Fragmente extra seminar TL

Jonathan Culler (S1)

 „Ar trebui, poate, să renunțăm la o întreagă tradiție ce ne permite să ne închipuim că nu poate
exista cunoaștere decât acolo unde relațiile de putere sunt suspendate și că știința nu se poate
dezvolta decât în afara comandamentelor, imperativelor sau intereselor puterii. Ar trebui,
poate, să renunțăm la credința că puterea duce la alienare și că, în schimb, renunțarea la
putere constituie condiția pentru a deveni învățat. Trebuie mai degrabă să admitem că puterea
produce cunoaștere (și nu doar favorizând cunoașterea); că puterea și cunoașterea se implică
direct una pe cealaltă; că nu există relație de putere fără constituirea colectivă a unui câmp de
cunoaștere; și nici cunoaștere care să nu presupună și în același timp să nu dea naștere unor
relații de putere.”
(A supraveghea și a pedespi. Nașterea închisorii, Michel Foucault)

Roland Barthes (S2)

 „Contradicția se naște, de fapt, între scriitură și operă (Textul, ei da, acesta abia este un
cuvânt generos: care nu dă câștig de cauză niciunuia dintre acești doi termeni diferiți). (...) În
societatea noastră mercantilă, însă, trebuie să ajungi la o operă: trebuie să construiești, adică
să duci la bun sfârșit o marfă. În timp ce scriu, scriitura este, astfel, în fiecare clipă turtită,
banalizată, culpabilizată de opera la care trebuie, volens nolens, să contribuie. Cum să scriu
astfel încât să mă strecor printre capcanele pe care mi le întinde imaginea colectivă a operei?
– Ei bine, orbește. La fiecare pas pe care-l fac în munca mea, rătăcit, înspăimântat și dus de
val, nu pot decât să-mi repet cuvântul cu care se încheie Cu Ușile închise a lui Sartre: să
mergem mai departe.”
(Roland Barthes despre Roland Barthes, Roland Barthes)

 „Scriitura e un joc cu ajutorul căruia mă întorc de bine de rău într-un spațiu strâmt: sunt
încolțit, mă zbat între isteria necesară scrierii și imaginarul care supraveghează, încorsetează,
purifică, banalizează, codifică, corectează și impune scopul (și perspectiva) unei comunicări
sociale. Pe de o parte, vreau să fiu dorit, pe de alta, dimpotrivă, să nu fiu dorit: isteric și
obsesional în același timp./ Și totuși, cu cât mă îndrept către operă, cu atât mă afund în
scriitură; mă apropii de fundul insuportabil; un deșert mi se înfățișează; se produce, fatală,
sfâșietoare, un fel de golire de simpatie: nu mă mai simt simpatic (celorlalți, mie).”
(Ibidem, p. 158)
1
 Fragmente extra seminar TL

Gilles Deleuze & Félix Guattari (S4)

 „Știm că principiul plăcerii ghidează activitatea primară a aparatului psihic, dar că pentru
supraviețuirea organismului în condițiile dificile ale mediului exterior el se dovedește a fi din
capul locului inutil, ba chiar cât se poate de periculos. Sub influența instinctelor de
conservare ale eului locul său este luat de principiul realității care, fără să renunțe la scopul
atingerii sale, renunță la anumite posibilități de obținere a plăcerii sau chiar acceptarea unei
neplăceri momentane, ca o etapă pe calea ocolită ce duce în final tot la dobândirea plăcerii.
Totuși, instinctele sexuale care sunt mai greu «educabile» continuă încă mult timp să se
conformeze principiului plăcerii, astfel încât adesea la nivelul respectivelor instincte sau
chiar al eului însuși acest principiu învinge principiul realității, ceea ce este în dauna
întregului organism.”
(Dincolo de principiul plăcerii, Sigmund Freud)

 „Schizofrenicul dispune de moduri de reperare care îi sunt proprii, pentru că el dispune, în

primul rând, de un cod de înregistare particular care nu coincide cu codul social, sau nu
coincide cu acesta decât pentru a-l parodia. Codul deliarant, sau dezirant, prezintă o
nemaipomentiă fluiditate. Ai zice că schizofrenul trece de la un cod la altul, că bruiază
toate codurile, într-o alunecare rapidă, urmând întrebările care îi sunt puse, neoferind, de la
o zi la alta, aceeași explicație, neinvocând aceeași genealogie, neînregistrând în același fel
aceleași evenimente, acceptând chiar, atunci când îi este impus și nu e iritat, codul banal
oedipian, fie și doar pentru a-l îndopa la loc cu toate disjuncțiile pe care acest cod avea
misiunea de-a le elimina.”
(Capitalism și schizofrenie. Anti-Oedip, Deleuze & Guattari)
2
 Fragmente extra seminar TL

 „Schizofrenul preia fluxurile decodate, le face să traverseze deșertul corpului fără organe,
unde își instalează mașinile dezirante, producând o scurgere neîntreruptă de forțe în acțiune.
A depăși limita, schiza care menține producția de dorință întotdeauna la marginea
producției sociale, tangențială și împinsă mereu înapoi. Schizofrenul știe s-o ia din loc: a
făcut din plecare ceva la fel de simplu ca a te naște și a muri. În același timp însă, călătoria sa
se desfășoară straniu, pe loc. El nu vorbește despre o altă lume, nu aparține altei lumi: chiar și
atunci când se deplasează în spațiu, este o călătorie în intensitate, în jurul mașinii dezirante
care se înalță și rămâne aici.”
(Ibidem, Deleuze & Guattari)