1

Editura Saeculum
Articole mai noi →

Un model pentru corpusul national de documente istorice

Publicat în 30 septembrie 2013

de Ionel Oprisan

„Archiva istorica a Romaniei“ este prima opera stiintifica importanta a lui B.P. Hasdeu.
Ea reprezinta, pe de o parte, o încununare a activitatii istorice desfasurate în paginile revistelor „Foaia de storia româna“, „Foita de istorie si literatura“
si „Din Moldova (Lumina)“, iar pe de alta, constituie un model pentru viitorime, trasând drumul publicarii, nu numai a documentelor slave, cum s-a
relevat, ci al tuturor marturiilor vechi, indiferent în ce limba s-au pastrat; un model neîntrecut înca!
Ea marcheaza saltul radical al savantului de la publicarea unor texte disparate – e adevarat, importantisime –, adnotate de-o asa maniera, încât, prin
aducerea lor la cunostinta publicului, sa lumineze o epoca, la proiectia gigantesca a planului tiparirii, în viziune proprie, atât a marturiilor înca inedite,
în special din limbile slave, necunoscute istoricilor români ai vremii, cât si a celor deja editate, dar netraduse, spre a contura corpusul tuturor
documentelor vechi, ca instrument fundamental de lucru.
Desigur, o asemenea tentativa nu ar fi prins, poate niciodata contur daca B.P. Hasdeu nu ar fi primit oferta providentiala, tocmai în momentul când nu
dispunea de nici o foaie proprie si de nici un suport material de subzistenta, din partea Ministerului Justitiei, Instructiunii Publice si Cultelor (ministru:
N. Kretzulescu). Fapt pe care-l deducem nu numai din informatiile biografice, destul de vagi, cât mai ales din autoprezentarea „redactorului“ în
frontispiciul numerelor 1-23 ale revistei: „B. Petriceicu-Hajdeu, ex-profesor superior de istorie si statistica, ex-bibliotecar, ex-membru al Comisiunii
Documentali“.
Pe de alta parte, hotarârea savantului de a accepta o asemenea sarcina (pentru care semna si un contract) se baza, desigur, si pe stapânirea a cel putin
zece limbi si pe cunostintele aprofundate de istorie, dar si pe siguranta ca poseda un numar impresionant de documente vechi, o parte preluate de la
tatal sau, iar altele adunate din Polonia (în cursul calatoriei din 1862), de la Arhivele Statului din Iasi si Bucuresti, de la familiile vechi boieresti si din
diverse reviste si volume de specialitate publicate cu osebire în spatiul slav.
De unde si scaderea relativ-valorica treptata a materialului românesc, când B.P. Hasdeu nu a mai avut acces la documentele de la Arhivele Nationale si
când i s-a impus sa publice în mod special vechi texte slavone.
Constient de vremelnicia tuturor hotarârilor administrative, în functie de jocul politic, savantul, nesigur de trainicia deciziei de înfiintare a revistei-
corpus, a cautat, într-o lupta evidenta cu timpul si cu propriile puteri, sa contureze modelul pe care dorea sa-l ofere cercetatorilor trecutului românesc.
Mai mult, el îsi rotunjea proiectul într-o expunere, publicata, înainte de aparitia primului numar al „Arhivei istorice a României“, în revista
„Buciumul“, condusa de Cezar Bolliac, care detinea si functia de director al Arhivelor.
În primul rând, el dadea revistei – din moment ce era impusa de un for oficial de prestigiu al tarii, interesat de trecutul national – un caracter de
permanenta si o cuprindere – în stilul specific de a vedea lucrarile – totala a oricaror texte care privesc istoria româna. Revista, scria el, „este menita a
reproduce cu timpul, treptat, unul câte unul, toate documentele inedite sau publicate, pamântene sau straine, privitoare la istoria româna, de la epoca
cea mai veche si pâna la anul 1800 exclusiv“.
Facea însa diferenta între cele inedite si cele edite; primele fiind reproduse cu fidelitate, cu grafia originalelor (îndeosebi cele slave si cele scrise cu
chirilice) si în traducere, iar cele deja publicate, occidentale si române, urmau sa fie reproduse doar în traduceri.
Propunea chiar preluarea doar a unor fragmente din documentele straine, când textele nu se refereau în totalitate la România.
Dar pentru toate documentele, inedite sau publicate, întregi sau fragmente, „redactorul“ pretindea comentarii adecvate, din care sa rezulte „sensul si
importanta“ lor.
Nu însa comentarii exagerate împinse pâna la virgule, care sa depaseasca de multe ori marimea documentelor.
În special în cele slave, care aduceau marturii în alta limba despre înaintasi, cerea reproducerea rarita a cuvintelor române (toponimice si onomastice,
tip: Limba Dulce, numele unui boier de pe vremea lui Alexandru cel Bun sau Fântâna Albisoara, numele unei localitati din timpul lui Stefan cel Mare);
iar notiunile si pasajele „asupra institutiunilor, obiceielor, evenimentelor istorice strabune“ sa fie date în traduceri cu cursive (italice). În cazul acestor
din urma semnalari, urma ca „numele proprii personale si locale“ sa fie date ca „litere compacte“, pentru ca toate i se pareau necesare pentru alcatuirea
unei „enciclopedii nationale“, la care gândea, dupa cum se vede, cu doua decenii înainte de a o începe prin „Etymologicum Magnum Romaniae“.
În sfârsit, publicarea documentelor si a comentariilor (din care urma sa se tipareasca în fiecare an câte un tom de cca. 420 p.) trebuia sa cuprinda, în
câte un volum, publicat la zece ani, o serie de indici de regasire a fiecarui text si a informatiilor mai importante cuprinse în ele: 1. „indice limbistic, cu
enumeratiunea cuvintelor române din documentele slave; 2. un indice onomastic, cu enumeratiunea tuturor numelor proprii personale si locale; 3. un
indice etnografic (index rerum), cu enumeratiunea tuturor institutiunilor, obiceielor, cuvintelor istorice; 4. un indice cronologic, prin care se va corege
neajunsul de a se publica documentele fara ordinea datelor“.
Prin toate aceste elemente de rigoare, B.P. Hasdeu credea ca „publicatiunea“ scoasa de el „va fi departe de a admite superioritatea orisicarei alte
colectiuni documentali europene, din câte ni sunt cunoscute“. Regreta doar ca stipulatiile contractului îl împiedicau sa orneze aceasta editiune cu
modele de scris „în diferite timpuri, cu iscaliturile domnilor si oamenilor mari, cu semnele de fabrica ale hârtiilor, cu reproducerea pecetilor“, care „ar
necesita deosebite cheltuieli litografice“.
Venirea în fruntea Ministerului, în ianuarie 1865, a lui C.A. Rosetti, îl determina pe B.P. Hasdeu sa se grabeasca cu reunirea în volum a numerelor
saptamânale.
Tomul I apare, astfel, în doua parti: I, 180 p. (23 numere); II, 192 p. (24 numere), în ianuarie si, respectiv aprilie 1869, iar tomul II, 176 p.+44 p.
(„registrul analitico-cronologic al tutulor documentelor cuprinse în tomurile I si II“) vede dupa toate probabilitatile lumina tiparului la încheierea celui
de al doilea an de existenta a publicatiei; când aceasta a si fost suprimata, la ordinul ministrului, cum tine sa noteze B.P. Hasdeu pe ultima pagina a
colectiei (tom II, p. 176 ).
Dusmania aceluia pe care savantul l-a satirizat de atâtea ori în paginile revistei „Aghiuta“, a sistat unul dintre proiectele cele mai ambitioase de reunire
într-un mare corpus a documentelor privitoare la istoria nationala.
Dar prestigiul extraordinar al „redactorului“, în continua crestere, si realizarea la parametri neatinsi anterior a unui deziderat drag multora dintre
mintile luminate ale vremii impun discutarea si aprobarea în Parlament a reaparitiei, cu bani special înscrisi în buget, a „Arhivei istorice a României“.
În urma pledoariei lui M. Kogalniceanu în favoarea elaborarii unei istorii nationale, pe care n-o aveam, si a publicarii, într-o prima etapa, a
„monumentelor pretioase care se gasesc în arhiva din Bucuresti si pe la deosebitele monastiri“, N. Ionescu propunea, în sedinta Camerei din 18
februarie/2 martie 1867, sa se înscrie în buget, separat de sumele alocate pentru Arhivele din Bucuresti si Iasi, a 24.000 de lei, „care sa se dea ca
subventiune d(omnu)lui Petriceicu Hîjdeu, care a publicat doua volume relative la istoria României, care au fost gustate, nu de natiunea întreaga, ci de
putinii români care se ocupa cu studiul istoriei patriei“.
C.D. Aricescu formula, în acest sens, un amendament, pe care M. Kogalniceanu îl sustinea calduros, invocând „religiozitatea“cu care B.P. Hasdeu si-a
îndeplinit contractul cu Ministerul, contract înca în vigoare.
Dupa evocarea patriotismului lui Alexandru Hasdeu, M. Kogalniceanu încheia: „Fiul sau e în pozitiune sa ne faca sa cunoastem multe documente din
istoria noastra; caci lucru rar la noi, el poseda cunostinta tuturor limbilor slavone: polona, bulgara, ruseasca, sârbeasca etc., care, fiecare, cuprind mari
comori pentru istoria noastra“.
Drept urmare, suma se vota si „Arhiva istorica a României“ îsi continua aparitia – dupa cca. 8-9 luni de sistare – cu înca doua tomuri: III, (1868), IV,
(1869).
Dar, în februarie 1869, contractul cu B.P. Hasdeu e reziliat definitiv, revista urmând a fi publicata mai departe de Arhivele Statului.
Încercarile lui C.D. Aricescu de a o reînvia, peste cinci ani, în 1874, sub conducerea lui B.P. Hasdeu, ramân fara rezultate. De altfel, si savantul se
 2

distantase de publicarea documentelor istorice continuata o vreme în „Traian“ si „Columna lui Traian“.
*
Rasfoind colectia „Arhivei istorice a României“ nu poti sa nu ramâi surprins ca savantul nu scoate (potrivit contractului si a propriilor declaratii) în
format de revista, cu aparitie cvasisaptamânala (când la mai putin de 7 zile, când la mai multe), decât primele 23 de numere (8 august 1864 – 22
genariu 1865), pe care le reuneste în tomul I, partea I.
Tot ce publica, probabil cu o anume regularitate saptamânala, se cumuleaza în restul tomurilor, care, desi poarta datele 1865 (tom I, partea a II-a si
tomul II) si 1867 (tomul III; tomul IV s-a imprimat fara data si fara specificarea numarului de ordine) au iesit de sub tipar mai târziu – tomul II, sigur
în 1866, sfârsitul anului si tomul IV, în 1869.
Situatia aceasta, care a accentuat anume animozitati atât în cadrul Ministerului, cât si din partea „prietenilor“ savantului se datora, între altele, si
publicarii unor texte ample, ce nu puteau fi fragmentate, precum: „Calatoria arhidiaconului Paul de Alepp prin Moldova si Tara Româneasca“,
„Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea“, de Dimitrie Cantemir, „Biografia Patriarhului Nifon în Turcia si în Tara Româneasca“, „Tractatul lui
Neagoie Basarab…“ etc.
Ea va fi fost determinata însa si de dorinta „redactorului“, dupa ce oferise, în tomul I, modelul, de a nu-si irosi întreg timpul cu „Arhiva istorica…“.
Textele mari, transcrise, traduse si comentate îi dadeau posibilitatea sa economiseasca un timp imens pentru alte proiecte.
A intervenit însa, din 1867, si interdictia pe care o banuim de a utiliza documentele importante de la Arhivele Statului, din moment ce cerea
permisiunea expresa din partea Ministerului, iar în cadrul forului respectiv se dadea o dezlegare speciala în acest sens (printr-o adresa binevoitoare
catre directorul general al Arhivelor, Grigore N. Manu), care, se pare, nu i-a fost de folos. N. Iorga se referea sarcastic la lipsa de acces a lui B.P.
Hasdeu la Arhive: „Din motive ce ramân necunoscute, d(omnul) Hasdeu nu mai vizita Arhivele Statului, unde, în curând, era sa ajunga director, ca sa
nu le mai poata vizita altii“.
Nemultumit, se vede, de lipsa de acces la documentele vechi românesti, savantul îsi dezvaluia Ministerului intentia de a publica în revista tot ce s-a
scris despre românii din Sudul Dunarii, dar i se cerea sa dea la lumina doar texte inedite.
Se conforma doar partial, inserând în tomul III un hrisov, „în original si traducere, de pe la 1348“, de abia publicat (cu cinci ani în urma), în vol. XV al
„Organului Societatii Literare Sârbe“ asupra caruia considera ca are multe de spus despre „istoria fratilor nostri de peste Dunare“.
Comentariile sale, cu adevarat revelatorii, se întind pe 74 de pagini A4.
Tot în tomul III, includea textul celei mai vechi cronici a Moldovei, cu ample adnotari; câteva epistole din arhivele principilor Sapieha primite din
partea familiei Movila sau referitoare la ea si 75 de documente din arhiva boierilor Murgulet.
În sfârsit, în tomul IV, publica în original si în traducere, fara comentariile ce se impuneau, textul „Dizertatiunii contelui Alexandru Stadnicki“ „despre
satele române în Galitia“ si „Codicele diplomatic al colonielor române din Galitia, ca apendice la dizertatiunea contelui Alexandru Stadnicki“, dupa
volumul aparut la Liwow, în 1848.
Deci, cu exceptia scrisorilor din arhivele Sapieha si Murgulet, nu a inserat nici un document inedit în ultimele doua tomuri, urmându-si în buna parte
proiectul respins de Minister.
Încât nu-i de mirare ca, la 12 februarie 1868, i se rezilia contractul de publicare a „Arhivei istorice a României“.
*
Concluzionând asupra partilor bune si asupra celor aparent rele, care i-au suparat pe contemporani si pe unii urmasi (ne referim în special la
observatiile marelui Iorga), trebuie sa admitem ca B.P. Hasdeu deschidea cu „Arhiva istorica“ un drum de aur în privinta valorificarii documentelor
istorice privitoare la istoria României, pe care l-au urmat si-l urmeaza cu modificari neesentiale toti cei care au venit dupa el.
Daca se va analiza fara partinire, se va constata – chiar si în cazul reproducerii documentelor deja publicate –, ca, prin comentariile sale, de obicei
foarte întinse si profunde, savantul a deschis orizonturi extraordinare, ce ni se par, poate, simple astazi, dar care, în anii ’60 ai secolului al XIX-lea,
erau absolut revelatorii.
Oricum, cele 446 documente (dupa numerotarea interna; 432 dupa „registrul analitico-cronologic“), reprezinta, pe lânga documentele din revistele
anterioare si posterioare, un tezaur nepretuit, cu atât mai valoros, cu cât textele au beneficiat de traducerea si comentariile unuia dintre cei mai mari
carturari pe care i-am avut.
E poate contributia cea mai însemnata la istoriografia româna a „Arhivei istorice a României“, opera a unei singure persoane.

