Sunteți pe pagina 1din 206

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

CUVÂNT

ÎNAINTE

1

Lucrarea pe care o recomand este în mod clar un demers inedit. Cu toate acestea, este vorba de un demers cu o problematică comună, dar interesantă, având ca sursă momente ale istoriei naționale. Trebuie spus din capul locului că imaginea pe care încearcă să o imprime autorii în această carte nu este cea tradițională, uneori plină de prejudecăți și idei fixe, ci una în care se regăsește o abordare plăcută și armonioasă a unor aspecte culturale, social-politice, economice, secvențe ale unor biografii etc. Astfel, istoria românilor se înfățișează cititorilor într-o imagine nouă, complexă care încearcă să transmită povestea locuitorilor din acest spațiu. În al doilea rând, autorii s-au oprit la cifra de 101 evenimente, care consideră ei că pot defini istoria națională, nu din diverse considerente absconse, ci doar pentru simplul fapt că după opinia lor, subiectivă, numai atâtea evenimente merită să fie supuse atenției cititorilor, în această etapă. Mai trebuie spus că în toate aceste comentarii preferențiale, tratate uneori secvențial, dar cu obiectivitate, românii nu apar ca un corp izolat, ci, dimpotrivă, în complexitatea relațiilor pe care le-au avut la nivelul Europei și nu numai. De asemenea, amintesc că fiecare eveniment este însoțit de surse istorice reprezentative, o scurtă cronologie și indicații bibliografice. În al treilea rând, și ultimul, consider că autorii – cadre didactice cu multă experiență din învățământul preuniversitar – izbutesc, cu succes, să realizeze o veritabilă mini-enciclopedie de istorie națională. În final, cred că cititorii iubitori de istorie au în față o lucrare interesantă, atât prin felul în care autorii și-au structurat subiectele, cât și prin modul în care au abordat aceste teme, în spiritul respectului față de istorie. Poate că și prin acest demers se deschide un nou drum către înțelegerea trecutului la nivelul simțului comun și nu numai.

Prof. univ. dr. Gheorghe Vlad Nistor Președintele Senatului Universității București Director General al Institutului Diplomatic Român

2

2

1
1

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

PREISTORIE

O CULTURĂ DE EXCEPȚIE – CUCUTENI (MILENIILE VII-III î.Hr.)

CONTEXTUL GENERAL:

Neoliticul este o etapă din istoria omenirii care a început cu o „revoluţie”:

perfecţionarea tehnicii şlefuirii pietrei pentru confecţionarea obiectelor necesare existenţei umane. Cu ajutorul acestor unelte, oamenii au putut să cultive pământul, să crească animale, să practice meşteşuguri. Între acestea, olăritul a fost important nu numai pentru realizarea obiectelor casnice, ci şi pentru cele de cult, îmbogăţind spiritualitatea umană. În Europa, această etapă este cel mai bine reprezentată de creatorii culturii Cucuteni, care au trăit pe o bună parte a teritoriului României de astăzi.

trăit pe o bună parte a teritoriului României de astăzi. Figurină feminină, cultura Cucuteni În 1884,

Figurină feminină, cultura Cucuteni

În 1884, folcloristul ieșean Theodor Burada, mer- gând spre Cotnari, a descoperit din întâmplare ceramica din satul Cucuteni, județul Iași, pe care oamenii o scoteau din pământ, săpând pe Dealul Cetățuia. Cercetările începute de N. Beldiceanu au fost continuate de Hubert Schmidt, cel mai mare arheolog german al timpului. Acesta a întreprins în 1909-1910 cercetări sistematice și a publicat prima lucrare academică despre cultura Cucuteni. Mai mult, s-a căsătorit cu fiica lui Gheorghiu din Hârlău, proprietarul dealului. Profesorii Mircea Petrescu-Dâmbovița și Dinu Marin au continuat cer- cetările pe baza cărora putem să explicăm astăzi cum trăiau oamenii cu aproximativ 6.000 de ani î. Hr. Tehnica de confecționare a obiectelor din piatră era șlefui- rea. Epoca neolitică este dovedită arheologic și în Europa, și în Asia. La finele epocii, mai precis în mileniile V-III î.Hr., în epoca numită eneolitică, a înflorit în centrul și vestul Mol- dovei cultura Cucuteni. Aceasta s-a răspândit în actualele teritorii ale Ucrainei, Poloniei, în Transilvania sud-estică și în Muntenia nord-estică, pe o suprafață foarte mare, de apro- ximativ 350.000 de kilometri pătrați. Pe acest teritoriu sunt atestate mii de așezări. Clima era asemănătoare celei de as- tăzi, terenul împădurit, rețeaua hidrografică bogată. Stabilirea caracteristicilor unei culturi arheologice înseamnă studierea obiectelor găsite, relația dintre obiec- te și mediu, identificarea altor indicii care definesc cultura respectivă. Toate acestea ne ajută să descriem comunități- le umane atât de vechi. Locuitorii din așezările culturii Cu- cuteni trăiau în locuințe mari cu vatră interioară. Probabil oamenii erau îngropați ritualic la baza locuințelor, ceea ce

este specific organizării protourbane. Oamenii vânau, lucrau pământul, țeseau, confecționau unelte. Ceea ce deosebește aceste comunități este ceramica. Purtătorii acestei culturi au realizat vase de ceramică în număr foarte mare, de la simple pahare la vase mari de tipul amforelor, statuete an- tropomorfe feminine cu torsul plat și au pictat ceramica cu

tropomorfe feminine cu torsul plat și au pictat ceramica cu Detaliu de pe vas de Cucuteni

Detaliu de pe vas de Cucuteni

decor în spirală, cu numeroase variante și combinații, culori- le predominante fiind roșul, albul și negrul. Bogăția cerami- cii, formele obiectelor și culorile utilizate pot fi interpretate ca reprezentând un cult al zeiței mamă sau un cult solar. Cultura eneolitică Cucuteni mai este importantă și pentru că miile de așezări au un model comun de organiza- re. Nu știm dacă și cum comunicau între ele, dar exista un model cultural. Cantitatea mare de ceramică descoperită în așezări este dovada unei vieți economice și spirituale active.

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

CRONOLOGIE:

• cca. 9000 î.Hr. – Sit neolitic la Ierihon, astăzi în Israel. Cea mai veche aşezare urbană din lume

• cca. 7000 î.Hr. – Sit neolitic la Cnossos, astăzi în Grecia

• cca. 4500 î.Hr. – Apogeul culturii Cucuteni

• Începutul mileniului IV î.Hr. – Se formează civilizaţia sumeriană

• A doua jumătate a mileniului IV î.Hr. – Se formează civilizaţia egipteană

ROMÂNILOR

3

3

– Se formează civilizaţia egipteană ROMÂNILOR 3 3 Harta culturii Cucuteni-Tripolie Prelucrarea ceramicii, cu

Harta culturii Cucuteni-Tripolie

Prelucrarea ceramicii, cu multă grijă pentru temperatura de ardere, care ducea la nuanțe diferite ale culorilor, simțul ar- tistic unic cu privire la decorare sunt dovada unui nivel deo- sebit de cunoaștere a mediului și de creativitate în domeniul tehnologiilor. La apogeu, în jurul anului 4500 î.Hr., se pare că această civilizație a precedat cu câteva sute de ani civilizația sumeriană și pe cea din Egipt.

sute de ani civilizația sumeriană și pe cea din Egipt. Figurine atribuite culturii de Cucuteni, Muzeul

Figurine atribuite culturii de Cucuteni, Muzeul de la Piatra Neamț

SURSE ISTORICE:

„LOCUINŢA II / 12 Datare: Etapa Cucuteni B1a. Poziție: Lângă latura de vest a complexului II, în dreptul șan- țului lung, suprapunând parțial un colț al locuinței II/9 din etapa Cucuteni B1a. Această locuință era din același nivel al etapei Cucuteni B1a cu locuința II/1. Adâncime: La 0,90 m față de suprafața solului. Dimensiuni: cca. 4,70 x 3,00 m

Amenajări interioare: La 0,95 m adâncime era o vatră din lespezi de piatră, peste care era un strat de cenușă gros de 0,10 m. Inventar:

Unelte: Au fost descoperite lame, așchii și un vârf de săgea- tă de silex, precum și un pandantiv dintr-un colț de mistreț perforat. Ceramică: În partea inferioară a locuinței au fost găsite multe fragmente ceramice de tip Cucuteni B, fiind ilustrate fragmente de străchini atât din specia cu decor, cât și din cea fără. Un frumos crater de tip Cucuteni C, care a putut fi întregit și restaurat, a fost găsit în această locuință. Plastică: Au fost găsite câteva fragmente de statuete femini- ne, precum și una ornitomorfă. (Mircea Petrescu-Dâmbovița, Mădălin Cornel Văleanu, Cucuteni-Cetățuie, Monografie arheologică, Piatra-Neamț, 2004)

În „

eponimă a culturii Cucuteni, în primăvara anului următor fiind inițiate primele săpături arheologice de către N. Beldi- ceanu și D. Butculescu. Descoperirile de aici au fost anunța- te lumii științifice prin articolele semnate de N. Beldiceanu, Antichitățile de la Cucuteni (1885) și Gr. Buțureanu, Notiță asupra săpăturilor și cercetărilor făcute la Cucuteni (1889), precum și prin comunicările susținute de Gr. Buțureanu în cadrul Congresului Internațional de Antropologie și Arheolo- gie preistorică de la Paris, din 1889, și a lui G. Diamandi, la Societatea de Antropologie de la Paris (1889)”.

(V. Chirică, D. Aparaschivei, Cucuteni)

1884, folcloristul Th. Burada a descoperit stațiunea

BIBLIOGRAFIE:

- V. Chirică, D. Aparaschivei, Cucuteni, Iași, Institutul de arheologie Iași, 2004.

- V. Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, București, Editura Meridiane, 1979.

- Istoria românilor, vol. I, București, Editura Enciclopedică, 2001.

- M. Petrescu-Dâmbovița, M.C. Văleanu, Cucuteni-Cetățuie, Monografie arheologică, Piatra-Neamț, 2004.

M.C. Văleanu, Cucuteni-Cetățuie, Monografie arheologică , Piatra-Neamț, 2004. Ceramică de Cucuteni

Ceramică de Cucuteni

4

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

2
2

ANTICHITATE

PRIMUL CUCERITOR AL GETO-DACILOR – DARIUS I (514-513 î.Hr.)

CONTEXTUL GENERAL:

În Asia, în prima jumătate a mileniului I î.Hr. au existat câteva mari puteri:

Imperiul Asirian, ajuns la apogeu în secolul al VII-lea î.Hr., şi peste un secol, Imperiul Noului Babilon, prima mare putere politică din Orientul Apropiat. În Europa, în această perioadă s-au format civilizaţiile etruscă, greacă, romană, tracă, iar grecii au organizat, alături de marea colonizare a Mării Mediterane şi a Mării Negre, şi prima olimpiadă. În a doua jumătate a mileniului a fost întemeiat Imperiul Persan, cel mai vast şi puternic imperiu din Orientul Apropiat, care, în expansiunea sa, a cucerit Imperiul Noului Babilon şi Peninsula Balcanică, unde se dezvoltau civilizaţiile greacă şi tracică.

unde se dezvoltau civilizaţiile greacă şi tracică. Friză din palatul de la Susa Cu aproximativ 700

Friză din palatul de la Susa

Cu aproximativ 700 de ani înainte de Hristos, tribu- rile perșilor, care se aflau în zona Iranului de azi, au fost uni- ficate de Ahaimene, întemeietorul dinastiei Ahemenizilor, și a început istoria statului persan, cel mai vast și mai puternic stat din Antichitate al Orientului Mijlociu. După o lungă și furtunoasă istorie, Imperiul Persan a fost cucerit în secolul al IV-lea de Alexandru Macedon și a devenit, ca teritoriu, o parte a lumii elenistice. În timpul lui Darius I (522-486 î.Hr.), Imperiul Per- san a atins cea mai mare suprafață, circa cinci mii de kilome- tri pătrați.Una dintre campaniile militare organizate de Da-

pătrați.Una dintre campaniile militare organizate de Da- Leul, friză din palatul lui Darius I rius I

Leul, friză din palatul lui Darius I

rius I a fost cea din 514-512 î.Hr. În urma expediției, Darius I a cucerit Tracia și o parte din Grecia și a extins dominația Imperiului Persan asupra unei părți din Peninsula Balcanică. Probabil că, inițial, Darius I și-a propus să-i supună pe traci și să stabilească granița Imperiului la Dunăre. Era un scop grandios, pentru îndeplinirea căruia s-a pregătit opt ani. Ulterior, planul a fost extins prin încorporarea teritoriilor sciților în Imperiul Persan. În 513 î.Hr. a început expediția împotriva sciților nomazi din stepele nord-pontice, care co- tropeau sistematic coloniile persane din Asia Mică. În timpul acestei campanii europene au avut loc trei expediții, pe care „armata nemuritorilor” le-a pierdut, și anume împotriva ge- ților din Dobrogea (513 î.Hr.), împotriva grecilor (492 î.Hr. și 490 î.Hr.). În istoria universală, expediția din 514-513 î.Hr. reprezintă o parte din campania de cucerire și includere în Imperiul Persan a Traciei și Sciției, campanie parțial victori- oasă, căci, în final, o parte a Peninsulei Balcanice a fost in- tegrată vreme de 15 ani în Imperiul Persan. Pentru trecutul românilor, această campanie a constituit prilejul consemnă- rii primelor informații despre strămoșii poporului român, și anume geții. Darius a supus populațiile de la sudul Dunării, dar când a ajuns în zona Dobrogei de astăzi a întâlnit o popu- lație care vorbea o limbă asemănătoare tracilor, după cum sciții vorbeau o limbă asemănătoare perșilor. Reprezentanții

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

5

CRONOLOGIE:

• 594 î.Hr. – Atena este condusă de Solon, considerat „primul om de stat al Europei”.

• 560 î.Hr. – Cetăţile greceşti formează Liga peloponesiacă, principala putere maritimă din Peninsula Balcanică.

• 539 î.Hr. – Regatul Noului Babilon, prima putere politică din Mesopotamia.

• 525 î.Hr. – Egiptul este cucerit de Imperiul Persan.

• 514-513 î.Hr. – Campania lui Darius I împotriva geţilor.

• 509 î.Hr. – La Roma, monarhia este înlocuită cu republica.

î.Hr. – La Roma, monarhia este înlocuită cu republica. Stindard al perşilor Detaliu din ruinele capitalei

Stindard al perşilor

este înlocuită cu republica. Stindard al perşilor Detaliu din ruinele capitalei persane, Persepolis acestei

Detaliu din ruinele capitalei persane, Persepolis

acestei populații erau cunoscuți sub numele de geți. Hero-

dot consemnează că regele perșilor a înfrânt populațiile de

la

sudul Dunării fără mare rezistență. Singurii care s-au opus

la

nordul Dunării au fost geții, dar și ei au fost supuși, chiar

dacă erau foarte numeroși. Ca urmare a lipsei lor de înţelepciune, după cum

spune Herodot, geţii au fost luaţi prizonieri şi obligaţi să îl urmeze pe rege. Şi totuşi, izvoarele sunt contradictorii. Astfel, Ktesias din secolul al IV-lea, istoric, prizoner la perşi şi care se pare

a avut acces la arhivele regale, îl acuză pe Herodot că a

transmis informaţii eronate. În lucrare sa Persica, care din nefericire s-a pierdut, acesta afirmă că Darius I a fost înfrânt de sciţi fiind obligat să se retragă.

Herodot, considerat părintele istoriei, a fost con- temporan cu Darius. Datorită expediției lui Darius, descrisă de Herodot, dispunem de informații privitoare la populațiile care trăiau în dreapta Dunării, acum circa 2 500 de ani.

SURSE ISTORICE:

Înainte „

pusese mai întâi pe geții care se cred nemuritori, căci tracii i s-au închinat fără nicio împotrivire. Geții însă, care luaseră hotărârea nesăbuită de a-l înfrunta, au fost robiți pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji și mai drepți dintre traci (Herodot, Istorii)

de a ajunge la Istru, regele perșilor, Darius, îi su-

Imperiul „

Orient Apropiat al Epocii vechi. Istoria sa este cel mai adesea recunoscută după surse grecești (Herodot) și văzută numai din perspectivă grecească. Totuși, are propria demnitate ca încheiere istorică a vechiului Orient Apropiat și ca punct de plecare pentru centrul de cultură și de putere persan de mai târziu”.

Persan a concentrat pentru prima dată întregul

(Imanuel Geiss, Istoria lumii, București, Editura ALL Educational, 2002)

„Prima știre istorică asupra geților se datorește lui Herodot și se referă la un fapt petrecut în anul 514 înainte de era

noastră. Prima știre istorică despre strămoșii noștri este, în același timp, și una din cele mai frumoase și competente re- cunoașteri a însușirilor lor. Adăugăm că expediția lui Darius

În legătură cu dominația sciti-

n-a dus la rezultatul dorit

că avem și cele dintâi știri scrise asupra pământului carpa-

to-danubian”.

(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, București, Editura Ştiințifică, 1974)

BIBLIOGRAFIE:

- P. Briant, Darius, les Perses et l’Empire, Paris, 1992.

- Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Bucureşti, Editura Meronia, 1995.

l’Empire , Paris, 1992. - Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii , Bucureşti, Editura Meronia, 1995. Darius

Darius I

6

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

ANTICHITATE

3
3

DE CE A FOST DACIA ATÂT DE GREU CUCERITĂ DE TRAIAN?

3 DE CE A FOST DACIA ATÂT DE GREU CUCERITĂ DE TRAIAN? CONTEXTUL GENERAL: La începutul

CONTEXTUL GENERAL:

La începutul secolului I d.Hr., Imperiul Roman a desăvârşit încorporarea Dobrogei în provincia Moesia, linia Dunării fiind deja supravegheată de legiunile romane. Garnizoanele romane au fost aşezate în cetăţile de pe malul drept al fluviului. Pentru a se asigura legătura dintre ele s-au construit drumuri strategice, pentru a ușura deplasarea rapidă a trupelor. Roma nu a putut tolera la graniţa dunăreană existenţa unui stat puternic, capabil să unească forţele „barbare” într-o ofensivă împotriva Imperiului. Alte cauze ale declanşării războaielor daco- romane au fost dificultăţile economice cu care se confrunta statul roman, sub domnia lui Domiţian. Dacia, bogată în aur şi grâne, reprezenta pentru împărat sursa de venituri cea mai potrivită pentru a rezolva atât criza economică, cât şi cea militară.

a rezolva atât criza economică, cât şi cea militară. Monede din perioada lui Traian Bust al

Monede din perioada lui Traian

Bust al împăratului Traian

În anul 85, armatele guvernatorului Moesiei, Oppius Sabinus, au fost înfrânte de daci, cel din urmă a fost ucis, capul său fiind luat ca trofeu. Vestea cumplitei înfrângeri l-a făcut pe Domițian să pornească împotriva dacilor, în fruntea unei puternice armate. Domițian s-a oprit la Naissus (Nișul de azi), iar comanda armatei a fost încredințată generalului Cornelius Fuscus, care, „fire aventuroasă și iubind primejdia”, a căzut în capcana întinsă de Decebal. Ca urmare, generalul roman a fost ucis, alături de o parte a trupelor sale. O altă parte a trupelor a

fost luată în robie, alături de o pradă de război imensă. Tacitus, în Istorii, scria că, începând de acum lupta „se dă pentru apărarea granițelor și a existenței noastre”. În anul 88, Domițian l-a trimis împotriva lui Decebal pe generalul Tettius Iulianus. La Tapae, lângă „Poarta de fier” a Transilvaniei, a avut loc lupta dintre cele două armate. Încleștarea a fost câștigată de romani, iar Decebal, după cum relatează Cassius Dio, după ce a încercat să câștige timp, a cerut pace. Refuzat inițial de Domițian, după înfrângerea suferită de Roma în luptele cu marcomanii, compromisul a fost acceptat de împăratul de la Roma. Pacea dintre Domițian și Diegis, trimisul lui Decebal, s-a semnat în anul 89 în Panonia. Regele dac s-a recunoscut client al Romei și a primit în schimb bani și mașini de război, fiind obligat să cedeze capete de pod în stânga Dunării, în Banat și Oltenia. Această pace nu a fost rușinoasă pentru romani, totuși,

a devenit dezavantajoasă, din pricina atitudinii lui Decebal, care

a speculat în folosul său prevederile tratatului. Urcarea pe tron, în anul 98, a noului împărat,

Marcus Ulpius Traianus, a declanșat o nouă fază în conflictele

daco-romane. Rațiunile politico-militare nu au fost singurele motive pentru a declanșa atacul asupra Daciei, la acestea adăugându-se și semnele unei grave crize financiare. Traian

a organizat campania în cele mai mici amănunte timp de trei

ani – de la construcția drumului strategic de-a lungul fluviului până la concentrarea și antrenarea armatei, formată din 150.000 de oameni. Împăratul roman a plecat la 25 martie 101. Ajuns la Dunăre, la Viminacium, a trecut fluviul la Lederata, în Banat, s-a îndreptat spre Tapae, unde a avut loc și confruntarea daco-romană. După înfrângerea lui Decebal, Traian a înaintat spre Sarmizegetusa, având în permanență grijă să-și asigure spatele. Venirea iernii a oprit desfășurarea acțiunilor. Decebal a organizat, la Dunăre, atacuri asupra garnizoanelor romane, care au fost respinse de Traian. În 102, operațiunile romanilor s-au intensificat, fiind cucerite cetățile dacice care apărau Sarmizegetusa. Speriat de amploarea acțiunilor militare, Decebal a cerut încheierea păcii. Pacea din 102 a fost defavorabilă dacilor. Decebal trebuia să cedeze Oltenia și

Banatul, dar și toate beneficiile obținute de la Domițian. Deși

a acceptat pacea, Decebal nu a respectat-o, din mândrie și din

dorința de a demonstra vitejia dacilor. Realist, Traian nu s-a lăsat impresionat de atitudinea lui Decebal și a continuat acțiunile de întărire a ocupației romane. Pentru a-și consolida cuceririle, împăratul roman a decis construirea podului de la Drobeta (103-105), cu scopul de a avea o legătură între cele două maluri ale Dunării, Traian

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

CRONOLOGIE:

• 87-106 – Domnia lui Decebal

• 88 – Lupta de la Tapae

• 89 – Pacea între daci și romani. Decebal se recunoaşte client al Romei.

