asigurarea unor posibilităţi de lucru cât mai productive pe
prese (alimentarea uşoară a acestora cu semifabricate).
În cele ce urmează, se prezintă unele precizări privind
principalii factori care influenţează asupra prelucrabilităţii
Metoda de determinare prin ambutisare a unor materiale frecvent utilizate în
a “Indicelui Erichsen” asemenea prelucrări, cât şi probleme particulare ale
comportărilor în cadrul procesului de deformare.

a) Oţelul moale.
În ce priveşte compoziţia chimică, se indică :
- conţinut de carbon sub 0,08 % de perlită sub formă globulară;
- conţinut de siliciu până la 0,05 % la oţel calmat, respectiv numai urme la oţel necalmat. În
orice caz sub 0,15% Si , peste care valoarea creşte mult duritatea tablei;
- conţinut în mangan <0,6 % ,de sulf <0,04 % , de fosfor < 0,04 %.
În ce priveşte mărimea grăunţilor metalici, se obţine plasticitate maximă pentru valori de
0,035...0,045mm. Se comportă bine în proces şi materialul cu mărime mai redusă a grăunţilor, dacă
conţinutul în carbon este foarte redus şi oţelul foarte pur. În general grăunţii prea fini determină o
duritate mare şi ductibilitate scăzută. Materialul cu grăunţi metalici prea mari, conferă suprafeţei
piesei ambutisate un aspect de ,,coajă de portocale”.
În ce priveşte rugozitatea suprafeţei semifabricatului se recomandă o valoare Ra =1,2…2,4 µm.
La netezime prea mare apar tendinţe de prepare în scule, iar la rugozităţi pronunţate aspectul
suprafeţei piesei ambutisate devine nesatisfăcător.
Principalul defect al tablelor de oţel moale necalmat, care se manifestă în cadrul proceselor cu
grad mare de deformare, cum este cazul ambutisărilor adânci, constă în îmbătrânirea lor.
În urma îmbătrânirii scade plasticitatea materialului.
Se înregistrează creşteri ale durităţii cu 5…10 HRB şi a limitei de elasticitate cu până la 25%
şi micşorări ale alungirii la rupere cu circa 6 % şi a indicelui Erichsen cu circa 0,5mm.
În urma unei staţionării de circa 20 zile de la laminarea tablei, indicatorii amintiţi ating variaţii
de circa 50 % din valorile de mai sus.
Îmbătrânirea este datorată în special prezenţei atomilor străini (îndeosebi azot) care blochează
dislocaţiile din reţeaua cristalină a metalului . Agitaţia termică ,-cauzată şi de încălzirea materialului
în procesul deformării sale plastice ,- accelerează fenomenul îmbătrânirii, atomii străini difuzându-
se mai rapid spre dislocaţii, unde aceştia dispun de un echilibru stabil.
Materialul recopt, cu dislocaţii ancorate prin atomi străini, deformându-se greu, prezintă o
limită de elasticitate ridicată (E' fig.1.1.)
 14

De îndată ce începe deblocarea dislocaţiilor, -care poate fi cauzată de deformarea în