Revista Cultura.18/07/2013

Publicat în Articole publicate | Lasă un răspuns

Sensul credintelor si al superstitiilor

Publicat în 8 mai 2013

Sensul credintelor si al superstitiilor

de Ionel Oprisan
Sunt momente în istoria unui popor în care eforturile spirituale se concentreaza pe o anume directie, dupa care interesul pentru problematica respectiva
dispare aproape complet.
E si cazul, între altele, al aparitiei aproape concomitente a celor doua lucrari fundamentale dedicate evidentierii superstitiilor si credintelor populare
românesti: „Superstitiile poporului român în asemanare cu ale altor popoare vechi si noi“, de Gh. F. Ciausanu (1914) si „Credinte si superstitii ale
poporului roman“, de Artur Gorovei (1915).
Impulsul concret în realizarea celor doua opere l-a constituit, mai mult ca sigur, scoaterea la concursul Premiului Adamachi de 5.000 lei, de catre
Academia Româna, a unei lucrari pe aceasta tema.
La încheierea termenului, s-a prezentat doar Gh. F. Ciausanu, care a si primit Premiul.
Lucrând mai greu si vizând cuprinderea cât mai larga a spatiului etnic românesc, Artur Gorovei nu a putut finaliza proiectul decât un an mai târziu,
când, în „sedinta de la 14 mai 1914“, se hotara tiparirea operei sale în colectia „Din vieata poporului român. Culegeri si studii“, vol. XXVII.
Desi ambele lucrari au, inevitabil, un fond comun de credinte si superstitii, uneori selectând chiar variante ale unora si acelorasi texte, metoda de
abordare e radical diferita.
În timp ce Gh. F. Ciausanu antameaza gruparea materialului pe structura unei mitologii românesti ad hoc si pe compararea sistematica a mitemelor
prezentate în carte cu cele straine – pe verticala istoriei si pe extinderea spatiala pe cât posibil larg cuprinzatoare, Artur Gorovei le ordoneaza pur si
simplu alfabetic, în functie de cuvintele cheie (708), restrâns tematic, de la ac la zmau.
Aparent, lucrarea lui Gh. F. Ciausanu e mai interesanta, fiind prima sinteza generala a mitologiei nationale, elaborata – nu prin aglutinarea tuturor
categoriilor de texte culese, ca la Elena Niculita Voronca – ci prin utilizarea în constructie doar a superstitiilor si credintelor care se preteaza la
deschideri mitologice. În realitate, însa, prin detasarea totala de material si prin însiruirea lui ca într-un ierbar, fara comentarii sau interpretari, volumul
din 1915, întocmit de Artur Gorovei prin colectionarea – directa, sau prin excerptarea din studii tiparite si a culegerii prin intermediari – a numeroase
probe de gândire si credinta (cca 4.500), ofera cercetatorului mai mari posibilitati de dezvoltare proprie a unor idei, proiecte si viziuni.
Gh. F. Ciausanu îti ofera solutii personale, de multe ori captivante, fortându-te sa le aprobi sau sa le respingi. Artur Gorovei pune la dispozitie
materialul pentru tot atâtea edificii, câti constructori îl abordeaza. Si unul, si altul aduc însa un material autentic, pe care cercetatorul nu-l mai gaseste
astazi decât sub forma de cioburi, caci timpul, formele civilizatiei, bombardarea distrugatoare a mass-media asupra constiintelor, si ridicarea
intelectuala a populatiei, îndeosebi de la sate, a îngropat pentru totdeauna multe din textele atât de caracteristice mentalitatii românesti la începutul
secolului al XX-lea.
 3

Încât, cele doua volume, indiferent de deosebirile dintre ele, ramân adevarate tezaure peste care nu poate trece nici un cercetator interesat de
configuratia spiritualitatii românesti.
Judecând tot în paralel lucrarile în discutie, trebuie sa relevam ca niciunul dintre autori nu are constiinta deosebirii dintre „credinta“ si „superstitie“.
Gh. F. Ciausanu, de pilda, îsi intituleaza cartea „Superstitiile poporului român în asemanare cu ale altor popoare vechi si noi“ – înrâurit probabil de
cerintele impuse de Academia Româna, în definirea temei de concurs – dar se refera mai mult la credinte.
Pe de alta parte, Artur Gorovei nu-si bate capul sa faca vreo deosebire si le însiruie fara nici o specificare în cadrul grupajelor hotarnicite de sensul sau
sensurile cuvintelor-tema.
De altfel, când se refera, în foarte scurta „Prefata“, la modalitatea reproducerii textelor, el vorbeste, mai întâi, doar de „credinte“ – „pentru orânduirea
materialului, am adoptat sistemul gruparii credintelor dupa obiectele la care se refera mai mult, puse în ordine alfabetica“ – iar când, în finalul frazei,
vorbeste de „indice“, îsi aduce aminte de dihotomia facuta în titlu: „pentru înlesnirea cercetatorilor, am alcatuit un indice amanuntit al tuturor
lucrarilor scorect: lucrurilort la care se refera credintele si superstitiile din aceasta colectiune“.
Si totusi, Gh. F. Ciausanu încearca o definire a superstitiei, dar nu prin raportarea la credinta, ci la religie, conchizând în temeiul afirmatiilor lui
Roskoff si Réville, dupa Lucretius, ca „pentru popor, în genere si, în special pentru popoarele necivilizate, religiune si superstitie este tot una“.
Superstitia e vazuta de el chiar ca o religie neoficiala, mai vie decât cea crestina. „Ea constituie o adevarata religiune a celor multi si este mereu în
putere, fiindca este cea mai veche forma a religiunii: un amestec de sfarâmaturi din animism, fetisism si naturism“. Sau: „La toate neamurile salbatice,
semi-salbatice sau inculte, superstitia tine locul religiunii“. Când trece, însa, la analiza diverselor aspecte ale mitologiei, se refera aproape constant
numai la „credinte“ nu la superstitii.

*
Materialul inclus, cu deosebire, de Artur Gorovei în colectiunea sa ofera suficiente elemente pentru schitarea unei granite aproximative între cele doua
categorii, caci o despartire clara nu este posibila, data fiind întrepatrunderea profunda dintre ele.
E evident ca tot ce se refera la natura (la corpuri ceresti, îndeosebi la soare si la luna, la vânturi, la frig, la ape si codri, la arbori seculari si la munti (la
stânci singulare), la cutremure si mari cataclisme – cu alte cuvinte la fenomene, pe care omul neputându-le întelege si mai ales supune, le-a venerat sau
s-a înspaimântat de ele – constituie credinte.
Si într-adevar, ele perpetueaza pâna astazi chiar urmele unor religii succesive pagâne, pe care crestinismul n-a putut decât în parte sa le asimileze sau
sa le înlature.
Tot ce tine, însa, de comportamentul omului, de felul lui de a se manifesta în societate si, partial, în relatie cu natura si mai presus de toate în raport cu
soarta (cu destinul) are conotatii preponderent superstitioase.
O alta deosebire, dupa noi fundamentala, între cele doua categorii ale mentalului uman cu reflexe folclorice o constituie faptul ca superstitiile au de
foarte multe ori o justificare ilogica, uneori chiar absurda, în timp ce credintele contin, fie si în forma lor fabulos-fantastica, o strânsa justificare directa
sau voalata între cauza, actiune si efect.
În sfârsit, spre a ne opri doar la elementele esentiale, credintele cuprind în mod accentuat precepte ale codului moral, absolut necesare bunei
convietuiri, în timp ce superstitiile privesc aspecte neesentiale, chiar daca între ele se numara si norocul sau aflarea alesului inimii.
Punctul în care cele doua forme de gândire, observatie si fabulare, se întâlnesc îl reprezinta obligativitatea pastrarii cutumelor de toate felurile sub
amenintarea pedepsei, imediate, reale, aici pe pamânt, sau imaginare, pe cealalta lume.
Caci toate sunt de-o asa maniera concepute, încât sa-i asigure individului, înca dinainte de a se naste si pâna dupa trecerea dincolo de viata, existenta
fireasca si, pe cât posibil, fericita.

*
Ne îndoim ca acest sens a fost înteles în toata profunzimea lui de culegatorii de asemenea flori si chiar de unii dintre marii folcloristi. Ne gândim, nu în
ultimul rând, la Gh. F. Ciausanu si Artur Gorovei, ale caror volume le-am pus în discutie.
Desigur, privite disparat, superstitiile si credintele ne apar ca superflue, ca ceva gratuit si chiar ridicol, din punctul de vedere al omului modern.
Parcurse, însa, într-o colectie masiva, precum aceea a lui Artur Gorovei, ele îsi dezvaluie – chiar cele aparent fara sens – o functionabilitate bine
definita.
Caci toate – câte s-au cules si se vor mai culege – alcatuiesc un cod raspunzând tuturor întrebarilor, reale sau posibile, ale existentei. Nu-i greu de
observat ca ele au fost gândite ca un fel de carte (orala, desigur) a vietii si a mortii, a modului de a trai fara sa deranjezi pe altul si fara a perturba
cursul naturii; o carte în care sa poti gasi raspuns la tot ce te framânta; carte pe care, daca ti-o însusesti si o respecti ai sanse sa te bucuri de fericire sub
soare.
În perspectiva unei asemenea întelegeri a functionalitatii credintelor si superstitiilor populare va trebui sa ne modificam cel putin partial daca nu chiar
total viziunea asupra lor.
Speram ca republicarea lucrarii lui Artur Gorovei, de atâtia ani interzisa (în orice caz nereeditata), va marca, poate, un hotar în rejudecarea acestor
specii folclorice combatute cu ardoare de religie si interzise cu brutalitate de catre regimul comunist.

Articol aparut in revista Cultura din 11 aprilie 2013

Publicat în Articole publicate | Lasă un răspuns

„Șantiere” hasdeene
Publicat în 1 aprilie 2013

La capătul unei ample și profunde analize asupra operei lui B. P.Hasdeu – punct de referință în receptarea creației savantului –, prin care unele texte
erau înălțate la rangul de capodopere (ca de pildă Răzvan și Vidra), iar autorul era întrevăzut drept geniu, Mircea Eliade rostea o aserțiune, care, golită
de sensul ei, a făcut carieră nefericită, de negare parțială sau cvasitotală a contribuției marelui învățat în toate domeniile abordate.
,,Hasdeu – scria Mircea Eliade – nu e numai cel mai profund romantic al nostru, dar și unul dintre cele mai însemnate figuri ale romantismului
european. După Novalis, este singurul care a avut o intuiție magică a lumii atât de perfectă și de coerentă.
Geniu de o înspăimântătoare vastitate, Hasdeu și-a cheltuit puterile sale creatoare cu o nepăsare pe care numai un prinț, un romantic și un erou ca el și-
o putea îngădui. Din tot ce ar fi putut crea, au rămas multe șantiere și foarte puține monumente. Dar planurile acestor șantiere sunt suficiente să acorde
semnificație unei întregi epoci” .
Mulți dintre criticii ulteriori, mai ales din domeniul literaturii, și-au sprijinit considerațiile negative pe prima parte a frazei lui Mircea Eliade, văzând în
tot ce a întreprins creatorul doar deschideri de drumuri, ,, șantiere”, și nimic sau aproape nimic încheiat, de rezistență, negând valoarea – fie și de
model – a fragmentelor, ,, funiilor de nisip”, oferite de autor, care au o importanță deosebită desprinsă chiar de întreg.
Între altele, cei care s-au apropiat de creația lui Hasdeu nu au observat că, de fapt, unele opere nu sunt de fel începuturi, ci lucrări încheiate, prezentate
de autor în aureola posibilelor direcții pe care le deschid, nu neapărat pentru cel ce le-a propus, ci pentru cultura română în ansamblul ei.
Este cazul, în primul rând, al monografiei Ioan Vodă cel Cumplit, publicată ca primul tom al seriei ,,Oameni mari ai României” și al volumului Câteva
analize literare externe (1864), în care promisiunea publicării unui al doilea volum, pandant al celui de față, cu analize dedicate istoricilor români,
,,Ureche, Șincai, Huru etc.” era pur formală, spre a nu fi învinuit că s-a ocupat de opera unor personalități străine și i-a neglijat pe cei din țară. Dar e
 4

cazul și al altor texte, prezentate dintr-un spirit orgolios romantic drept puncte de pornire al unor opere mult mai vaste, pe care, dacă nu le va fi avut,
sigur le-ar fi putut concepe.
Același statut îl au și lucrările Fragmente pentru istoria limbei române. Elemente dacice (1875) (extrase din cursul de filologie comparativă ținut la
Facultatea de Litere din București) și vol. Din istoria limbei române (1882), care, prin forța împrejurărilor, nu puteau să se închege în vademaecum-uri
exhaustive ale problematicii limbii române.
În mod real, există doar șase șantiere abandonate succesiv din diverse motive, și anume:
– Șantierul Mitologiei dacice (din vastul proiect Reminiscențe ale credințelor mitologice la români), deschis în cea mai fragedă tinerețe (cca 1850-
1852), din care au rămas câteva fragmente extrem de interesante, pe care le-am publicat în revista Manuscriptum;
– Șantierul sintezei despre originea poporului român, din care nu a reușit să publice decât studiul neîncheiat Pierit-au dacii (1862), ce relua în plan pur
istoric problema persistenței dacilor, abordată inițial în plan mitologic;
– Șantierul trilogiei romanești Viața unui boier, dedicat evocării vieții vornicului Moțoc, din care n-au rămas decât episodul I, al părții întâi Copilăriele
lui Iancu Moțoc (1864) și episodul II Procopseala (doar începutul), restructurat – târziu – după abandonarea continuării, în nuvela istorică Ursita
(1876);
– Marele șantier al Istoriei critice a românilor, concepută – după estimările noastre – în cca 70-80 de volume, care , în virtutea unuia din planurile
inițiale, ar fi urmat, să îmbrățișeze ,,toate ramificațiile ambelor Dacii, începând prin Muntenia, unde, la Puntea lui Traian, fusese aruncată prima
fecundă sămânță a latinității în Oriinte. Orice formațiune a neamului românesc va fi aprofundată sub toate raporturile : teritorial, etnografic, dinastic,
nobiliar, ostășesc, religios, juridic, economic, literar și artistic” spre a răsfrânge ,,sub toate aspectele sale” ,,traiul națiunii române” în sec. XIV:
,,lucrarea naturii asupra omului și a omului asupra naturii, endosmosul dintre geniu și mulțime, persistența sângelui, spiritul epocii și așa mai încolo”.
Grandoarea proiectului – unic, de altfel, în istoria universală – îl făcea pe autor să ezite încă de la început în privința posibilităților sale umane de a
încheia o asemenea lucrare, determinându-l să trateze fiecare chestiune în mod monografic spre a fi rotunjită într-un studiu de sine stătător.
Din păcate, după încheierea primului volum și a fasciculei întâi din cel de al doilea volum, autorul abandona proiectul în totalitatea lui, deși ulterior
publica separat studiile Originile agriculturei la români. Originile viniculturei la români, Originile păstoriei la români, ce se, adăugau, virtual,
volumului II, Istoria etnografică a Țării Românești până la anul 1400.
– A urmat proiectul la fel de gigantesc al dicționarului limbii române, Etymologicum magnum romaniae, din care nu a înfăptuit decât primele trei
volume – până la cuvântul bârâit.
– În sfârșit, din ultimul proiect, acela al trilogiei spiritiste Sic cogito – Ita sensum – Virtus rediviva, nu a finalizat decât primul volum și două capitole
din volumul II, respectiv D. Fourtier și fotografia extraretinală și Materia odică și materia nimbică.
După revenirea la sferele istoriei, prin sinteza Negru Vodă. Un secul și jumătate din începutul statului Țărei Românești, B.P.Hasdeu, simțindu-se total
epuizat, nu mai scria în afara câtorva articole și a laudației O nevastă româncă – până în 1907 nimic. Nouă ani de tăcere!
După cum se vede, cu excepția istoriei, în care scriitorul antamase două mari proiecte, fiecare dintre celelalte se conturau în cu totul alte domenii,
dezvăluind tentativa de abordare profundă a tuturor sferelor umanisticii.
Între cauzele care au făcut posibilă și au determinat trecerile acestea aproape nefirești cu aceeași competență de la un domeniu la altul, nu trebuie uitată
acea calitate evidențiată de Mircea Eliade a percepției magice a legăturilor dintre aspectele realității, acea intuiție genială a intercondiționărilor tainice
dintre parte și întreg, acea aspirație de dominare romantică și renascentistă deopotrivă, a tot ce e omenesc.
De asemenea, nu trebuie uitată dorința, care l-a călăuzit atât pe el cât și pe alți contemporani ai săi, de a arde etapele, spre a înălța știința și cultura
română la nivelul atins de țările de înaltă și veche civilizație.
După cum nu trebuie omis harul care i-a permis să dispună după plac, într-un mod natural sintetic, indiferent în ce domeniu s-a manifestat, de
cunoștințele și modalitățile de abordare ale disciplinelor conexe.
Vor fi existat, desigur, și orgolii de egalare și întrecere a unor contemporani români și străini – a unui Kogălniceanu, de pildă –, orgoliul de a fi pe
primul loc în toate. Dar fără forța interioară și fără suportul cunoștințelor largi și aprofundate ar fi călcat în gol.
La urma urmei, nu interesează cauzele, cât rezultatele care i-au uimit pe contemporani și continuă să ne uimească și pe noi astăzi, după atâta vreme,
înălțându-l deasupra omenescului.
Dar dacă impulsurile care au făcut posibilă deschiderea imprevizibilă a mereu altor șantiere se lasă relativ ușor descifrate, cauzele abandonării lor
rămân încă neclare, deși parțial par motivate exterior.
Nu subscriem – cum s-a spus – la părăsirea cu indiferență a proiectelor începute de către Hasdeu.
După mai fiecare abandon se resimte regretul și dorința reluării, prin texte adiacente sau prin fragmente circumscrise direct temei, a unora din
proiectele menționate – cu excepția Dicționarului limbii române, de la elaborarea căruia a fost îndepărtat brutal, în mod oficial. Însă şi acolo autorul
anunța intenția continuării lui, pe cont propriu, fără subvenția regală, pe care n-a mai onorat-o.
Tot brutal, cu amenințarea morții, a fost îndepărtat de tema dacică, interpretată de contemporanii săi drept un caz de sacrilegiu antinațional, 1862-
1864. Sunt cunoscute atacurile împotriva lui declanșate de Neofit Scriban, Georgie Hrisoscoleo, Cezar Bolliac, ș. a.
Alteori – în cazul Istoriei critice a românilor – a lipsit motivația financiară, pe care savantul a tot căutat-o, dezvăluindu-și o vreme disponibilitatea
continuării operei.
A intervenit – în proiectul trilogiei spiritiste – lipsa de putere și, probabil, conștiința că ceea ce avusese de spus, spusese deja, taina părându-i-se prea
mare, spre a fi descifrată în termeni ,,fizici”, cum își propusese în Ita sensum.
Singurul proiect clar abandonat, prin reutilizarea materialului elaborat într-o cu totul altă structură, rămâne trilogia romanescă Viața unui boier,
abandonare prin care se îndepărta pentru circa două decenii de sferele literaturii în întregul ei.
Adevărul va fi fost, desigur, în toate cazurile, mai complex.
De aceea și punem în discuție acest aspect nedezbătut până acum în mod public.