• 101-102; 105-106 – Războaiele daco-romane

• 103-105 – Construirea podului de la Drobeta de către Apollodor din Damasc

• 106 – Diploma de la Porolissum

• 113 – Inaugurarea Columnei lui Traian de la Roma

ROMÂNILOR

7

– Inaugurarea Columnei lui Traian de la Roma ROMÂNILOR 7 Decebal l-a însărcinat pe Apollodor din

Decebal

l-a însărcinat pe Apollodor din Damasc cu construirea acestui

edificiu. Construcția podului a fost finalizată în primăvara

anului 105. Structura podului era susținută de 20 de stâlpi, confecționați din piatră legată cu ciment roman și din

cărămidă. Distanța dintre ei era de 50 de metri iar, în partea superioară, erau uniți prin bolte de lemn. Înălțimea lor era de

150 de picioare, iar lățimea de 60 de picioare. Podul a fost

prevăzut cu portaluri monumentale la capete și bolte cu o

prevăzut cu portaluri monumentale la capete și bolte cu o Scenă de pe Columna lui Traian

Scenă de pe Columna lui Traian

deschizătură de 33 de metri. În 1858 au fost examinați stâlpii podului. Cărămizile care acopereau stâlpii erau făcute dintr-un material de o consistență asemănătoare pietrei, realizată după

o rețetă necunoscută. Întreaga construcție a fost realizată

de diferite cohorte din Legiunea a XIII-a Gemina, ceea ce ne dovedește faptul că soldații romani, îndrumați de ingineri, erau și constructori desăvârșiți, nu doar militari formidabili.

În vara anului 105, în iunie, Traian a trecut Dunărea

și s-a îndreptat direct spre Sarmizegetusa. O altă armată a

trecut Dunărea în zona Oltului și, împreună, cele două armate

au atacat cetățile care apărau capitala. Aceasta a fost asediată

pentru lung timp și doar după ce apărătorii cetății au fost lipsiți de apă au cedat. Urmărit de romani, Decebal s-a retras în munții din răsăritul Daciei și a fost nevoit să se sinucidă, pentru a nu face parte din carul triumfal al lui Traian. Capul și mâna dreaptă a fostului rege i-au fost prezentate împăratului la RanissTorum de către Tiberius Claudius Maximus. Prada pe care au luat-o romanii a fost uriașă: aur în valoare de 556 milioane de lei (cursul anului 1916), argint în valoare de 62 milioane de lei (cursul anului 1916), turme de vite, arme și prizonieri. Pentru Dacia, consecințele au fost grave – statul dac a dispărut și o parte a teritoriului, conform Diplomei de la Porolissum (106), a fost transformată în provincie romană. Acest lucru a deschis calea romanizării provinciei și integrării acesteia în lumea romană.

SURSE ISTORICE:

Acesta „

prin dreptatea și bărbăția sa, precum și prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos (începuse să domnească la vârsta de patruzeci și doi de ani) și înfrunta toate greutățile cot la cot cu ceilalți; iar cu sufletul era la înălțime, deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereții, dar nici împiedicat de bătrânețe”.

(Cassius Dio, Istoria romană)

[Traian n.a.] era un om cu totul deosebit, mai ales

Când „

tratatul, ci își pregătește arme, primește fugari, reface întăriturile, trimite soli la vecini și aduce pagube celor ce mai înainte nu se înțelegeau cu ei, iar iazigilor le-a smuls un ținut (pe care după aceea, deși ei îl cereau, Traian nu-l mai dădu înapoi), senatul decretă că Decebal este din nou vrăjmaș, iar Traian însuși, fără să lase conducerea altor generali, porni din nou cu război împotriva acestuia

(Cassius Dio, Istoria romană)

i s-a anunțat că Decebal în multe privințe nu respectă

BIBLIOGRAFIE:

- C.C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- Hadrian Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, Editura Dacia, 1972.

- Hadrian Daicoviciu, Dacii, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.

- Mihai Petrescu-Dâmboviţa, Hadrian Daicoviciu, D.G. Teodor, Ligia Bârzu, Florentina Preda, Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.

8

4
4

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

ANTICHITATE

PAȘAPORTUL DE CETĂȚENIE PENTRU LOCUITORII LIBERI AI IMPERIULUI ROMAN – CONSTITUTIO ANTONINIANA

CONTEXTUL GENERAL:

În secolul al II-lea d.Hr., în timpul dinastiei Antoninilor, stăpânirea romană a ajuns la Dunăre. Perioada cuprinsă între 96 și 233, în timpul dinastiilor Antoninilor și Severilor, a reprezentat apogeul extinderii Imperiului Roman. Dintre împărații celor două dinastii, cei care s-au remarcat în mod deosebit au fost Traian, în timpul căruia Imperiul cunoaște cea mai mare întindere teritorială, Hadrian, Septimius Severus și Caracalla. Secolul al III-lea a însemnat însă și o perioadă de războaie civile, anarhie militară și primele invazii ale migratorilor. În acest context, rolul armatei a crescut, ea influențând în mod deosebit alegerea împăraților.

ea influențând în mod deosebit alegerea împăraților. Bustul împăratului Caracalla La începutul secolului al

Bustul împăratului Caracalla

La începutul secolului al III-lea d.Hr. au apărut primele semne ale decăderii Imperiului Roman. La rivalitățile interne s-au adăugat atacurile popoarelor germanice în Europa, respectiv ale parților în Orient. Împărații din dinastia Severilor au luat o serie de măsuri, cu scopul de a menține unitatea Imperiului și de a-l salva de la decădere. Unul dintre aceștia a fost Septimius Bassianus, fiul lui Septimius Severus și al Iuliei Domna. Septimius Severus a devenit împăratul necontestat al Romei abia în 197, după ce l-a înfrânt pe Clodius Albinus. El și-a petrecut cea mai mare parte a domniei în campanii militare. Trupele romane din Dacia i-au fost

în campanii militare. Trupele romane din Dacia i-au fost Senatul roman fidele împăratului, urmându-l în

Senatul roman

fidele împăratului, urmându-l în războaiele din cele mai îndepărtate teritorii. Drept răsplată, Septimius Severus a manifestat o grijă deosebită față de provincia Dacia. Împăratul a avut doi fii, pe Lucius Septimius Bassianus, născut în 188, și cunoscut sub numele de Caracalla, de la mantaua galică cu glugă pe care o purta, cu plăcere, în permanență, și respectiv, pe Publius Septimius Geta. Caracalla (211-217) s-a născut în actualul Lyon, fiind asociat la domnie de tatăl său. Acordând o deosebită atenție armatei și sistemului de fortificații, Caracalla, în calitate de co-împărat, s-a interesat de situația Daciei, vizitând provincia ajungând până la Porolissum și consolidând granițele de nord ale acesteia în fața atacurilor dacilor liberi. Cu ocazia vizitei în Dacia, împăratul Septimius Severus a reînnoit pactele cu dacii liberi, cărora le-a luat numeroși ostatici, și a purtat lupte cu populațiile de la granița de nord. Ajuns împărat la Roma, Caracalla a emis, în 212, edictul, cunoscut sub numele de Constitutio Antoniniana, prin care se extindea dreptul de cetățenie romană la toți locuitorii liberi ai orașelor din Imperiu. Motivele pentru care s-a emis acest edict erau mai ales de ordin fiscal, urmărindu-se încasarea mai multor impozite, care aveau o destinație militară. Urmările au fost favorabile procesului de romanizare, care s-a accentuat, prin creșterea numărului de cetățeni romani, inclusiv în Dacia și Moesia. Datorită transformării pe care a impus-o edictul pe plan social

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

9

CRONOLOGIE:

• 197 – Septimius Severus a devenit împărat necontestat la Roma

• 197 – Caracalla, fiul lui Septimius Severus, a fost numit co-împărat, pentru asigurarea succesiunii la tron

• 211 – Moartea lui Septimius Severus la York, în provincia Britania

• 211 – 217 – Domnia lui Caracalla

• 217 – Macrinus şi Elagabalus au ocupat tronul Imperiului Roman

• 222-235 – Domnia lui Severus Alexander

și financiar, a avut loc o depreciere a noțiunii de cetățean și a valorilor tradiționale ale acestei calități. Edictul lui Caracalla poate fi considerat un „dar” oferit supușilor, care, devenind cetățeni, erau obligați la noi sarcini fiscale. De acest act au beneficiat mulți locuitori ai Daciei. După emiterea acestuia, în Imperiu, dar

și în provincia Dacia, a crescut printre gentiliciile imperiale nomen-ul Aurelius, de la numele împăratului care le acordase lor cetățenie. Frecvente au fost și alte gentilici imperiale, Aelius, Ulpius și Iulius. În Dacia, raportul dintre purtătorii de cognomina latine și cei care au cognomina străine, adică grecești, illirice, tracice, orientale sau celtice, era net în favoarea celui dintâi, ceea ce demonstrează desfășurarea procesului de romanizare și orientarea spre cultura latină apuseană a majorității populației din cadrul provinciei. Totuși, documentul emis de Caracalla nu a fost lipsit de controverse. Un grup mic de cercetători a afirmat că documentul grav avariat, denumit Papyrusul Giessen, nu ar fi conținut traducerea în limba greacă a Constituției Antoniniene, ci un edict suplimentar, care acorda cetățenia romană și imigranților barbari. Însă indiferent

romană și imigranților barbari. Însă indiferent Însemn al Romei antice de controversele istoricilor

Însemn al Romei antice

de controversele istoricilor referitor la destinația acestui edict, este cert că faimosul act care l-a făcut celebru pe Caracalla, a fost de fapt, un modest dar făcut supușilor liberi din Imperiul Roman, le-a adus celor din urmă noi obligații și sarcini fiscale.

SURSE ISTORICE:

Prin „

e.n., descoperit într-un papirus foarte deteriorat, au primit cetățenia romană toți peregrinii, cu excepția peregrinilor dediticii. Deși împăratul arată drept motiv al acestui edict dorința de a mări importanța religiei naționale, încorporând și pe peregrini în statul roman, totuși adevărata cauză rezidă într-un motiv fiscal, și anume nevoia de a spori veniturile statului roman prin sporirea numărului contribuabililor (Vladimir Hanga, Ştefan Pascu, Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului R.P.R.)

edictul împăratului roman Caracalla din anul 212

Împăratul „

Augustus spune: Iar acum se cuvine (ca), înlăturând cât mai

curând plângerile și jalbele, să cercetăm în ce chip aș putea

astfel socotesc că aș putea

mulțumi măreția lor, în chip strălucit și cu evlavie, dacă voi aduce pe peregrini – ori de câte ori ar fi supuși de ai mei – la credința în (acești) zei. Dau tuturor peregrinilor care se află în Imperiu cetățenia romană, fiind păstrate toate formele de organizare politică, cu excepția peregrinilor dediticii (Vladimir Hanga, Ştefan Pascu, Crestomație pentru studiul istoriei statului și dreptului R.P.R.)

Caesar Marcus Aurelius Severus Antoninus

mulțumi pe zeii nemuritori

Şi

BIBLIOGRAFIE:

- Enciclopedia ilustrată de istorie universală, Bucureşti, Editura Reader’s Digest,

2006.

- M. Kerrigan, O istorie întunecată, Împăraţii Romani, de la Iulius Caesar la

căderea Romei, Bucureşti, Editura Corint, 2010.

- Andrei Oţetea, Istoria poporului român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970.

- Y. Roman, Împăraţi şi senatori. Istoria politică a Imperiului Roman, Secolele I-IV,

Bucureşti, Editura Saeculum IO, 2007.

a Imperiului Roman, Secolele I-IV , Bucureşti, Editura Saeculum IO, 2007. Imagine reprezentând dinastia Severilor

Imagine reprezentând

dinastia Severilor

1

0

5
5

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

ANTICHITATE

UN ACT ISTORIC CONTROVERSAT – RETRAGEREA AURELIANĂ DIN DACIA

CONTEXTUL GENERAL:

Retragerea aureliană constituie un eveniment important atât pentru istoria naţională, cât şi pentru cea de ansamblu a Imperiului Roman, cu urmări de excepţie pentru romanitatea orientală. Comentat din diverse unghiuri de către istorici, acest eveniment de o importanţă aparte rămâne, în continuare, extrem de neclar şi de controversat.

în continuare, extrem de neclar şi de controversat. Aurelian În secolele III – IV, asupra provinciei

Aurelian

În secolele III – IV, asupra provinciei Daciei romane s-au revărsat popoarele aflate în afara lumii greco-romane, denumite și barbare. La acesta s-au adăugat răscoalele locale, atacurile dacilor liberi, agitațiile din provincia Dacia. Conform unor istorici, prin retragerea romană din Dacia se poate înțelege retragerea armatei și administrației romane din provincie. După unii istorici, evenimentul ar fi început în anul 256 în timpul împăratului Gallienus, deși izvoarele istorice susțin că în timpul lui Aurelian, care a decis scurtarea frontului de luptă cu populațiile barbare migratoare la Dunărea de Jos, au fost retrase pe linia Dunării legiunile romane din Dacia (271-275). Există și o controversă istorică

din Dacia (271-275). Există și o controversă istorică Regina Zenobia înaintea împăratului Aurelian – dacă

Regina Zenobia înaintea împăratului Aurelian

– dacă s-a realizat sau nu, în timpul retragerii aureliene și

evacuarea populației civile din provincie și în ce proporție. Provincia de la sudul dunării creată de Aurelian, a fost împărțită în două unități administrative, și anume: Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Acest fapt este atestat de o inscripție datând din anul 283. Dacia Ripensis avea capitala Ratiaria (azi Arcar), iar Dacia Mediterranea, la Serdica (azi Sofia). Dacia Aureliană a fost formată din „partea de răsărit

a Moesiei superioare” și din „partea de apus a Moesiei

inferioare”. Aceasta se întindea (de la vest) „cam din dreptul Orșovei” până la „vărsarea râului Oescus (azi Iskăr

în Bulgaria)”, Dunărea în nord, iar în sud „atingea cursurile

râurilor Axius (azi Vardar) și Strymon (azi Struma)”, incluzând

aici și orașele Scupi (azi Skopje) și Pautalia (azi Kiustendil). Opiniile diferite ale istoricilor moderni față de acest eveniment istoric sunt în legătură cu data, caracterul

și împrejurările concrete ale părăsirii Daciei de către

romani. Perioada părăsirii Daciei de către romani, așa cum apare în scrierile istoricilor romani de limbă latină,

este plasată fie în timpul împăratului Gallienus (253-268),

fie în timpul împăratului Aurelianus (270-275). Deși există

dovezi consistente și de o parte și de alta, o bună parte

a

istoricilor români, coroborând informațiile deținute

în

urma unei analize amănunțite, au ajuns la concluzia

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

1

1

CRONOLOGIE:

• 106 – Diploma de la Porolissum menționează constituirea provinciei Dacia romană

• 106-271 – stăpânirea romană în Dacia

• 271-275 – Retragerea aureliană din Dacia romană

că retragerea a avut loc în timpul împăratului Aurelian. Data exactă a retragerii este și ea disputată, fiind avansat fie anul 270, fie 271, fie 275. În ultima perioadă, cel de-al doilea an menționat a fost acceptat, în general, de majoritatea specialiștilor în domeniu. Caracterul și împrejurările în care a fost abandonată Dacia sunt și ele motiv de discuții, deoarece, în funcție de lămurirea acestui aspect, sunt găsite răspunsurile la cele două probleme fundamentale ale trecutului acestui neam, și anume: originea și continuitatea sa la nord de Dunăre. Părăsirea provinciei romane Dacia, în întregime sau parțial, este o problemă secundară. Important de clarificat este cine a plecat din Dacia. Cum izvoarele istorice ale timpului nu menționează explicit că a fost strămutată toată populația la sud de Dunăre, se înțelege că cei care au părăsit provincia au fost: armata, funcționarii, magistrații, eventual o bună parte a păturii celor bogați, care doreau să se pună la adăpostul autorităților romane. Venind în complementaritatea informațiilor din sursele istorice, cele arheologice demonstrează că populația

istorice, cele arheologice demonstrează că populația Porta Asinaria din Roma daco-romană, majoritară în

Porta Asinaria din Roma

daco-romană, majoritară în provincia creată de Traian, a rămas în continuare în Dacia, conviețuind cu migratorii și constituind nucleul formării poporului român.

SURSE ISTORICE:

Văzând „

părăsit provincia transdanubiană Dacia, creată de Traian, nemaiputând spera să o poată reține, fiind retrase armata și provinciali, iar noroadele aduse din ea le-a stabilit în Moesia

că Illyricum este devastat iar Moesia pierdută, a

și a numit-o Dacia sa, cea care acum desparte cele două Moesii ”

(Historia Augusta)

„Traian i-a învins pe dacii lui Decebal și a transformat în provincie romană teritoriul de dincolo de Dunăre; aceasta are împrejur un milion de pași; dar în timpul împăratului Gallienus ea fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii în regiunea Moesiei și a Dardaniei”.

(Historia Augusta)

regiunea Moesiei și a Dardaniei”. ( Historia Augusta ) E fi g i e r e

Efigie reprezentându-l pe împăratul Aurelian

BIBLIOGRAFIE:

- Academia Română, Istoria Românilor, Vol. II, Coordonator Dumitru Protase şi

Alexandru Suceveanu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

- Eugen Cizek, Lʹempereur Aurelian et son temps, Paris 1994.

- V. Iliescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, în „Studii şi Cercetări de Istorie Veche”, nr. 22/1971.

Dumitru Protase, Autohtonii în Dacia, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1980.

1

2

6
6

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

ANTICHITATE

UN TEZAUR REMARCABIL – “CLOȘCA CU PUII DE AUR”

CONTEXTUL GENERAL:

După retragerea aureliană, Dacia a fost afectată de atacurile barbarilor, care au determinat ruralizarea societății de la nord de Dunăre. Populația locală s-a mutat din calea năvălitorilor în zone mai ferite. Numeroase dovezi arheologice, numismatice, epigrafice şi lingvistice demonstrează continuitatea daco-romană după retragerea aureliană. Expresie a vremurilor de restriște din epocă sunt tezaurele îngropate și care sunt dezvăluite prin cercetările arheologice. Cel mai de seamă tezaur este cel de la Pietroasa. Misterul cel mai mare în ceea ce privește tezaurul constă în răspunsul la întrebările: de la care popor provin piesele și în ce perioadă au fost lucrate piesele tezaurului?

și în ce perioadă au fost lucrate piesele tezaurului? Tezaurul numit Cloșca cu puii de aur

Tezaurul numit Cloșca cu puii de aur

Rămași la nordul Dunării, în secolul al IV-lea, regele Athanaric și restul vizigoților nu erau deciși dacă să treacă Dunărea în Imperiul Roman în fața amenințării hunilor. Considerându-se mai bine apărați, aceștia s-au retras în zona denumită în izvoarele istorice Caucaland și localizată de istorici în zona munților Buzăului și sud-estul Transilvaniei. Acolo, în 1837, doi țărani ce căutau piatră, pe numele lor Ion Lemnaru și Stan Avram, au desoperit un monument arheologic care a impresionat și încă îi impresionează pe toți cei ce vor să îi afle tainele. El s-a numit tezaurul de la Pietroasa. după numele localității unde a fost găsit, în greutate de 19 kg de aur. Autoritățile au recuperat 12 piese

din totalul de 17. Din acestea, 5 sunt lucrate doar din aur, iar 7 sunt împodobite cu pietre prețioase. Ceea ce a mai rămas din acest tezaur cuprinde:

tron împodobit cu un vrej de viță-de-vie;

• un colan cu o inscripție gravată cu caractere runice;

• un colan simplu;

• șapte colane împodobite și cu pietre prețioase;

• un colan cu balama;

• patru fibule, un fel de broșe folosite la prinderea veșmintelor;

• două vase poligonale, compuse din două pantere, sprijinite cu labele din față pe o placă decorată și cu cele din spate și coada pe fundul vasului. Numele dat tezaurului, „Cloșca cu puii de aur”, s-a datorat formelor stilizate de păsări avute de fibule. Fibulele au fost realizate minuțios, ele fiind folosite ca însemne ale unor înalte demnități, element decorativ nelipsit de la costumele de ceremonii. Din punct de vedere arheologic, unele piese pot fi datate sfârșitul secolului al IV-lea – începutul secolului al V-lea. Interesant la aceste obiecte

începutul secolului al V-lea. Interesant la aceste obiecte Coperta monografiei lui Alexandru Odobescu despre tezaurul

Coperta monografiei lui Alexandru Odobescu despre tezaurul de la Pietroasele

un platou mare, de 7,6

este amestecul de elemente decorative întâlnite în Imperiul

kg,

cu un diametru de 56

Roman târziu și respectiv în lumea barbară. Piesele, se

cm

și care a fost rupt în

pare, au provenit din ateliere diferite de orfevrărie din

patru bucăți, la puțin timp după descoperire;

Constantinopol. Datarea tezaurului și atribuirea sa au pornit atât

• o cană (oenochoe),

cu înălțimea de 37 cm, în

prezent reconstituită;

• o pateră (platou mai

mic) cu decor în relief și o statuetă în centru - un personaj feminin cu un pahar în mâini, așezat pe un

de la aspectul pieselor, cât și de la inscripția de pe colan, prezența runelor sugerând o populație germanică. Prima ipoteză atribuie tezaurul vizigoților conduși de Athanaric,

care s-au refugiat în Imperiul Roman odată cu apropierea hunilor, mica comoară fiind îngropată cel mai târziu în anul 381. A doua ipoteză atribuie obiectele ostrogoților, plasându-le în prima jumătate a secolului al V-lea. Din cele 12 piese, cea care a avut cel mai mult de

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

1

3

CRONOLOGIE:

• 1837 – Descoperirea tezaurului “Cloşca cu puii de aur”

• 1867 – Tezaurul restaurat a fost prezentat la expoziţia de la Paris

• 1887-1900 – Alexandru Odobescu publică lucrarea “Le tresor de Petrossa”

• 1917 – Cloşca cu puii de aur, este trimis la Moscova odată cu tezaurul României

• 1956 – Tezaurul de la Pietroasa este înapoiat României

suferit a fost platoul, care, la puțin timp după d e s c o p e r i r e , a fost rupt în patru bucăți. El cântărește 7,6 kg și are un diametru de 56 cm, fiind lucrat din aur masiv

cu decor simplu. Colanul cu inscripția „Gutan(e) Iowi hailag”, tradusă ca „Jupiter al Goților”, consacră colanului un caracter sacru. Analizând cu minuțiozitate piesele tezaurului, Alexandru Odobescu le-a atribuit spațiului cultural greco-roman, în timp ce alte interpretări ale istoricilor au legat aceleași reprezentări de cultele care o aveau în centru pe „zeița- mamă” Cybele. Aventura tezaurului este deosebită, datorită traseului parcurs de-a lungul veacurilor. De la cei doi țărani care au ținut tezaurul în pod timp de doi ani a ajuns la antreprenorul Verussi, care a distrus cu ciocanul o parte din piese, și de la care s-au recuperat doar 12 obiecte. Recuperarea tezaurului a fost opera banului Mihalache Ghica, ministru de interne al domnitorului Alexandru Ghica, un mare iubitor de cultură. Prestigiul tezaurului a fost consacrat după 1867, odată cu expoziția de la Paris. Alexandru Odobescu a supervizat refacerea bijuteriilor și acestea au fost expuse într-o vitrină special amenajată în pavilionul expozițional. Furat în noiembrie 1875, acesta a revenit în țară în 1876, iar în 1888, tezaurul a fost salvat dintr-un incendiu și a fost refăcut la Berlin. În 1917, tezaurul a fost trimis la Moscova, alături de obiectele de artă din Pinacoteca Națională, ca urmare

de obiectele de artă din Pinacoteca Națională, ca urmare Vas din Tezaurul de la Pietroasele a

Vas din Tezaurul de la Pietroasele

a acțiunilor militare de pe frontul din Moldova, care amenințau țara cu ocupația germană. În 1956, în prezența delegației conduse de Mihail Ralea și din care făceau parte personalități, ca Andrei Oțetea și Tudor Arghezi, guvernul URSS a predat României tezaurul de la Pietroasa. Din 1971, tezaurul se află expus la Muzeul Național de Istorie din București.