continuare se va produce fără creşterea sensibilă a forţei, ceea ce explică alura din zona palierului
de curgere a curbei caracteristice la întindere a acestui material (fig.1.1. cu linie continuă).
Din cauza plasticităţii scăzute acest material prezintă ruperi frecvente în cursul ambutisării şi
totodată în zonele de deformaţii cuprinse între valorile e1 şi e2 (fig.1.1.) de pe suprafaţa piesei, apar
liniile Lüders-Cernov, care conferă piesei un aspect calitativ necorespunzător.
Pentru a preveni sau micşora neajunsurile ce pot apare la ambutisare şi care sunt cauzate de
îmbătrânirea tablei de oţel moale necalmat, se recomandă următoarele:
- în limita posibilităţilor, se v-a prelucra tabla în decurs de 8-10 zile de la laminarea sa, interval
în care plasticitatea scade doar în măsură redusă;
- se v-a utiliza, la procesele cu grad mare de deformare, tablă de oţel Calmat, la care
îmbătrânirea practic este neglijabilă şi deci se menţin caracteristici de plasticitate invariabilă în
timp.
- pentru prevenirea aspectului nesatisfăcător al suprafeţei pieselor ambutisate, în legătură cu
apariţia liniilor Lüders-Cernov, se indică trecerea semifabricatului printr-o linie cu role de îndoire –
îndreptare (h=25…100mm.fig.1.2.).
Aceasta conduce la o deblocare parţială a dislocaţiilor şi o uşoară ecruisare a materialului, în
urma căreia dispare palierul de pe curba caracteristică la întindere şi se înregistrează scăderea
limitei de elasticitate la o valoare mai redusă (E fig.1.1,respectiv porţiunea de curbă trasată cu linii
întrerupte).
-se recomandă scurtarea ciclului de fabricaţie a pieselor la durată mai redusă decât în care se
poate manifesta mai din plin procesul de îmbătrânire (prin utilizarea preselor cu transfer sau a
liniilor automate de presare).
b) Alama
În ce priveşte compoziţia chimică, plasticitatea maximă intervine la un conţinut de 30 %
zinc. Rezistenţa şi duritatea alamei cresc cu conţinutul în zinc. La aliajele cu peste 38 % zinc, sau şi
la valori mai reduse în prezenţa impurităţilor, apare faza -b- fragilă, în structura alamei, care o face
improprie prelucrărilor prin ambutisare. Se limitează conţinutul în staniu la 0,01 %,întrucât
favorizează formarea cricurilor sezoniere, iar în fier la 0,05 %, întrucât conduce la mărirea durităţii.
Are un efect pozitiv prezenţa fosforului până la 0,15 %,împiedicând formarea cricurilor sezoniere.
 15

Aluminiul conduce la sporirea rezistenţei la coroziune dar şi la defecte de aspect ale suprafeţei
piesei.
Se recomandă ca mărime a grăunţilor metalici 0,06...0.12mm.
Dintre defectele mai importante ale alamei notăm cricul sezonier, care este determinat de un
proces de coroziune al materialului care a suferit în prealabil o deformare plastică.
Apariţia cricului sezonier este favorizată de prezenţa fazei b, depozitarea materialului în
atmosfera amoniacală şi existenţa unor solicitări la întindere.
Pentru evitarea apariţiei cricului sezonier se recomandă, alături de măsura generală de adaos
de fosfor, acoperirea electrolitică cu nichel a pieselor supuse la întindere.
c) Aliajele de aluminiu
În ce priveşte compoziţia chimică, o importanţă deosebită are conţinutul de magneziu.
Creşterea conţinutului de magneziu până la circa 12 % determină sporirea durităţii şi a
rezistenţei la rupere şi micşorarea alungirii relative. Peste 12 % Mg intervine creşterea prea
puternică a durităţii, alungirea relativă rămânând aproximativ constantă.
Prezenţa cuprului, fierului, manganului şi siliciului în aliaj favorizează tendinţa la coroziune a
acestuia, cât şi scăderea caracteristicilor sale mecanice.
Mărimea optimă a grăunţilor metalici, din punctul de vedere al plasticităţii, este de 0,04...0,06 mm.
d) Oţelurile inoxidabile
Utilizările cele mai frecvente le au oţelurile austenitice (cu circa 10...18 % Cr şi 10 % Ni)şi
cele feritice (16...30 % Cr).
Particularitatea ambutisării acestor oţeluri constă în necesitatea unor presiuni mari în proces,
de unde cerinţa utilizării unor lubrifianţi de calitate superioară pentru a reduce uzura pronunţată a
sculei şi griparea piesei în sculă.
Pentru piesele care vor lucra în medii intens corozive, se recomandă a se efectua, după
ambutisare, o recoacere de detensionare, în scopul evitării coroziunii accelerate de prezenţa
tensiunilor interne din material.