I.OPRIȘAN

Publicat în Fără categorie | Lasă un răspuns

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Publicat în 1 aprilie 2013

Redescoperirea lui B.P.Hasdeu

Destinul oricărui scriitor (şi creator în genere) este imprevizibil în posteritate.

Sunt personalităţi înălţate pe cele mai de sus trepte ale aprecierii de către contemporani, de care urmaşii nu-şi mai amintesc; după cum sunt figuri
relativ şterse în scurta lor existenţă, care se bucură, după dispariţia pământească, de neaşteptate elogii.
Dar sunt şi creatori a căror stea luminoasă în timpul vieţii devine din ce în ce mai strălucitoare după trecerea la cele veşnice. Avem în vedere pe marii
scriitori care fac gloria culturii universale – Homer, Dante, Shakespeare, Goethe…Eminescu, Caragiale, Creangă…
B.P.Hasdeu ocupă un loc atipic în această privinţă.
Negat, în genere, ca scriitor, de direcţia Convorbiristă, apreciat ca istoric şi mai ales ca filolog de către contemporani, nu se poate spune că B.P.Hasdeu
a trecut în timpul vieţii neobservat. Dovadă, între altele, puternica şcoala pe care a creat-o, cu toate încercările sale de a se rupe de ea.
Dar, după 1897/1898, el intră într-un pronunţat con de umbră, fiind satirizat şi chiar ridiculizat, datorită aplecărilor, neînţelese de opinia vremii, către
 5

spiritism, singura cale găsită de el de a intra în comuniune cu fiica, prematur dispărută.

Dacă un Victor Hugo, care a tatonat înaintea lui necunoscutul de dincolo de moarte, nu a avut nimic de suferit în aprecierile timpului şi mai ales ale
urmaşilor, pentru acesta, faptul respectiv a avut un impact cu totul negativ asupra păstrării vii a amintirii lui B.P.Hasdeu după 1907.
E adevărat că el figura în cărţile didactice – uneori cu capitole mari – dar lucrările sale nu s-au reeditat decât fragmentar şi cu totul selectiv.
În plus, figura şi existenţa sa erau înconjurate, după cum bine observa Mircea Eliade, de nimbul unei legende „de două parale”, stereotipe, generate de
pierderea fiicei geniale, a cărei strălucire ajunsese s-o epateze pe aceea a tatălui.
Savantul devenea din ce în ce mai neînţeles în titanismul său, deşi exista o oarecare ritmicitate în editarea operelor (de obicei de mici dimensiuni), câte
un volumaş la 2 ani, uneori repetându-se acelaşi titlu.
Pe de altă parte, Iuliu Dragomirescu – „stăpân” pe manuscrisele savantului –, nu numai că nu reîmprospăta memoria lui B.P.Hasdeu prin texte noi,
inedite, decât cu totul sporadic, dar interzicea şi altora accesul la ele, deşi le păstra depozitate în fonduri publice.
A mai intervenit şi catastrofa primului război mondial, care a aruncat linţoliul tăcerii nu numai asupra moştenirii hasdeene, ci asupra întregii literaturi,
arte şi culturi.
După sfârşitul lui, noile generaţii s-au deşteptat ca dintr-un somn nesfârşit, cu Doina şi creaţia lui Eminescu, totuşi, pe buze.
A început, cu grabă, şi într-o cu totul altă viziune, aruncarea punţilor peste golul memoriei, către rădăcinile secolului trecut.
Dar lui Hasdeu i-a venit – cum bine notează acelaşi congener întru spirit, Mircea Eliade, târziu rândul să fie descoperit – ultimul dintre cei mari.
Motivele menţionate sunt suficiente pentru a justifica întârzierea redescoperirii. Primul lui editor în sensul modern şi ştiinţific al cuvântului, invocă
însă şi o „mafie a tăcerii”, dată fiind – înţelegem – antimaiorescianismul şi anticosmopolitismul său, care, prin discipolii marelui critic, au continuat,
dacă nu să împiedice cunoaşterea propriu-zisă a operei lui B.P.Hasdeu, măcar să împrăştie o anume suspiciune în legătură cu ea.
Încât, gândul lui Nae Ionescu, – realizat parţial prin voinţa şi munca asiduă a lui Mircea Eliade – s-a înfăptuit cu dificultate abia la împlinirea unui
secol de la naşterea lui B.P.Hasdeu.
Spunem parţial, deoarece ediţia în două volume din 1937 reprezenta, în vederile editorului, o simplă antologie de familiarizare cu câteva din direcţiile
creaţiei hasdeene, un preambul al marii ediţii concepută în 20 de volume, iar „Introducerea” o simplă schiţă a monografiei ce ar fi trebuit să se
numească Hasdeu şi contemporanii săi.
Chiar şi aşa, cele două volume de cca. 1000 p. au avut un ecou extraordinar în epocă – s-au scris cca. 40 de cronici pro şi contra – aducând după 30 de
ani de tăcere, o figură pe care nici contemporanii lui n-o înţeleseseră în toată splendoarea şi profunzimea ei.
Practic, Mircea Eliade propunea un alt Hasdeu, fără asemănare în ramele spaţiului românesc, egalând şi întrecând semenii de pretutindeni, care nu s-au
sfiit să-l cheme alături de ei, ca membru de onoare în academiile lumii.
Personalitatea savantului nu mai era judecată, ca mai înainte, pe felii, ca scriitor, istoric, lingvist, folclorist etc, ci în integralitatea manifestărilor sale,
în intercondiţionarea sferelor, în plinătatea gândurilor şi simţirilor sale de înălţare a culturii naţionale şi a patriei cât mai sus, în sforţarea sa de dincolo
de fire, inegalată de altcineva – cel puţin în secolul al XIX-lea, dar şi mai târziu – de a proiecta gigantesc fenomenul românesc, în absolut şi de a se
confrunta de la egal la egal cu învăţaţii umanişti de oriunde, cu conştiinţa superiorităţii, în sfârşit cu credinţa că poporul din care făcea parte are o
misiune istorică de îndeplinit.
Toate aspiraţiile romantice, abisale, prindeau contur – credea Mircea Eliade şi credem şi noi – în personalitatea plăpândă a marelui cărturar.
Din păcate, multe, dacă nu chiar cele mai multe, dintre comentariile ediţiei din 1937 au fost negative, nevăzând, din cauze uşor de descifrat, nici
proiecţia gigantescă a lui B.P.Hasdeu, nici adevărata descoperire a lui şi nici meritul de excepţie al întreprinderii editoriale a lui Mircea Eliade,
judecată, de pildă, de D.Murăraşu într-un volumaş de sine stătător, la punct şi virgulă, fără a distinge ceva dincolo de amănunte.
Comentând asupra participării cu totul insignifiante a „personalităţilor” vremii la mormântul savantului, cu prilejul aniversării a 100 de ani de la
naştere – doar cca. zece, dintre care şase „obligaţi” să vină, datorită funcţiilor pe care le îndeplineam –, dar răspunzând şi criticilor nedrepte aduse
ediţiei, Mircea Eliade considera că românii nu erau încă pregătiţi să-l recepteze la adevăratele lui dimensiuni pe B.P.Hasdeu.
Nesusţinut mai departe – financiar în primul rând –, neavând acces la manuscrise, furat de ademenirea istoriei religiilor, Mircea Eliade a abandonat
proiectul marii ediţii şi al monografiei.
El a fost reluat, după o altă catastrofă mondială şi după o perioadă de cumplită cenzură, în care domenii întregi din activitatea ilustrului înaintaş nu
aveau nici o şansă să fie publicate neciuntit.
Şi totuşi, către sfârşitul ei, au apărut – nu ca pietre ale unei mari construcţii, ci ca publicaţii de sine stătătoare –, corespondenţa savantului cu fiica sa (1
volum) şi corespondenţa întreţinută de el cu marile personalităţi ale timpului (3 volume).
Separat de aceste demersuri, s-a înfiripat ideea monografiei B.P.Hasdeu sau setea de absolut (care a văzut lumina tiparului chiar în momentul
revoluţiei din 1989) şi a ediţiei integrale. Primul volum, Poezia, cu tot ce trebuia cuprins în el, îngrijită de d. Stancu Ilin, s-a tipărit în 1986.
Iar de atunci, am tot publicat, împreună sau separat –, dar în ramele viziunii de ansamblu trasate în comun – volume după volume, culminând cu
definitivarea (împreună cu domnii Grigore Brâncuş şi Gh.Mihăilă) a ediţiei în 16 volume de la Chişinău.
E un pas important, dar nu finalul, căci au mai rămas încă neincluse într-un tot unic destule scrieri propriu-zise ale savantului, corespondenţă,
documente şi, mai ales, – cum am mai spus-o – marea operă a răspunsurilor la cele două chestionare (juridic şi lingvistic), constituită la iniţiativa şi în
virtutea dorinţelor sale, cu foarte multe intervenţii personale pe parcursul desfăşurării anchetelor, operă singulară prin sferele abordării în spaţiul
culturii române (evaluată la aproximativ 30-35 vol.).
În perspectiva publicării a aproape tuturor manuscriselor şi a articolelor din periodicele vremii, alături de operele de sine stătătoare – editate critic, cu
note, comentarii şi variante, nu o dată revelatorii – personalitatea lui B.P.Hasdeu poate fi mai uşor percepută decât în urmă cu 75 de ani, când Mircea
Eliade îi contura, într-o oarecare măsură după intuiţii, crochiul titanic.
Cu toate acestea, îndepărtat de cultul marilor personalităţi şi al trecutului în genere – atât de important pentru păstrarea şi apărarea fiinţei naţionale –,
omul de rând şi chiar intelectualul rasat sunt departe de a-l înţelege pe B.P.Hasdeu la adevăratele lui dimensiuni, şi nu-i percep încă importanţa pe care
opera şi personalitatea sa o capătă prin modelul oferit.
E necesară, de aceea, de o nouă – am spune de o continuă – descoperire şi redescoperire (atât la nivel naţional, cât mai ales la nivel individual) a lui
B.P.Hasdeu.

Măsura depărtării încă de el (cel puţin în hotarele statale ale României) ne-o dau, cel puţin nouă, două fapte concrete.
La comemorarea a 100 de ani de la moartea lui Hasdeu, au venit în pelerinaj, oficial, la mormântul său, nu zece persoane, ci doar 7 (eu cu d-na
Ecaterina Oprişan, părintele Mihai Hau, consilierul cultural al Patriarhiei, un preot călugăr de la mânăstirea Căldăruşani şi trei studenţi de la Facultatea
de Teologie.
La sărbătorirea a 175 de ani de la naşterea savantului organizată de Muzeul Naţional al Literaturii Române, au participat, pe lângă vorbitori (5), doar
10 persoane.
În schimb, la Chişinău, numai la Biblioteca municipală „B.P.Hasdeu” au participat sute de admiratori ai savantului.
E un prilej de meditaţie.

I.OPRIŞAN

Publicat în Fără categorie | Lasă un răspuns

Tentative de dezlegare a tainelor trecutului romanesc

Publicat în 19 martie 2013
 6

Tentative de dezlegare a tainelor trecutului romanesc

de Ionel Oprisan

Alexandru I. Odobescu face parte dintr-un sir de scriitori de tip renascentist-romantic, cu predispozitii si aspiratii de cuprindere a întregului câmp al
umanisticii, pe care Destinul ni i-a daruit mai târziu si i-a presarat cu zgârcenie în timp.
Ne gândim la cele câteva personalitati precum: Dimitrie Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, M. Eminescu, N. Iorga, G. Calinescu…, care depasesc
acceptiunile firesti atât ale notiunii de scriitor, cât si ale capacitatii umane de manifestare.
Spirite enciclopedice inegalabile, fiecare în felul sau, însetate de cunoastere, cu o putere formidabila de asimilare a tot ce intra în vizorul lor de
observatie, cu nazuinte de realizare sfi-dând absolutul, ele denota deopotriva o iubire netarmurita fata de patrie, pe care au dorit s-o ridice cât mai
curând, pe cât posibil plenar, prin creatia si activitatea lor, la nivelul tarilor de recunoscuta civilizatie.
Desi a lasat o opera relativ restrânsa, Al.I. Odobescu nu poate fi exclus din rândul figurilor citate; creatia si personalitatea sa înglobând toate atributele
mentionate, carora le adauga cu pregnanta un neasteptat echilibru, izvorând din asimilarea profunda a clasicitatii antice greco-romane si o perspectiva
critica în totala contradictie aparenta cu tensiunile romantice care pulseaza din întreg scrisul sau.
Poate de aceea „scenele sale istorice” si „Falsul tratat de vânatoare” au devenit modele de fireasca, frumoasa si totodata rafinata vorbire româneasca,
iar scriitorul a fost considerat un clasic.
Beletristica – în speta „Pseudokynegetikos” – doar sugereaza vastitatea cunostintelor sale (din toate sferele umanisticii, de la literatura, mitologie,
istorie, muzica, arhitectura, pictura, la toate artele plastice în genere, din multiple orizonturi temporale si spatiale), precum si spontaneitatea
neasteptata si puterea de sugerare a asociatiilor, care capata în studiile si cursurile de arheologie o extindere extraordinara, pâna la a deveni însasi
sorgintea argumentarii.
Caci ce este altceva lucrarea sa fundamentala „Le Trésor de Petrossa” decât o imensa divagatie prin toata istoria, arheologia si artele frumoase ale
Antichitatii si începutului de Ev Mediu, pornind de la dorinta dezlegarii tainelor celebrei comori a „clostii cu puii de aur” devenita un simplu pretext,
cum a si fost, de altfel interpretata.
Si ce sunt cursurile de arheologie, câte ni s-au pastrat, si chiar conferintele sale, decât un imens periplu labirintic desfasurat cu gratie si incitare prin
întreg patrimoniul artistico-literar al umanitatii?
Nu întâmplator, specialistii au cautat cu anevoie un fir – care exista cu siguranta – spre a eticheta demersurile profesorului drept „stiinta”, iar criticii si
istoricii literari au încercat sa includa „eseurile” arheologice în sferele literaturii sau macar sa vada în ele si lustrul artistic, când, de fapt, avem de a
face cu o sinteza intrinseca, de mare originalitate, care raspunde deopotriva celor mai diverse interese, de la stiinta propriu-zisa a istoriei si arheologiei
la istoria artelor, critica literara, beletristica însasi si estetica generala.
Dovada, vasta bibliografie critica acumulata de-a lungul timpului în marginea operei lui Odobescu.
Nu sta în intentia noastra sa cercetam în amanuntime sferele de cuprindere, acceptiunea terminologiei si metodologia utilizata de istoricul de arta si
„arheologul prin eruditie” (cum a fost numit într-un cuprinzator si solid studiu introductiv semnat de Alexandru Avram în 1989).
Ne vom opri asupra unui aspect, poate minor dupa unii, care nu a fost, dupa opinia noastra, nici suficient investigat, nici îndeajuns de relevat, nici
firesc integrat ansamblului cercetatorilor scriitorului, desi el constituie fundamentul tuturor celorlalte demersuri.
*
Este vorba de causa causorum a tuturor dezvoltarilor ulterioare – de încercarea prima si ultima a scriitorului de a lumina tainele trecutului românesc si
de a face din el o pârghie de sustinere a notei specifice a României în concertul universal al natiunilor.
Din framântarile respective – stimulate, desigur, de cautarile contemporane ale savantilor europeni de a descifra istoria straveche a popoarelor din care
faceau parte u, s-au închegat cele doua mari întrebari privitoare la preistoria româneasca si la originea si semnificatia tezaurului de la Pietroasa, ce
constituie obiectul expunerilor din catalogul expozitiei internationale de la Paris (1867) si al comunicarilor de la Congresul international de la
Copenhaga (1869).
Înca vag conturate, liniile sondarii trecutului se limpezesc întrucâtva în 1870, când Al.I. Odobescu propune ministrului Cultelor si Instructiunii Publice
publicarea si raspândirea în tot sistemul de învatamânt a unui chestionar pe baza caruia sa se întreprinda „ca un cadastru arheologic al patriei noastre”,
care sa serveasca atât „exploratiunilor ce sunt de facut, cât si ca baza primara la o clasificatiune stiintifica a monumentelor antice ce stau raspândite pe
teritoriul României”.
Totusi, scriitorul nu întrevedea perspectivele mari pe care aceasta prima ancheta arheologica de sondare a traditiei populare i le deschidea.
El se gândea deocamdata la trebuintele cele mai elementare ale cercetarii – la alcatuirea unei harti, „care odata terminata, se va putea publica întru
folosul historiei nationale”.
De aceea, îsi oferea serviciile pentru a dirija publicarea chestionarului, precum si spre a regala, clasifica si a stramuta pe harta tarii notitele cuprinse în
raspunsuri.
În mod curios, initiatorul anchetei nu întelegea nici importanta documentelor primite de la scoli – în perspectiva crearii unei arhive nationale –,
propunând înapoierea lor „pe la comune”.
Când, însa, îi erau încredintate primele patru dosare cu raspunsurile la chestionar, sosite din judetele Botosani, Buzau, Dorohoi si Prahova, Al.I.
Odobescu se lansa – prin „raportul” înaintat ministrului („Monitorul Oficial” nr.152, 13/25 iulie 1871, ce constituie prima forma a articolului
„Ramasite antice din judetul Dorohoi”), într-un proiect urias, de elaborare, sub titlul „Cercetari asupra asezamintelor antice din România”, a unor
sinteze similare pentru fiecare judet al tarii.
Din pacate, el nu va mai reusi sa definitiveze decât înca unul, „Antichitatile judetului Romanati” (1878), ce capata dimensiuni impresionante, pe de o
parte, datorita multimii informatiilor arheologice primite de pe teren, iar pe de alta, datorita îmbunatatirii perspectivei de abordare a raspunsurilor,
încorporate alaturi de tot ce se publicase anterior în aceasta privinta din zona într-un adevarat instrument de lucru pentru viitorime, gândit ca un corpus
monografic judetean exhaustiv.
Concomitent cu chestionarul – ale carui raspunsuri s-au constituit într-un nepretuit tezaur de informatii, nu numai strict arheologice, ci si al traditiilor
populare –, Alexandru Odobescu initia, în 1871, cu bani proprii, publicarea sub egida Societatii Academice Române, al carei membru titular era ales în
1870, a unui concurs pe tema: „Cercetari asupra popoarelor carii au locuit tarile române de a stânga Dunarii, mai nainte de conchista acestor tari de
catre imperatoriul Traian”, cea ce releva, înca o data, interesul cu totul special al scriitorului fata de trecutul tarii.
Si spre a-i ajuta pe eventualii concurenti, care nu stapâneau bibliografia temei pusa în concurs, el întocmea un „indice” special „de scrieri atingatoare,
direct sau indirect de vechii locuitori ai Daciei”, sub titlul „Bibliografia Daciei” (aparuta în „Columna lui Traian” si în volum de sine statator).
Catre acelasi obiectiv era orientata si seria de patru conferinte „Repede ochire asupra productiunilor artistice din trecut, în tara noastra si asupra
instinctului artistic al poporului român”, menite a fi prezentate în cadrul Ateneului Român, din care a sustinut, la 17 decembrie 1872, pe prima,
„Consideratiuni gene-rale asupra artei în tara la noi. Artele în periodul preistoric” (publicata abia în 1874, în „Columna lui Traian”), iar la 18 ianuarie
1873, deci la numai o luna, pe a doua: „Despre artele din România în epoca romana si în timpul barbarilor. Consideratiuni asupra tezaurului de la
Pietroasa” (ramasa nepublicata). Ultimele doua – „Arta bizantina în România sau arta nationala româna. Consideratiuni asupra bisericii episcopale de
la Curtea de Arges“ si „Instinctul estetic al poporului român. Ornamentatiile poporane de stil românesc” nu au mai fost tinute niciodata, din motive
înca necunoscute.
Norocul a fost ca, prin numirea autorului ca profesor de arheologie la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, conferentiarul îsi putea încadra
prelegerile despre preistoria si civilizatia româna în sistemul larg, universal, al dezvoltarii istorice a umanitatii.
Încât, în chiar lectia de deschidere, din octombrie 1874, Al.I. Odobescu, prezentându-si programa cursului (desigur, din acel an universitar 1874/1875,
dar în sens mai larg al viziunii sale de ansamblu asupra periplului), profesorul anunta de la înaltimea primei catedre românesti de arheologie: „Dupa o
 7