SURSE ISTORICE:

Stan „

obiectele, le cercetează, schimbă impresii, pe care azi doar le bănuim. Nu s-au gândit că piesele acestea galbene, aducând a veselă țărănească, o tavă mare ca o pălărie, două ibrice etc., ar putea fi de aur și nu de aramă. În mintea lor nu se conturase încă ideea de comoară, ci doar un lucru bizar, descoperit întâmplător. Habar n-aveau că în fața lor se afla cel mai mare tezaur din lume la acea oră, depășit în greutate abia după aproape o sută de ani de Tezaurul lui Tutankhamon

Avram și Ion Lemnaru se privesc nedumeriți, numără

(Corneliu Ştefan, Aventurile Tezaurului Cloșca cu puii de aur)

Considerate „

fiind cele mai frumoase flori ale expoziției, antichitățile de la Pietroasa produseră un asemenea șoc public încât conducerea marelui muzeu South-Kensington din Londra solicită, pentru 6 luni, cele 12 piese. Toate cheltuielile urmau a fi suportate de coroana britanică. Cu încuviințarea guvernului român și spre nenorocul său, Alexandru Odobescu acceptă invitația. El își imagina că prezența mult discutatului Tezaur în capitala Albionului nu va face decât să sporească și mai mult prestigiul țării, familiarizând opinia publică cu tradițiile și trecutul glorios al poporului român (Corneliu Ştefan, Aventurile Tezaurului Cloșca cu puii de aur)

de Sommerand, în raportul său, oficial, ca

BIBLIOGRAFIE:

- C.C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432),

Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- Alexandru Odobescu, Opere, vol. IV, Tezaurul de la Pietroasa, Îngrijit de Mircea Babeş, Bucureşti, Editura Academiei

R.S.R., 1976.

- Alexandru Odobescu, Le trésor de Pietroasa Historique. Description. Étude sur l’orfèvrerie antique, Paris, 1889-1900.

- Rodica Oanţă-Marghitu, Tezaurul de la Pietroasa în K. Slej, Guldskatter Rumänien under 7000 ar, Stockholm, 2004. -C.Ştefan, Aventurile Tezaurului Cloşca cu puii de aur, Bucureşti, Editura Sport Turism, 1979.

1

4

7
7

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

EVUL MEDIU GESTA HUNGARORUM DESPRE ROMÂNI

CONTEXTUL GENERAL:

În secolele IX-XIII s-a desfăşurat ultima fază a migraţiilor, care a afectat şi spaţiul carpato-danubiano-pontic. În secolul al IX-lea, ungurii, împinşi de alte popoare, precum pecenegii, cumanii, bulgarii, au ocupat succesiv teritorii pe fluviul Volga şi apoi în nordul Mării Negre. În 895/896, sub conducerea lui Arpad, maghiarii s-au aşezat în Panonia, proces care a durat până spre anul 900. Pornind de acolo, au efectuat expediţii în Vestul Europei, dar în 955 au fost înfrânţi de către împăratul german Otto cel Mare în bătălia de la Lechfeld; ca urmare se vor întoarce în Panonia şi vor trece la viaţa sedentară. În 1001, în timpul ducelui Vajck, ungurii s-au creştinat în rit catolic. Astfel, ducele Vajck a devenit regele Ştefan cel Sfânt. El este considerat întemeietorul statului maghiar şi cel care a început expansiunea în Est şi Sud-Est. În secolele X-XI au avut loc alte migraţii în spaţiul românesc, cele ale pecenegilor şi cumanilor. În 1241, marea invazie tătaro-mongolă a spulberat stăpânirea cumană din zonă.

tătaro-mongolă a spulberat stăpânirea cumană din zonă. Pagină din Gesta Hungarorum Anonymus, cel dintâi să

Pagină din Gesta Hungarorum

Anonymus, cel dintâi

fie Paul, episcopul Transilvaniei, deoarece numai despre el

și cel mai cunoscut cronicar al ungurilor, ne-a lăsat o istorie în 57 de capitole, a cuceririi

se precizează în documente scrise autentice că a fost notar al regelui Bela al III-lea (“Paulus, mei notarius nunc autem episcopus ultrasilvanus”). Se pare că notarul a beneficiat de

făcute de aceștia, intitulată Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor). Cronica s-a păstrat

temeinice cunoștințe dobândite la Universitatea din Paris. Pe lângă acestea, el a avut prilejul să consulte documente din Arhiva Cancelariei Regale, ori pe cele din arhiva episcopală de

într-o copie descoperită în anul

la

Alba Iulia, unde a trăit un timp. Acest lucru a făcut ca opera

1746, în Biblioteca Imperială din

sa

să beneficieze de precizări nemaiîntâlnite la alți cronicari, de

Viena, și a fost publicată pentru prima oară de Schwandtner,

temeinice informații istorice, geografice și etnografice. Cronica lui Anonymus a rămas până astăzi cea mai

în colecția Scriptores Rerum

veche lucrare scrisă de acest gen, păstrată în Ungaria medievală.

Hungaricarum. După cele

A

fost prima încercare de a scrie o istorie a Ungariei, ce se

afirmate de cronicar, acesta ar

bazează și pe o interpretare a documentelor scrise și a faptelor

fi fost secretarul regelui Bela. Mulți istorici, printre care și Nicolae Iorga, s-au pronunțat pentru Bela al IV-lea, iar alți specialiști, pentru Bela al III-lea. Cronica a fost redactată la sfârșitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea și a fost influențată de opera lui Titus Livius. Înrâurirea acestui istoric roman o întâlnim în discursurile puse de autor în gura personajelor sale. Unii istorici maghiari, precum Györffy György, consideră această lucrare mai puțin valoroasă. Alți istorici maghiari, printre care Moravics

Gyula, sunt de părere că informațiile lui Anonymus reflectă esența adevărului istoric, chiar dacă, după obiceiul vremii, au fost intercalate pasaje literare. Anonymus a deținut o înaltă demnitate ecleziastică,

a fost un personaj de la curtea regală, care ne-a dat o operă unitară, plină de viață, și nu o cronică seacă. Despre personalitatea lui Anonymus și valoarea istorică, geografică

și literară a operei sale s-au exprimat foarte multe opinii,

unele controversate. Pentru unii autori, Anonymus ar putea

istorice. Aceasta nu se reduce la o simplă înșiruire de date și evenimente istorice. Din păcate, partea referitoare la secolele XI-XII s-a pierdut, ceea ce face ca opiniile autorului despre evenimentele pe care le știa mai bine să nu le cunoaștem. Anonymus, în opera sa, îi considera pe unguri

descendenți direcți ai hunilor, iar pe Arpad, urmașul lui Attila. Teoria avea o evidentă conotație politică, deoarece era menită să legitimeze stăpânirea regalității maghiare asupra Panoniei

și a populațiilor găsite pe teritoriile cucerite de Arpad. Autorul

considera că teritoriul statului arpadian din vremea sa era moștenirea de drept a regalității maghiare. Cronicarul a afirmat că, la venirea ungurilor în Transilvania, au găsit aici români și slavi. Ordinea în care sunt amintite aceste două populații, precum și faptul că voievodul Gelu era român justifică afirmația conform căreia românii erau preponderenți din punct de vedere numeric. Notarul regelui a menționat apoi trei voievodate, cel al lui Glad, în Banat, Gelu, în Podișul Transilvaniei, și Menumorut, în Crișana. Sunt pomenite și așezările întărite: trei în Crișana, dintre care cea mai

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

1

5

CRONOLOGIE:

• 895-900 – Aşezarea ungurilor în Panonia

• 1001 – Încoronarea ducelui Vajk ca rege al Ungariei, cu numele de Ştefan cel Sfânt

• Secolele XII-XIII – Ioniţă al IV-lea cel Frumos a scris într-o scrisoare adresată Papei despre originea latină a românilor

• Secolul al XII-lea – Gesta Hungarorum

• 1247 – Diploma Cavalerilor Ioaniţi

• Secolul al XIII-lea – Simon de Kéza în lucrarea Gesta Hunnorum et Hungarorum vorbeşte despre vechimea românilor în Panonia

• Secolul al XIV-lea – Cronica rusească Povestea anilor care au trecut atestă vechimea românilor

Povestea anilor care au trecut atestă vechimea românilor Statuia lui Anonymus de la Budapesta importantă era

Statuia lui Anonymus de la Budapesta

importantă era Biharea, alte trei în Banat, cea mai însemnată fiind cea de la Cuvin, și una în Transilvania, pe Someș, probabil cetatea de la Cluj-Mănăștur sau de la Dăbâca. Zonele aflate la Răsărit de Tisa nu au fost considerate de notar ca fiind teritorii constitutive ale regatului lui Attila. În problema formațiunilor politice, s-a pus în discuție verosimilitatea informațiilor lui Anonymus. Este posibil ca Anonymus, asemenea oricărui autor de geste (cronici), să exagereze uneori, din dorința de a-i înălța pe unguri, de a le preamări faptele de arme, dar este sigur că el nu a creat popoare, populații și nici eroi imaginari. Ele au avut o existență reală și nu pot fi anulate prin simplul fapt că alte surse nu le menționează. Concluzia este că relatările lui Anonymus, coroborate cu informațiile cuprinse în alte izvoare scrise și cu datele

oferite de cercetările arheologice, oferă un tablou veridic asupra realităților politice din teritoriile de la Răsărit de Tisa, începând cu ultimul deceniu al veacului al IX-lea și începutul celui următor.

SURSE ISTORICE:

a trimis soli în cetatea Bihor, la ducele

Menumorut (). Iar ducele Menumorut i-a primit cu bunăvoință

și, încărcându-i cu daruri felurite, în a treia zi le spuse să se întoarcă acasă. Le-a dat și răspuns zicând: Spuneți lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori, ca prietenunui prieten, cu toate ce-i sunt de trebuință, fiind el om străin și ducând lipsă de multe. Dar pământul pe care l-a

). Şi nu ne

tulbură cu vorbe ca acelea trimise, că e coborâtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit biciul lui Dumnezeu”. (Anonymus, Gesta Hungarorum)

Iar

ducele Arpad (

)

cerut bunăvoinței noastre nu i-l vom da niciodată (

Tuhutum, „

la locuitori despre bunătatea țării de dincolo de păduri, unde

El s-a pregătit cu oștenii

lui și, lăsându-și acolo tovarășii, a plecat dincolo de păduri, către răsărit, împotriva lui Gelu, ducele românilor. Iar Gelu,

ducele ultrasilvan, aflând de sosirea lui, și-a adunat oastea și a pornit călare, în cea mai mare grabă, în întâmpinarea sa, spre

Şi s-au luptat cu înverșunare și

fură prinși ostașii ducelui Gelu și mulți din ei fură uciși, iar mai

tatăl lui Horca, un om șiret, a prins de veste de

stăpânea un român, anume Gelu (

).

a-l opri la porțile Meseșului

mulți fură prinși”.

(Anonymus, Gesta Hungarorum)

BIBLIOGRAFIE:

- Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum (Faptele Ungurilor), Traducere, prefaţă, introducere şi note de G. Popa-

Lisseanu, Bucureşti, Editura Mentor, 2001.

- Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pomiliu Teodor P., Istoria României, Bucureşti,

Editura Corint, 2007.

- Istoria României, Compendiu, I. A. Pop, I. Bolovan (coord.), Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004.

- Istoria României, Transilvania, Cluj-Napoca, Editura George Bariţiu, 1997.

- Istoria Transilvaniei, Vol. I, Până la 1541, I.A. Pop, Th. Nägler (coord.), Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2003.

- G.Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, Vol. I, Faptele ungurilor de secretarul anonim al regelui Bela, Text şi traducere, cu un facsimil şi o hartă, Bucureşti, 1934.

1

6

8
8

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

ROMÂNI ȘI MAGHIARI ÎN SECOLUL AL XI-LEA

EVUL MEDIU

CONTEXTUL GENERAL:

În perioada secolelor VIII-XIII, societatea românească a avut o evoluţie lentă, în urma căreia şi-au făcut apariţia noi forme de organizare politică, cnezate, voievodate, „ţări”. Acestea au stat la baza constituirii statelor medievale româneşti, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Evoluţia acestor formaţiuni a fost influenţată de aşezarea ungurilor în Panonia (secolul al IX-lea), precum şi de ultimele migraţii tătaro-mongole, care au culminat cu marea invazie din 1241-1242.

care au culminat cu marea invazie din 1241-1242. Pictură reprezentându-l pe Arpad După așezarea lor în

Pictură reprezentându-l pe Arpad

După așezarea lor în Panonia și eșecul extinderii spre vest, ungurii și-au îndreptat atenția spre răsărit,

supunând formațiunile politice existente aici. În primii ani

ai secolului al X-lea, Terra Ultrasilvana a fost cucerită de

către Tuhutum și transformată într-un dominium rezervat

familiei și urmașilor săi. Tuhutum a creat o dinastie, urmașii

săi fiind Horca, care la rândul său a avut doi fii, Gyula, numit

și „cel Mare” sau „cel Bătrân”, și Zumbor. Acesta din urmă

a fost tatăl lui Gyula Minor („cel Mic” sau „cel Tânăr”),

adversarul regelui Ştefan I, în războiul desfășurat în primii ani ai secolului al XI-lea. La început, Tuhutum și urmașii

săi au păstrat legăturile cu maghiarii din Câmpia Panoniei. Numărul mic al ungurilor cuceritori i-a „obligat” pe aceștia

să adopte formele de guvernare găsite aici, întemeiate pe o

colaborare cu pătura conducătoare româno-slavă. Titulatura autohtonă de voievod a fost adoptată de Tuhutum și urmașii săi, fiind păstrată de-a lungul întregii epoci medievale.

În timpul lui Gyula cel Bătrân, după 930, a fost cucerit așa-numitul „voievodat al Bălgradului”. După această dată, cetatea Bălgrad și-a luat numele maghiar de

Gyulafehérvár sau pe cel latin de Alba Iulia. Una din fiicele lui Gyula cel Bătrân, Sarolta, s-a căsătorit

cu ducele ungar Géza, devenind mama

primului rege al Ungariei, Ştefan

I cel Sfânt. Neavând moștenitori

de sex bărbătesc, la moartea lui Gyula cel Bătrân, stăpânirea „țării

ultrasilvane” a revenit lui Gyula „cel Mic” (Minor Geula), fiul fratelui său, Zumbor. Acesta este prezentat atât de Anonymus, cât și de Cronica Pictată

de la Viena ca un dușman al ungurilor

din Pannonia. A fost atașat Bisericii răsăritene împreună cu supușii săi, la

fel ca înaintașul său, cu același nume. Sub domnia sa la Alba Iulia a activat un episcop trimis de la Constantinopol. În jurul anului 1002, Geula-Gyula domnea peste întreaga „Ţară transilvană”. În același an, regele maghiar Ştefan I l-a atacat și l-a învins. Victorios, regele a oferit ducatul transilvănean unei rude, pe nume Zoltan, iar o parte din aurul și bunurile jefuite au fost donate de rege bisericii din Alba Iulia. Geula-Gyula și fiii săi, Bua și Bucna, au fost capturați și duși în Ungaria, unde Geula a rămas captiv tot restul vieții. Acest regnum, „Erdewel”, a fost integrat după 1002-1003 în sistemul politic al monarhiei ungare, dar și-a păstrat statutul autonom. După moartea lui Ştefan I, în vremea urmașului său, Petru (1038-1041 și 1044-1046), fiii lui Gyula cel Tânăr, alături de rudele lor, s-au implicat în tulburările politice și religioase care au avut loc în Ungaria, în secolul al XI-lea. Ei au urmărit să pună pe tronul Ungariei pe Andrei, Bela sau Levente, care inițial au fost creștini răsăriteni. Acțiunea lor a avut și o tentă politică, în sensul că aceștia doreau preluarea moștenirii paterne. Absența oricăror informații referitoare la evoluția fostului voievodat al lui Gyula, în perioada care a urmat expediției victorioase a lui Ştefan cel Sfânt (1002- 1003), ne împiedică să cunoaștem situația acestuia. După invaziile pecenegilor și cumanilor asupra Ungariei (1068, 1091-1092), spre sfârșitul secolului, regalitatea maghiară a reușit să-și impună suveranitatea asupra unei „Terra ultrasilvana” care până atunci și-a păstrat caracteristicile unei statalități distincte.

și-a păstrat caracteristicile unei statalități distincte. Războinic maghiar din secolul al X-lea, frescă din Italia

Războinic maghiar din secolul al X-lea, frescă din Italia

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

1

7

CRONOLOGIE:

• 955 – Înfrângerea ungurilor la Lechfeld de către Otto I cel Mare

• 980 – Împăratul Vasile al II-lea Bulgaroctonul îi menţionează cu numele de vlahi pe românii din Peninsula Balcanică şi de la Nordul Dunării

• Secolul al XI-lea – Conflictul dintre Ahtum, nepotul şi succesorul lui Glad, şi regele Ungariei, Ştefan I

• 1002-1003 – Conflictul dintre Gyula (Gyla) şi regele Ungariei

• 1027 – Vlahii sunt menţionaţi în Analele din Bari.

• 1054 – Marea Schismă din biserica creștină

SURSE ISTORICE:

Fericitul

Ştefan, după ce a primit, din mila lui Dumnezeu,

).

coroana înălțimii regești, a purtat un vestit și rodnic război împotriva unchiului său, cu numele Gyla, care pe acea vreme

Deși i

s-a atras foarte adeseori luarea aminte de fericitul rege Ştefan, nici nu s-a întors la legea creștină, nici n-a încetat de a ataca pe unguri. Şi întregul regat, foarte mare și foarte bogat, l-a unit cu regatul Ungariei”. (Cronica pictată de la Viena)

avea domnie peste întreg regatul Ultrasilvaniei (

Viena ) avea domnie peste întreg regatul Ultrasilvaniei ( Coroana Sf. Ștefan „ puternic, care fusese

Coroana Sf. Ștefan

puternic, care fusese botezat la Vidin în ritul grec și care se

). Şi nu se supunea

regelui Ştefan, încrezător în armata sa numeroasă și în nobilii cărora le era stăpân”. (Legenda Sancti Gerhardi Episcopi)

lăuda mult cu puterea și rezistența sa (

era) un domnitor din cetatea Morisena, foarte

(Ahtum

sa ( era) un domnitor din cetatea Morisena, foarte (Ahtum Cucerirea Bazinului Carpatic de maghiari, în

Cucerirea Bazinului Carpatic de maghiari, în Magyarok Bejovetele Chronicon Pictum

BIBLIOGRAFIE:

- C. C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- Istoria României, Compendiu, I. A. Pop, I. Bolovan (coord.), Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004.

- Ion Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV, Cluj-Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1996.

- Ion Aurel Pop, Thomas Nägler, Istoria Transilvaniei, Vol. I, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2003.

- G.Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, Vol. I, Faptele ungurilor, Bucureşti, Editura Bucovina, 1934.

- T. Sălăgean, Ţara lui Gelu , Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2006.