2.ELEMENTE ALE TEORIEI PLASTICITĂŢII ŞI APLICAREA ACESTORA LA

OPERAŢIILE DE PRESARE LA RECE A METALELOR
2.1.NATURA FIZICĂ A DEFORMAŢIILOR PLASTICE

Sub acţiunea forţelor exterioare materialele se tensionează şi suferă deformaţii.

Cât timp tensiunile sunt sub anumite limite, deformaţiile produse dispar după ce forţa
exterioară încetează de a mai acţiona. Avem în acest caz deformaţii elastice, tensiunea indusă fiind
sub valoarea limitei de elasticitate pentru materialul dat.
Dacă tensiunile induse în material depăşesc limita de elasticitate, nici după ce încetează
acţiunea forţei exterioare materialul nu mai revine la dimensiunile pe care le-a avut iniţial, el suferă
deformaţii plastice, cu caracter remanent. Deformaţiile devin deosebit de pronunţate la atingerea
unor tensiuni ce egalează limita de curgere a materialului dat.
Tensionând mai puternic materialul, se ajunge la ruperea acestuia. Ruperea care intervine
fără ca să se manifeste o deformare plastică sensibilă este o rupere casantă.
Pentru a lamuri natura fizică a deformaţiilor plastice trebuie să ţinem seama de structura
materialelor supuse deformării, metalele şi aliajele au o structură policristalină.
Deformarea policristalului se poate explica ţinând seama se faptul că el este compus dintr-o
serie de monocristale, strâns reunite între ele. Între monoctristale apare spaţiul intercristalin.
Monocristalul este construit din nuclee atomice cu o dispoziţie regulată a atomilor,formând
un tip de reţele cristaline.
 16

Tipurile de reţele cristaline cele mai răspândite pe care le găsim la metale sunt:
-reţeaua cubică cu feţe centrate(fih.2.1.),la fierul g,aluminiu,cupru, nichel b,plumb,etc.
-reţeaua cubică cu volum centrat(fig.2.2) la fier α ,crom,wolfram,etc.
-reţeaua hexagonală (fig.2.3.) la cobalt,magneziu,zinc.nichel α ,etc.

fig.2.1. fig.2.2. fig.2.3.

În cazul deformaţiilor elastice se modifică distanţa dintre atomii reţelei,distribuţia acestora

rămânând neschimbată.
În cazul deformaţiilor plastice intervine o deplasare ireversibilă a atomilor din reţea,
modificându-se însăşi reţeaua cristalină. Pentru a se produce această deformare,este necesară
înmagazinarea unei cantităţi determinate de energie potenţială în materialul supus
deformării,cantitate care este în funcţie de natura materialului şi regimul termomecanic al
deformării. Pentru acelaşi material,cantitatea necesară de energie pentru producerea deformării
plastice v+a fi cu atât mai mică,cu cât procesul decurge la temperaturi mai ridicate şi cu viteze de
deformare mai reduse.
Modificările reţelei atomice a monocristalului în cadrul deformării plastice, se produce sub
două aspecte: sub formă de alunecări sau sub formă de maclaj.
Alunecările se produc prin deplasarea relativă a straturilor subţiri de cristal (fig.2.4.)după
plane cristalografice şi direcţii determinate.