calatorie asa lunga si variata prin rastimpii si prin rastavurile în care s-au semnalat geniul si activitatea omenirii întregi, ce repaus mai placut si mai
întaritor putea-vom afla, decât cercetând în jurul nostru cu o pietoasa solicitudine acea scumpa mostenire de vechi datini si de vechi monumente, pe
care ne-au lasat-o strabunii nostri, pe pamântul mult iubit al patriei”.
Deci, cursul asupra largului orizont al disciplinei urma sa se rotunjeasca prin poposirea în final asupra mostenirii stravechi din spatiul românesc.
Profesorul nu astepta, însa, sfârsitul spre a îndrepta luminile asupra trecutului românesc, ci o face ori de câte ori i se oferea prilejul – fie ca e vorba de
luptele daco-romane, de ridicarea podului de peste Dunare de la Drobeta, de ampla si fastuoasa sarbatorire a victoriei asupra Daciei, de înaltarea
Columnei lui Traian la Roma – prilej de evocare a luptelor si a vietii poporului carpato-dunarean reflectata pe metopele monumentului, fie ca e vorba
de descoperirea unor mari tezaure pe teritoriul fostei Dacii (al lui Decebal, cele de la Pietroasa si Concesti)…
Dar o revenire finala la antichitatile daco-romane nu e de semnalat, cel putin în textele cursului din primul an universitar, singurele publicate.
Cum sumarul prelegerilor tinute în anii urmatori nu erau cunoscute, promisiunea profesorului din lectia de deschidere a fost trecuta de cercetatorii
grabiti în rândul celor nerealizate.
O rasfoire de rutina a manuscriselor ramase în fondurile Bibliotecii Academiei Române, ne-a oferit, însa, surpriza de a descoperi „Programa cursului
de arheologie profesat de d(omnul) Al. I. Odobescu la Facultatea de Litere din Bucuresti în anul scolar 1877-1878”, scrisa chiar de autor, pentru cel de
al III-lea an de învatamânt, cât fusese gândita dintru început prezentarea istoriei arheologiei.
Si iata ca aici, la sfârsit, profesorul dedica nu mai putin de zece lectii – 9 iunie 1878-22 iunie 1878 – înfatisarii antichitatilor daco-getice integrate
marelui flux preistoric si istoric european.
Transcriem în cele ce urmeaza in extenso punctajul, cu atât mai mult cu cât, în situatia disparitiei prelegerilor propriu-zise, el ramâne, pe de o parte,
singura marturie asupra viziunii profesorului privitoare la stravechiul spatiu de cultura si civilizatie al stramosilor, iar pe de alta, dovada certa a
faptului ca în momentul când rostea prelegerea inaugurala, Al.I. Odobescu avea cu certitudine fixat macar jalonul final al cursului.
„Antichitati daco-getice”
Lect(iunea) LI (9 iunie (1878)):
Getii, dacii, thracii si frygii. Ei formeaza un ram special al semintiei ariane/europee. Sunt diferiti de scythi, desi vechii poeti eleni îi confunda.
Diversele teorii despre originea getilor: teoria celtica, germanica, slavona.
Sorgintile literarii antice pentru studiul ramului balcanic sau traco-getic. Erodot si Strabone.
Agathirsii, sigynii, neurii si bessii. Ipoteza asupra Arabiei Bessilor (Bessarabia) de la gurile Dunarii, despre Eschyl, Euripid, Plaut, Ammian Marcellin,
Notitia dignitatum si sorginti populare medievale.

Lect(iunea) LII (10 iun(ie) 1878): Notiuni asupra Daciei, culese din geografii antici si mai cu seama Ptolomeu. Editiunea lui Ptolomeu de la Vatopedi.
Charta Daciei cu popoarele si cetatile ei. Autorii antici pierduti despre daci. Lista d(omnului) A. Papadopol Calimach.

Lect(iunea) LIII (12 iun(ie)1878): Notiuni asupra Daciei culese în Tabula Peutingeriana. Itinerariile antice si valoarea lor. Notiuni luate din Notitia
dignitatum.

Lect(iunea) LIV (14 iun(ie) 1878): Notiuni asupra getilor, culese din Tristele si Ponticele lui Ovidiu. Limba daco-getilor. Glosariu dacic. Elementele
geografice si ethnologice. Numiri dacice de plante în Dioscoride si Apuleiu. Numiri proprii dacice în monumentele epigrafice grece si latine. Tabulele
cerate de la Abrud; Tabulele honestae missionis si altele. Numiri geografice si onomastice moderne ce par a fi de origine dacica.

Lect(iunea) LV (16 iun(ie) 1878): Sorgintile arheologice pentru studiul ramului traco-getic. Statui, basorelieve reprezentând daci, Columna lui Traian
din Roma. Istoricul înaltarii ei si vicisitudinile ei pâna astazi. Publicatiuni asupra acestui monument. Valoarea lui artistica.

Lect(iunea) LVI (17 iun(ie)1878): Descrierea basorelievurilor de pe Columna lui Traian, cari reprezinta primul razboi dacic. Observatiuni asupra
tipului fizic al dacilor, diferit de al galilor, germanilor si scitilor. Bustul lui Decebal. Vasul ceramic de la Blain, cu numele lui Decebal.

Lect(iunea) LVII (19 iun(ie) 1878): Descrierea basorelievurilor de pe Columna lui Traian, cari reprezinta al doilea razboi dacic si cucerirea Daciei de
Traian. Numismatica getica, monede imitate de pe cele macedonice. Ele serv de model monedelor panonice, galliene si celt-iberice. Ceramica dacica.
Vasele descoperite de d(omnul) Bolliac în România. Vasul de la Zimnicea, reprezentând acelasi calaret ce se vede si pre mondele getice. Alfabetul
dacic este o fictiune fara temei.

Lect(iunea) LVIII (20 iun(ie) 1878): Religiunea thracilor, getilor si dacilor. Zeii lor de pe autorii antici. Zamolxis sau Gebeleisis. Sacrificii umane.
Numirea oamenilor. Despretul mortii. Vieata ascetica. Ctistii si dviii, theosebii si capnobatii la thraci. Sabazios sau Bassareus la thraci. Cultul orgiastic
de origine frigiana, care da nastere cultului dionysiac la eleni. Aezii thraci: Orfeu si Menadele. Bendis sau Diana trimorfa a thracilor. Imaginile ei în
tarile Dunarene. Zeul Mens sau Lunus. Mituri naturalistice. Sarbatorile thracice. Brumalia si Rosalia pastrate prin traditiune pâna în timpurii nostri.
Pantheonul thracici de pre stâncile de la Fipippi în Macedonia. Cultul Cabyrilor la thracicii Mysterele din Samothracia si Lemnos. Imaginile cabyirice
în Dacia, explicate prin texturi, din St. Clement din Alexandria. Mitul întoarcerii primaverii, care de la popoarele thracice a trecut la eleni în legenda
Niobei, iar la poporul român s-a pastrat în basmul babei Dochia (Eudocia) din Carpati. Importanta vechilor noastre traditiuni populare pentru a
reconstitui mitologia si credintele anticilor locuitori ai Daciei.

Lect(iunea) LIX (21 iun(ie) 1878): Uzuri si institutiuni la popoarele thraco-getice si la daci. Împartirea în doua clase: Pileati (Zarabi Terei) si Comati
Preotii si regii. Uzuri locale. Agricultura, viticultura, pastoria. Cladiri de lemn cu pamânt si de piatra. Înmormântari. Dispozitiuni dovedite catre o
cultura mai dezvoltata. Dacii se cerc a întruni popoarele thracice într-un corp si a forma un stat puternic cu o cultura nascânda.
Dar aceasta cercare se înfrânge, la Orient, de catre elementul latin, reprezentat aci de Traian, precum în Occident, o cercare analoaga a celtilor se
înfrânse de latini sub conducerea lui Cesare. Analogia între aceste 2 miscari succesive ale Europei centrale în Antichitate.

Lect(iunea) LX (22 iunie 1878): Recapitulatiunea generala a materiilor tractate în cursul acestor lectiuni asupra timpilor preistorici, mai cu seama în
Europa centala si nordica. Aceste notiuni mai mult general(e) în vârstele de piatra si de bronz, ne arata sosirea în Europa a semintei arice catre finitul
vârstei de piatra, aducând cu sine instinctual lucrarilor colosali, adica monumentele megalithice.
În vârsta de fier, diversele ginti nordice încep a se distinge prin adevarate caractere ethnice. Atunci se si stabileste lupta între elementele nordice (celtii
la occident si scitii, apoi dacii la orient) cu elementul meridional latin. Aceste 2 elemente cad dinaintea puterii romane, dar lupta o continua în timpii
posteriori si chiar pâna azi, elementul din centrul Europei, adica cel germanic” (ms. rom 8349,
f. 239r-241r).
 8

Dupa cum se poate observa, sunt schitate aici reperele unei posibile ample monografii, care, oricum, în prelegeri, de-a lungul celor 15 ore, va fi
întrunit minim 200 pagini de text.
Interesant e ca profesorul nu încearca sa dezlege doar enigma originilor „ramurii ariano-europee” a getilor, dacilor, thracilor si frigienilor, a
individualitatii fiecarei dintre cele patru semintii daca nu identice, în orice caz profund înrudite, si a tuturor acestora cu restul popoarelor stravechi care
au trecut pe teritoriul Daciei, în lumina marturiilor ramase din Antichitate, dar face sondari personale, utilizând toate izvoarele (artefacte si scrise),
cunoscute, în scopul schitarii profilului antropologic, etnologic al stramosilor directi, daco-getii, si a viziunii lor asupra lumii si a vietii prin credintele
si practicile religios-mitologice, precum si prin traditiile stravechi prelungite în stratul superstitios-popular actual.
El îsi încheia – în virtutea punctajului pastrat – lectia sintetic-concluziva a cursului din anul scolar 1877/1878 si a cursului în întregimea lui
(1874/1878) cu ideea foarte importanta a existentei, la începutul erei crestine, a trei mari popoare, alcatuind un triunghi – latinii la sud, popoarele
nordice la apus si dacii la rasarit; victorios fiind în marea confruntare Imperiul Roman. Dar antiteza se pastra dupa el, în contra-punerea spiritului
germanic celui latin – noi fiind, dupa cât deducem, înglobati, de data aceasta, romanitatii.
Într-un fel, Al.I. Odobescu îsi propunea sa prezinte si sa elucideze în cadrul cursurilor tinute între 1874-1878 – cât îi permitea nivelul cercetarilor
secolului al XIX-lea si mai ales al investigatiilor arheologice (aflate la începutul lor la noi) – însasi tema scoasa la concurs în 1871 si câstigata, în chiar
anul ultimului curs 1877/1878, de catre Grigore Tocilescu.
Ultimele abordari ale marii teme, ce i-a marcat întreaga existenta, aveau sa fie punctate (dupa aproape un deceniu de lipsa din tara), de conferinta
„Ateneul Român si cladirile antice cu dom circular” (1888) – în care aducea în discutie chestiunea monumentului triumfal de la Adamclisi, recent
intrat între granitele tarii – si de cele doua articole „Patrupedele andro-cefale figurate în monumente si originea lor” (1889), si „Capul de bou
întrebuintat ca ornament simbolic în Antichitate” (1891) – dezvoltate în strânsa legatura cu finalizarea lucrarii „Tezaurul de la Pietroasa”, dar tintind
implicit catre relevarea mostenirii stravechi.
Între altele, ultimul articol deschidea o atractiva perspectiva asupra unitatii etnice între trei zone românesti aflate la mari distante spatiale, Dobrogea-
Mehedinti-Banat (prin reprezentarile de pe metopele de la Adamclisi si cele de pe tezaurele de la Poroina si Sân Nicolaul Mare.
În sfârsit, tematica cursului, reluat în 1887, „Traian si despre toate acele monumente care se repoarta la istoria persoanei si a epocii”, din care a fost
publicata doar lectia de deschidere: „Împaratul Traian dupa monumente arheologice” (1887), redeschidea problemele vechiului curs din 1874/1875,
restrânse la chestiunea originii poporului român si a epocii în care s-a produs.
*
Trecerea în revista fie si fugitiva a materialelor celor mai importante publicate de Al.I. Odobescu releva, fara drept de apel, preocuparea sa permanenta
fata de straluminarea tainelor trecutului românesc, ce le-a aparut antecesorilor doar ca un fapt colateral.
Daca, totusi, însiruirea va parea neconcludenta, aducem în sprijinul ipotezei noastre un ultim argument, respectiv motivatia cercetarilor întreprinse de
Al.I. Odobescu asupra tezaurului descoperit departe de România, într-un curgan, aproape de Novo-Cerkask, în tara cazacilor de la Don.
Evident, scriitorul cauta prin similitudini, asa cum s-a afirmat, deslusiri pentru explicarea originii si a simbolisticii Tezaurului de la Pietroasa.
El dadea, însa, în preambulul cu care îsi prefata lectura amplului studiu „Cununa mare din Tezaurul de la Novo-Cerkask cu priviri asupra unor giuvele
scythice din Muzeul Ermitagiului de la St. Petersgurg”, în fata membrilor Societatii Academice Române o alta foarte interesanta justificare.
Mai întâi, el îsi lega expunerea lucrarii scrise mai demult, printr-un artificiu, de comunicarea lui A. Papadopol-Calimah despre Pedaniu Dioscoride si
Luciu Apuleiu („Botanica daco-getica”) prezentata la Societatea Academica Româna – atragând atentia auditoriului asupra faptului ca o asemenea
planta, numita de greci „Aristolochia”, de daci „scardia” si de români „curcubetica” sau „marul lupului”, joaca un rol important în disertatia sa.
În al doilea rând, asul divagatiilor, care era Al.I. Odobescu, atragea atentia asupra obligatiilor, nu neaparat formale, cât morale, de care se pare ca a
tinut întotdeauna cont în abordarile sale stiintific-literare, de a nu se „departa de antichitatile patriei noastre”.
Iar în al treilea si cel mai important rând, el dadea patriei o acceptiune, care, în viziunea sa, depasea cu mult granitele statale de atunci, înglobând în
sferele ei tot spatiul în care s-au miscat stramosii nostri.
„Voi mai adauge” – declara el într-unul din citatele cele mai revelatorii concret-difuze asupra acceptiunii de patrie – „ca nici c-as fi cutezat sa va cer
atentiunea d(omniilor) voastre pentru o împartasire, al carei subiect pare, la prima ochire, ca ne departeaza de antichitatile patriei noastre, asupra carora
mai cu seama este sarcina noastra de a ne opri, daca n-as fi crezut ca nu trebuie niciodata sa pierdem din vedere ca timpul preschimba neîncetat
cercurile etnografice, si ca patria aceasta a noastra, a românilor, care, cu bun cu rau, se margineste acum între Tisa, Dunare si Nistru, a putut sa se
întinda pentru antecesorii nostri de semintia thraco-getica si thraco-frigica, chiar jur împrejurul Pontului Euxin. Astfel, oricare cercetari asupra
antichitatilor stravechilor popoare din acel vast ocol, pe care nici armele romane, nici coloniile italice n-au ajuns a si-l însusi în întregul sau, ca tara
româneasca, pastreaza, totusi, pentru noi, un interes viu, cel putin ca referitor la predecesorii românilor, pe tarmurile sud-orientale ale Europei si la
cultura de care aceia s-au bucurat odinioara în interiorul si-n vecinatatea patriei noastre”.
Parca se aud ecouri din scrierile viitoare ale lui Vasile Pârvan – care descoperea cu probe materiale întinderea dacilor pâna la Troia – si din cele ale lui
N. Iorga – care rostea nu o data ca România e înconjurata, dincolo de granite, tot de români.
Vibratia patriotica si tinta luminarii tainelor trecutului national sunt, asadar, de presupus chiar si în cele, mai nelegate aparent, de tara, incursiuni ale
autorului.
*
Desigur, Timpul si-a spus cuvântul asupra multora dintre ipotezele stiintifice emise de Al. I. Odobescu în conditiile precaritatii investigatiilor
arheologice românesti de pâna la 1894, anul mortii scriitorului.
Dar nu au atenuat patosul expunerilor sale si nici nu au întunecat modelul reprezentat, în genere, de profesorul stapânind orizonturi atât de largi de
cunostinte si predispozitii fara pereche de asociere.
Calatoriile prin hatisul ideilor, al simbolurilor, si al întruchiparilor frumosului, la care ne îndeamna, desi nu prea mai avem ragazul sa-l urmam, au
ramas pentru totdeauna atât în zonele literare („Pseudokynegeticos”), cât si în cele stiintifice („Istoria arheologiei”, „Tezaurul de la Pietroasa”) îmbieri
de referinta.
Articol aparut in Revista Cultura din 18. 03. 2013