1

8

9
9

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

O DIPLOMĂ CÂT O CARTE DE ISTORIE – DIPLOMA CAVALERILOR IOANIȚI (1247)

CONTEXTUL GENERAL:

În Occidentul Europei, în secolul al XIII-lea se desfășura centralizarea Franţei şi a Angliei. În Spania, localnicii se luptau cu musulmani care invadaseră teritoriul de câteva sute de ani. Papalitatea organiza cruciade pentru a elibera locurile sfinte, dar, de fapt, luptele se desfăşurau pe teritoriul Imperiului Bizantin, ortodox, grav afectat de aceste confruntări. Din Asia, în această perioadă, mongolii organizează atacuri violente spre Vest, spre Europa. În 1241 a avut loc marea invazie tătaro- mongolă în Europa Centrală și Răsăriteană. Moartea conducătorului mongol, Ogodai, a determinat retragerea lor și constituirea pe cursul inferior al fluviului Volga a statului Hoarda de Aur.

inferior al fluviului Volga a statului Hoarda de Aur. Hartă medievală a Țării Românești și a

Hartă medievală a Țării Românești și a zonei din jur, în secolul al XIII-lea

Românești și a zonei din jur, în secolul al XIII-lea Statuia regelui Bela al IV-lea la

Statuia regelui Bela al IV-lea la Budapesta

La 2 iunie 1247, regele Ungariei, Bela al IV-lea (1235-1270), a acordat, printr-o diplomă, care este un act tipic feudal cu avantaje și obligații de ambele părți specific Evului Mediu, câteva posesiuni aflate între Carpații Meridio- nali și Dunăre lui Rembald, preceptorul Ordinului Cavalerilor Ioaniți. În condițiile în care cu șase ani înainte avusese loc marea invazie tătaro-mongolă, regele Ungariei, conducăto- rul unui stat puternic afectat de invazie, a decis aducerea cavalerilor ioaniți cu sopul apărării statului său. În schimb, aceștia primeau posesiuni la sudul Transilvaniei, voievodat autonom aflat sub suzeranitate maghiară.

Cavalerii Ioaniți reprezentau un ordin călugăresc catolic, fiind nu numai călugări, militari, ci și constructori. Documentul supus discuției este re- dactat în limba latină medievală. Sunt consemnate teritoriile ce urmau să in- tre în stăpânirea Ioaniților. În plan so- cial, izvorul medieval descrie satele în care erau prezenți stăpâni ai pămân- turilor (majores terrae) și țărani fără pământ (rustici). Activitatea econo-

mică intensă a zonei este descrisă cu detalii. Sunt menționați conducătorii

este descrisă cu detalii. Sunt menționați conducătorii Imagine privind Diploma Cavalerilor Ioaniți locali:

Imagine privind

Diploma Cavalerilor

Ioaniți

locali: voievozii Litovoi și Seneslau, cnejii Ioan și Farcaș. Sunt precizate condițiile așezării Ioaniților în zonă. Astfel, Banatul de Severin, cnezatele lui Ioan și Farcaș intrau sub autorita- tea Ioaniților, în timp ce voievodatele lui Seneslau și Litovoi rămâneau sub stăpânirea localnicilor. Pentru istoria universală, cât și pentru istoria Un- gariei, dar și a românilor, documentul, deși nu consemnează decât viziunea strategică a unui rege medieval cu privire la pericolul pe care îl reprezentau tătarii la momentuul re- spectiv, reprezintă un izvor istoric de primă importanță, a fost făcut cunos- cut, pentru prima dată, acum mai bine de două secole, de Georgius Pray. Pentru istoria româ- nilor este vorba des- pre o sursă istorică

ce confirmă exis-

nilor este vorba des - pre o sursă istorică ce confirmă exis- Crucea Malteza, semnul heraldic

Crucea Malteza, semnul heraldic

al Cavalerilor Ioaniți

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

1

9

CRONOLOGIE:

• 2 iunie 1247 – Diploma Cavalerilor Ioaniţi, emisă de cancelaria regelui Bela al IV-lea

• 1259 – cavalerii părăsesc zona care le fusese dată ca danie

• 8 ianuarie 1285 – act de danie al regelui Ladislau Cumanul pentru magistrul Gheorghe, care l-a înfrânt pe Litovoi, iar pe fratele său Bărbat l-a luat prizonier

• 1775 – George Pray, călugăr iezuit, descoperea în arhivele Vaticanului Diploma Cavalerilor Ioaniţi

tența, în prima jumătate a secolului al XIII-lea, a românilor ca popor între Carpații Meridionali și Dunăre, organizat în structuri statale care desfășura o activitate economică susți- nută, dar se afla în sfera de interes a statului maghiar. Pentru că problema etnogenezei românești a deve- nit o problemă controversată, mai ales în epoca modernă și contemporană, un astfel de document devine un argument pentru școala istorică românească față de poziția unei păr- ți a istoriografiei străine, care contestă formarea poporului român pe ambele maluri ale Dunării în secolul al VIII-lea și susține formarea acestuia numai la sudul Dunării, în secolul al XIII-lea.

SURSE ISTORICE:

„Şi mai îngăduim ca jumătate din toate veniturile și foloa- sele ce se vor strânge pe seama regelui de la românii care locuiesc în țara Litua să le culeagă sus-zisa casă. Mai voim ca sus-zișii români să ajute sus-zișii frați cu mijloacele lor os- tășești întru apărarea țării și înfrângerea și pedepsirea ata- curilor ce ni s-ar aduce de către străini”. (Diploma Cavalerilor Ioaniți, în Gheorghe Brătianu, Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești)

„De asemenea și starea socială și politică a românilor, după cum reiese din documentele cele mai vechi, demonstrează vechea lor așezare. Ei apar ca proprietari de pământ, ca

popor așezat și agricol

O stare socială mai înaintată, îm-

preună cu organizarea politică o demonstrează documentul de la 1247, privitor la românii din Valahia, document care dovedește că românii erau un popor acum mai de mult și

statornic așezat în aceste părți”. (Dimitrie Onciul, Studii de istorie)

aceste părți”. (Dimitrie Onciul, Studii de istorie ) Regii Ungariei - Bela al IV-lea, Maria de

Regii Ungariei - Bela al IV-lea, Maria de Ungaria, Wenceslas și Matei Corvin, Ilustrație la volumul Il costume antico e moderno de Giulio Ferrario (1831)

BIBLIOGRAFIE:

- Gheorghe Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980.

- Istoria românilor, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

2

0

10

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

LADISLAU KÁN – UN VOIEVOD INDEPENDENT ÎN TRANSILVANIA

CONTEXTUL GENERAL:

Începutul celui de-al XIV-lea veac a fost marcat de afirmarea statelor româneşti unitare, la Sud şi Est de Carpaţi – Ţara Românească şi Moldova. Din acel moment, românii s-au afirmat în arena politică a Europei Centrale şi de Sud-Est și au devenit un subiect în relațiile internaționale. În Ungaria, în 1301, odată cu stingerea dinastiei Arpadienilor, a început criza dinastică. În acest context, Transilvania a manifestat tendinţe de autonomie totală, în perioada domniei voievozilor Roland Borşa şi Ladislau Kán.

domniei voievozilor Roland Borşa şi Ladislau Kán. Biserica de la Strei Ladislau Kán a fost unul

Biserica de la Strei

Ladislau Kán a fost unul dintre voievozii importanți

ai Transilvaniei medievale. A ajuns la demnitatea medievală

În timpul crizei dinastice din Ungaria (1301-1308), autoritatea lui a crescut și mai mult. Astfel, și-a asumat

în cursul anului 1294 sau 1295, în împrejurările conflictului

și

a exercitat unele prerogative regale, considerându-

dintre regele Andrei al III-lea și Roland Borșa, voievodul

se

îndreptățit să preia în administrarea sa proprietăți și

Transilvaniei. Încă din timpul vieții s-a bucurat de o adevărată

venituri ale regelui. S-a manifestat ca un principe suveran al

faimă europeană, ca urmare a implicării sale în competiția pentru coroana Ungariei, opunându-se ferm încoronării lui Carol Robert de Anjou ca rege al acestui regat. Ladislau

Transilvaniei, iar, în aparatul administrativ, de la comiți și castelani până la administratori și încasatori de dări, a angajat reprezentanți ai nobilimii provinciale. În 1307 a

Kán nu s-a făcut remarcat prin servicii politice și militare

ocupat toate bunurile Episcopiei Transilvaniei și a organizat

aduse regalității maghiare. Familia sa era perfect integrată

un

„conciliu”, obligându-i pe canonici să-l aleagă ca episcop

în „starea nobiliară” a Transilvaniei, având o vechime de cel

al

țării pe fiul său, minor.

puțin trei generații, ceea ce i-a oferit oportunitatea de a se

În luptele îndelungate pentru tronul Ungariei, Ladislau Kán

bucura de susținerea nobilimii mijlocii transilvănene. Ladislau Kán și-a adăugat la titlul de voievod al Transilvaniei și pe acela de comite de Solnoc și de comite al sașilor și secuilor, reușind să domine pentru mai bine

devenit la un moment dat „arbitrul” situației din Ungaria, sfâșiată de luptele pentru tron, între Otto de Bavaria și Carol Robert de Anjou, fiul regelui din Neapole. Abia în 1310, voievodul ardelean a făcut cunoscută decizia sa de

a

de două decenii situația din Estul Ungariei și adesea

a-l

recunoaște ca rege firesc și legiuit pe Carol Robert. Cel

din regatul întreg. În preajma anului 1299 și-a instalat

din

urmă, răzbunător, a încercat să-l înlocuiască pe Ladislau

reședința principală în puternica cetate Deva și a intrat în conflict cu episcopul Petru Monoszló, mai ales după ce și-a impus controlul asupra Hunedoarei și Hațegului. A oferit

Kán din demnitatea voievodală. Nereușind acest lucru, a încercat să-i știrbească autoritatea. Regimul instituit de Ladislau Kán în Transilvania

Transilvaniei o autonomie și mai mare decât înaintașii săi și

a

păstrat ca o caracteristică definitorie menținerea

a devenit, la un moment dat, cel mai puternic personaj din Ungaria.

unor raporturi de cooperare între voievod și nobilimea congregațională. Față de românii din Transilvania, Kán a

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

2

1

CRONOLOGIE:

• 1272-1273 – Litovoi refuză plata tributului către regele Ungariei, Ladislau al IV-lea

• 1277/1279 – Conflictul dintre Litovoi şi regele Ungariei

• 1282-1293 – Roland Borşa în fruntea voievodatului Transilvaniei

• 1291 – Românii din Transilvania fac parte din Congregaţia Stărilor de la Alba Iulia

• 1295 sau 1296-1315 – Ladislau Kán, voievodul Transilvaniei

• 1301 – Declanşarea crizei dinastice în Ungaria

• 1310-1352 – Domnia lui Basarab I

continuat politica promovată de Ladislau Cumanul, și anume integrarea acestora în sistemul politic transilvan. Congregațiile nobiliare ale Transilvaniei au funcționat în permanență de-a lungul domniei sale.

A avut un rol decisiv și

în organizarea Camerei Transilvaniei, organism fiscal a cărui

principală activitate consta în schimbarea anuală a banilor și perceperea taxei aferente acesteia. A reorganizat cancelaria voievodală, inspirată după modelul episcopului de Alba Iulia.

Pe plan extern, a avut relații excelente cu sârbii, bulgarii, rutenii și românii. Acțiunile sale l-au impus ca un om politic ambițios, tenace, care a intenționat să-și transforme stăpânirea într-un principat ereditar. A fost un om de stat

tolerant, dar și lipsit de scrupule, un bun diplomat, mai puțin războinic. Prin tot ceea ce a făcut, a consolidat autonomia Transilvaniei și a impus acest voievodat în atenția lumii europene. După dispariția lui Ladislau Kán, în 1315, cei doi fii ai săi s-au angajat într-o alianță a nemulțumiților, care pregătea

o revoltă împotriva regelui, cu sprijinul unor suverani

vecini. Ca urmare, succesorul lui Kán, Nicolae Pok, numit de regele Carol Robert de Anjou, nu și-a putut îndeplini funcțiile. Abia în 1320, voievodul Toma Szécsényi a reușit

Abia în 1320, voievodul Toma Szécsényi a reușit Bula de Aur din 1222 să înfrângă definitiv

Bula de Aur din 1222

să înfrângă definitiv rezistența fiilor lui Ladislau Kán, care deținuseră mult timp controlul asupra unei părți a Transilvaniei. Victoria lui Carol Robert, care a reușit să-și impună propriul voievod, a avut urmări negative, mai ales asupra nobilimii, care îi susținuse pe „rezistentul” Ladislau Kán și pe fiii acestuia. Însă prestigiul instituției voievodale și autonomia relativă a țării în raport cu restul regatului nu au putut fi șterse.

SURSE ISTORICE:

Borșa a fost urmat la demnitatea voievodală, în

1294, de către Ladislau Kán. Acesta nu numai că s-a înscris pe linia politică deja consacrată, dar a conferit voievodatului o autonomie și mai mare și a devenit, la un moment dat, cel mai puternic dinast al Ungariei. El nu s-a sfiit să înfrunte voința Papei și a celor mai înalți demnitari din regat, să

Roland „

stăpânească bunuri și să-și însușească venituri care, de drept, aparțineau regelui, să uzurpe averi episcopale, să revoce și să numească episcopi, sfidând uneori orice autoritate”. (Istoria Transilvaniei, Vol. I, Până la 1541, Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler – coord.)

Carol „

ca rege, inclusiv în Estul regatului, unde Ladislau Kán, voievodul Transilvaniei (1294-1315), a lăsat imaginea unui cvasi-suveran răzvrătit. Până la urmă, cu mari sacrificii și compromisuri, Transilvania a fost reintegrată în regat, iar voievozii au devenit dregători regali, supuși suveranului”. (Istoria României, Compendiu, Ioan-Aurel Pop,

Ioan Bolovan – coord.)

Robert (1308-1342) s-a impus destul de greu

BIBLIOGRAFIE:

- C. C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- Maria Holban, Din cronica relaţiilor româno-ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R. 1981.

- Istoria Transilvaniei, Vol. I, Până la 1541, Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler (coord.), Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2003.

- Istoria României, Transilvania, Cluj-Napoca, Editura George Bariţiu, 1997.

- T. Sălăgean, Un voievod al Transilvaniei – Ladislau Kán (1294-1315), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2007.

2

2

11
11

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

VICTORIA ROMÂNILOR ASUPRA UNGURILOR DE ZIUA SF. MARTIN – POSADA (1330)

CONTEXTUL GENERAL:

Secolul al XIV-lea a însemnat afirmarea statelor româneşti unitare de la sud şi est de Carpaţi – Ţara Românească şi Moldova. Ele au intrat în arena politică central şi sud-est europeană, ca subiecte de sine stătătoare. Criza internă declanşată în regatul maghiar la începutul secolului al XIV-lea, odată cu stingerea dinastiei arpadiene (1301), a avut drept rezultat slăbirea suzeranităţii maghiare asupra formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi. La aceasta s-a adăugat scăderea autorităţii tătarilor asupra teritoriilor româneşti. În aceste condiţii, a fost posibilă unificarea formaţiunilor politice de la sud de Carpaţi, sub autoritatea unui singur voievod, Basarab I (1310? – 1352).

autoritatea unui singur voievod, Basarab I (1310? – 1352). Frescă de la Curtea de Argeș, înfățișându-l

Frescă de la Curtea de Argeș, înfățișându-l pe Basarab I

La 1324, un document maghiar îl menționa pe

Basarab „voievodul nostru transalpin”. Un alt document ni-l arată ca „fiul lui Tihomir”, care, la rândul său, ar fi putut fi urmaș al lui Seneslau. De asemenea, izvoarele istorice ne arată că, la 1324, relațiile voievodului cu regele maghiar, Carol Robert de Anjou, erau bune. După 1327, relațiile cu maghiarii s-au deteriorat, ducând la conflict. Cauza conflictului, după Cronica pictată de la Viena, a fost dorința voievodului ardelean Toma și a lui Dionisie de a pune stăpânire pe Banatul de Severin și chiar

pe întreaga țară, în detrimentul lui Basarab. Alte documente,

datate la 1332 și 1351, invocau ca motiv al expediției din 1330 dorința lui Carol Robert de a recupera unele ținuturi de graniță ale regatului, ocupate de Basarab. În consecință, în septembrie 1330, regele Carol Robert de Anjou a pornit expediția militară împotriva lui

Basarab. Oastea maghiară a ocupat teritoriul Banatului de Severin, care a fost dat în stăpânirea lui Dionisie, care

a primit și titlul de ban. În fața acestei situații, Basarab a

încercat negocierea unei păci cu regele maghiar. Astfel, izvoarele menționează că Basarab se obliga să renunțe la Severin, să plătească un tribut, să trimită pe unul din fiii săi la curtea regelui și să ofere o despăgubire de război de 7.000 de mărci de argint (aproximativ 1.680.000 de dinari, circa 1157,904 kg de argint pur). Aceste propuneri au fost respinse de regele Ungariei, care l-a numit pe Basarab „păstor al oilor sale”, amenințându-l „că-l va scoate de barbă din ascunzișurile sale”. În aceste condiții, oastea maghiară s-a îndreptat

spre Curtea de Argeș, în căutarea lui Basarab. A găsit totul pustiit în cale, ceea ce l-a determinat pe regele maghiar să

poruncească retragerea spre Transilvania. Acolo, „într-un defileu”, s-a desfășurat bătălia care a adus câștig de cauză lui Basarab. Bătălia a intrat în istorie sub numele de „lupta de la Posada”, de la acest ultim nume, care înseamnă un defileu, vale strâmtă și lungă, mărginită de râpe înalte. Ieșirea din defileu fusese întărită cu șanțuri și valuri de pământ. După intrarea armatei maghiare în defileu, trupele lui Basarab au ocupat intrarea, tăind posibilitatea de retragere a armatei maghiare. Lupta s-a desfășurat între 9 și 12 noiembrie 1330

și evenimentele celor patru zile au fost descrise de Cronica

Pictată de la Viena. Acest izvor cuprinde aproximativ 300 de miniaturi, trei dintre acestea ilustrând descrierea luptei. Posada nu a fost identificată precis pe teren nici până astăzi. Unii istorici o plasează între Câmpulung și Bran, iar alții o situează pe drumul dintre Curtea de Argeș și Sibiu, în apropiere de trecătoarea de la Turnu-Roșu, probabil între Turnu-Roșu și Câineni.

de la Turnu-Roșu, probabil între Turnu-Roșu și Câineni. Carol Robert fuge de la Posada, pictură de

Carol Robert fuge de la Posada, pictură de Jozsef Molnar

Posada a avut

o dublă semnificație, și

anume: pe de o parte

a simbolizat înlăturarea

suzeranității maghiare asupra Ţării Românești, iar pe de altă parte a însemnat finalizarea

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

2

3

CRONOLOGIE:

• 1247 – Diploma Cavalerilor Ioaniţi semnalează la Sud de Carpaţi formaţiuni politice româneşti

• 1290-1291 – Descălecatul lui Negru-Vodă din Făgăraş la Câmpulung

• 9-12 noiembrie 1330 – Bătălia de la Posada

• 1346 – Balica în fruntea Dobrogei

• 1352 – Moartea lui Basarab I

în fruntea Dobrogei • 1352 – Moartea lui Basarab I Cronica Pictată de la Viena p

Cronica Pictată de la Viena

p r o c e s u l u i

SURSE ISTORICE:

de

formare

a

În „

același an în care a murit nevrednicul de pomenire

acestui

stat.

Felician, adică în anul domnului 1330, regele și-a adunat o

Totuși, cetatea

mare oaste – nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese

S e v e r i n u l u i

soldați la hotarele țării în diferite expediții împotriva

a

rămas

sub

numeroșilor săi dușmani – și la îndemnul voievodului

s t ă p â n i r e a regalită ț i i

ardelean Toma și a lui Dionisie, fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna lui septembrie, prin

maghiare.

În

Severin în țara voievodului românilor, Basarab, țară care

1335, Dionisie

nu poate fi locuită de un popor neobișnuit cu ea, ca să

apărea cu titlul

alunge din această țară pe Basarab, sau cel puțin să dea în

de

„ban

al

posesiune țara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că

Severinului”.

voievodul plătise întotdeauna cu credință darea cuvenită

 

Î

n

maiestății sale regelui

urma

luptei,

(Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor)

Basarab

era

c o n s i d e r a t

(Regele „

Carol Robert de Anjou) a ajuns pe o cale oarecare

de

izvoarele

cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită și închisă de

unde această cale era mai largă, acolo vlahii în mai multe

istorice ca fiind „neatârnat ”.

amândouă părțile de râpe foarte înalte de jur împrejur și pe

Astfel,

acesta

locuri o întăriseră împrejur (

).

Mulțimea nenumărată a

din

urmă

vlahilor, sus pe râpe, (

)

au aruncat săgeți asupra oastei

își

întindea

regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci (

).

Din

stăpânirea spre răsărit, până la gurile Dunării, care de atunci au primit numele de Basarabia. În 1343, și-a asociat la domnie pe fiul său, Nicolae Alexandru, care a continuat să

domnească ca „domn autocrat”.

pricina urcușului prăpăstios din acea vale, nu se putea sui în contra vlahilor pe niciuna din râpile de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de

fugă (

își schimbase însemnele armelor sale, cu care s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care, crezându-l vlahii a fi însuși

regele, l-au omorât cu cruzime (Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor)

Iar regele

).

Şi a fost aici un cumplit dezastru (

).

BIBLIOGRAFIE:

- Mihai Bărbulescu, Denis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea,

Pompiliu Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998. - C.C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri până la

moartea lui Alexandru cel Bun (1432), Ediţie îngrijită de Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- Vasile Pascu, Istoria antică şi medievală a românilor, Bucureşti, Editura Clio Nova, 1998.

- N. Stoicescu, F. Tucă, 1330 Posada, Bucureşti, Editura Militară, 1980.

- Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I „Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1970.