Aceste plane şi direcţii sunt caracterzate prin densităţi atomice mai mari.(fig.2.1, fig. 2.2,
fig. 2.3.).
Fecare cristal dispune de câteva direcţii în care se opune alunecării aceeaşi rezistenţă.
Deplasarea relativă a straturilor v-a începe după direcţia cu o amplasare favirizată în raport cu
direcţia de acţiune a forţei exterioare care provoacă deformarea.
 17

Pe măsura efectuării alunecării creşte însă rezistenţa opusă deplasării straturilor,ca urmare a
ecruisării materialului care se deformează.În acest fel,în urma alunecărilor realizate după o primă
direcţie,intevine alunecarea după o altă direcţie,după cum rezistenţa minimă la deformare se
transpune pe un alt plan.
În cazul deformării prin maclaj o parte a cristalului trece într-o poziţie simetrică în raport cu
o altă parte(fig.2.5). Planul de simetrie a celor două părţi poartă denumirea de plan de maclaj.

De regulă la deformarea unui monocristal regăsim atât deformarea sub formă de alunecări
cât şi de maclaj.
Deformarea policristalului se complică mult în raport cu cea a monocristalului.
Alunecările şi maclajul,care caracterizează deformaţia din interiorul monocristalului,nu se
pot produce liber,monocristalul fiind limitat la margini de spaţiul intercristalin şi de cristalele
învecinate. Astfel peste deformaţiile interne ale monocristalelor se suprapune deformaţia
intercristalină care duce la rotirea şi deplasarea relativă a monocristalelor.
Integritatea legăturilor cristaline şi intercristaline este atinsă încă de la începutul
deformaţiilor plastice suferite de material. La un grad de deformare ridicat,aceste legături, puternice
tensionate,pot să se distrugă complet, - intevine ruperea materialului.
Pentru a preveni această distrugere se impune eliminarea tensiunilor interne pe care le-a
suferit materialul,ceea ce se obţine printr-un proces de recoacere,care duce la apariţia noilor grăunţi
cu o aşezare normală a atomilor în reţea.
O asemenea situaţie intervine evident,numai în cazul deformării plastice la rece a metalelor
când deformarea este însoţită de fenomenul caracteristic al ecruisării. În cazul deformării la
cald,peste fenomenul ecruisării se suprapune cel al recristaliuării care apare sub influenţa
temperaturilor ridicate, motiv pentru care metalul îşi pierde plasticitatea, iar deformarea lui se face
la forţă aproximativ constantă. Apariţia ecruisării devine de fapt criteriul de apreciere a naturii
deformării plastice suferite de metal. Vom considera că avem o deformare la rece atunci când în
urma acesteia metalul se ecruisează şi, invers,vom considera că avem o deformare la cald când
metalul nu prezintă fenomenul de ecruisaj.
Ecruisarea materialului aduce cu ea modificarea proprietăţilor fizico-mecanice ale
materialului. Creşte limita de elasticitate, rezistenţa la rupere şi duritatea şi se micşorează alungirea
şi gâtuirea relativă cât şi rezilienţa metalului.
Acest lucru prezintă importanţa deosebită pentru procesele de presare la rece,întrucât pentru
materiale ecruisate vor apare necesităţi sporite de forţe în vederea deformării,iar gradul de
deformare pe care îl admit,se micşorează.
 18

Comportarea metalelor sub raportul ecruisării, pe care o suferă în decursul deformării, este
pusă în evidenţă prin intermediul curbelor de ecruisare .
Curbele de ecruisare sunt diagrame de variaţie a tensiunilor reale (sreal) în funcţie de
alungirea relativă (e) sau mai frecvent, de gâtuirea relativă (Ψ) a epruvetelor supuse la tracţiune.
(fig.2.6.)

Variaţia corespunde unei ecuaţii exponenţiale de forma:

𝜎 =𝐶∙𝛹 (2.1.)
Valorile coeficientului c şi a exponentului n din eceastă ecuaţie se pot deduce în felul
următor:
Pentru precizarea lui c vom considera un punct al curbei, anume cel corespunzător
momentului apariţiei gâtuirii,la care avem :
(sreal) = sg pentru Ψ = Ψg
n
Cu aceste valori (2.1.) devine σg = C·Ψg de unde explicitând pe C, avem :
C= (2.2.)