Publicat în Recenzii | Lasă un răspuns

Informatii extraordinare sau legende?

Publicat în 27 februarie 2013

Informatii extraordinare sau legende?

de I. Oprisan

Sunt cunoscute tensiunile existente intre G. Calinescu si Ion Vitner, impus de organele puterii comuniste ca sef al Catedrei de Literatura româna
moderna de la Universitatea din Bucuresti, in locul marelui profesor si, concomitent, ca director adjunct stiintific in coasta directorului titular al
Institutului de Istorie Literara si Folclor al Academiei RPR, autorul monumentalei „Istorii a literaturii române de la origini pâna in prezent“ (1941).
Scrisorile trimise de G. Calinescu medicului dentist, metamorfozat peste noapte in profesor de literatura la cea mai importanta Universitate a tarii, nu
au iesit inca la iveala, dar aluziile pe care le face I. Vitner la ele, in epistolele expediate celui pe care-l „supraveghea politic“, releva ca acestea nu par
sa fi fost altceva decât simple mesaje protocolare, comunicari de informatii sau convocari la diverse sedinte.
Distantate sufleteste sunt si scrisorile de raspuns ale lui I. Vitner, catre G. Calinescu, desi expeditorul afecteaza respectul si chiar afectiunea.
In acest context al vestilor mai mult sau mai putin seci – redactate, banuim, cu multa infrânare de sine de catre G. Calinescu –, profesorul primea o
epistola iesita din comun de la partenerul sau de corespondenta, care vibreaza de emotia stirilor in posesia carora intrase si pe care tinea sa le comunice
 9

imediat, celui mai indreptatit sa ia decizia fireasca, autorizata. Caci pâna si cei cu picioarele adânc infipte in pamânt sunt uneori in stare sa se
emotioneze in preajma tainelor care inconjoara marile personalitati si care, intâmplator, ii ating cu aripa lor inefabila.
Aflând – nu stim exact in ce context special si de la cine anume – despre posibilele urme documentare eminesciene in Bucovina si, mai ales, de o
virtuala opera a poetului incredintata lui Alexandru Vlahuta, ce ar fi urmat sa fie publicata abia dupa o suta de ani de la moartea sa (in 1889 – deci
exact la revolutie), I. Vitner ii scria lui G. Calinescu:

„Stimate tov. profesor,

Aflu de la o studenta a noastra, care acum este profesoara la Câmpulung (Suceava) ca acolo s-ar afla un Dr. Garcis, a carui bunica a fost ruda apropiata
a lui Eminescu. De la aceasta bunica, Dr. Garcis are fotografii inedite, documente si obiecte ale lui Eminescu, pe care nu vrea sa le dea Academiei, dar
ar putea fi convins sa le fotografieze (sau fotocopieze) pentru noi.
De asemenea, aceiasi studenta imi comunica o poveste cu caracter oarecum fantastic, dar care ar trebui poate luata in seama. Prof. I.D. Stefanescu,
ginerele lui Vlahuta, ar fi in posesia unui manuscris al lui Eminescu pe care acesta l-a daruit lui Vlahuta, cu mentiunea expresa de a nu fi publicat
decât peste o suta de ani de la moartea sa (?!).
Am tinut sa va impartasesc aceste informatii. Asupra continutului lor veridic sunteti singurul in masura a da un verdict.
Cu drag,
Ion Vitner“

Nu se cunosc reactiile profesorului Calinescu fata de stirile din scrisoarea nedatata semnata I. Vitner, ce s-a pastrat in arhiva sa (astazi in patrimoniul
Institutului de Istorie si Teorie Literara, ce-i poarta numele). Dar faptul ca, in aprilie 1958, Directorul Institutului intreprindea cu cercetatorii o lunga
calatorie in Nordul Moldovei, ajungând, intre altele, la Ipotesti, Botosani, Bacau si Suceava, poate fi interpretat ca o incercare personala de tatonare a
informatiilor.
De altfel, la inceputul anilor ’60 ai secolului trecut, el il trimitea pe G. Muntean sa scotoceasca Arhivele Statului din Botosani, de unde acesta a adus
peste o suta de documente, utilizate partial de G. Calinescu in ultima editie aparuta in timpul vietii sale din „Viata lui Mihai Eminescu“.
Privite la rece, informatiile comunicate lui I. Vitner de fosta studenta a Facultatii de Litere din Bucuresti par pâna la un punct plauzibile, daca cel care
le-a transmis nu le va fi deformat. Caci acolo, in Nordul Moldovei, au ramas multi prieteni, colegi si rude de-ale lui Eminescu, care au trait pâna târziu
dupa Primul Razboi Mondial. Gala Galaction a reprodus, in 1924, amintirile unui fost conscolar al poetului, iar Leca Morariu si V. Gherasim au adus
numeroase informatii noi privitoare la biografia lui M. Eminescu, vorbind ei insisi de o alta fotografie a poetului (in afara celor cunoscute), care nu s-a
mai publicat.
Când profesoara de la Câmpulung a invocat, intre documentele pastrate de dr. Garcis, de la bunica sa fotografiile inedite, va fi avut in vedere, poate,
fotografiile de familie colectionate de acesta si nu neaparat fotografii personale ale lui Eminescu.
Cu totul iesita din comun e, insa, stirea ca poetul ar fi lasat un manuscris menit a fi publicat peste o suta de ani de la moartea sa. Dar ea se inscrie, daca
nu in logica realului, cel putin in logica legendarului. Mitul poetului de geniu – national – isi autoplasmuieste astfel, in fantezia admiratorilor, alonjele
vesnicei reinnoiri. Si publicul asteapta mereu imbogatirea operei sale.
Dupa cum, speranta descoperirii de noi creatii bântuie intreaga literatura universala, pâna la a se transforma intr-o tema literara romanesca de larga
circulatie – a pseudomanuscriselor ce fac obiectul multor opere, indeosebi romantice.
Dar daca, totusi, in ,,povestea cu caracter oarecum fantastic“ – cum se exprima I. Vitner – se ascunde un sâmbure de adevar?
Sa nu se uite ca Schliemann a descoperit Troia, dupa trei mii de ani, pornind de la legende

Publicat în Recenzii | Lasă un răspuns

B.P. Hasdeu – 175 de ani de la nastere; Un nume sinonim cu o enciclopedie de

Dumitru Matala ;Rigoare si genialitate de I. Oprisan
Publicat în 14 februarie 2013

B.P.Hasdeu: Rigoare și genialitate

Articol aparut in Bucurestiul literar si artistic/ 17 feb 2013
Când ne gândim la B.P.Hasdeu ca istoric, ne vin în minte, oarecum de la sine, lucrările sale fundamentale : Ioan Vodă cel Cumplit (prin care unul
dintre cei mai mari voievozi români, strănepot al lui Ștefan cel Mare, a fost scos din ceața anonimatului și din negura ponegririlor cronicarilor
dușmănoși pentru faptele sale anti boierești) și mai ales Istoria critică a românilor (operă singulară, de sondare a trecutului cel mai îndepărtat al
neamului, prin intermediul unei metode neutilizate până atunci și prea puțin după aceea – a căutării răspunsurilor în tainele încifrate în straturile
limbii).
Dar uităm — chiar și ca specialiști — „patul germinativ” din care au crescut ele, respectiv munca de scormonire a arhivelor și de publicare a
izvoarelor păstrate în țară și în străinătate, din secolele 13-18, sau cercetările întreprinse inițial direct, iar mai târziu prin intermediari, în cealaltă arhivă
națională – în aceea a tradițiilor istorice și a cutumelor ,,dreptului românesc”, păstrat cu sfințenie în toate „vlahiile” și recunoscut ca atare, secole de-a
rândul, de statele pe teritoriile cărora românii își duceau viața.
Setea aceasta de documente, de darea lor la lumină, de ordonarea și asimilarea lor critică, l-a frământat încă de la primele pagini tipărite (iar manu-
scrisele dau semne de preocupări încă mai vechi).
Nu spunea el, oare, în programul uneia din primele sale reviste (Foița de istorie și literatură, 1860) că, „în scrierea istoriei sunt trei operațiuni succesive
și neînlăturate: culegerea datelor, deslușirea lor în parte și, în fine, clădirea edificiului”?
În virtutea acestei logici a cercetării, nu considera el, oare, cu luciditate că „până azi, noi n-am putut încă trece nici chiar prin cea întâia din aceste trei
operațiuni” și chiar dacă recunoștea existența unor „oarecari începuturi”, ele i se păreau că „sunt fără legătură, încât cel mai pătrunzător n-ar fi în stare
să le strângă în un lanț”. Și concretiza : „Întrebați-ne : Cine au fost dacii? Cum strecura-tu-s-au românii prin înrâurirea mezevului? Care fost-au
cauzele migrațiunilor române? Când și sub cine statornicitu-s-au țările noastre? Și câte altele. Noi vom răspunde sau prin niște sisteme deșănțate, sau
prin tăcere”.
Visând să fie el însuși arhitectul care să „înorânduiască” „într-o singură și măreață întregime” datele „întrunite și prelucrate”, B.P.Hasdeu își
propunea ,,a pregăti calea unei istorii române, întru care am videa schimbăciosul tablou al vieții noastre naționale în o armonioasă legătură cu viața
omenității”.
Cert este că primele sale publicații Foaea de storiă română și Foița de istorie și literatură, pe lângă direcția precizată prin chiar titlurile lor, dădeau la
lumină un bogat florilegiu de documente și mai presus de toate, o metodă nouă de tipărire și interpretare a acestora. A se vedea în special lungul serial
Negoțiul moldovan sub Alecsandrul Bunul, în care, pornind de la „nărăveala”, contractul de comerț încheiat de domnitor cu solii neguțătorilor din
Lvov (Liov), autorul reușea să evoce captivant și totodată perfect documentat întreaga viață social-politică, culturală și economică a țării de la
începutul secolului al XV-lea.
Deși insera numeroase „izvoare” inedite în revista Din Moldova (Lumina) și chiar în Satyrul, B.P.Hasdeu atingea un moment de vârf al publicării
documentelor în cadrul revistei Arhiva istorică a României finanțată de Ministerul Justiției, Cultelor și Instrucțiunii Publice (1864-1866), desființată în
1866 de C.A. Rosetti, și reînființată în 1867-1868, din cauza valorii ei de excepție, de către Parlamentul României.
Gândită ca un corpus al tuturor mărturiilor istorice încă nepublicate, revista, cu apariție săptămânală, le includea în funcție de aflarea , descifrarea și
 10

interpretarea lor de către autor, oarecum la întâmplare, urmând a fi ordonate ulterior de savant în ordine strict cronologică sub formă de repertoriu,
ceea ce, din păcate, nu s-a mai întâmplat.
Cităm două din multele autoprezentări ale publicaţiei: „Arhiva istorică a României este menită a reproduce cu timpul, treptat, unul cate unul, toate
documentele inedite sau publicate, pământene şi străine, privitoare la istoria română, de la epoca cea mai veche şi până la anul 1800 exclusiv”. Sau :
Prin strângerea la un loc a cât mai multor izvoade, „ documentele ca şi vocabulele” câştigă „prin gruparea lor într-un « dicţionar » complet, prin care,
până aici, noi nu suntem încă decât la litera A”.
În afara axului cronologic, schiţat de tabela ordonării documentelor în funcţie de data lor, revista urma să se încheie sau să fie jalonată periodic de o
serie de anexe precum „indicele limbistic” (cuprinzând cuvintele române din documentele slave), indicele onomastic (cuprinzând toate numele proprii,
personale şi locale) şi indicele etnografic – index rerum ( „cu enumeraţiunea tuturor instituţiilor, obiceiurilor, evenimentelor istorice”) alcătuind la un
loc un adevărat „registru analitico-cronologic”, atât de necesar unui asemenea vast instrument de lucru.
După încetarea definitivă a apariției Arhivei istorice a României (1868), savantul își continua activitatea de editare a documentelor istorice în revistele
Traian și Columna lui Traian (până în jurul anului 1872), când va fi considerat, probabil, că a realizat un documentar suficient pentru a trece la
elaborarea Istoriei critice a românilor (operă care îi mai sperie încă pe cercetători prin dimensiunile ei ciclopice, neegalate în proporții nici de ultima
sinteză academică în 10 volume).
Numirea, în 1876, ca director al Arhivelor Statului, îi dădea posibilitatea marelui om de știință să-și desfășoare viața chiar între documente, din care nu
înceta să extragă ce i se părea mai important, spre a le publica în Revista Nouă (1887-1896) sau spre a da substanță, prin formele de limbă și sensurile
lor, articolelor din Magnum Etymologicum Romanie și din restul scrierilor sale, inclusiv din cele artistice.
Dacă sintezele de istorie propriu-zisă au stârnit reacții nu întotdeauna favorabile, deși partizane, opera de scoatere din afunduri a dovezilor incontesta-
bile privitoare la dăinuirea noastră din veac pe aceste locuri nu a fost negată niciodată. Ba dimpotrivă, a fost considerată, cu perfidie, drept superioară
—pretext de a i se nega savantului geniul creator.
Cernând ce e de cernut, e cazul să relevăm astăzi, când se împlinesc 175 de ani de la nașterea istoricului, nu numai schelăria arhitectonică proiectată,
de o măreție neegalată, ci și pietrele scoase din afunduri spre a o înălța, pietre ce le-au folosit tuturor celor ce i-au urmat.
Și nu în ultimul rând, se cuvine a evidenția exemplul muncii sale personale, a dăruirii neprecupețite în slujba aflării adevărului, precum și metoda
utilizată, ce impune deopotrivă – astăzi ca şi atunci – rigoare și genialitate.