2

4 12
4
12
2 4 12 101 MOMENTE DIN ISTORIA ROMÂNILOR EVUL MEDIU PRIMUL VOIEVOD AL MOLDOVEI – ÎNTRE

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

PRIMUL VOIEVOD AL MOLDOVEI – ÎNTRE LEGENDĂ ȘI ADEVĂR

CONTEXTUL GENERAL:

În secolul al XIV-lea poporul român unitar, a fost despărţit de Munţii Carpaţi în mai multe spaţii statalizate diferit. Transilvania era voievodat autonom sub suzeranitatea Ungariei. Teritoriile de la răsărit de Munții Carpați erau organizate ca autonomii, dar necentralizate. Tătarii organizau dese incursiuni pe aceste teritorii, oamenii şi bunurile fiind în mare pericol. Se impunea ca aceste teritorii dintre Munții Carpați și Nistru să fie organizate ca un stat, care să creeze securitate şi siguranţă. Inițiativa a aparținut regatului Ungariei, care l-a trimis în acele zone pe voievodul maramureșean Dragoș.

trimis în acele zone pe voievodul maramureșean Dragoș. Dragoș I, portret din secolul al XIX-lea Formarea

Dragoș I, portret din secolul al XIX-lea

Formarea statelor medievale românești extracarpatice a fost un proces istoric desfășurat în mai multe etape. Tradiția istorică, bazată pe legende, cântece, poezii populare, ne furnizează informații despre începutul acestui proces. Istoria statului format la răsăritul Carpaților Orientali, Moldova, începe cu „descălecatul” lui Dragoș, consemnat în cronicile moldovenești ca primul ei voievod. La baza informațiilor despre primul voievod al Moldovei este tradiția istorică, legenda care spune că Dragoș, umblând după vânat de fiare sălbatice, a dat peste o căprioară. Au alergat cu toții, călăreți și câini, după sălbăticiune, însă în partea cealaltă a muntelui i-au pierdut urma. Dragoș a dat de-o fetișcană care cânta și culegea flori. Ea l-a povățuit să coboare pe pământurile din lunca Siretului, pentru a scăpa populația creștină de urgia tătarilor. Pentru a câștiga încrederea românilor, trebuia să omoare bourul cel fioros. Mai la vale, pe malul unui râu de munte, voinicul a ucis bourul sălbatic, cu buzduganul, iar oștenii au înfipt capul bourului în vârf de sulițe și l-au arătat românilor din acel ținut, cum îl sfătuise fata pe viteaz. Descălecând pe acel plai, Dragoș le-a devenit voievod și i-a învins pe tătari. Iar țara întemeiată s-a numit Moldova, după numele cățelușei credincioase Molda, care ajutându-și stăpânul, pierise la vânătoarea bourului. Cronicile ne furnizează și alte informații importan- te. De mai bine de un secol, după marea Invazie din 1241, tă-

tarii se așezaseră în zona Moldovei și făceau incursiuni peste Munții Carpați, punând în pericol regatul catolic al Ungariei. Ludovic I, regele Ungariei (1342-1382), a organizat o cam- panie militară de pedepsire. Armata, condusă de voievodul

Transilvaniei, Andrei Lackfi, i-a înfrânt pe tătari. Pentru a asi- gura zona și a apăra trecătorile, regele Ungariei a organizat o marcă (formațiune de apărare) cu capitala la Baia, condusă de Dragoș, cneazul din Maramureș, vasal al regelui. Despre participarea lui Dragoș la organizarea micului stat (1347) și

la luptele cu tătarii sunt mai multe informații. Voievodul a

întemeiat în zonă mai multe localități populate de români

– fie localnici, fie aduși din Maramureș. Dragoș a fost stă-

pânul unui întins domeniu feudal, a cărui reședință era la

Volovăț, localitate întemeiată chiar de el. Acolo a construit

o biserică din lemn, considerată prima ctitorie domnească

din Moldova. Ulterior, bisericuța a fost mutată la Suceava de Ştefan cel Mare. Dragoș i-a lăsat la conducerea statului pe fiii săi. Statul organizat de Dragoș a fost cucerit de alt cneaz din Maramureș, Bogdan, și a stat la baza formării statului medieval Moldova.

SURSE ISTORICE:

și noi den oameni bătrâni, lăcuitori de aicea

den țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăț, să fie făcută de Dragoș-vodă și acolo

Înțeles-am „

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

2

5

CRONOLOGIE:

• 1345 – marea expediţie a oştii voievodului Transilvaniei împotriva tătarilor la care participă şi maramureşenii

• 1347 – Descălecatul lui Dragoș în Moldova

• 1351 – se încheie rezidirea bisericii ortodoxe domneşti din Câmpulung de către Basarab I şi fiul său Nicolae Alexandru

• 1351/1352-1364 – domnia lui Nicolae Alexandru

• 1354 – Dobrotici este recunoscut conducător independent al Dobrogei

este recunoscut conducător independent al Dobrogei zic, să fie îngropat Dragoș- vodă. Şi aceia biserică

zic, să fie îngropat Dragoș- vodă. Şi aceia biserică de lemnu au mutat-o Ştefan-vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe lo- cul bisericii acei de lemnu, la Olo- văț, Ştefan-vodă au zidit biserică de piatră

(Nicolae Costin, Letopisețul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601)

Şi noi aflăm că Moldova

s-au discălicat mai pe urmă, iar

muntenii mai dintăi, măcară că s-au tras de la un izvod, muntenii întăi, moldovenii mai pre urmă, de păstorii nemerit, că um- blându păstorii de la Ardeal, ce să chiiamă Maramoroș, în munți cu dobitoacile, au dat de o hiară ce să chiamă buor și după multă goană ce o au gonit-o prin munți cu dulăi, o au

Blazonul atribuit lui Dragoș şi urmașilor săi

„[

]

scos la șesul apei Moldovei. Acolea fiindu și hiara obosită, au ucis-o la locul unde să chiamă acum Buorenii, dacă s-au dis- călicat sat. Şi hierul țării sau pecetea cap de buor să însem- nează. Şi cățeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chiemat-o Molda, iară apei de pre numele cățelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Așijdi- rea și țării, dinspre numele apei i-au pus numele Moldova”. (Grigore Ureche, Letopisețul Ţării Moldovei)

„Dar pentru ca tătarii să nu se mai întoarcă iar și pentru ca Transilvania să fie mai bine păzită, regele Ludovic hotărî, se pare în 1353, să întemeieze, la răsărit de Carpați, o provincie nouă, Moldova, numită astfel de la râul Moldovei. În fruntea ei fu așezat Dragoș. Dragoș a domnit puțin, vreo doi ani, po- trivit cronicilor noastre, și a fost îngropat în ctitoria sa de la Volovăț ”. (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1977)

BIBLIOGRAFIE:

- Gheorghe Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980.

- Manole Neagoe, Problema centralizării statelor româneşti Moldova şi Ţara Românească, Craiova, 1977.

- Şerban Papacostea, Geneza statului românesc în Evul Mediu, Cluj-Napoca, 1988.

- Nicolae Stoicescu, Constituirea statelor feudale, Bucureşti, 1980.

- Grigore Ureche, Letopiseţul Ţări Moldovei, Ediție P.P. Panaitescu, București, 1955.

2

6

13

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

FĂURITORUL MOLDOVEI INDEPENDENTE – BOGDAN I

CONTEXTUL GENERAL:

Europa secolului al XIV-lea a fost un continent dominat de războaie şi de invazii. În aceste condiții s-au constituit formațiunile politice românești. Statul maghiar este cuprins de frământări, iar în răsărit domină încă tătarii, deşi au început retragerea şi stabilirea în zonele de la nordul Mării Negre.

şi stabilirea în zonele de la nordul Mării Negre. Bogdan I, pictură modernă de Pierre Bellet

Bogdan I, pictură modernă de Pierre Bellet

Cronicile consemnează, în istoria fiecărui stat, un întemeietor. Pentru statul medieval românesc Moldova, întemeietorul a fost voievodul Bogdan, român din Mara- mureș. Pe teritoriul de la estul Carpaților Orientali, numit în tradiție și în sursele istorice Moldova sau Cealaltă Valahie, locuiau, în secolul al XIV-lea, români organizați în formațiuni teritoriale. Invaziile și apoi așezarea tătarilor în zonă au creat un pericol pentru Europa, dar mai ales pentru regatul catolic al Ungariei și pentru comerțul intern și internațional. Rege- le Ungariei, Ludovic I, a organizat atacuri militare împotriva tătarilor și a încercat să se înstăpânească asupra teritoriului. Cu acest prilej, a creat o marcă în nordul Moldovei, condusă de voievodul maramureșean Dragoș, vasal al regelui. Pentru

de voievodul maramureșean Dragoș, vasal al regelui. Pentru Biserica Mănăstirii Bogdana consolidarea și stăpânirea

Biserica Mănăstirii Bogdana

consolidarea și stăpânirea catolicismului la răsărit de Munții Carpați a reînființat episcopia catolică a Milcovei. Voievodul maramureșean Bogdan din Cuhea sau Cuhnea, supus al coroanei maghiare, era socotit încă din 1343 „infidel”. Mai mult, regele Ungariei dorea să anuleze unele privilegii ale românilor din „țări”, să le confiște pământurile și să organizeze teritoriile maramureșene și pe cele de la răsăritul Carpaților Orientali, după modelul comitatelor maghiare. Bogdan s-a revoltat față de această politică, profitând de faptul că regele Ludovic I era ocupat cu problemele politice și militare din Balcani. Ca reacție,

a „descălecat” în teritoriul organizat ca marcă din nordul

Moldovei și l-a îndepărtat, sprijinit și de localnici, de la conducere pe nepotul lui Dragoș, Balc sau Baliță (1359). Bogdan a păstrat capitala la Baia și a extins teritoriul. Însemnul heraldic al Moldovei a fost capul de bour, simbol al puterii unui stat independent, recunoscut indirect de Ludovic I, care nu și-a mai putut extinde stăpânirea în Moldova. Tot de la el se păstrează și prima monedă moldovenească cu înscrisul Moneda Moldaviae – Bogdan Voivo(da). La moartea sa a fost înhumat în ctitoria sa, biserica Sf. Nicolae din Rădăuți. Înscrisurile de pe mormântul său au fost puse de Ştefan cel Mare. Tot la Rădăuți, Alexandru cel Bun a întemeiat episcopia Moldovei. Bogdan, care a domnit până în 1365 sau 1367,

a fost întemeietor de stat și de dinastie, Ştefan cel Mare considerându-l strămoșul său. Statul format de el, Moldova, ca și cel întemeiat cam în aceeași perioadă de Basarab I, Ţara Românească, reprezintă rezultatul unui proces intern și a

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

2

7

CRONOLOGIE:

• 1359 – Tradiția consemnează fondarea Moldovei

• 1359 – Nicolae Alexandru, domnul Ţării Româneşti, organizează Mitropolia de la Curtea de Argeş.

• 1365 – diploma regală a lui Ludovic cel Mare care recunoştea practic independenţa teritoriului de la est de Carpaţi

exprimat relațiile între teritoriile locuite de români. Conform ultimelor cercetări, Bogdan I a mai avut un fiu, pe nume Ştefan, tatăl domnitorilor Petru I Mușat, Roman I și Şte- fan I. Un alt urmaș al său a fost Lațcu, domn al Moldovei (1365- 1373). Fiica sa, Anastasia, se va căsători cu Roman, domnitor al Moldovei (1391-1392), tatăl domnitorului Alexandru cel Bun

(1400-1431).

SURSE ISTORICE:

Grație „

atacuri ale oștirii lui Ludovic, care voia să restabilească pe Balc. În 1365, printr-un document regal, acesta din urmă primea – re- dusă compensație pentru țara pe care o pierduse – moșia Cuhea din Maramureș, a lui Bogdan. Moldova era acum independentă, întocmai ca și Ţara Românească, după războiul din 1330; exista deci un al doilea stat românesc independent, prin urmare încă o posibilitate de a asigura o dezvoltare liberă unei bune părți a poporului nostru”.

sprijinului localnicilor, Bogdan putu respinge mai multe

(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, București, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1977)

București, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, 1977) Statuie reprezentându-l pe Bogdan I BIBLIOGRAFIE: -

Statuie reprezentându-l pe Bogdan I

BIBLIOGRAFIE:

- Academia Română, Istoria românilor, Vol. III, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001

- Gheorghe Brătianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980.

- Ştefan Gorovei, Întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997.

- Manole Neagoe, Problema centralizării statelor româneşti Moldova şi Ţara Românească, Craiova,

1977.

- Şerban Papacostea, Geneza statului românesc în Evul Mediu, Cluj-Napoca, 1988.

- Nicolae Stoicescu, Constituirea statelor feudale, Bucureşti, 1980.

2

8

14

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

DOBROTICI – UN DOMN ROMÂN AL ȚĂRII CĂRVUNEI?

CONTEXTUL GENERAL:

Formarea statelor medievale în spaţiul românesc constituie un moment important în definirea statalităţii în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Începând din secolul al VIII-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, profitând de conjunctura favorabilă pe plan intern şi internaţional, formaţiunile prestatale din Ţările Române s-au emancipat în mod treptat de stăpânirea imperiilor şi regatelor vecine şi, astfel, s-au constituit în condiţii diferite Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea.

Transilvania, Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Monument reprezentându-l pe Dobrotici Documentele istorice

Monument reprezentându-l pe Dobrotici

Documentele istorice fac referire la situația politi-

kaukos, un înalt demnitar bizantin. Înfrânt la Selimbria, s-a

că din teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră. Astfel, în secolul al X-lea au fost menționați doi lideri locali, denumiți

retras în Bizanț. În 1347, din porunca lui Ioan al V-lea Paleo- logul, împărat bizantin (1341-1376 și 1379-1391), a avut loc

și jupani, și anume Gheorghe și Dimitrie, care au tins să se

o

expediție în Dobrogea, prilej cu care au pierit uciși Balica

emancipeze de sub stăpânirea străină. Cronicile bizantine

și

Teodor. În anul următor, Dobrotici a preluat conducerea

au menționat că Nichifor al III-lea Botaniates, împărat bizan- tin (1078-1081), l-a trimis pe generalul Nichifor Bryennos să lupte cu Tatrys, un șef local din sudul Dobrogei, care se ridicase la luptă contra bizantinilor. Poemul Alexiada, scris de împărăteasa bizantină Ana Comnena, amintește pentru perioada 1086-1091 de lideri politici locali, pe nume Tatos, Saccea (Satza) și Seslav. În 1325, un conducător local din Dobrogea, pe nume Balica, și-a declarat independența, punând bazele Ţă- rii Cărvunei, care se întindea de la Marea Neagră la Silistra și de la Munții Măcinului la Burgasul de astăzi, în Bulgaria. Aceasta a cuprins orașele Constanța, Hârșova, Varna și Me- sembria. Urmașul și fiul lui Balica a fost Dobrotici, numit după alți specialiști, Dobrotiță sau Dobrotă, conducător în perioada 1347-1386, probabil domn și despot din 1357. Se discută foarte mult astăzi despre etnia sa. Istoricii au fost de părere că a fost fie român, fie bulgar, fie turc creștinat sau chiar cuman. Dobrotici a stabilit capitala țării la Caliacra. Începând din 1346, Dobrotici, alături de fratele său Teodor, s-a implicat în luptele dinastice din Imperiul Bizantin, susținând-o pe împă- răteasa Anna de Savoia, soția lui Andronic al III-lea, împărat bizantin (1325-1328; 1328-1341). A izbutit să preia controlul asupra mai multor cetăți și a luat ca soție pe fiica lui Apo-

Dobrogei. Peste doi ani, acesta a izbutit să dețină și gurile Du- nării. În 1366, Ioan al V-lea, dorind să controleze întreaga Dobroge, a făcut vizite la Buda și Roma, unde a sperat să obțină sprijin în acest sens. Se pare că, la întoarcere, în drum spre casă, a fost capturat la Varna de către Dobrotici. S-a organizat o expediție, condusă de Amadeus al VI-lea de Sa- voia, sprijinită de orașele Veneția și Genova, care a încercat să-l elibereze pe împărat. În fața ofensivei, Dobrotici a nego- ciat, decizând că este mai bine să îl elibereze pe împăratul bizantin. Ulterior, și-a căsătorit fiica cu Mihail Paleologul, fiul împăratului bizantin. Mai mult, în 1367, Dobrotici și-a luat titlul de despot. Legăturile internaționale pe care le-a cultivat au făcut ca Dobrotici să devină un personaj important în politi- ca vremii. Astfel, în 1369, Dobrotici împreună cu Vladislav I Vlaicu, domn al Ţării Românești (1364-1377), l-au sprijinit pe Ivan Strațimir, țarul Vidinului, să revină pe tron. De aseme- nea, a menținut legături cu Veneția și Genova, dar și legături politice și de rudenie cu împărații de la Constantinopol. Sta- tutul său internațional este ilustrat și de efortul lui Dobrotici de a construi o flotă la Varna. Se pare că aceasta a acționat efectiv, așa cum reiese din informațiile furnizate de unele izvoare documentare genoveze. În 1376, flota ajungea până

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

2

9

CRONOLOGIE:

• 1086-1091 – Poemul Alexiada îi aminteşte pe Tatos, Saccea (Satza) şi Seslav

• 1347 – Expediţie bizantină în Dobrogea, din porunca lui Ioan al V-lea Paleologul

• 1348 – Dobrotici preia conducerea Dobrogei

• 1367 – Dobrotici ia titlul de despot

• 1369 – Dobrotici, împreună cu Vladislav I Vlaicu, domn al Ţării Româneşti, îl sprijină pe Ivan Straţimir, ţar al Vidinului, să revină pe tron.

• 1386 – Moare Dobrotici. Este urmat de fiul său, Ivanco.

în Trebizonda, Dobrotici străduindu-se să convingă Senatul venețian ca să sprijine înscăunarea ginerelui său. Concomi- tent însă, Dobrotici, care îl sprijinea pe Ioan al V-lea Paleolo- gul, își găsea un mare dușman în Genova, care-l susținea pe fiul acestuia din urmă, Andronic al IV-lea. Genovezii primi- seră în schimbul susținerii lui Andronic al IV-lea insula Tene- dos, poziție esențială a traficului din strâmtorile Dardanele și Bosfor.

A murit către 1386, fiind succedat de fiul său, Ivan- co, care a purtat și el titlul de despot. După doi ani, sudul Dobrogei a fost cucerit de otomani, iar zone de la nord au fost incluse în Ţara Românească.

iar zone de la nord au fost incluse în Ţara Românească. Simbolul heraldic al dinastiei bizantine

Simbolul heraldic al dinastiei bizantine a Paleologilor

SURSE ISTORICE:

Împărăteasa „

Constantin (Constantinopol - n.a.) a trimis solie la un oareca- re Balica, cârmuitor al Cavarnei, cerându-i ajutor. Iar acesta

a primit bucuros solia și a trimis în ajutor pe Theodor și Do-

brotiță (Dobrotici - n.a.), în fruntea a o mie de oșteni aleși Apoi, împărăteasa i-a primit pe bărbați cu multă bunăvoință

și cinste și a căsătorit-o pe fiica marelui duce Apokaukos cu

Dobrotiță și l-a făcut pe cel din urmă strateg al armatei ro- meilor (bizantinilor - n.a.)”.

(Ioan Cantacuzino, Istorii)

dacă a văzut că i-a rămas doar orașul lui

Basileul „

vorbă lui Dobrotiță (Dobrotici - n.a.) să i se supună și să predea cetatea, iar acela, văzându-i că este cu neputință să ridice armele contra celui de la Constantinopole, a căzut la

(Ioan al VI-lea Cantacuzino - n.a.) i-a transmis

înțelegere și i-a predat cetatea. Basileul l-a învrednicit de bunăvoința și purtarea de grija ce i se cuvenea și l-a rânduit

printre romeii (bizantinii - n.a.) cei mai de vază (Documente privind istoria României, Seria B, Ţara Românească)

”.

BIBLIOGRAFIE:

- Gheorghe Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Ediţia a

II-a, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

- Nicolae Iorga, Notes d’un historien relatives aux événements des Balcans, în „Bulletin de la Section Historique de l’Academie Roumaine”, Bucharest, 1913.

- Petre P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 2000.

3

0

15

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

PRIMA CONFRUNTARE DINTRE ROMÂNI ȘI OTOMANI (1369)

CONTEXTUL GENERAL:

Istoria Ţărilor Române, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, s-a desfăşurat în strânsă legătură cu istoria Europei, la cele mai importante evenimente din Sud-Estul Europei. Având o participare activă, influenţându-se într-un sens sau altul, fiind înconjurate de state puternice, precum Regatul ungar, cel polon şi Imperiul Otoman, Ţările Române au promovat o politică abilă, reuşind să-şi menţină pentru un timp independenţa, iar apoi autonomia. Cel mai mare pericol venea din Sud, otomanii - stabiliţi în Europa în anul 1354 - au cucerit, pe rând, ţaratele bulgare şi sârbeşti, ameninţând statele de la Nordul Dunării.

şi sârbeşti, ameninţând statele de la Nordul Dunării. După 1330, Ţara Românească s-a manifestat ca o

După 1330, Ţara Românească s-a manifestat ca o entitate de sine stătătoare în sud-estul Europei. Raporturile cu Ungaria au fost multă vreme de colaborare, dar au inter- venit și faze conflictuale. Consolidarea țării, începută de Ba- sarab I, a fost continuată de fiul său, Nicolae Alexandru, care la 1359 a înființat Mitropolia de la Argeș. Domnul român a stabilit legături politice și matrimoniale cu suveranii din Pe- ninsula Balcanică, și anume țarul bulgar Strațimir și cneazul sârb Ştefan Uros. După moartea lui Nicolae Alexandru (1364), a ur- mat la tronul țării fiul său, Vladislav I Vlaicu (1364 - circa 1377). La început, a continuat politica oscilantă a tatălui său refuzând să recunoască suzeranitatea regelui maghiar Ludo- vic de Anjou. Regele Ludovic I de Anjou i-a declarat război, sub pretext că nu primise însemnele puterii de la „domnul său natural” și că ocupase tronul în înțelegere cu poporul. Vladislav s-a aliat cu Strațimir, cumnatul său, stăpân al Bul- gariei apusene. Oastea maghiară a ocupat Vidinul, renun- țând să atace Ţara Românească și apoi în 1369, Vladislav Vlaicu a încheiat un armistițiu cu Ungaria, în urma căruia,

Vladislav Vlaicu

ca vasal al regelui maghiar, i-au fost recunoscute: Severinul, Amlașul, Făgărașul, precum și stăpânirea asupra drumului Brăilei.