Valorile lui sg şi Yg care intervine în această expresie,se pot deduce din diagrama
caracteristică la tracţiune a metalului respectiv,anume:
𝜎 = (2.3.)

în care sr = rezistenţa convenţională de rupere la întindere iar

𝛹 = (2.4.)

în care eg = alungirea relativă pentru momentul apariţiei gâtuirii.

Pentru deducerea mărimii exponentului n vom porni de la precizarea forţei de deformare F
pentru un moment oarecare al întinderii. Ea v-a fi dată de produsul dintre tensiunea reală şi
secţiunea efectivă a epruvetei la momentul dat,adică :
𝐹 = 𝐶 ∙ 𝛹 ∙ 𝐴 (1 − 𝛹) (2.5.)
în care Ao = secţiunea iniţială a epruvetei iar Ao·(1-Ψ) = Areala
 19

Momentul apariţiei gâtuirii este caracterizată prin faptul că forţa de deformare nu

înregistrează variaţii,adică dF=0
Determinăm deci diferanţiala lui F
dF = C ∙ A [n ∙ Ψ (1 − Ψ) − Ψ ] ∙ dΨ (2.6.)
care,pentru Y =Yg având valoare zero,ne conduce în urma simplificărilor lui (2.6.) la
n·(1-Ψg) - Ψg =0
respectiv la
𝑛= 2.7.) (2.7)

Dacă acum vom introduce în (2.1.) valorile găsite pentru C în (2.2.) şi (2.3.) respectiv
valoarea lui n din (2.7.) obţinem:

sreal = ∙Ψ = ∙ (2.8.)

ceea ce reprezintă ecuaţia curbei de ecruisare a metalului şi permite precizarea valorii rezistenţei
reale la întindere pentru un moment al deformării,indicate printr-o valoare dată a lui Ψ,în funcţie
de rezistenţa convenţională la rupere sr şi gâtuirea relativă Ψ din momentul gâtuirii.

2.2.STAREA DE TENSIONARE ŞI DEFORMARE A MATERIALULUI

Sub acţiunea forţelor exterioare,în materialul supus deformării iau naştere tensiuni (s), a
căror mărime este:
𝒅𝑭
σ= (2.9.)
𝒅𝑨
în care: dF - intensitatea forţei ce acţionează pe suprafaţa elementară
iar: dA- aria suprafeţei elementare după o direcţie perpendiculară pe cea a acţiunii forţei exterioare.
Totalitatea tensiunilor care acţionează în fiecare punct al materialului supus deformării,
definesc starea sa de tensionare.
Tensiunile duintr-un punct oarecare rezultă prin indicarea tensiunilor care acţionează pe
feţele unui cub elementar de referinţă, poziţionat în locul dat al piesei,după un sistem oarecare de pe
coordinate tri-rectangular x,z,y.
Tensiunile de pe trei feţe perpendiculare între ele ale cubului se definesc prin câte o
componentă normală (sx,sy,sz) şi câte două componente tangenţiale ale tensiunilor:
(τ yx, τ zx, τ xy, τ zy, τ xz, τ yz,). (din fig.2.7.)
Pe celelalte trei feţe vom găsi tensiuni de semn contrar.
Comform principiului parităţii tensiunilor tangenţiale,avem :
τ xy = τ yx ; (2.10.)
τ xz = τ zx ;
τ yz = τzy ;
Rezultă că avem doar 6 tensiuni cu valori diferite: 3 normale şi 3 tangenţiale independente.
 20

Când se descompune însă un corp oarecare în părţi elementare(fig.2.8.),în afara cuburilor

găsim şi tetraedre elementare(A).

Apare în acest fel necesitatea precizării tensiunilor şi pe suprafeţe care nu sunt paralele cu
planele sistemului de coordonate x,y,z.
Vom considera deci untetraedru elementar(fig.2.9.) şi vom urmări precizarea tensiunii totale
P care acţionează pe faţa înclinată a,b,c a acestuia.