I.OPRIȘAN

Publicat în Recenzii | Lasă un răspuns

Istoria ca poveste si sinteza

Publicat în 14 februarie 2013

Istoria ca poveste si sinteza

Articol aparut pe 31:01:2013, in sectiunea Cultura literară/ Cultura
AUTOR: I. OPRISAN
N. Iorga, Istoria universala. Prolegomene, vol. I-III: Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane, Editura Saeculum IO,
2012, 592 pag., 24 lei
Pusa la index, într-o lunga perioada, dupa asasinarea savantului, opera lui N. Iorga nu a mai stat, ca înainte de 1944, la dispozitia oricui, si generatiile
postbelice au pierdut imaginea de ansamblu asupra creatiei celui mai mare istoric român.
S-a pierdut, mai ales, ideea ca N. Iorga este nu numai un istoric al trecutului românesc, ci si un mare, un foarte mare cunoscator si judecator al
fenomenului universal.
De aceea, republicarea uneia din importantele lui exegeze impune o cât de sumara privire asupra lucrarilor de aceasta natura lasate de el.
Cine urmareste vasta bibliografie „Nicolae Iorga 1871-1940“, I, alcatuita de Barbu Theodorescu (1976), nu poate sa nu observe ca tânarul student,
doctorand si profesor se afunda efectiv în arhivele occidentale, parcurgându-le, rând pe rând, spre a se documenta, în legatura cu istoria româna, dar si
asupra problemelor fundamentale ale istoriei universale.
Cele doua lucrari – de diploma si de doctorat: „Une collection de lettres de Philippe de Mézières“ si, respectiv, „Thomas III, Marquis de Saluces, étude
historique“ – sunt simple mostre, prevestitoare ale viitoarelor sinteze.
Ca profesor suplinitor (din 1894) si apoi titular al Catedrei de istorie medie, moderna si contemporana de la Universitatea din Bucuresti, se întelege ca
atentia sa se îndreapta staruitor asupra perioadei medievale, mergând cu documentarea catre zilele noastre.
Sintezele încep sa apara, la început, ca urmare a unor comenzi: „Geschichte des Rumänischen Volkes in Rahmen seiner Staatsbildungen“, I-II (1905)
si „Geschichte des Osmanischen Reiches nach den Quellen dargestellt“, I-V, 1908-1913 (aparute în seria „Geschichte der Europäischen Staaten“,
coordonata de A.H.L. Heeren, F.A. Ukert, W. v. Giesebrecht si K. Lamprecht) si „The Byzantine Empire“, 1907.
Din proprie initiativa, savantul abordeaza spatiul european si universal în trei faze distincte, ca metoda si profunzime.
La solicitarea Ministerului Cultelor si Instructiunii Publice, N. Iorga elaboreaza – în cea dintâi etapa – doua istorii succesive, pentru uz didactic:
„Istoria universala sau istoria lumii“ (1905), cu titlul schimbat de la editia a II-a, 1908: „Istoria universala sau istoria lumii, dupa caderea Imperiului
Roman de Apus“, I (476-1648) – reeditata în 1909, 1912, 1919, 1924, 1929, 1933, 1935 – si „Istoria lumii în vremurile mai noi, de la Ludovic al XIV-
lea pâna astazi“, 1907, reeditata în 1913, 1919, 1924.
Desi scrise cu implicatii usor literare si cu tendinta de a trage pentru copii unele învataminte folositoare, cele doua „istorii“ nu se departeaza de esenta
ideilor strict stiintifice ale savantului, dovada si autoaprecierea favorabila, la reeditarea volumului I, în 1933, a tot ce înfatisase înca din 1905: „Aceasta
carte“ – scria el în prefata „Pentru cetitorii maturi si pentru profesori“ din fruntea volumului „Istoria universala sau istoria lumii dupa caderea
Imperiului Roman de Apus“ – „e o parte din istoria universala cu a carei predare sunt însarcinat de acum patruzeci de ani si pe care o cunosc dupa
izvoarele însesi, asa cum am înfatisat-o mai de curând s1920-1928t, în cartea «Essai d’une synthèse de l’histoire de l’humanité» (patru volume). Evul
mediu l-am scris la treizeci de ani. Atunci am gâcit multe lucruri pe care, pe urma, le-am stiut prin îndelungate cercetari, care mi-au dat încredere în
cercetarea mea. Revazând astazi cartea, am avut putin de schimbat si de adaus, ceea ce înseamna ca sintezele, daca sunt facute cu chibzuiala,
dureaza… Rar ceruta ssi chiar înlocuita de Minister «de compilatii usoare»t – eu as fi înlaturat-o daca as fi gasit ca o alta lucrarea organica pe aceeasi
baza, a izvoarelor, o poate substitui“.
Gândul elaborarii unei istorii universale stiintifice i se contura lui N. Iorga – poate si ca urmare a scrierii celor doua manuale – dupa 1910, într-o a
doua etapa, dupa publicarea volumului teoretic de îndrumare a studentilor si, evident, a cercetatorilor, „Generalitati cu privire la studiile istorice“,
1911, în care erau reluate lectiile de deschidere „Despre conceptia actuala a istoriei si geneza ei“ (1894) si „Despre utilitatea generala a studiilor
istorice“ (1894) – fragment din „Introducere în studiul istoriei“ – precum si discursul de receptie la Academia Româna, „Doua conceptii istorice“
(1911). Adauga: „Frumusetea în scrierea istoriei“, „Cum se scrie istoria“, „Moralitatea si armonia istoriei“ si „Ideile în istoria universala“.
Framântarile sale de moment, cu arcuire spre viitor, transpar si din comunicarile tinute la cel de al treilea Congres international de la Londra (martie
1913): „Bazele necesare unei noi istorii a evului mediu (Les bases nécessaires d’une nouvelle histoire du moyen-âge)“ si „La survivance byzantine
dans les pays roumains“ (prima fiind, de altfel, preluata în editia a II-a a volumului „Generalitati cu privire la studiul istoriei“, 1933).
Noutatea acestui al doilea proiect o constituia abordarea istoriei universale pe mari felii spatiale europene si mondiale, ce dadeau structura volumelor:
„Chestiunea Rinului. Istorie a Europei apusene în legatura cu aceasta chestie“ (1912); „Chestiunea Dunarii. Istoria Europei rasaritene în legatura cu
aceasta chestie“ (1913); „Chestiunea Marii Mediterane. Istorie a Europei de Miazazi în legatura cu aceasta chestiune“ (1914) si „Chestia Oceanelor“
(1919).
 11

Întru totul sugestiv e ca sectiunile de istorie universala circumscrise nu sunt întrevazute ca niste calupuri închise, ca felii de viata în sine, ci într-o
perpetua interactiune, atât între ele, cât si a fiecareia dintre acestea cu sferele vecine mai largi.
Asa, de pilda, „Chestiunea Dunarii“ trata, în fond, chestiunea mult extinsa a Imperiului Rasaritean, aflata totodata în conexiune cu „Chestiunea
Rinului“ – ceea ce implica abordarea obligatorie a „Istoriei Europei“ în întregul ei.
Autorul chiar releva în precuvântarea la „Chestiunea Marii Mediterane“ ca, întrucât „Apusul european (respectiv „Chestiunea Rinului“) a atârnat
adeseori de Rasarit… de câte ori problema Dunarii câstiga importanta, de atâtea ori problema Rinului pierdea din importanta sa, aceleasi puteri
luându-se dintr-un loc si ducându-se într-altul si Ludovic al XIV-lea putând merge la Rin, când austriecii seraut ocupati la Dunare“.
„Pe de alta parte, «Chestiunea Mediteranei» implica nu numai problemele europene (lupta pentru stapânirea marii din antichitate pâna în jurul anului
1800), ci si pe cele mondiale, din momentul în care «marea vie» îsi pierde întâietatea în fata Oceanului Atlantic, care, el însusi, si-ar putea-o pierde în
favoarea altuia dintre oceanele planetei.“
De la conflictele interstatale, N. Iorga trecea, în aceasta schita de istorie, la conflictele zonelor geografice.
În sfârsit, în ultima încercare de sinteza istorica, de dupa 1920, savantul se oprea la nodulii nu numai conflictuali, ci si regeneratori, asiguratori de
unitate ai vechiului continent, urmarind acele linii de forta care au impus echilibrul european de dupa caderea Imperiului Roman de Apus pâna în
contemporaneitate, întâi în vasta lucrare în patru volume „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“ (1920-1928) si apoi în seria „Prolegomene de
istoria universala. Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“, vol. I-III, 1921-1922.
Ideile de aici, pe care le vom prezenta ceva mai departe, strabat toate celelalte scrieri ale istoricului – sute de articole, comunicari, studii si volume
scrise dupa razboi – atât despre imperiile medievale, cât si despre imperiile, tarile si natiunile moderne si contemporane precum: Albania, America,
Anglia, Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Franta, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, Rusia, Spania, Turcia,
Tarile Scandinave, Ungaria s.a.
S-ar putea ca „Istoriologia“, ultima sinteza a istoriei universale la care savantul lucra la Sinaia, când a fost ridicat de legionari si asasinat, apoi, la
Strejnic (Prahova), sa reprezinte – date fiind împrejurarile apocaliptice, atât pentru el, pentru tara, cât si pentru lume –, o privire înca si mai profunda
decât tot ce a scris asupra derularii umanitatii.
La ea medita înca mai demult si-si dezvaluia gândurile în „Cuvântarea la deschiderea Institutului pentru Studiul Istoriei Universale“ (1 aprilie 1937).
Conform marturisirilor sale, savantul se distantase de teoriile lui Lamprecht, pe care le privea drept „metaistorie“ si urma sa-si conduca demersurile
doar „pe liniile“ care strabat „toata dezvoltarea omenirii, alcatuindu-se“ în „sisteme“ asa precum le-a prezentat în „Essai de synthèse de l’histoire de
l’humanité“, pe care intentiona „s-o prefaca într-o mare istorie universala în româneste“.
„Începusem“ – declara el în aprilie 1937 – „cu obisnuita istoriografie si am ajuns“ la „aceasta conceptie de unitate absoluta a vietii omenesti, în orice
margine de spatiu si timp, la ceva care ni se pare nou si pe care l-am intitulat… istoriologie“.
Considera însa ca „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, de la care pornea, avea nevoie „de multe schimbari, mai ales pe baza starilor de
spirit si a introducerii, dar potrivit cu singurul lor rol si al altor natiuni, lasate acolo la o parte“.
Altadata, recenzând „Storia universale“, 1932-1938, a istoricului italian Barbagallo, îi acorda o mare însemnatate, întrucât i se parea ca ofera o stearsa
concretizare a ceea ce visa sa reprezinte „mult dorita“ sa opera fundamentala.
Din pacate, din ambitiosul proiect nu a ramas, în forma redactata, decât prefata (batuta la masina de scris), iar restul – în simple note si reflectii de
lectura privitoare la primul volum: I „Preistoria“, II „Egiptul“, III „Mesopotamia“, IV „Civilizatiile Asiei anterioare“, V „Siria, Fenicia, Palestina“, VI
„Popoarele arice“, VII „Bazinul Egeean“, VIII „Grecii“, IX „China“, publicate în volumul „Materiale pentru o istoriologie umana. Fragmente inedite“,
editie îngrijita de Liliana Iorga, cuvânt înainte de D.M. Pippidi, Bucuresti, 1968.
Ca o ultima informatie privitoare la marile sinteze ale lui N. Iorga asupra istoriei universale, relevam originalitatea deschiderii de catre savant – exact
în perioada de vârf a încercarilor sale de exegeze profunde ale periplului civilizatiei umane – a unei perspective inedite asupra lumii prin intermediul
literaturii, a cartilor, în ultima instanta a ideilor.
„Se poate scrie“ – nota el în 1916, în prefata la „Carti reprezentative în viata omenirii“, vol. I – „într-o anumita forma istoria universala pe baza nu a
faptelor, ci a cartilor, fiindca, fara îndoiala, ca si cartile pleaca din anumite fapte, dar tot mai mult faptele pleaca din ideile care sunt emise în carti“.
Si relua, mai departe ideea, accentuând-o: „Sunt unele cazuri în care faptele influenteaza teoriile, le produc, le deter-mina, le justifica în falsitatea lor,
în imoralitatea lor strigatoare si revoltatoare. Cu toate acestea, daca este sa alegem, între fapte si între idei, ceea ce este mai însemnat… ceea ce exista
în ordinea faptelor pleaca din ce s-a enuntat, din ce s-a codificat si raspândit pe deosebite cai, în domeniul ideilor“.
Si încheia cu o marturisire fundamentala privitoare la cel mai scump – la acea ora – proiect al sau de viitor: „Acest lucru m-a îndemnat sa încep studii
ce vor dura mai multi ani de zile, fiind pentru mine o pregatire cu privire la acea istorie universala pe care cred ca as putea s-o scriu inspirat de alte idei
decât cele obisnuite si având, în orice caz, un alt plan decât planul cu care se scriu de obicei acele întreprinderi de librarie ori testamente de profesori
care s-au consacrat în tot timpul vietii lor acestei materii“.
*
Desi, în 1937, visa înca la forma ideala a istoriei sale universale, iar asasinii îl rapeau (în 1940) de la masa de scris unde elabora tocmai aceasta carte,
N. Iorga dadea –, în paralel cu „Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité“, I-IV, 1926-1928 si „Dezvoltarea asezamintelor politice si sociale ale
Europei“, I-III, 1920-1922 – lucrarea pe care o consideram ca întruchipeaza în gradul cel mai înalt, din câte a realizat autorul, absolutul, desigur
niciodata tangibil.
Ne referim la „Elementele de unitate ale lumii medievale, moderne si contemporane“ (I, „Papi si împarati“, 1921; II, „State si dinastii“, 1922 si III,
„Revolutii politice si întregiri nationale“, 1922, publicate sub titlul modest: „Prolegomene de istoria universala“.
Lucrarea e, întradevar, o altfel de „sinteza“ a istoriei universale decât tot ce se scrisese pâna atunci.
Autorul nu consemneaza pur si simplu derularea timpului istoric, an dupa an, atent sa nu omita vreun eveniment, indiferent de ecoul lui în sens
restrâns sau mai larg, ci urmareste cu asiduitate liniile ce dau sens întregii istorii, de la caderea Imperiului Roman de Apus si pâna la Primul Razboi
Mondial, inclusiv.
Chiar în haosul navalirilor barbare, care nu numai ca au perturbat, dar au distrus si dezmembrat vechiul imperiu, încât Roma devenise o ruina
neînsemnata, având un episcop desemnat de Bizant, N. Iorga începe sa caute elementele, disparate deocamdata, din care vor rasari mugurii structurii
vechi reînnoita, întrucât în viziunea sa lumea medievala nu e „o varietate de natiuni, în sensul modern“, „ci o unitate de organizare si mai ales de
constiinta, iar aceasta unitate nu e decât termenul ultim al unei dezvoltari a societatilor antice“.
De altfel, savantul ne dezvaluie înca de la începutul volumului I, „Papi si împarati“, ideea ferm constituita pe care doreste s-o demonstreze prin
evenimentele aduse ca argument. „În aceasta serie de cercetari“ – scria el – „nu este alta intentie decât aceea de a urmari legaturile ce exista între
Biserica, tot mai mult subsumata în traditia monarhica papala, si între acel Imperiu care, oriunde ar fi, are acelasi caracter, aceeasi semnificatie si
cuprinde în sine acelasi drept“.
Ca urmare, N. Iorga înfatiseaza renasterea Romei, prin lupta continua a papilor cu Bizantul (Imperiul Roman de Rasarit), de unde acestia primesc pâna
târziu confirmarea, iar când urbea eterna devine suficient de puternica, îsi cauta si-si creeaza propriul imperiu de sprijin, imperiul apostolic, în
Imperiul lui Carol cel Mare, care întruchipeaza prototipul imperatorului medieval.
De aici încolo, istoria reprezinta o lupta neîntrerupta pentru întâietatea puterii între imperialismul religios papal (Biserica organizata ca monarhie
mondiala) si imperialismul laic.
Istoria devine o incredibila poveste a confruntarilor si împacarilor dintre cele doua puteri universale, a excomunicarii împaratilor si a înlaturarii papilor
prin antipapi, a razbunarilor împotriva imperatorilor si a umilirilor tip Canossa a împaratilor, a târârii unor papi de catre altii la judecati sinistre dupa
moarte (cazul papei Formosus), a pendularii capilor religiei catolice între imperiul propriu si cel Rasaritean pentru a-si atinge tintele dorite, sau a unirii
autoritatii apostolice cu Imperiul de Apus spre a darâma Imperiul de Rasarit, de care se rup prin actul din 1054, respingând numeroasele încercari ale
Bizantului de reunire.
În sfârsit, cruciadele catre Sfântul Mormânt si oricare alte cruciade devin mijloace de refacere momentana a unitatii europene între papi si împarati si
un nesfârsit izvor de motive narative folclorice, care au îmbogatit literatura universala.
Interesant e ca savantul accentueaza cât poate originea si rolul roman al Imperiului în istoria continentului, subliniind, pe de o parte, atât însemnatatea
rosturilor italiene în imperii cu împarati germanici, care nu-si puteau atinge atributele apostolice decât cu includerea cetatilor si apoi a regatelor
 12