Domnul muntean a pus capăt rivalității cu Ludo- vic I, pentru a se concentra asupra pericolului care venea de la sudul Dunării. Ţarul Alexandru al Târnovului a solici- tat ajutorul turcilor, în vederea refacerii unității statale, și pentru a ocupa Vidinul. Ajunși la Dunăre, otomanii, spriji- niți și de țarul bulgar de Târnovo, Ioan Alexandru, au făcut prima incursiune în Ţara Românească. Voievodul muntean, cu ajutorul oștilor transilvănene, comandate de voievodul Ladislau de Dăbâca (de Dobca), i-a înfrânt pe otomani și i-a urmărit peste Dunăre, alungându-i și din țaratul de Vidin. Succesele obținute de Vlaicu-Vodă au trezit mari speranțe în rândul popoarelor din Balcani, primul obiectiv al expansiunii otomane. Astfel, cnejii sârbi Uglieșa și Vucoșin s-au adresat domnului român în vederea organizării unei campanii co- mune, care urmărea alungarea turcilor din Europa. Domnul român a răspuns pozitiv și a trimis o oaste în bătălia de la Cirmen, pe râul Marița, desfășurată la 26 septembrie 1371.

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

3

1

CRONOLOGIE:

• 1365 – Vladislav Vlaicu bate primele monede

• 1366 – Vladislav Vlaicu acceptă suzeranitatea maghiară și primeşte Amlaşul, Severinul şi Făgăraşul

• 1369 – Prima confruntare militară între Ţara Românească și Imperiul Otoman

• 1375-1391 – Petru Muşat, domnitor în Moldova

• 1385-1386 – Dan I, domnitorul Ţării Româneşti

Eforturile sârbo-române s-au încheiat cu o grea înfrângere. Ca urmare, sultanul Murad I a reluat ofensiva spre Dunăre. La 1377, Vladislav Vlaicu dispare, fiind urmat la tron de către fratele său, Radu I (1377- circa 1385), și apoi de fiul acestuia, Dan I (1385-1386). Vladislav I s-a remarcat ca un diplomat iscusit, un ostaș viteaz și un susținător al Bisericii răsăritene. În timpul domniei sale, călugărul Nicodim a venit în Ţara Românească, ctitorind mănăstirile de la Vodița și Tismana.

SURSE ISTORICE:

„Evenimentele desfășurate în primii cinci ani de domnie și mai ales corolarul politico-militar al acestora - victoriile ob- ținute în anii 1368, 1369, pe câmpurile de luptă, l-au impus

pe Vlaicu-Vodă în atenția întregului Sud-Est european. ( ) El se numea pe sine, și a fost numit de ai săi și de alții, Mare Voievod și Domn; încă nu se văzuse un voievod român având alături doi mitropoliți ai țării, iar un al treilea - deși străin - era adăpostit cu mărinimie pe lângă ceilalți doi”. (Nicolae Constantinescu, Vladislav I)

Vladislav „

1368, iar pe urmă în 1373-1374 s-a aliat cu ei împotriva lui Ludovic al Ungariei. Politica domnului român era o politică realistă. Așa vor proceda mai târziu și alți domni de-ai noș- tri când vor vedea că suveranii creștini, în loc să-i ajute în ceasul de primejdie, se gândesc cum să-i atace mai bine (C. C. Giurescu, Istoria Românilor)

a avut cu turcii numai o singură ciocnire, în

Românilor ) a avut cu turcii numai o singură ciocnire, în Imagine reprezentând moneda munteană de

Imagine reprezentând moneda munteană de pe vremea domniei lui Vladislav Vlaicu

moneda munteană de pe vremea domniei lui Vladislav Vlaicu Fondatorul puterii otomane - Osman I BIBLIOGRAFIE:

Fondatorul puterii otomane - Osman I

BIBLIOGRAFIE:

- N. Constantinescu, Vladislav I, 1364-1377, Bucureşti, Editura Militară, 1979.

- C.C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I, Din cele mai vechi timpuri şi până la moartea lui Alexandru cel Bun 1432, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- Istoria României, Compendiu, I. A. Pop, I. Bolovan (coord.), Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004.

- Ş. Pascu, I. Ionaşcu, C. Cihodaru, G. Georgescu-Buzău, Istoria Medie a României, Partea întâi, Secolul al X-lea – sfârşitul secolului al XVI-lea, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.

- Vasile Pascu, Istoria antică şi medievală a Românilor, Bucureşti, Editura Clio Nova, 1998.

3

2

16

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

UN ÎMPRUMUT CU URMĂRI ÎN ISTORIE (1388)

CONTEXTUL GENERAL:

Moartea lui Ludovic I, regele Ungariei, a limitat planurile expansioniste ale acestei mari puteri din secolul al XIV-lea şi a creat condiţiile apropierii politice dintre Moldova şi Ţara Românească, precum şi ale orientării acestora, în politica externă, spre Polonia. Cei doi gineri ai lui Ludovic I au devenit regi: unul, Vladislav II Jagiello, rege al Poloniei, iar celălalt, Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei şi ulterior împărat al Imperiului Romano-German.

Ungariei şi ulterior împărat al Imperiului Romano-German. Monede moldovene din perioada domniei lui Petru Mușat

Monede moldovene din perioada domniei lui Petru Mușat

Primii Bogdănești și Mușatini, în circa 30 de ani de domnie, au centralizat teritoriul și au organizat instituțiile statului Moldova, acesta devenind un stat important al tim- pului și al regiunii. Astfel, pentru a-și consolida existanța sta- tală, Moldova a stabilit relații cu vecinii din Nord, din Sud și din Vest.

Al treilea domnitor al Moldovei, Petru I Mușat (cir- ca 1375-1391), a fost contemporan cu marile modificări pe-

trecute în statele catolice vecine Ungaria și Polonia. Abil în relațiile cu acești vecini puternici, Petru I a devenit ginerele lui Vladislav II Jagiello și vasal al acestuia (1387). Depunerea omagiului s-a realizat în cadrul unei ceremonii oficiate de mi- tropolitul ortodox al Kievului. Pe prima pecete a Moldovei este însemnul acestei relații, reluat și pe monedele (groșii) bătute din ordinul domnului, care aveau corespondență cu sistemul monetar polonez. După doar câteva luni de la depunerea omagiului de vasalitate (27 ianuarie 1388), regele Poloniei i-a cerut lui Petru I Mușat, printr-o scrisoare în care i se adresa „ginere- le și prietenul nostru”, un împrumut de 3.000 de ruble de argint frâncesc, pentru o perioadă de trei ani. Drept zălog

al împrumutului era Pocuția, o zonă a Galiției cuprinsă între

râurile Prut și Ceremuș, cu centrul la Colomeea și anexată în 1349 de Cazimir al III-lea, regele Poloniei. Cum Polonia nu a returnat împrumutul în întregime la timp, regiunea a fost dis-

putată mult timp între cele două state. În 1498 a fost cucerită de Ştefan cel Mare. În 1531, după bătălia de la Obertyn, în care domnitorul Moldovei, Petru Rareș, a fost învins, Pocuția

a fost recucerită de Polonia). După două săptămâni (10 februarie 1388), Petru i

s-a adresat regelui Po- loniei în termeni bine- voitori și pe poziție de egalitate și i-a trimis 3.000 de ruble. Este acesta semnul unei re- lații de vasalitate sau al unei alianțe între Mol- dova ortodoxă și Polo- nia catolică? De fapt, era vorba și de una, și de alta, în spiritul me- dieval al timpului, dar și o confirmare a pre- stigiului Moldovei lui Petru I. Prestigiul Mol- dovei este susținut în epocă și de puterea sa

economică, deoarece împrumutul de 3.000 de ruble era echivalentul a cca. 500 kg argint sau 52 kg aur. Efectul diplomației domnului moldovean a fost asigurarea stabilității statului în relațiile cu vecinii. Astfel, Petru a mediat încheierea unui tratat de alianță între Ţara Românească, con- dusă de Mircea cel Bătrân, și Polonia. Pe de o parte, Petru a fost interesat de o apropiere între cele două state românești. Ca urmare a unei politici externe chibzuite, țara a cunoscut o perioadă de prosperitate, ilustrată prin: prima emisiune mo- netară, ridicarea unor noi cetăți și târguri, prima catedrală mitropolitană, stabilirea capitalei la Suceava.

și târguri, prima catedrală mitropolitană, stabilirea capitalei la Suceava. Tablou atribuit lui Petru I Mușat

Tablou atribuit lui Petru I Mușat

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

3

3

CRONOLOGIE:

• 1389 – Începe domnia sultanului Baiazid I Îldârâm

• 1386 – Încep domniile lui Mircea cel Bătrân (Ţara Românească) şi Vladislav II Jagiello (Polonia).

• 1387 – Începe domnia lui Sigismund de Luxemburg

• 1388 – Prima atestare documentară a oraşelor Piteşti, Suceava, Râmnicu Vâlcea

SURSE ISTORICE:

„Samodârjețul, stăpânitoriu țărâi de la plaiuri și până la mare. Şi acesta au făcut târgul Romanul pre numele lui, pre- cum mărturisește la uricul lui, carile să află la mănăstirea Pobrata. Iară pre urma lui Roman vodă au stătut la domnie Ştefan vodă, carile au avutu doi ficiori, Ştefan și Pătru, și au domnitu 7 ani. Iară ce să va fi lucratu în zilile acestor domni, nu să află scris nimica, câtu au domnitu ei 46 de ani. Cu- noaști-se că au fostu neașezați și de curându, de n-au avut cine scrie, nici vecinii, carii nimica n-au lăsatu neînsemnatu, n-au știut de dânșii să scrie”. (Grigore Ureche, Letopisețul Ţării Moldovei)

„Se poate susține că cele trei documente (scrisorile dintre Petru I Mușat și Vladislav II Jagiello ) se referă mai mult la

o alianță între ambele state și nu la raporturi de vasalita- te-suzeranitate, cu toate că regatul maghiar, care avusese asemenea pretenții, fusese respins din Podolia și din Mol- dova, deci putea să-i ia locul. Prietenia, urmată de o alian- ță moldo-polonă, a fost cultivată în continuare de Petru I, deoarece veleitățile și intențiile lui Sigismund de Luxemburg amenințau serios independența și interesele Moldovei. Actul din 26 septembrie 1387 poate fi chiar considerat un tratat moldo-polon, de alianță ofensivă și defensivă, atât împotri- va maghiarilor, cât și a tătarilor care amenințau permanent nu numai Moldova, ci și Polonia”. (N. Grigoraș, Ţara românească a Moldovei de la întemeierea statului până la Ştefan cel Mare - 1359-1457)

statului până la Ştefan cel Mare - 1359-1457 ) Stema lui Vladislaw Jagiello BIBLIOGRAFIE: - Dan

Stema lui Vladislaw Jagiello

BIBLIOGRAFIE: - Dan Berindei, Istoria românilor, Cronologie, Bucureşti, Editura Cartex, 2008. - C. C. Kiriţescu,
BIBLIOGRAFIE:
- Dan Berindei, Istoria românilor, Cronologie, Bucureşti, Editura Cartex, 2008.
- C. C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Bucureşti, 1997.
N. Grigoraş, Ţara românească a Moldovei de la întemeierea statului
până la Ştefan cel Mare – 1359-1457, Iaşi, Editura Junimea, 1978
-
-
I.
Ionaşcu,
P.Bărbulescu,
Gh.Gheorghe,
Tratatele
internaţionale
ale
României,
1354-1920,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.

3

4

17

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

BĂTĂLIA DE LA ROVINE – DOUĂ DATE

CONTEXTUL GENERAL:

Importantă bătălie din istoria românilor, rămasă însă sub semnul incertitudinii atât ca dată, cât şi ca loc al desfăşurării, Rovine a constituit şi continuă a fi un eveniment disputat între specialişti. Moment de confruntare între Ţara Românească şi Imperiul Otoman, bătălia denumită generic de la Rovine a reprezentat o cotitură în domnia lui Mircea cel Bătrân, dar şi în arta militară românească.

cel Bătrân, dar şi în arta militară românească. Desen înfățișând bătălia de la Rovine Istoriografia

Desen înfățișând bătălia de la Rovine

Istoriografia contemporană vehiculează două date ale desfășurării bătăliei de la Rovine: 10 octombrie 1394, respectiv 17 mai 1395. Prima dintre cele două date este menționată în cronicile sârbești, deoarece la luptă ar

fi participat, alături de Baiazid, și vasalii săi Marco Kralevic și Constantin Dragas (Dejanovici), amândoi căzuți în luptă. Cea de-a doua dată este precizată în izvoarele bizantine, în legătură cu moartea lui Constantin Dragas, care era socrul împăratului bizantin Manuel al II Paleologul. Coroborând cele două date, istoricii contemporani au emis ipoteza unei duble confruntări între trupele turcești și cele muntene, la cele două date precizate. În ceea ce privește locul des- fășurării bătăliei, specialiștii susțin mai multe ipoteze. Respectând informația dată de sursele timpului, în special otomane, majoritatea istoricilor ro- mâni susțin că bătălia s-ar fi dat un- deva în preajma râului Argeș, la niște șanțuri – în paleoslavă rovine înseam- nă șanțuri și de aici și denumirea con- fruntării militare. Alții, mai puțini, ana- lizând și izvoarele târzii, ca de exemplu Cronica lui Murgu sau Cronica Ragu- zană, avansează ipoteza că, de fapt, bătălia s-ar fi dat în zona Craiovei.

coroborând informațiile dintr-un document otoman – care susținea că Baiazid ar fi intrat în țară pe la Severin – cu da- tele strânse pe teren, supunea atenției specialiștilor o altă ipoteză. Acesta susține că, de fapt, Mircea ar fi purtat o pri- mă bătălie victorioasă pe Jiu și, după ce armata otomană ar fi fost considerabil întărită cu un corp de oaste de la Nico- pole, s-ar fi desfășurat o a doua bătălie, cea de la Rovine, unde domnitorul muntean, deși victorios, fiind copleșit de otomani, s-ar fi retras. În demonstrarea aserțiunii sale, isto- ricul român oferă argumentul că în cronica lui Idrisi cuvântul hendek, care vine din persană, înseamnă tot șanț ca și cel paleoslav. Şi o altă lucrare mai recentă, Tra- tatul de istorie a României (2001), susține că ar fi fost două bătălii, nu- mai că inversează ordinea acestora, afirmând că prima bătălie s-ar fi des- fășurat la Rovine și cea de-a doua pe Jiu. Până la apariția unor noi dovezi, rămâne nu numai controversa refe- ritoare la locul și data luptei de la Rovine, ci și supoziția, nedemonstra- tă suficient, a existenței mai multor confruntări al căror final urmează, de asemenea, să fie clarificat.

al căror final urmează, de asemenea, să fie clarificat. Litografie privind întâlnirea dintre Mircea cel Bătrân

Litografie privind întâlnirea dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid

Un alt istoric, C.C. Giurescu,

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

3

5

CRONOLOGIE:

• 1386-1418 – Domnia lui Mircea cel Bătrân

• 1394 sau 1395 – Lupta de la Rovine

• 1396 – Lupta de la Nicopole

SURSE ISTORICE:

Şi „

vrednice de amintit, dând lupte, când vreo unitate dușmană

rupându-se, se îndrepta prin țară după hrană sau la prădat

vite

chip strălucit”.

(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)

și așa cu mare îndrăzneală se lupta întruna cu el în

ținându-se pe urma lui (a lui Baiazid), săvârșea isprăvi

Lănci „

a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”, iar râul „curgea roșu de sângele ce ieșea din mulțimea trupurilor căzute (Cronică bulgară anonimă despre bătălia de la Rovine)

fără număr s-au frânt atunci și mulțimea săgeților

fără număr s-au frânt atunci și mulțimea săgeților Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko

Unul dintre vasalii lui Baiazid, prinţul sârb Marko Kralevici, căzut în Bătălia de la Rovine

sârb Marko Kralevici, căzut în Bătălia de la Rovine Pictură înfățișându-l pe sultanul Baiazid I

Pictură înfățișându-l pe sultanul Baiazid I

BIBLIOGRAFIE:

- Academia Română, Istoria Românilor, Vol. IV, Coordonatori Acad. Ştefan Ştefănescu şi Acad. Camil Mureşan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

- N. Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, Editura Militară, 1981.

- D. Dumitrescu, M. Manea, T. Helju, A.C. Soare, Istoria altfel, Vol. I, Piteşti, Editura Nomina, 2006.

- C.C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia românescă, Bucureşti, Editura Albatros, 1977.

3

6

18

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

CEL MAI VECHI MANUSCRIS SLAVO-ROMÂN – TETRAEVANGHELIARUL DE LA TISMANA

(1404-1405)

CONTEXTUL GENERAL:

În formarea şi dezvoltarea culturii medievale, un rol însemnat l-a avut Biserica, prin poziţia sa economică, politică şi culturală, explicată de monopolul asupra pregătirii intelectuale. Ea a deţinut vreme îndelungată şi monopolul culturii scrise, iar sub conducerea şi îndrumarea ei s-au organizat principalele centre de activitate culturală în această perioadă, mănăstirile.

activitate culturală în această perioadă, mănăstirile. Tetraevangheliarul de la Tismana Tetraevangheliarul este

Tetraevangheliarul de la Tismana

Tetraevangheliarul este cea mai veche carte datată din Ţara Românească și are o valoare istorică, precum și cul- turală, prin text și decorații. Cel care a copiat Tetraevanghe- liarul a fost Sfântul Nicodim de la Tismana. Informații despre viața călugărului Nicodim le găsim într-o prelucrare, Viața preacuviosului nostru Nicodim sânțitul, arhimăritul Lavrei din Sânta mănăstire Tismena, de duhovnicul Ştefan, publi- cată în 1883 de episcopul Râmnicului, Iosif Bobulescu. Nicodim, rudă cu cneazul Lazăr, dar și cu familia Ba- sarabilor, era originar din Prelep, tatăl său fiind grec, din Cas- toria. Egumen la mănăstirea Hilandaru de la Muntele Athos, el a intervenit în disputa dintre Patriarh și Biserica sârbă. În urma acestei intervenții, s-a retras la Cladova și apoi a ajuns

acestei intervenții, s-a retras la Cladova și apoi a ajuns în Ţara Românească. Documentele istorice vorbesc

în Ţara Românească. Documentele istorice vorbesc despre ctitoria de la Vodița, lângă Orșova, pe care, după ocuparea zonei de către regatul maghiar, refuză să o mai păstorească. Mănăstirea Tismana a fost inițial construită din lemn sub Vladislav Vodă, apoi din zidărie, între 1383 și 1385, de către Nicodim, ajutat de voievozii Radu I și Dan I. Pe Mir- cea cel Bătrân l-a sfătuit să ridice mănăstirea Cozia, la Nucet, pe Olt. La Tismana, Nicodim a întemeiat vestita școală de caligrafi și copiști de cărți bisericești în diferite limbi, prima de acest gen din Ţara Românească. De la Nicodim s-a păstrat Tetraevangheliarul copiat de călugăr pe pergament, la mănăstirea Prislop. Modelul a fost o Evanghelie scrisă între 1100 și 1300, care avea 300 de

pagini. Alcătuit din textul evangheliilor, prin decorațiile, or- namentația florală și zoomorfă, dar mai ales prin caligrafie, aparține școlii tradiționale de caligrafie din timpul împăra- tului Teodosie cel Mare. Tetraevangheliarul era legat în co- perte groase de lemn și îmbrăcate cu plăci de argint, într-o cutie de catifea, cu figurine de smalț. Lucrarea a fost datată după facsimilul scris de Nicodim, „Această Sfântă Evanghe- lie a scris-o popa Nicodim în Ţara Ungurească în al 6-lea an al acestei persecuții, iar socotit de la începutul lumii 6913”

(1404-1405).

Anton Pann, traducând acest paragraf, datează Evanghelia la 1405, evitând traducerea cuvântului „gonenia”, care de fapt însemna persecuția creștinilor după lupta de la Nicopo- le. Indiferent dacă a fost scrisă în 1404 sau 1405, după cum Mănăstirea Tismana relatează unii autori, cert este faptul că Tetraevangheliarul

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

3

7

CRONOLOGIE:

• 1381-1386 – Înfiinţarea Mitropoliei de la Severin

• 1387 – Înfiinţarea Mitropoliei Moldovei de la Suceava

• 1401 – Recunoaşterea Mitropoliei Moldovei de către Bizanț

• 1404-1405 – Tetraevangheliarul

reprezintă o operă de artă bizantină și un document istoric deosebit de important pentru cultura medievală românească. La 25 decembrie 1406, Nicodim a murit și a fost în- mormântat la mănăstirea Tismana. Astăzi se păstrează doar racla cu un deget al lui Nicodim, restul moaștelor aflându-se la mănăstirea sârbească de lângă orașul Epec. Datorită mi- nunilor săvârșite, a fost canonizat cu data de prăznuire 26 decembrie. Cultul său a fost generalizat, în 1950, de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.

SURSE ISTORICE:

Ştiut „

la Ioan în șapte săptămâni socotite de la marea Duminică a Paștilor fără oarecare trei zile. Sf. evanghelie de la Matei se citește de Luni după Cincizecime care este a Sf. Spirit până Vineri după Înălțarea crucii și se cuprinde în 17 săptămâni, din care 11 au evanghelie citită de la Matei în fiecare zi. Din săptămâna a 12-a în 5 zile (se citește) evanghelia de la Mar- cu, arătând Sâmbăta și Duminica, iar Matei se citește până

să fie, scrie el, că se citește rândul sf. evanghelii de

la sfârșitul a 17 săptămâni; și deci săptămâna a 17-a are (evanghelie de la Matei) numai Sâmbăta și Dumineca pen- tru că rar se socotește săptămâna a 17-a a lui Matei dacă într-însa cad Paștile. Dacă însă, într-însa nu cad Paștile, de loc nu se va citi și această săptămână a 17-a; întoarce înapoi (la Marcu) și citește de unde vrei 5 zile. Dacă, pentru că nu se coboară Paștile nu se ajunge și în Luca Sâmbăta și Dumi- nica, se citește acolo această Duminică a lui Matei care este a Hanaanencii înainte de a lui Zacheu”. (Tetraevangheliarul, prima pagină)

„Ajuns la noi, el intră în legături cu Vladislav și-l convinge să zidească o mănăstire, în părțile oltene, spre apus de Severin, lângă apa Vodiței, care i-a dat și numele. Domnul ia asupra lui cheltuiala zidirii și înzestrarea cu odoare și moșii a sfân- tului lăcaș; Nicodim și ucenicii săi pun munca. Așa s-a înălțat cea dintâi mănăstire din Ţara Românească”. (Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Vol. I)

(Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor , Vol. I) Icoană reprezentându-l pe Sfântul Nicodim de la Tismana

Icoană reprezentându-l pe Sfântul Nicodim de la Tismana

Icoană reprezentându-l pe Sfântul Nicodim de la Tismana Sf. Nicodim scriind Tetraevangheliarul BIBLIOGRAFIE: - C.

