Diferiţi antropologi şi filozofi ai culturii - printre care trebuie

amintiţi Leo Frobenius (Paideuma, 1920), Oswald Spengler (Untergang des Abendlandes, 1923),
Lucian Blaga (Trilogia culturii,
1944) - au încercat să definească relaţia de interdependenţă dintre
cultura unei colectivităţi etnice şi spaţiul natural pe care aceasta îl
amenajează şi îl locuieşte. La rândul lor, etnologi şi istorici ai religiilor - P. Saintyves, Arnold van
Gennep, Karl Kerenyi, Mircea
Eliade, Ernest Bemea, Paul H. Stahl, Romulus Vulcănescu, Ion
Ghinoiu şi alţii - de pe poziţii şi cu mijloace diferite, au pus în
evidenţă normele mitice şi rituale conform cărora erau întemeiate,
organizate şi protejate aşezările tradiţionale.
Din perspectiva mentalităţii arhaice şi tradiţionale, edificarea
unei case sau întemeierea unei localităţi sunt reiterări simbolice ale
creaţiei lumii: „Orice nouă aşezare omeneasc ă este, într-un anumit sens, o reconstruc ţie a lumii" 2. Aşa
cum în miturile cosmogonice - inclusiv în cele româneşti - crea ţia cosmosului începe din
centrum mundi, tot astfel întemeierea unei noi case sau localit ăţi
debutează din acelaşi buric al pământului (vatra casei sau a satului), un topos consacrat şi prestabilit în
mod magico-ritual. în diferite legende cosmogonice române şti, „centrul" de unde începe si
în jurul căruia se întemeiază macrocosmosul este punctul unde se
înfige arma/unealta zeului demiurg : „Dumnezeu umblând pe ape,
a înfipt toiagul şi s-a făcut pământ"3, sau : „(Dumnezeu) şi-a arun

Mircea Eliade, Patterns in Comparative Religion, New York, 1974, p. 373 ; ed.
rom. Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 342.
Elena Niculită-Voronca, Datinele si credinţele poporului român, Cernăuţi, 1903
p.15.
154
cat baltagul în apa cea mare. Şi ce să vezi, din baltag crescu un
arbore mare", în jurul căruia „Dumnezeu făcu lumea" 4. Similar se
petrec lucrurile în cazul întemeierii unui microcosmos 5 ; satul,
casa, biserica erau edificate pe locul (în jurul) punctului consacrat
unde a căzut săgeata/securea sau unde a fost înfipt parul: „Când
se întemeia un sat - susţine o tradiţie de la sfârşitul secolului al
XLX-lea - cel dintâi om bătea un par în pământ, pe care îl considera ca fundament sau temelie. în jurul
parului se construiau case
şi aşa lua fiinţă un nou sat"6.
Acest loc consacrat nu fixa doar centrul simbolic al aşezării
(vatra satului); el se suprapunea „centrului lumii". „Satul - scria
Lucian Blaga - nu este situat într-o geografie pur material ă şi în
reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca ora şele ; pentru
propria sa conştiinţă, satul este situat îh centrul lumii (...). Satul se
integrează într-un destin cosmic"7. Pentru mentalitatea tradiţională,
prin acest topos central trece osia lumii (axis mundi) - axă în jurul
căreia se organizează lumea pe verticală, axă care une şte, dar şi
desparte palierele cosmice: „Satu' e aşa în mijlocul lumii" - susţin
ţăranii români, în plin secol XX. „Noi aşa zicem că aici e osia
pământului şi a cerului; toate-n lume au o rânduială şi rânduiala
asta e"8.
Chiar termeni ca osia pământului şi a cerului sau crugul cerului sugerează, cum nu se poate mai
fericit, devenirea circulară a
micro- şi macro-cosmosului în jurul punctului său central. In legendele cosmogonice române şti, turtit ă
originară de pământ este
extinsă circular - prin puterea magică a Demiurgului - în toate cele
patru direcţii ale spaţiului haotic. Similar, conform tradi ţiei, m ărimea şi forma satului se stabileau prin
tragerea cu arcul, de la stâlpul aşezării, în toate direc ţiile. „Tehnici asem ăn ătoare, de pild ă
4 Tony Brill, Legende populare româneşti, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, pp. 90-
91; vezi şi pp. 245-246.
5 Vezi Andrei Oişteanu, Motive şi semnificaţii mito-simbolice în cultura tradiţio
nală românească, Bucureşti, Ed. Minerva, 1989, pp. 84-95 şi pp. 121-125.