italiene, iar pe de alta, relevând tendintele „imperiale“ ale „regalitatii italiene“ sau „traditiile imperialiste“ ale Frantei – mergând pâna la imperiul lui
Napoleon I, în care vedea o reînviere romana a Imperiului împotriva celorlalte imperii contemporane – Austriac, Britanic, Rusesc.
Atacate din Sud, din Est, din Nord, Imperiul Occidental si Regatul Apostolic al Ungariei (creat cu scopul câstigarii la crestinism a populatiilor barbare)
îsi pierd treptat puterea si însemnatatea, facând loc, în Renastere, altor elemente de unitate continentala.
Ele sunt expuse în volumul al II-lea, „State si dinastii“, care înfatiseaza viata Europei de la mijlocul secolului al XIV-lea pâna în preajma Marii
Revolutii Franceze (1789).
În locul formei esentiale – Imperiu/ Papalitate, ce perturbau si pacificau viata continentului –, perpetuata cu puteri diminuate, se contureaza noi forme,
de durata sau cu existenta trecatoare, care contribuie în mai mare sau mai mica masura la unitatea lumii europene si la mentinerea acelui echilibru de
forte ce asigura pacea si bunastarea.
În ordine cronologica, sunt invocate, astfel, coalitiile crestine antiturce (încheiate în cea mai mare parte cu esecuri, din cauza duplicitatii aderentilor la
liga: cazul Venetiei si al Greciei, de pilda) si „spiritul Renasterii“ (de fapt „cultura Renasterii“, care s-a raspândit uluitor de repede în spatiu).
Ca produse directe ale Renasterii sunt amintite doua tipuri umane, principele si diplomatul, care domina cu egala putere viata publica, alaturi de papi si
împarati, contribuind atât la unificarea ei, cât si la statornicirea acelui echilibru de forte.
În perspectiva comportarii bivalente, transmisa de modelul italian al „Principelui“ lui Machiavelli, sunt judecati de autor o serie ampla de personalitati,
în rândul carora, pe lânga Carol Quintul, de pilda, sunt amintiti si Huniazii (Ion si Matei Corvin), sultanii Mahomed al II-lea si Soliman Magnificul,
precum si domnitorii Stefan cel Mare, Vlad Tepes si mai ales Petru Rares, care reuseste sa-l învinga pe Aloiso Gritti, un exponent rasat al „noului tip“
impus de Renastere.
Sunt evidentiate, apoi, în sprijinul argumentarii întreprinse de catre autor: dezvoltarea sentimentului national (care duce la crearea unor ligi potrivnice
ori de câte ori o tara „întrece o anume masura a puterii sale“) si proliferarea unui anumit tip de „misticism religios“, exemplificat de „miscarea
populara“ a lui Girolamo Savonarola, ars pe rug, care, dupa „alaiurile flagelantilor“ si dupa Giovanni di Capistrano, manifestase pentru „îndreptarea
oriunde a moravurilor si spre coborârea claselor bogate si influente catre poporul în suferinta si parasire“, cum o va face în curând Luther, care
„întelegea sa lucreze, pe baza simplicitatii umile a Bibliei, nu numai pentru o tara si un neam, ci pentru crestinatatea întreaga“.
„E vorba, de fapt“ – explicita istoricul aducând în discutie si alte elemente de unificare a Europei – „si de cautarea unei noi teorii a relatiilor dintre
cetateni si stat. Acest misticism religios, politic si social se poate pune, deci, ca forma de unificare a societatii contemporane, alaturi de Renastere, de
crearea noilor tipuri politice, ale «principatelor» si de tentativa lui Carol al VIII-lea de a da o alta viata, sprijinita pe puteri reale, fantasmei vechiului
imperialism, începând cu aceasta Italie, care se parea ca doreste din afara un nou stapân“.
Cu multa subtilitate, evidentiaza savantul, între altele, rolul imens jucat în unificarea spiritelor de „viata de curte“, care se împleteste cu „noua unitate
de cultura“ si cu pastrarea echilibrului european prin practica diplomatica.
E admirabila descrierea Palatului de la Versailles ca o închisoare în care stau sub supraveghere nu numai supusii directi ai Regelui Soare, ci si
reprezentatii curtilor straine.
De asemenea, observatia ca hegemonia continentala cucerita de Ludovic al XIV-lea s-a realizat prin „înflorirea stralucitoare si bogata a civilizatiei de
curte“.
Prin raspândirea europeana a modelului curtii franceze si a tot ce atârna de ea, ca limba si chiar filosofie, N. Iorga considera ca, în pofida deosebirilor
la nivelul de jos, la nivelul superior (al clasei dominante), Europa formeaza o singura natiune, ea s-a mondializat, fata de Evul Mediu, când modelele
apusene nu treceau hotarele catolicismului. „Noua unitate de cultura“ – nota el – „merge pâna la Urali, se înfunda în lumea musulmana si trece
Oceanul la continentul nou“.
În sfârsit, savantul atragea atentia asupra „idealului de libertate“, care devine tot mai puternic spre finele veacului al XVIII-lea, prin filosofie,
beletristica si arte.
Istoricul deschidea astfel calea spre substanta celui de al III-lea volum, „Revolutii politice si întregiri nationale“, cautând radacinile ideologiei
revolutiilor de la 1789, 1830, 1848 mult mai înainte decât au facut-o altii si privind foarte critic filosofia lui Montesquieu, Voltaire, Rousseau.
Abordând marile chestiuni ale Revolutiei de la 1789, autorul priveste critic ideologia care a dus la moarte numerosi oameni nevinovati, si vestejeste
internationalismul demagogic, care a capotat în fata sentimentelor patriotice trezite în toti sustinatorii ei de invazia trupelor straine în Franta.
N. Iorga credea chiar ca viata cazona a revolutionarilor, în lipsuri si suferinte, a desteptat în ei sentimente cu mult mai înaltatoare decât cele
propovaduite, ce au constituit atât elementele noi, umaniste, de apropiere între oameni, dar si de încredere în puterea lor.
„Regimul militar al armatelor revolutionare“ a pregatit, de fapt, ostasii invincibili ai omului de geniu, Napoleon, cu care acesta a cucerit Europa.
Staruind îndelung asupra faptelor de arme ale lui Napoleon I Bonaparte si asupra constituirii noului sau imperiu pe elemente romane (franco-italiene),
ca o reînviere a stravechii structuri a Imperiului Roman, N. Iorga prezinta, cu ochii spre trecut, adevaratele motive ale atitudinii asa de hotarâte ale
vechilor imperii împotriva Imperiului napoleonian. Era reactia Europei vechi împotriva celei noi.
Pacea de la Viena a linistit – dupa autor – doar pentru scurta vreme continentul, ce avea sa fie bântuit de noi revolutii, care reafirmau pretutindeni
unitatea europeana a aspiratiei spre libertate democratica, dar mai ales catre independenta nationala.
Concomitent cu judecarea ideilor secolului al XIX-lea, de la 1789 pâna dupa încheierea Primului Razboi Mondial, savantul credea ca singurul liant cu
adevarat puternic, care a determinat propasirea continentala a fost „solidaritatea economica“. Odata rupta, ea a declansat marele razboi între blocurile
coagulate în functie de interese.
Pledând pentru refacerea legaturilor economice, istoricul dezvaluia atât primejdiile pentru viitor, cât si posibilele solutii.
Dar apropiindu-se prea mult de epoca în care traia, savantul iesea din ramele istoriei clasate si intra în zonele sociologiei si politologiei.
E, de altfel, pericolul oricarui istoric care paseste nepermis în prezent.
*
Privita în ansamblu, lucrarea aduce foarte multe puncte de vedere noi, mai ales în spatiul medieval, stapânit de savant autoritar.
Faptul se stravede, între altele, si stilistic, în îngramadirea unui numar impresionant de personalitati si în curgerea nu o data eliptica a frazelor, din
dorinta de a-i mentiona pe toti (sau pe cât mai multi) din cei implicati în diversele evenimente.
Uimeste, de asemenea, pentru perioada respectiva, numarul imens de documente chemate în sprijin, cele mai multe vazute direct, la surse – tinzând
spre epuizarea lor.
Cu totul alt stil ne întâmpina în volumul al doilea si în parte în cel de al treilea. Textul e mai aerisit, expunerea mai clara si întrucâtva mai profunda.
De la acribia stiintific învederata – poate si în ton cu studiile dedicate epocii de catre savantii superspecializati –, N. Iorga trece la stilul cvasieseistic,
frumos rotunjit pe probleme si capitole –, care au pâna la un punct o anume individualitate – fara a renunta în niciun fel la osatura argumentativa
necesara.
Dincolo de aceste observatii, care nu privesc substanta însasi a cartii, lucrarea se citeste de oricine, chiar de un necunoscator al istoriei, cu interes si
placere, ca o poveste si totodata ca o sinteza a ceea ce a fost si nu se mai poate schimba.

Publicat în Fără categorie, Recenzii | Lasă un răspuns

Destinul frant al unui folclorist

Publicat în 12 februarie 2013

Destinul frant al unui folclorist

de I. Oprisan
 13

Lazar Saineanu reprezinta un caz cu totul aparte în cadrul culturii române de la sfârsitul
secolului al XIX-lea.
Daruit cu o putere intelectuala si cu o forta de munca iesite din comun – care au impresionat
–, el a avut sansa de a fi apreciat si de a intra, pe merit, în gratia unor mari personalitati, din
sfere nu o data opuse, precum: B. P. Hasdeu, Al. I. Odobescu, I. L. Caragiale, Titu Maiorescu,
Mozes Gaster, G. I. Ionnescu-Gion si multi alti profesori ai vremii.
În orice caz, a ramas memorabila prietenia si chiar simpatia parinteasca cu care l-a înconjurat
si sprijinit B. P. Hasdeu, pâna la a-l considera între cei mai apropiati „ucenici“ ai sai. „Ca
istoric, ca filolog, ca lingvist“ – rostea el, în 1887, când îi încununa lui Lazar Saineanu
lucrarea de diploma „Încercare asupra semasiologiei limbei române“ cu Premiul „Hillel“ de
5.000 lei – „las si eu trei „ucenici“, de care am tot dreptul de a fi mândru: unul, d(omnul)
Tocilescu, este astazi coleg al meu, si as dori ca si ceilalti doi, d(omnul) Bianu si d(umnea)ta,
sa-mi fiti, de asemenea, colegi cu o zi mai curând“.
Savantul facea chiar gestul, condamnat în epoca, de a-l desemna pe tânarul studios, întors de
la Paris, drept suplinitor (fara numirea ministeriala) al catedrei sale de la Facultatea de Litere
din Bucuresti (când, dupa moartea fiicei sale, a cerut sa se retraga un timp în singuratatea
gândurilor sale).
Nu-i de mirare ca, în asemenea conditii de sprijin profund din partea unor vârfuri ale
spiritualitatii nationale, Lazar Saineanu îsi desfacea petalele cu tot ce avea mai bun,
îmbratisând, în stil hasdeean, realitatea abordata – cultura româna – dintr-o multitudine de
perspective: istorica, filologico-lingvistica, folcloristica, sociologica, cu continua raportare
comparatista la fenomenele similare straine, din imediata apropiere sau mai departate.
E demn de retinut, de asemenea, ca tânarul savant avea în vedere, în cercetarile sale,
românitatea în totalitatea ei si nicidecum limitata la spatiul cuprins în granitele temporale ale
tarii.
Atras de la început de studiul limbii, sub înrâurirea lui Cihac, dupa cum observa la un moment
dat critic B. P. Hasdeu, Lazar Saineanu debuta cu lucrarea „Elemente turcesti în limba
româna“ (1885), pe care, ca urmare a apropierii de Magul de la Câmpina în anii studentiei, i-o
dedica acestuia.
El ramâne adesea în zona preponderent filologica –, ce-l va duce la finalizarea unor
importante dictionare, precum: „Dictionar german-român“, „Dictionar român-german“ si, mai
ales, „Dictionarul enciclopedic al limbii române“ –, dar e câstigat tot mai mult de cercetarea
folclorului, în genere, si a celui românesc în special.
De altfel, atât cartile de filologie „Elemente turcesti în limba româna“ (1885), „Încercare
asupra semasiologiei limbei române“ (1887), „Istoria filologiei române“ (1895) si „Influenta
orientala asupra limbei si culturii române“ (3 vol., 1900), dar si dictionarele, sunt fie pline de
referinte la creatia populara româna, fie cuprind ample capitole dedicate folclorului,
etnografiei, literaturii populare scrise si orale.
E de ajuns sa amintim capitolul II, „Crestinismul si limba“ din „Semasiologia limbei române“
(în care autorul analizeaza pe larg reminiscentele religiei pagâne), amplele sectiuni
„Literatura“ (cu subcapitolele: „Folklorul“, „Psihologia populara. Literatura populara scrisa“)
si „Cultura propriu-zisa“ (cu subcapitolul „Etnografia“) din „Istoria filologiei române“ (1895),
ce cuprind mai bine de o treime din carte, în sfârsit, largul capitol VII, „Elementul folkloric“
din studiul „Influenta orientala asupra limbei si culturei române“ (vol.I, 1900, pp. XCII-
CXXXII).
Îndeosebi paginile dedicate folclorului si etnografiei în „Istoria filologiei române“ reprezinta
cele mai avizate sinteze – atât din punct de vedere valoric, cât si al cuprinderii – ale
domeniului din ultima parte a secolului al XIX-lea, cu numeroase referinte la spatiul larg
european, în care diversele abordari stiintifice punctuale sunt încadrabile. Încât, cel putin
biobibliografiile erau si mai sunt înca utile atât specialistilor români, cât si straini, catre care
 14

Lazar Saineanu îsi îndrepta de la început privirile în toate studiile si volumele sale.
Dincolo, însa, de abordarile tangentiale sau de obiectivele lingvistico-filologice sau
lexicologice, autorul îmbratisa cu entuziasm aspectele folclorico-mitologice românesti,
debutând în sferele etnologiei cu o interesanta lucrare: „Ielele, Dânsele, Vântoasele,
Soimanele, Frumoasele, Maiastrele, Zânele . Studiu de mitologie comparativa“, prin care G. I.
Ionnescu-Gion considera ca „literatura populara româna intra într-o noua faza a vietii sale“.
Chiar daca cercetarea nu reprezenta un punct de granita în istoria folcloristicii române,
întrucât directia respectiva fusese deschisa (inclusiv metodologic) de maestrul autorului, B.P.
Hasdeu, ea denota câteva calitati care, accentuate cu timpul, au impus o personalitate distincta
în domeniu.
E vizibila, mai întâi, investigarea multidisciplinara a temei alese, cu fortarea textelor
folclorice la destainuiri care, trec sigur neobservate de cineva nefamiliarizat cu aspectele
filologico-lingvistice implicate.
Ni se pare, de pilda, remarcabila, relevarea si explicarea „sinonimiei“ si „polionimiei“
divinitatilor studiate – de fapt a ocolirii pronuntarii numelui lor real, necunoscut, tratat drept
tabu – si cautarea etimologiei diverselor apelative cu care sunt în genere numite.
În al doilea rând, e evidenta, familiaritatea profunda a cercetatorului atât cu folclorul
românesc, de la care pleaca (în multiplele lui forme de manifestare), cât si cu celalalt termen
de comparatie: mitologia antica greco-romana, despre care avea sa ne lase o valoroasa sinteza
(nu numai pentru uz didactic, cum a fost considerata): „Mitologia clasica. Credintele
religioase si legendele eroice ale grecilor si romanilor“ (1898).
În al treilea rând, el încerca o prima cercetare a credintelor românesti si a viziunii noastre
asupra acestor divinitati aeriene, în comparatie cu traditiile balcanice si nu numai. Din pacate,
nu la fel de documentat în cazul materialului strain.
În sfârsit, Lazar Saineanu aborda realist, obiectiv, fara efuziuni lirice si speculatii subiectiv-
fanteziste subiectul si în genere întreaga problematica adiacenta, cautând explicatii firesti,
naturale, în tentativa de aflare a unor legaturi poate prea strânse între cauza si efect. Nelasând,
cu alte cuvinte, loc zborului liber al imaginatiei, care, de la un anume punct înainte, nu se mai
sprijina decât indirect pe realitate, sau daca vreti se reazema doar pe fantezie.
Aceste calitati, caracteristice tuturor cercetarilor folclorice ulterioare, sunt minate însa (ca si
acelea) de o hiba de care folcloristica noastra nu s-a debarasat decât cu greu si târziu, anume
de amestecarea materialului autentic cu cel „recreat“ de scriitori.
A se vedea invocarea de catre autor în sprijinirea argumentatiei sale a unor texte poetice din
Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Al. Odobescu, Anton Pann, Aron Densusianu etc.
Dupa o serie de articole („Jidovii sau tatarii sau uriasii“, 1887; „Capcâni, capcauni, catcauni“,
1887; „Filosof-firoscos“, 1887; „Legenda Mesterului Manole la grecii moderni“, 1888),
reunite ulterior în volumul „Studii folclorice“, Lazar Saineanu hotara sa-si dea doctoratul la
Leipzig cu o teza, nu de filologie, ci de folclor, publicata, mai întâi, în limba franceza, pe care
o prezenta ca atare Universitatii din Lipsca (1889): „Les jours d’emprunt ou les jours de la
vielle“ („Zilele babei si Legenda Dochiei“, cum a fost tradusa chiar de autor si inclusa în
volumul din 1896).
De data aceasta, doctorandul îsi extindea cercetarile comparatiste de la sferele balcanice
(sârbi, bulgari, albanezi, sloveni, greci, turci), – cele mai apropiate de fenomenul românesc –,
la folclorul popoarelor romanice (provensal, elvetian, francez, italian, spaniol, portughez, dar
si scotian, în functie de materialul aflat în diversele studii anterioare.
Desi bine apreciata atunci si ulterior, lucrarea nu face decât sa semnaleze prezenta unor
explicatii de natura legendar-mitologica, a unor fapte meteorologice nefiresti la diverse
popoare, neutilizând comparatismul în sensul propriu-zis al cuvântului – spre a explica
semnificatiile si eventuala circulatie a motivului de la un popor la altul.
Constatând „asemanarea cea mare a numeroaselor versiuni la popoarele cele mai diferite“,
 15