Sf. Nicodim scriind Tetraevangheliarul

BIBLIOGRAFIE:

- C. C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române, București, 2008.

- A. Piru, Istoria literaturii române de la Origini până în 1830, Bucureşti, 1977.

- S. Puşcariu S., Istoria literaturii române, Epoca Veche, Sibiu, 1936

- N. Tomoniu, Sfântul Nicodim de la Tismana, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2010.

Sfântul Nicodim de la Tismana, Bârda, Editura Cuget Românesc, 2010. Imagine privind Tetraevangheliarul de la Tismana

Imagine privind Tetraevangheliarul de la Tismana

3

8

19

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

APOGEUL PUTERII LUI MIRCEA, ZIS CEL BĂTRÂN

EVUL MEDIU

CONTEXTUL GENERAL:

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Europa Centrală şi de Sud-Est s-a aflat sub semnul „cruciadelor târzii”. În Imperiul Otoman aveau loc lupte interne pentru succesiune, ca urmare a prizonieratului şi morţii lui Baiazid supranumit şi Ildârâm (Trăsnetul). Înfrângerea lui Baiazid în bătălia de la Ankara din 1402 de către Timur Lenk a fost şi o posibilitate pentru statele creştine de a încerca să reducă din puterea Semilunii.

creştine de a încerca să reducă din puterea Semilunii. Mircea cel Bătrân, pictură de la Mănăstirea

Mircea cel Bătrân, pictură de la Mănăstirea Cozia

Mircea cel Bătrân și-a început domnia în septem- brie 1386. Era fiul lui Radu I (1377-cca.1385), fratele lui Dan I și asociat anterior acestuia la domnie. Supranumele de „cel Bătrân” a fost atribuit mai târziu pentru a face diferența în- tre marele voievod de la granița secolelor al XIV-lea – al XV- lea față de un pretendent Mircea de la 1442, un altul la 1481,

domnitorul din secolul al XVI-lea (1509 și 1510) și, mai ales, Mircea al III-lea (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), supra- numit și Mircea Ciobanul. După victoriile militare obținute împotriva turcilor în confruntările din ultimul deceniu al secolului al XIV-lea, a urmat, între anii 1409 și 1411, perioada de apogeu a puterii domnitorului de la Sud de Carpați. În septembrie 1403, Mir- cea cel Bătrân a reînnoit trata- tul cu Polonia, prin intermediul domnitorului Moldovei, Ale- xandru cel Bun. Tot în același timp, situație mai rar întâlnită în epocă, a avut o întrevedere la Severin cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în vederea încheierii unei alian- țe. Aici, în cadrul convorbirilor,

după analiza situației interne din Imperiul Otoman, cei doi

analiza situației interne din Imperiul Otoman, cei doi Sigiliu atribuit lui Mircea cel Bătrân, pe la

Sigiliu atribuit lui Mircea cel Bătrân, pe la 1390

au discutat și despre eventualitatea unei campanii împotriva lui Soliman-Celebi, fiul mai mare al lui Baiazid, care rămă- sese stăpânitor în Rumelia, partea europeană a Imperiului

Otoman. Regele Ungariei era adept al unei politici de forță, nu ținea cont de realitățile concrete din Peninsula Balcanică, de cele de la gurile Dunării, sau din Imperiul Otoman și de- loc de interesele majore ale Ţării Românești. După întrevederea de la Severin a urmat și împăca- rea cu Ştefan Lazarevič (1389-1427), despotul Serbiei, deve- nit după bătălia de la Ankara mai puțin dependent față de Imperiul Otoman. În 1407 sau 1408, Dobrogea fusese cum- plit prădată de achingii din provincia de graniță Deliorman (Nord-Estul Bulgariei de azi), pe care domnitorul muntean reușise să-i înfrângă. În acest context, Mircea a decis inter- venția directă în conflictul ce măcina din interior puterea otomană. A luat legătura cu beii seldjukizi din Anatolia, care

îl înfruntaseră și pe Baiazid, și a decis să-l sprijine pe Musa,

acel fiu al lui Baiazid dat în paza beiului de Karaman, un ad- versar hotărât al fostului sultan. Musa a ajuns în Ţara Românească spre sfârșitul anului 1409, și aici, sub oblăduirea lui Mircea, i se vor în- china o parte a beilor turci din Rumelia nemulțumiți de gu- vernarea lui Soliman. Cu ajutor de la Mircea și de la Ştefan Lazarevič, Musa a supus cea mai mare parte a Rumeliei, dar

a fost înfrânt, sprijinit de bizantini, de Soliman la Kosmedion

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

3

9

CRONOLOGIE:

• 1386 – Mircea cel Bătrân devine domnitor al Ţării Româneşti.

• 1396 – Cruciada de la Nicopole

• 1406 – Mircea cel Bătrân se întâlneşte la Severin cu regele Ungariei

• 1411 – Musa devine sultan otoman

• 1415 – Mircea plăteşte pentru prima dată haraciul Imperiului Otoman.

(15 iunie 1410). Ca urmare, Musa se retrage în Ţara Românească, la protectorul său Mircea, care îl va sprijini să cucerească Adri- anopolul, în februarie 1411.Rivalul său, Soliman, era ucis în drum spre Constantinopol. Domnia lui Musa (1411-1413) reprezintă apogeul politic și diplomatic al domnitorului muntean. Astfel, există motive să se creadă că statutul privilegiat al lui Mircea cel Bătrân în relația cu Musa, întărit și printr-o legătură matrimonială, se regăsește nu numai în titulatura domnitorului, ci și în teritoriul pe care îl stă- pânea cel puțin în sudul Dobrogei și care se pare că ajungea până la Balcani. Spre neșansa lui Mircea, Musa a fost înfrânt de fratele său mai mic, viitorul sultan Mahomed I (1413-1421), în lupta de la Ceamurlia, lângă Sofia. Musa era omorât pe drumul spre Ţara Românească, unde intenționa să caute protecție, la fel ca și unii dintre partizanii săi.

SURSE ISTORICE:

Dar „

informat și eliberat de regele Temir, a fost trimis spre țara-i părin- tească, pe mare. A ajuns la fiii lui Omur, care-i erau vrăjmași lui Musulman din pricina alianței lor cu Iisus, apoi la Sinope și Cas- tamon și de aici, trecând peste Pontul Euxin, în Dacia și la domnul Daciei, Mircea. Şi a dus tratative cu el și în privința altor lucruri și i-a făgăduit că, de-l ajută să ajungă pe tron, îi va da avantaje în Europa și țară nu puțină. Căci [Mircea] era în dușmănie cu elinii, deoarece aici, în Bizanț, ei primiseră pe un copil al lui Mircea și-i făgăduiseră că-l vor ajuta să cucerească domnia cu spirijinul lui Musulman. El l-a primit deci cu plăcere pe Musa și i-a oferit găz- duire și cele necesare și i-a dat și armată. Cum Musulman era ple- cat în Asia, curgeau [la Musa], din Europa, cei care sufereau din pricina lui Musulman, fiind rău tratați de el. Luându-i cu sine pe aceștia și de la daci armată destulă, atrăgându-l și pe Dan, dom- nul dacilor, [Musa] a pornit de aici și a ocupat Europa și ajungând la reședința împărătească din Adrianopol s-a făcut împărat și se pregătea să pornească cu război împotriva fratelui său, în Asia (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)

după ce Musulman s-a urcat pe tron și împărățea, Musa,

Astfel, „

dit stăpânirea asupra ambelor continente, după ce a luptat mai vitejește decât oricine din- tre cei de care știm noi, împotri- va fratelui său. Intrând așadar în capitala sa, Adrianopol, și-a întocmit împărăția și dom- nia cum a crezut mai bine. Iar Musa, ajungând în ținutul din preajma Istrului, și întâlnin- du-se cu Dan, fiul lui Mircea, domnul Daciei, care-i era prie- ten apropiat de mai înainte, se

Musulman a dobân-

prie- ten apropiat de mai înainte, se Musulman a dobân- Sigismund de Luxemburg, portret atribuit lui

Sigismund de Luxemburg, portret atribuit lui Pisanello

aținea pe lângă Haemus, mu- tându-se din ținut în ținut…”. (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice)

în ținut…”. (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice) Pisania Mănăstirii Cozia BIBLIOGRAFIE: - Academia

Pisania Mănăstirii Cozia

BIBLIOGRAFIE:

- Academia Română, Istoria românilor, Vol. IV, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001.

- L. Chalcocondil, Expuneri istorice, Bucureşti, Editura V. Grecu, 1938.

- N. Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti, 1981.

4

0

20

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

UN VITEAZ ÎNTRE DOMNII ROMÂNI DIN SECOLUL AL XV-LEA – DAN AL II-LEA (1422-1431)

CONTEXTUL GENERAL:

Politica de cruciadă a lui Sigismund de Luxemburg în prima jumătate a secolului al XV-lea a fost o formă de a impresiona lumea catolică, dar nu a răspuns adevăratelor obiective antiotomane ale popoarelor balcanice. Regele Ungariei a folosit contextul luptelor antiotomane din Balcani pentru a-şi extinde dominaţia asupra zonei Dunării. Ciocnirile ungaro- otomane au durat un secol. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, Ungaria a devenit paşalâc otoman. În stăvilirea expansiunii otomane, în această perioadă, Ţările Române au avut un rol determinant.

Basarab I, întemeietorul Ţării Românești, a format

o dinastie. Fiul său, Nicolae Alexandru, nepoții săi, Vladislav I

Vlaicu și Radu I, au domnit la sud de Munții Carpați. Radu I a avut doi fii, domnitori și ei: Dan I și Mircea I cel Bătrân. Așa au început luptele între cele două ramuri ale familiei: Dăneștii și Mirceștii sau Drăculeștii, confruntările purtându-se câteoda- tă chiar și în interiorul fiecărei ramuri. După lunga și relativ stabila domnie a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-au con- fruntat pentru domnie, pe de o parte, Dan al II-lea, fiul lui Dan

I, și Radu Praznaglava, fiul lui Mircea cel Bătrân. Conflictul

s-a desfășurat în contextul creșterii pericolului otoman pen- tru statele medievale românești. De altfel, Imperiul Otoman

profitat și s-a implicat în acest conflict, în avantaj propriu. Dan al II-lea (1422-1431, cu întreruperi) a urcat pe tronul Ţării Românești de două ori. Vărul și contracandidatul său, Radu Praznaglava, era susținut de sultan. Dan, supra- numit cel Viteaz, sprijinit de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a avut ca obiectiv menținerea tronului și scoa- terea statului de sub suzeranitatea otomană. Drept urmare, 10 ani de lupte interne au secătuit uman și material Ţara Românească. Atitudinea ostilă a sultanului Mahomed I față de Ţara Românească fusese determinată de refuzul lui Mihail

a

I,

fiul și primul urmaș al lui Mircea cel Bătrân, de a mai plă-

ti

tribut. Ca urmare, în 1420, sultanul organiza o campanie

împotriva Ţării Românești. Mihai I a murit pe câmpul de lup- tă, țara a fost devastată, iar, apoi, otomanii l-au așezat pe tronul de la Târgoviște pe protejatul lor, Radu Praznaglava (adică „chelul” sau „cap sec”). Deși unii boieri l-au susținut pe Radu al II-lea, cea mare parte a boierimii muntene a sus- ținut urcarea pe tron a lui Dan al II-lea. Acesta era recoman- dat pentru cea mai înaltă funcție în stat: luptase în Balcani,

probabil trimis de unchiul său în perioada pentr a-l sprijini

pe Musa să devină sultan. Când Musa a pierdut și Mahomed

I a devenit sultan, Dan a trecut în armata bizantină și apoi a revenit în țară și a devenit domn (1422).

Evident, a urmat reacția lui Mahomed I. O armată

otomană a trecut Dunărea, dar a suferit o mare înfrânge-

re la 26 februarie 1423, când 36.000 de morți au rămas pe

câmpul de luptă. Cifra, deși exagerată, este edificatoare. Au

urmat ofensiva armatei muntene la sudul Dunării (1425) și victoria de la Vidin. Dan al II-lea a fost ajutat și de armata trimisă de Sigismund de Luxemburg și condusă de comitele

de

Timișoara, italianul Pippo Spano. Contemporanii și istori-

cii

au lăudat atitudinea lui Dan al II-lea în acest „mare război

antiotoman” (1423-1426).

În cele două campanii antiotomane (1420, 1423- 1426), Dan al II-lea a avut un rol deosebit, astfel încât a fost numit de populație

și reținut în folclor ca „cel

Viteaz”. Pentru Ţara Româ- nească și pentru locuitorii săi au fost însă ani de jale,

căci atacurile otomane, co- ordonate de sultanul Mu- rad al II-lea, au determinat pierderi umane și materiale uriașe. În urma asediului cetății Golubac, din Serbia, între aprilie și iunie 1428, Dan al II-lea a fost înfrânt, alături de regele Sigismund, de către otomani. Ca urma- re, Ţara Românească urma

către otomani. Ca urma- r e , Ţ a r a R o m â n

Sultanul Mahomed I Celebi

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

4

1

CRONOLOGIE:

• 1421 – Începe domnia sultanului Murad al II-lea

• 1420 – primul conflict al moldovenilor cu otomanii

• 1426 – Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, cucereşte Chilia de la Dan al II-lea

• 1431 – Menţionarea husiţilor în Moldova, singurul stat din Europa unde erau recunoscuţi

să plătească din nou tribut. Contemporanul lui Dan al II-lea în Moldova, Alexandru cel Bun, nu l-a susținut pe domnul muntean. În urma păcii, statutul de autonomie al Tării Ro- mânești era recunoscut, fiind confirmat de tratatul dintre Imperiul Otoman și Ţara Românească. În contextul conflicte- lor dintre Ungaria și Polonia și al expansiunii otomane, după moartea lui Dan al II-lea (februarie 1431), Alexandru cel Bun l-a impus ca domn la Ţării Românești pe Alexandru Aldea. Se contura un bloc românesc în relațiile antiotomane. Dar Alexandru Aldea a murit la 1 ianuarie 1436 și în ambele Ţări Românești a urmat o perioadă de instabilitate politică.

SURSE ISTORICE:

Negustorii „

de comerț în toată țara și în tot ținutul domniei mele fără ni-

cio piedică, de la Porțile de Fier până la Marea cea mare (Întărirea de către Dan al II-lea, domnul Ţării Românești, a privilegiului de negoț dat brașovenilor de către străbunul său, Mircea cel Bătrân, în Documente privind istoria Ţării Românești)

regală s-a declanșat în vara lui 1423, dar nu

sub flamurile unei mari cruciade, cum o gândise Sigismund,

brașoveni și din toată Ţara Bârsei au libertate

Campania „

ci în forma obișnuită deja a contraloviturii la sud de Dunăre

a forțelor din Ţara Românească, Transilvania și Banat. Acțiu-

nea a fost și de această dată o reușită, îndeosebi a lui Dan al II-lea, căci Senatul Veneției, care se afla în conflict cu Poarta, recomanda reprezentanților săi, la 20 octombrie 1423, să mențină contacte cu domnul român, pentru a-l atrage la o

colaborare mai strânsă cu Signoria, în lupta antiotomană (Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI)

(Tahsin Gemil, Românii și otomanii în secolele XIV-XVI ) Pippo Spano, Comitele Timișoarei, pictură de Andrea

Pippo Spano, Comitele Timișoarei, pictură de Andrea del Castagno

BIBLIOGRAFIE:

- Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI, Bucureşti, Editura Academiei Românei, 1991.

- C.C. Giurescu, Istoria românilor, Ediţia a V-a, Volumul II, Bucureşti, Editura BIC ALL, 2007.

- C.C. Giurescu, D.Giurescu, Istoria românior din cele mai vechi timpuri până azi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971.

4

2

21

21

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

ALEXANDRU CEL BUN ȘI POLONIA

CONTEXTUL GENERAL:

În primii 50 de ani ai secolului al XV-lea, în timp ce în vestul Europei se desfăşura Războiul de 100 de ani între Franţa şi Anglia, în sud-estul şi estul Europei, pericolul otoman era în creștere. Astfel, dacă la începutul secolului al XV-lea Imperiul Otoman trecea printr-o profundă criză politică, urmare a luptei de la Ankara, câteva zeci de ani mai târziu, întreaga Peninsulă Balcanică era cucerită. După cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al II-lea, Imperiul Bizantin înceta să existe. Statele medievale româneşti începeau formarea unui bloc antiotoman şi încheiau acte omagiale cu vecinii catolici Polonia şi Ungaria, care puteau sprijini în apărarea granițelor. Dar, din păcate, rivalitatea dintre aceste mari puteri, tendinţa lor de extindere a influenţei dincolo de Munții Carpaţi au creat instabilitate în zonă şi condiţii prielnice pentru înaintarea otomană spre centrul Europei. În această perioadă și-au pus amprenta patru personalităţi de seamă, și anume: Alexandru cel Bun (1400-1432), Mircea cel Bătrân (1386-1418), Vladislav II Jagiello (1386-1434), Sigismund de Luxemburg (1387- 1437).

Jagiello (1386-1434), Sigismund de Luxemburg (1387- 1437). Frescă ce înfățișează pe Alexandru cel Bun și familia

Frescă ce înfățișează pe Alexandru cel Bun și familia sa

Se poate aprecia că relațiile moldo-polone au fost realmente contradictorii: când au fost foarte bune, când au devenit reci. Astfel, nu de puține ori Polonia a acționat în funcție de problemele sale interne sau de alianțele sale ex- terne.

Alexandru, zis cel Bun, în sensul de Bunelul, adică cel Bătrân, fiul lui Roman, a devenit domn al Moldovei în 1400, la nu- mai 23 de ani de la închinarea Moldovei de către Petru I Mu- șat Poloniei, condusă de Vladislav al II-lea Jagiello. Urcarea pe tron a fost posibilă cu ajutorul domnului Ţării Românești, Mircea cel Bătrân, după o perioadă de instabilitate politi- că a Moldovei. Alexandru a avut una dintre cele mai lungi domnii din Moldova. În prima parte a domniei, cât timp l-a avut drept aliat pe Mircea cel Bătrân în Ţara Românească, Alexandru s-a apropiat de Polonia cu scopul contracarării planurilor de dominație ale regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, dar și pentru a face față expansiunii otomane, care viza mai ales cetățile Chilia și Cetatea Albă.

În tradiția domnilor moldoveni, Alexandru a depus jurământ

de credință față de Polonia. Alexandru a semnat documen- tele omagiale față de Polonia (1402, 1404). Mai apoi, în 1407

a depus personal jurământul la Camenița și Liov. În urma

aplicării acestor acte de vasalitate, negustorii polonezi au primit, din nou, privilegii în Moldova, iar ostașii moldoveni au răspuns la chemarea regelui Poloniei în luptele contra cnezatului Moscovei, respectiv în luptele contra Ungariei. Astfel, atunci când cavalerii teutoni așezați în unele teritorii ale regatului polonez au cucerit anumite zone, îm- piedicând ieșirea Poloniei la mare, monarhul polonez a de-

venit sprijinul Moldovei. Pentru Polonia, cel mai important element de stabilitate era

îndepărtarea cavalerilor teutoni de pe teritoriile sale. Mai apoi, teutonii erau sprijiniți de Ungaria, interesată să-și ex- tindă suzeranitatea în zonă. În 1410 s-a desfășurat conflictul polono-teuton. Cea mai importantă confruntare a avut loc la 15 iulie 1410, la Grünwald (Tannenberg). De partea ar- matei poloneze au participat contingente militare din Ţara Românească, Moldova, Boemia. Teutonii au fost înfrânți și expansiunea lor în regiunea baltică s-a încheiat. Ulterior, când Moldova va rămâne singură, după moartea lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun se va ori- enta spre Lituania, al cărei conducător, Swidrigaillo, urmă- rea independența țării sale de sub tutela Poloniei. Numai că alianța moldo-lituaniană avea să fie înfrântă în 1430 de polonezi, Lituania fiind nevoită să se supună Poloniei. În ceea ce privește restituirea împrumutului dato- rat de regele PolonieiMoldovei încă de pe vremea lui Petru Mușat, nu numai că acesta nu a fost înapoiat, dar s-au mai adăugat încă 1.000 de ruble. Drept gaj, Alexandru cel Bun a ocupat Sniatyn, Colomeea și Po- cuția. Din când în când, după formarea uniunii polono-lituaniene, ce avea sprijinul Ungariei, Polonia a urmărit cucerirea Moldovei sau chiar îm-

Polonia a urmărit cucerirea Moldovei sau chiar îm- Desen reprezentând cavaler teuton părțirea acesteia din

Desen reprezentând

cavaler teuton

părțirea acesteia din urmă.