Ion Ghinoiu, „Consideraţii etnografice asupra fenomenului de «întemeiere» a aşezărilor", în „Revista de Etnografie şi Folclor", nr. 2/1979,
pp. 197-204.
7 Lucian Blaga, Isvoade, Bucureşti, Ed. Minerva, 1972, pp. 33-47.
8 Emest Bernea, Cadre ale gândirii populare româneşti, Bucureşti, Ed. Cartea Ro
mânească, 1985, p. 91.
155
aruncarea securii sau a ciomagului dintr-un punct central, se foloseau şi pentru determinarea formei şi
mărimii gospodăriilor şi prisăcilor", iar „hotarele (satelor) se extindeau pân ă în punctele unde
nu se mai auzea toaca de lemn, special bătută în mijlocul vetrei
satului"9.0 dată determinate centrul şi raza satului, se putea stabili
- de regulă prin tragerea unei brazde - perimetrul, hotarul „circular" al satului: ocolul, ocolniţa, cum
apar în vechi documente de
hotărnicie, de la slav. okolu = „cerc" şi kolo = „roată". „Când se
înfiinţa un sat - declară ţărani de la sfârşitul secolului al XlX-lea
- vatra satului se înconjura cu o brazdă ; nimeni n-avea voie să-şi
pună casa afară din brazdă"10.
2. Utopograma satului
Sigur că a instaura modelul morfologic al unei realit ăţi
complexe şi polimorfe (cum este satul tradi ţional românesc) are
dezavantajul de a simplifica şi de a uniformiza realitatea modelat ă,
dar are simultan avantajul de a-i recupera o esenţă, altfel inefabil ă,
încercările de a propune/impune un model topografic al satului tradiţional s-au dovedit a fi utopice,
topografia unei localităţi fiind o
funcţie de prea multe variabile naturale şi culturale. îmi pot totu şi
asuma riscul de a restaura (nu de a instaura) o imagine a satului idee (cum 1-a numit Lucian Blaga), un
model utopografic al satului
arhaic şi tradiţional. Cu alte cuvinte, nu caut imaginea ideal ă a satului propriu-zis, ci pe cea a modului
în care el era receptat prin
prisma mentalităţii mitice a chiar celor care îl locuiau.
Pentru individul sau familia satului arhaic, punctul central al
existenţei este vatra casei, un centru consacrat şi stabilit îhtr-un
mod magico-ritual cunoscut11. în jurul acestui „punctiform" spaţiu
central, este organizat un al doilea spaţiu cultural, cel mai intim :
9
Ion Ghinoiu, art. cit.
10 Adrian Fochi, Datini şi eresuri populare de ta sfârşitul secolului al XlX-lea, Bucureşti, Ed. Minerva, 1976, p. 137.
1' Vezi comunicările prezentate în cadrul sesiunii ştiinţifice „Vatra în universul satului românesc", organizate la Muzeul satului şi de artă
populară. Bucureşti, 18-19 mai
1984.
156
casa propriu-zisă (nu o casă, ci acasă). Solidaritatea simbolică
dintre vatră si casă a generat o solidaritate semantică : termeni ca
hogeag, cămin, fum, ş.a. desemnează atât vatra (cuptorul), cât şi
casa (camera).
„Găoacea" locuinţei este „spartă" de câteva elemente de
construcţie (usă, fereastră, horn)12, care permit comunicarea
cu exteriorul, dar care - pentru mentalitatea tradi ţional ă
-constituie „breşe" pe unde pot pătrunde duhurile malefice.
Din această cauză, aceste „spărturi" sunt supuse unor practici
speciale şi specifice de protecţie magică.
ii
Utopograma satului tradiţional (desen de Florin Colpacci)
în jurul casei este amenajat pridvorul - un spaţiu intermediar, care nu e nici în curte, nici în cas ă, fiind
în acelaşi
timp şi în una şi în cealaltă. Denumirea acestui „loc" este
totuşi semnificativă, lămurind în parte ambiguitatea lui spaţial ă. Pridvorul (de la slav. pered dvor =
„înainte de curte")
este un spaţiu dinaintea curţii, şi nu dinaintea casei, fapt
care ne indică direcţia centrifugă din care este receptat spa ţiul
respectiv. Cu alte cuvinte, punctul în care se situează subiectul
într-o abordare mai amplă şi mai detaliată s-ar cuveni să fie discutate valenţele
magico-simbolice ale acestor elemente de construcţie : hornul, fereastra, uşa (cu un loc
special: pragul).