autorul nu tragea nicio concluzie în sensul asteptat, ci se multumea sa afirme ca faptul

respectiv „ne scuteste de a cauta, în aceasta traditiune aproape identica în infinita ei varietate,
mai mult decât e în stare sa contie“, pledând, în fond, pentru plasmuirea ei independenta si
poate concomitenta. „Aceasta quasiidentitate a conceptiunii populare e dovada cea mai buna
ca punctul ei de plecare a trebuit sa fie cât se poate de simplu si natural spre a se fi putut
impune oamenilor din zonele cele mai diferite“.
Se nega aici circulatia cunoscuta a persoanelor (soldati, comercianti, ciobani, calugari etc.) cel
putin în spatiul romanic, ce ar putea dezlega prea marea asemanare a credintelor similare
despre „zilele împrumutate“.
De la un caz concret, Lazar Saineanu generaliza, afirmând, în finalul lucrarii, imposibilitatea
emiterii unor ipoteze certe în legatura cu toate manifestarile folclorice. „Orice generalizare pe
terenul folclorului“ – scria el – „pare pripita si, în majoritatea cazurilor, combinatiunile cele
mai ingenioase sunt dezmintite de faptele ulterioare. În starea actuala a studiilor, orice
tentativa de interpretare mitica nu poate destepta decât o legitima neîncredere“.
Regasim aici o trasatura mai generala a studiilor de folclor ale lui Lazar Saineanu, observata
accentuat de Ovidiu Bârlea („Prefata“ la Lazar Saineanu, „Basmele române în comparatiune
cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele popoarelor învecinate si ale tuturor
popoarelor romanice“, Editura Minerva, Bucuresti, 1978“), si anume precautia autorului de a
se pronunta decis asupra temelor abordate.
E, desigur, si o lipsa de curaj a afirmarii punctului de vedere personal, dar si o luciditate a
observarii precaritatii materialelor adunate si mai presus de orice a nesistematizarii lor.
Nu întâmplator, teza de doctorat se încheia cu negarea de catre autor a oricarui orgoliu de
contributie la elucidarea chestiunii, relevând cu modestie doar meritul de a fi pus alaturi
faptele prezentate: „Lipsa ce se simte deocamdata, este o coordinare metodica a materialelor
si cu aceasta cercetare am voit a aduce o mica contributiune la viitoarea stiinta a folclorului“.
O tema scoasa la concurs exact în aceeasi perioada de Academia Româna pentru Premiul
„Eliade Radulescu“ îi dadea posibilitatea lui Lazar Saineanu sa „coordineze metodic“ întreg
domeniul naratiunilor populare, fantastice în principiu, dar privite de el mai larg, în cadrul
celei mai valoroase lucrari elaborata de el si una dintre cele mai importante pe plan mondial:
„Basmele române în comparatiune cu legendele antice clasice si în legatura cu basmele
popoarelor învecinate si ale tuturor popoarelor romanice“, ce a fost încununata cu marele
premiu de 5000 lei aur.
Nu ne raportam la niciun document, dar suntem si noi de parere, cum s-a mai afirmat, ca tema
a fost special propusa de B. P. Hasdeu cu gândul la Lazar Saineanu, poate chiar dupa o
discutie avuta cu el, în momentul în care savantul se interesa, nu numai pentru „Magnum
Etymologicum Romaniae“, de basm ca specie si de basmele române, în genere, ca sursa
pentru reconstituirea mitologiei noastre stravechi.
Pe lânga amplul studiu, cu valoare de sine statatoare, în orice caz cel mai important pâna
târziu, Lazar Saineanu dadea o prima sistematizare a întregului repertoriu al basmelor
românesti, care, în lipsa unei tipologii nationale, mai e util si astazi, iar la sfârsit, adauga
lucrarii un vast indice tematic de motive folclorice (alcatuit în colaborare cu I.A. Candrea),
„care, îmbratisând antichitatea, orientul si occidentul Europei – dupa propria marturisire a
autorului – prezinta oarecum in nuce manifestatiunile variate ale imaginatiunii poporale în
conturele sale generale. În special cât priveste mitologia daco-romana, Indicele nostru
formeaza un adevarat repertoriu de materiale folclorice“.
Considerat, în special prin partea a II-a, de catre Lazar Saineanu „un adevarat corpus al
literaturii orale române“ (fapt confirmat si de Mozes Gaster într-o scrisoare), lucrarea
selecteaza – prin rezumate detaliate sau succinte, în functie de încadrarea tipologica a
basmului în categoria „basmelor tip“ sau a „variantelor“ – nu numai naratiunile „din
colectiunile existente, dar si din revistele literare si ziarele cele mai cunoscute“ (în total
 16

aproximativ 500 basme).

Într-un text critic, Ovidiu Bârlea abia descopera câteva lipsuri – în special din publicatiile
transilvanene – si considera, poate cu îndreptatire, ca Saineanu nu ar fi realizat „un corpus“,
din moment ce nu reproduce textele integral, ci doar „o tipologie bibliografica“.
Indiferent, însa, cum o numim, ea este – dupa Ovidiu Bârlea –“întâia lucrare în domeniul
povestilor, care însumeaza repertoriul national cunoscut ( si accesibil) (la data elaborarii
cartii, n.m., I.O.) într-o forma condensata, cu tipurile si variantele lor, orânduite într-un sistem
care sa faca vizibila înlantuirea tematica a acestora. Abia dupa mai bine de un deceniu… se va
trece la elaborarea unei tipologii a povestilor populare de pretutindeni“ (1907).
Importanta lucrarii e sporita de referintele obligatorii la materialul antic si la cel al popoarelor
romanice, prelungite, dupa posibilitati, în functie de accesul la informatii, la tot spatiul
euroasiatic.
Ovidiu Bârlea e printre cei care acuza în gradul cel mai înalt ca „lucrarea lui Saineanu a fost
omisa de catre A. Aarne si colaboratorii sai în elaborarea catalogului tipologic“, atât la editia
întâi, cât si la a doua, între altele, pe motivul necunoasterii limbii române.
Trebuie sa se stie, însa, ca autorul a fost cel dintâi care s-a preocupat de talmacirea în franceza
– prima între limbile de circulatie internationala la vremea respectiva – a lucrarii, în anii
1902-1903, dupa cum îi marturisea într-o serie de epistole fratelui sau, Constantin, si dupa
cum marturisea public într-o nota la articolul „L’état actuel des études de folk-lore“ (1902):
„une refonte française de cet ouvrage est en préparation“. Autorul a publicat chiar un capitol
din studiul propriu-zis („Les géans et les nains d’après les traditions roumaines et
balkaniques“, în „Revue des traditions populaires“, tome XVI. 16-e année, Paris, 1901, p.
293-310), dar lucrarea în întregul ei nu a fost finisata si nu a vazut lumina tiparului, spre a fi
propulsata în lumea stiintifica internationala.
Nu e locul unei analize amanuntite a volumului atât de important pentru folcloristica româna.
E de ajuns sa precizam ca parcurgerea lui e fructuoasa pentru oricine abordeaza domeniul
naratiunilor populare si nu numai.
La doar un an dupa publicarea de catre Academia Româna a „Basmelor române…“, Lazar
Saineanu îsi aduna în volum toate cercetarile anterioare asupra creatiei anonime, sub titlul
„Studii folclorice. Cercetari în domeniul literaturii populare“.
Era punctul de maxima afirmare a autorului ca folclorist.
Un vast proiect, anuntat din 1892, în cadrul „Istoriei filologiei române“, respectiv
„Românismul din punct de vedere etnografic, lingvistic si psicologic“: vol. I „Etnografia
antica si moderna a Daciei“ (în preparatiune); vol. II „Limba româna si dialectele ei în raport
cu limbile surori“; vol. III „Literatura populara în legatura cu a popoarelor învecinate“, a
ramas la stadiu de simple notatii si extrase pe aceasta tema (pastrate la Biblioteca Academiei
Române).
În afara articolului „Jocul papusilor si raporturile sale cu farsa Karagöz“, aparut în volumul
„Lui Titu Maiorescu. Omagiu“ (1900), Lazar Saineanu nu mai publica nimic despre folclorul
românesc, cu exceptia capitolului VII, „Elementul folcloric“, din „Introducerea“ la „Influenta
orientala asupra limbei si culturei române“ (1900), (vol. I, pp. XCII-CXXXII).
O ultima revenire la domeniul folclorului românesc si universal, avea sa se produca imediat
dupa 1900 – 1901-1904 –, când Lazar Saineanu traducea intens articole sau parti din lucrarile
sale mai ample deja aparute, sau scria studii noi direct în franceza, pe care revistele de
prestigiu international, în speta din Franta, i le publicau spre a-l sprijini pe autor în demersul
de a-si capata cetatenia în noua patrie.
Acum încerca, între altele, sa puna în circulatie, în franceza, marea sa opera, „Basmele
române…“.
Faptul ca el încredinta spre publicare cu osebire studii folclorice, e o dovada clara ca pe
acestea si nu pe cele filologice le considera mai valoroase si cu un impact mai mare asupra
 17

publicului si a specialistilor.
În mod neasteptat, însa, – dupa o criza de nehotarâre asupra drumurilor pe care era mai bine
sa le abordeze în Franta (comunicate cu lux de amanunte fratelui sau, Constantin) – Lazar
Saineanu se lepada neasteptat si definitiv de folclor, considerând ca acesta „nu va constitui
niciodata o stiinta pozitiva“.
Din pacate, el ramânea la aceeasi parere si dincolo de momentul enervarii cauzate de
respingerea acordarii cetateniei române, fapt ce-l îndeparta definitiv de „stiinta“ folcloristicii,
rupând orice posibilitate – chiar involuntara – de a se referi la creatiile noastre populare.
Ceea ce nu se stie însa – sau se stie prea putin –, e ca din cauza necapatarii cetateniei române,
desigur, nedreapta, el se lasa, concomitent, si de studiul limbii române, rupându-se
ireverentios si nejustificat de B.P. Hasdeu si practic de tot trecutul sau, gratie caruia ajunsese,
totusi, în elita spirituala a lumii stiintifice.
„Daca lucrarea în perspectiva («Etude d’Etymologie romane non roumaine») îmi reuseste“ –
scria Lazar Saineanu la 1 mai 1903, fratelui sau Constantin – „asa cum o concep, ea va
deschide un nou orizont activitatii mele filologice si ma va departa pentru totdeauna de studiul
steril al limbii române. Totusi zamislirea este destul de grea. A trebuit pentru aceasta sa-mi
refac educatia filologica si sa ma debarasez de o multime de tâmpenii contractate, din
nefericire, la contactul, nefast pentru mine, cu un Hasdeu si cu alti ilustri ai tarii“.
Sunt cuvinte grele, rostite – fie si confidential – despre acela care îl sprijinise ca pe propriul
sau fiu, mai ales dupa moartea Iuliei Hasdeu, ca si despre ceilalti mari oameni ai tarii –
inclusiv regele – care l-au considerat prieten sau apropiat. Ne gândim la I.L. Caragiale, Titu
Maiorescu, pe care a fost tentat, la o prima reactie, în 1914, sa-l evite, dar cu care discuta
apoi, creionându-l într-un paralelism cu B.P. Hasdeu mai mult decât aspru.
Desigur, dupa reorientarea cercetarilor sale catre domeniile etimologiei latine si franceze, a
argoului francez din Evul Mediu pâna la Primul Razboi Mondial sau a problemelor limbii
Renasterii si a lui Rabelais, Lazar Saineanu a realizat câteva lucrari fundamentale, apreciate si
premiate de institutiile nationale franceze.
Dar folcloristica universala a pierdut, prin actul de drastica negare a întregului domeniu de
catre Lazar Saineanu, una dintre personalitatile care ar fi apropiat-o mai repede de standardele
stiintifice la care specialistii si chiar negatorul însusi visau.
Folclorul patrunde, totusi, în opera lui Saineanu prin valentele metaforice ale limbajului (citat
pentru relevarea diversitatii aspectelor abordate), prin superstitiile, care prind în hora
comparatista întreg spatiul romanic, iar limba româna vine nechemata special, ci din
obligativitatea ilustrarii reflexelor si a evolutiei latinei în toata romanitatea.
O decizie nechibzuita a celor pusi sa reprezinte tara, ne-a lipsit de evolutia spectaculos-
stiintifica dedicata trecutului românesc a unui mare savant, care si-a frânt destinul spre a se
adapta la noile conditii de viata.
România a pierdut, iar Franta a câstigat.

Publicat în Recenzii | Lasă un răspuns

Troita jumatate crestina, jumatate paragina la Chiojdeni

Publicat în 4 februarie 2013
 18

Publicat de Silvia Vrinceanu Nichita 2007-08-27

In comuna din muntii Vrancei se mai pastreaza inca o troita veche, cu influente precrestine u istoricul Ionel Oprisan spune ca monumentul sacru este
descendent din vechii “stilpi ai cerului”

Putini stiu ca in Vrancea se mai pastreaza inca un monument sacru, cu influente precrestine, despre care istoricii spun ca este descendent din vechile
“coloane ale cerului”, perpetuate de pe vremea dacilor, cu bogate semnificatii mitologice. Troita se afla la o raspintie in comuna Chiojdeni, linga o
fintina, si nimeni nu ii stia trecutul pina cind, in anul 2003, prof. dr. Ionel Oprisan, cercetator stiintific Institutul de Istorie si Teorie Literara “G.
Calinescu” al Academiei Romane, a scris o carte bilingva dedicata vechilor troite romanesti, monumentul din muntii Vrancei aparind chiar pe prima
pagina a interesantei lucrari. Sculptata dintr-o singura bucata de lemn de stejar, troita din Chiojdeni este mai veche de 100 de ani si a fost ridicata, cel
mai probabil, in locul unei alteia mult mai vechi. Cercetatorul spune ca monumentul provine dintr-un vechi “stilp al cerului” sau Axis mundi, transmis
din perioada precrestina, dar care in timp a fost “slefuit de crestinism”. Dupa cum spune savantul Mircea Eliade, cel mai cunoscut istoric al religiilor,
in lucrarea sa “Sacrul si Profanul”, stilpul cerului are rol ritual si inchipuie axul cosmic, pentru ca, odata inaltat, teritoriul din jurul lui devine locuibil.
Potrivit vechilor credinte, stilpul inlesnea comunicarea cu divinitatea. O posibila explicatie a existentei troitei pina in ziua de azi tine tot de credintele
arhaice, potrivit carora daca stilpul se fringe comunitatea ar putea fi lovita de o mare nenorocire care putea echivala chiar cu “sfirsitul lumii”.

“E un miracol ca s-a pastrat”

Stilpul ritual de la Chiojdeni are sculptate mai multe figuri geometrice, dominant fiind un triunghi care ar putea simboliza “ochiul lui Dumnezeu”.
Deasupra triunghiului cu virful in jos sint daltuite doua cruci, care pot fi interpretate, simbolistic vorbind, ca fiind triumful binelui asupra raului. In
ciuda faptului ca a fost vizibil atinsa de intemperiile naturii, cineva i-a pus o proptea de fier si un acoperis, astfel incit batrina troita mai poate fi vazuta
si astazi. “N-a stat in calea oamenilor, daca era mai la vale cu citeva zeci de metri, cu siguranta acum nu mai exista. E un miracol ca s-a pastrat acolo
atita timp. Am gasit in zona subcarpatica niste troite cu totul deosebite, de o simbolistica deosebit de complexa. Ele sint prelungiri in
contemporaneitate a vechilor stilpi ai cerului, monumente cu profunde implicatii motologice, rituale, initiatice … Stilpul a fost ridicat cu darul de a
sanctifica locul. Insusi faptul ca este amplasat intr-o rascruce este interesant, pentru ca raspintia e un punct de intilnire intre toate fortele universului.
Interesant este si faptul ca troita din Chiojdeni nu a putut fi total crestinizata”, ne-a spus cercetatorul Ionel Oprisan.

Din adincurile istoriei

In comuna Chiojdeni nimeni nu mai stie rostul stilpului care se inalta spre cer, iar crestinii se roaga aici ca la o troita obisnuita, cu toate ca-i lipseste
forma clasica de cruce. Primarul Serban Pirlogea spune ca a aflat de la batrini ca troita troneaza acolo din timpuri stravechi si a ramas uimit sa
gaseasca monumentul pe prima pagina a lucrarii cercetatorului Ionel Oprisan. Doua troite similare se afla si in comuna Dumitresti, insa nu la fel de
vechi. Aceeasi tipologie de troite, care prezinta simboluri ezoterice, se intilneste si in unele localitati din muntii Buzaului, insa foarte putine la numar.
Una dintre aceastea prezinta intr-un mod stilizat trupuri inlantuite de barbat si femeie care tind sa ajunga la cer. Cercetatorul Ionel Oprisan crede ca
prin intermediul acestor coloane stilizate se poate “pipai” existenta unor monumente similare pina in adincurile istoriei. (Silvia VRINCEANU)

Articol preluat din Ziarul de Vrancea 2007-08-27