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

4

3

CRONOLOGIE:

• 1402 – Lupta de la Ankara, începe criza Imperiului Otoman

• 1410 – Lupta de la Grünwald dintre polonezi şi Cavalerii Teutoni la care a participat şi un corp de oaste trimis de Alexandru cel Bun

• 1411 – Tratatul moldo-polon de la Roman

• 1412 – Tratatul polono-ungar de la Lublau

• 1418 – Mircea cel Bătrân încetează din viaţă

• 1420 – Primul atac al otomanilor asupra Moldovei, respins de Alexandru cel Bun

al otomanilor asupra Moldovei, respins de Alexandru cel Bun Litografie privind bătălia de la Marienburg din

Litografie privind bătălia de la Marienburg din 1422

Ulterior, Polonia a încercat să se implice în politica ge- neral antiotomană, detensionând relațiile cu Ungaria. Vladislav și Sigismund au încheiat un tratat antiotoman la Lublau (25 martie 1412), în care Moldova era menționată drept vasală față de Polo- nia și se preciza că, dacă Alexandru nu-și va îndeplini obligațiile, țara va fi împărțită între Polonia și Ungaria. Fie că nu a cunoscut conținutul tratatului, fie că l-a ignorat, Alexandru a rămas în re- lații economice și politice bune cu ambele state și s-a ocupat de consolidarea instituțiilor în anii următori. Apropierea față de Po- lonia era întărită și prin căsătoria cu Rimgailla-Maria (1419), vara primară a lui Vladislav. Cu toate că Polonia nu îi acordase ajutor și încercase o catolicizare forțată prin Rymgailla, de care în 1421 Alexandru a di- vorțat, atunci când au reînceput conflictele polono-teutone, os- tașii moldoveni au fost trimiși în ajutor, în lupta de la Marienburg (Malborg) din 1422. Alexandru a fost nevoit să facă față incon- secvenței Poloniei, dușmăniei cneazului Lituaniei, tendințelor regelui Sigismund de Luxemburg de a anexa Moldova, atacurilor otomane, cât și instabilității politice din Ţara Românească, după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418).

SURSE ISTORICE:

Moldovenii „

arbuști după cum e obiceiul și firea neamului. Cei 400 de călăreți moldoveni au bătut oastea mare a dușma-

nului și s-au întors în tabăra oștirii regale învingători și

încărcați cu o pradă uriașă

au luptat acoperiți de frunziș și de

”.

(Jan Dlugosz, Istoria Poloniei, despre lupta de la Marienburg, 1422)

„Domnii români se recunoșteau în mod curent, în secolele XIV-XV, vasali ai regilor Ungariei și Poloniei fără ca aceasta să afecteze, din propria perspectivă, calitatea de independență a țărilor lor. După instaura- rea suzeranității otomane directe (efective) la sud și est de Carpați, în secolul al XVI-lea, domnii aleși de țară trebuiau confirmați de către sultan”. (Istoria României, Compendiu, coordonator Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan)

, Compendiu , coordonator Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan) Lupta de la Grünwald, pictură de Jan

Lupta de la Grünwald, pictură de Jan Matejko

BIBLIOGRAFIE:

- C. Ciohodaru, Alexandru cel Bun, Editura Cartea Moldovenească, 1990.

- N. Grigoraş, Ţara Românească a Moldovei până la Ştefan cel Mare (1359-1457), Editura Junimea, 1978.

- Istoria României, Compendiu, coordonator Ioan Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004.

4

4

22

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

UNIO TRIUM NATIONUM

EVUL MEDIU

CONTEXTUL GENERAL:

Mişcările sociale antifeudale s-au manifestat într-o varietate de forme, ca urmare a condiţiilor concrete şi a complexităţii situaţiei ţăranilor la un anumit moment istoric. Începând cu secolul al XV-lea, formele de protest au crescut în intensitate şi s-au transformat în răscoale. Husitismul declanşat în Cehia a însemnat dezlănţuirea forţelor antifeudale şi anticatolice şi a reprezentat o radicalizare a mişcărilor populare din întreaga Europă. În Transilvania a avut loc răscoala de la Bobâlna, ale cărei urmări au marcat istoria politică a Transilvaniei pentru secole.

În primăvara anului 1437, situația țăranilor din Transilvania s-a acutizat, ca urmare a pretenției instituției Bisericii de a solicita plata în monedă nouă a dijmei eclezias- tice, cumulată pe mai mulți ani. La refuzul țărănimii de a se conforma, episcopul Transilvaniei, Gheorghe Lepeș, a pro- nunțat interdictul (afurisenia) asupra țăranilor, lipsind-o de asistență religioasă. Pentru mentalul țărănimii medievale, această ho- tărâre a episcopului era de neacceptat. Ea i-a nemulțumit pe truditorii ogoarelor, iar ideile husite răspândite de condu- cătorii Budai Nagy Antal, Mihai Românul și Anton cel Mare au creat o stare de răzvrătire generală. Ei s-au adunat pe dealul Bobâlnei, lângă Olpret (azi Bobâlna), în zona Dejului, și au construit o tabără întărită, după modelul husit, pe care au denumit-o „Adu- narea locuitorilor de drept, unguri și români, ai acestei părți a Transilvani- ei”. Primul contact dintre tabăra țăra- nilor răsculați și cea a voievodului Tran- silvaniei s-a încheiat cu asasinarea solilor

răsculaților, eveni-

s-a încheiat cu asasinarea solilor răsculaților, eveni- Răscoala de la Bobâlna Însemn heraldic ce reprezintă

Răscoala de la Bobâlna

solilor răsculaților, eveni- Răscoala de la Bobâlna Însemn heraldic ce reprezintă Unio Trium Nationum ment

Însemn heraldic ce reprezintă Unio Trium Nationum

ment care a dus la declanșarea luptelor între cele două ta- bere.

Ţăranii răsculați au purtat două bătălii mai impor- tante cu oastea nobilimii, prima la Bobâlna, unde au biruit, și alta lângă Apatiu, unde rezultatul a fost nedecis. În urma celor două lupte s-au încheiat două înțelegeri scrise cu in- amicii lor, confirmate legal de către Conventul Benedictin din Cluj-Mănăștur din 6 iulie 1437. Nobilii au fost obligați să negocieze, la 6 iulie 1437, o înțelegere cu țăranii, în fața Conventului de la Cluj-Mănăștur. Înțelegerea a fost favora- bilă țăranilor răsculați, care au primit dreptul de strămuta- re, s-a fixat robota la o zi pe an și adunare anuală pentru a cerceta dacă se respectă înțelegerea. Dijma bisericească s-a statornicit la 5 dinari de claie de grâne, iar darea în bani față de stăpânul de moșie s-a fixat la 10 dinari anual. Profitând de acalmia instaurată după semnarea înțelegerii, vicevoievodul Transilvaniei i-a convocat, la 16 septembrie 1437, pe reprezentanții nobilimii și pe condu- cătorii sașilor și secuilor, la Căpâlna. Motivul convocării au fost „grelele împrejurări prin care trece țara”, dar adevăra- tul scop a fost realizarea unei înțelegeri între cele trei stări, pentru a preîntâmpina orice conflicte între acestea. Cele trei stări (națiuni privilegiate) ale Transilvaniei au semnat „o uni- une frățească”, prin care și-au promis ajutor reciproc pentru înlăturarea pericolelor din interior și exterior. După rezolva- rea disensiunilor, reprezentanții celor trei stări au depus un

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

CRONOLOGIE:

• 1430 – Iancu de Hunedoara a intrat în serviciul regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg

• 1432 – Moartea domnitorului Alexandru cel Bun

• 1437-1438 – Răscoala de la Bobâlna

• 1437-1438 – “Unio Trium Nationum”

• 1438 – Iancu de Hunedoara a devenit Ban de Severin

• 1441 – Iancu de Hunedoara a fost numit voievod al

Transilvaniei

• 1442 – Iancu de Hunedoara a început campania antiotomană

ROMÂNILOR

4

5

de Hunedoara a început campania antiotomană ROMÂNILOR 4 5 Sediul Dietei Transilvaniei după 1790 (Cluj-Napoca)

Sediul Dietei Transilvaniei după 1790 (Cluj-Napoca)

jurământ de credință regelui Sigismund de Luxemburg. Înțe- legerea s-a perfectat în prezența fraților Lorand și Gheorghe Lepeș.

Actul de unire a celor trei stări privilegiate demon-

strează forța răscoalei țărănești și totodată frica ce a cuprins nobilimea în fața acestor revolte populare. Deși nu s-a discu- tat despre răscoala țăranilor, prin acele împrejurări grele se subînțelege că cele trei „națiuni privilegiate” au hotărât să

se împotrivească tuturor celor care vor lupta împotriva țării. După a doua confruntare de la Bobâlna, care a avut un rezultat nedecis, a urmat a doua înțelegere, la 6 octom- brie 1437, la Apatiu, nefavorabilă țăranilor. Acțiunile organi- zate de răsculați au continuat până la sfârșitul anului 1437, când răscoala a fost înfrântă. Cu toate acestea, în unele lo- curi, a continuat și în 1438. La 2 februarie 1438, la Turda, „uniunea frățească” s-a întrunit din nou, hotărând măsuri

represive împotriva răsculaților. S-au discutat, e adevărat, și necesitățile organizării apărării Transilvaniei împotriva ata- curilor turcilor. Rezultatul mișcării a fost o înrăutățire a stării ioba- gilor, o îngreunare a condițiilor de viață. Ei au ajuns aproape cu totul în sub dominația nobililor, zilele de robotă s-au în- mulțit, iar dreptul de strămutare a fost suprimat. Răscoala

a fost înfrântă, ca urmare a mecanismelor puse în mișca-

re de „uniunea frățească”, care a devenit după anul 1500 „Uniunea celor trei națiuni” (Unio Trium Nationum). Româ- nii din Transilvania au fost excluși din viața politică, nefiind recunoscuți ca „națiune”. „Uniunea celor trei națiuni” a fost îndreptată tot mai mult împotriva românilor. La jumătatea secolului al XV-lea se va impune numele de congregații ge- nerale ale nobilimii maghiare, sașilor și secuilor, iar stările Transilvaniei s-au numit tot mai frecvent „națiuni”.

SURSE ISTORICE:

Prima înțelegere între țărani și nobili (6 iulie 1437)

Conventul „

năștur (

tința tuturor că, venind înșiși înaintea noastră nobilii băr- bați: Ladislau, fiul lui Benedict de Sfăraș, alt Ladislau, fiul lui Gereu din Someșfalău, Benedict de Juc și Dionisie de Sfăraș, aleși de obștea nobililor, pe de o parte, iar pe de altă par- te cinstiți bărbați: Ladislau Biro, Vincențiu judele și Ladislau

Bana din Olpreț, iobagii distinsului Ladislau.

mănăstirii Sfintei Fecioare Maria din Cluj-Mă-

Prin scrisoarea de față voim să ajungă la cunoș-

).

Au statornicit ca de acum încolo, pentru plata dijmelor

episcopale, să trebuiască să dea și să plătească după două- zeci de clăi un florin sau o sută de dinari umblători acum ( ) mai departe, niciunul dintre magnați, nobili și persoanele în-

alte sau vreun alt om să nu cuteze în niciun chip să ia a noua parte din bucate, din orice fel de grâne sau semănături sau din vin, nici de la iobagii proprii, nici de la străini, agricultori

Ca dare anuală, fiecare iobag să

sau cultivatorii de vii. (

fie dator să plătească, la sărbătoarea sfântului Ştefan, zece dinari umblători iar nu mai mulți ( (Istoria României în texte, Bogdan Murgescu - coord.)

) (

)

Înțelegerea de la Căpâlna dintre nobili, sași și secui - Unio trium nationum (16 septembrie 1437)

Noi, „

prin scrisoarea de față dăm de știre tuturor (

după sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci adunându-se și strân- gându-se noi, împreună cu măriții Mihail Jach de Cășei și Hen-

ric de Tămășeni, comiții secuilor, și cu nobilii țării, cu sașii din cele șapte plus două scaune săsești și cu cei din Bistrița, cât și cu secuii din toate scaunele, în târgul Căpâlna, ca să discutăm treburile grele ale acestor părți, a fost făcută o astfel de unire frățească între sus-zișii nobili, sași și secui, aceștia, sub sem- nul crucii Domnului, rostind un jurământ, s-au legat pe veci să păstreze de-a pururi credința față de sfânta

) că în lunea de

Lorand Lepeș de Varaskezy, vicevoievodul Transivaniei,

BIBLIOGRAFIE:

- Istoria medie a României, Partea întâi, Secolul al X-lea – sfârşitul secolului al XVI-lea, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1966.

- Istoria României, Compendiu, I. A. Pop, I. Bolovan (coord.), Cluj-Napoca,

Institutul Cultural Român, 2004.

- Ştefan Pascu, Bobâlna, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1963.

- I. A. Pop, T. Nägler, Istoria Transilvaniei, Vol. I, Până în 1541, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2003.

coroană și nebiruitul principe și domn, domnul Sigismund împăratul romanilor și regele Unga- riei (Istoria României în texte, Bogdan Murgescu - coord.)

4

6

23

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

EVUL MEDIU

UN LIDER AL ROMÂNILOR ȘI MAGHIARILOR – IANCU DE HUNEDOARA

CONTEXTUL GENERAL:

Între secolele XIV şi XVI s-a desfăşurat în Europa „Cruciada târzie”. În această acţiune s-au implicat şi conducătorii din spațiul românesc, care au participat la mai multe campanii antiotomane organizate de Puterile Creştine. Prin acţiunile lor militare, aceștia au intrat în atenţia opiniei publice europene, iar în proiectele de cruciadă au fost luate în calcul şi forţele lor militare. La începutul secolului al XV-lea, politica promovată de Imperiul Otoman a fost aceea de cucerire a statelor creştine de la Nordul Dunării de Jos şi de la Dunărea mijlocie. Acest lucru a determinat o politică antiotomană mai fermă, în care creştinătatea apuseană şi cea răsăriteană au căutat să ia măsuri mai eficiente, toţi ridicând armele în numele Crucii.

mai eficiente, toţi ridicând armele în numele Crucii. Castelul de la Hunedoara În climatul politic agitat

Castelul de la Hunedoara

În climatul politic agitat din secolul al XV-lea s-a afirmat Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456), ca erou al creștinătății. Provenea dintr-o familie de cnezi români în- nobilați, din Hațeg-Hunedoara, având un străbunic numit probabil Costea, un bunic numit Şerbu și, respectiv, tatăl pe nume Voicu. A avut doi fii, Ladislau (1431-1457) și Matia (1443-1490). În tinerețe, documentele latine îl pomeneau cu numele de Ioan Românul (Johannes Olah). Şi-a pus talen- tul militar în serviciul unei idei superioare, a luptat în spiritul și cu mijloacele modeste avute la dispoziție, dar cu viziunea largă a Renașterii, convins fiind de necesitatea salvării „Re- publicii Creștine”. Iancu de Hunedoara a fost o personalitate impor- tantă a secolului al XV-lea, secolul eroic al rezistenței contra turcilor. Încă din 1409, familia sa a primit din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg, domeniile Hunedoarei, pentru serviciile aduse Coroanei. Numit Ban de Severin în 1438, Iancu a ajuns peste trei ani voievod al Transilvaniei. Între 1446 și 1453 a deținut și demnitatea de guvernator al Ungariei, iar în ultimii ani ai vieții a avut titlul de căpitan general al Regatului. Lupta antiotomană a lui Iancu s-a desfășurat în ca- drul efortului de a organiza o nouă cruciadă, efort pregătit atât de Biserica apuseană, cât și de cea răsăriteană, după unirea religioasă efemeră realizată în 1439 la Florența. Încă din 1441, Iancu a obținut mai multe victorii antiotomane. Încurajat de aceste victorii și de promisiunile de ajutor fă- cute de Papă, încă din primele luni ale anului 1443, Iancu a

început tratativele în vederea organizării unei mari expediții antiotomane în Balcani. Promisiunile de ajutor s-au lăsat aș- teptate, Iancu fiind nevoit să se bazeze mai mult pe forțele proprii, la care s-a adăugat un corp de oaste muntean, tri- mis de Vlad Dracul. Întreaga oaste s-a ridicat la aproximativ 35.000 de oameni. În toamna și iarna anului 1443-1444 s-a desfășurat, timp de șase luni, „Campania cea Lungă” la su- dul Dunării. Oastea maghiară condusă de Iancu a reușit să înainteze până spre Sofia și la Zlatița (Munții Balcani), ame- nințând centrul Imperiului Otoman. Sosirea iernii, rezistența turcilor în trecătorile Munților Balcani și oboseala armatelor lui Iancu l-au silit pe acesta să se retragă, deși a obținut mai multe victorii. Iancu și despotul Gheorghe Brancovici, care, în urma păcii sperau în recuperarea tronului Serbiei, au tem- perat zelul „cruciat” al regelui de origine polonă, Vladislav, și al legatului papal, Iulian Cesarini, pregătind pacea cu tur- cii. Pacea s-a negociat la Adrianopol și s-a ratificat la Seghe- din. Clauzele definitive ale tratatului prevedeau: încetarea oricăror atacuri reciproce, pe timp de 10 ani, evacuarea de către otomani a teritoriilor și a cetăților din Serbia și Albania nordică și înapoierea reciprocă a prizonierilor. Poarta oferea plata unei despăgubiri de 100.000 de scuzi de aur și un aju- tor militar în caz de război. Marile succese din „Campania cea Lungă” au de- terminat reluarea tratativelor pe plan european, în vederea organizării unei noi expediții antiotomane. Cardinalul Ce- sarini, legatul papal în Ungaria, a făcut eforturi stăruitoare

101

MOMENTE

DIN

ISTORIA

ROMÂNILOR

CRONOLOGIE:

• 1438 – Iancu de Hunedoara a devenit Ban de Severin

• 1441 – Iancu de Hunedoara a fost numit voievod al Transilvaniei

• 1443-1444 – “Campania cea Lungă”

• Iulie 1444 – Pacea de la Seghedin

• 1446 – Iancu este ales Guvernator general al Ungariei

• 1453 – Iancu este numit Căpitan suprem al armatei Ungariei

• 1456 – Victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad.

• August 1456 – Moartea lui Iancu de Hunedoara

4

7

• August 1456 – Moartea lui Iancu de Hunedoara 4 7 Iancu de Hunedoara în vederea

Iancu de Hunedoara

în vederea închegării unei noi coaliții. Regele Vladislav și o parte a nobililor maghiari s-au lăsat convinși și au reluat pla- nurile de război, odată cu plecarea flotei venețiene spre Bo- sfor și Dardanele. Pacea cu turcii a fost ruptă, deși voievodul Transilvaniei era împotriva reînceperii imediate a luptelor cu turcii. Cu toată opoziția sa față de acest plan, până la urmă Iancu a acceptat să preia conducerea oștilor transilvane, croate și bosniace, luptând alături de oastea regală maghia- ră și de cea a Ţării Românești, condusă de Vlad Dracul. La 10 noiembrie 1444, la Varna, oastea creștinilor a fost înfrântă însă de armata otomană, în luptă pierzându-și viața însuși regele și cardinalul Cesarini. În 1446, în noile condiții politice din Ungaria, Iancu

fost ales guvernator al Ungariei și a acționat în vederea încheierii unei alianțe comune, antiotomane, alcătuită din cele trei Ţări Române, albanezii lui Skanderbeg și din unele forțe sârbești. În sep- tembrie 1448, guver- natorul general al Un- gariei a reluat ofensiva antiotomană, dar la Kossovopolje a pierdut bătălia cu otomanii. O ultimă confruntare a avut-o cu sultanul Ma- homed al II-lea în iulie 1456, la Belgrad, unde

a obținut o mare victo-

rie. În urma acesteia, Papa l-a numit pe Iancu „Atletul lui Hristos”.

La 11 august 1456, Iancu a murit răpus de ciumă,

la Zemun, și a fost înmormântat la catedrala de la Alba Iu-

lia. Enea Silvio Picolonini, viitorul papă Pius al II-lea, scria că

nu a sporit atât gloria ungurilor, cât

a românilor, în mijlocul cărora se născuse”. Iancu a rămas un

a

în mijlocul cărora se născuse”. Iancu a rămas un a Bătălia de la Varna, tablou de

Bătălia de la Varna, tablou de Chelebowski

„Ioan de Hunedoara [

]

spirit european, un om de arme, mare comandant și strateg, care a oprit pentru mult timp înaintarea turcilor spre Cen- trul Europei.

SURSE ISTORICE:

Era „

sânul unei nobile și vestite familii de peste munți; se numea

Iancu de Hunedoara și era om războinic și născut pentru a

Se poves-

tește că regele Sigismund, îndemnat de faima vitejiei tatălui acestui ostaș, l-a adus din părțile transalpine în regatul său, făcându-și-l supus. Totodată, l-a dăruit cu vrednicia și veș- nica stăpânire a cetății Hunedoara, unde acum se înalță un castel cu o înfățișare mândră și plăcută. Iar pomenitul Iancu de Hunedoara, stând necurmat alături de stăpânul său și în- tărindu-se mereu în virtute, într-atât a devenit vestit, încât de la slujbele mărunte, cu care fusese răsplătit încă de tânăr, s-a ridicat până la rangul de voievod al Transilvaniei”. (Ioan Thuroczi, Cronica ungurilor, în Istoria Transilvaniei)

purta armele și a sta în fruntea războaielor (

pe atunci în regat un ostaș cu suflet mare, născut în

).

Tratatul de la Seghedin între Imperiul Otoman și Ungaria

(1444)

Şi „

Voastră să aibă împreună cu noi o pace, frăție și prietenie bună. Din această cauză noi am jurat în fața solului înălțimii voastre, și anume a lui Stoica, că noi vom avea cu Înălțimea Voastră o pace bună și trainică, fără nicio înșelăciune sau vicleșug, pe zece ani. De aceea, noi trimitem pe credinciosul nostru, nobilul și alesul Soliman-beg, și anume ca înălțimea voastră în persoană să jure de bună voie, în chip drept și cinstit, fără nicio înșelăciune, că va avea cu noi o pace bună și trainică, pe zece ani. Dat la Adrianopol, la 12 iunie (1444)” (Istoria României, Culegere de texte, Bogdan Murgescu - coord.)

asta se înțelege în acest fel, și anume, că Înălțimea

BIBLIOGRAFIE:

- M. Bărbulescu, D. Deletant, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Corint, 2005.

- Istoria României. Transilvania, Cluj-Napoca, Editura G. Bariţiu, 1997.

- Istoria Transilvaniei, Vol. II, I.A. Pop, Thomas Nägler (coord.), Cluj-Napoca, Institutul Cultural

Român, Centrul de Studii Transilvane, 2003.

- Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara şi vremea sa, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.

- David Prodan, Din Istoria Transilvaniei. Studii şi Evocări, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991.