Curs 1. Consideraţii generale privind jocul de volei.

Istoricul jocului

I.1. Ce este voleiul?

Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o suprafaţă de joc împărţită
în două terenuri egale printr-un fileu. Există diferite versiuni ale jocului care în funcţie de
circumstanţe, oferă fiecăreia posibilitatea să se bucure de multilateralitatea lui.
Scopul jocului este de a face să cadă mingea în suprafaţa de joc a terenului
advers, trimiţând-o pe deasupra fileului şi de a o împiedica să atingă suprafaţa propriului
teren. Fiecare echipă dispune de trei atingeri pentru a trimite mingea (în plus faţă de
contactul blocajului care nu este numărat).
Mingea este pusă în joc printr-un serviciu: jucătorul la serviciu loveşte mingea
pentru a o trimite pe deasupra fileului în terenul advers. Faza de joc continuă până când
mingea atinge solul în terenul de joc, este trimisă „afară” sau până când o echipă nu
reuşeşte să o retrimită corect.
În jocul de volei echipa care câştigă faza de joc câştigă un punct. Când echipa la
primirea serviciului câştigă faza, ea va câştiga un punct şi dreptul de a servi, iar jucătorii
acelei echipe efectuează o rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor de
ceasornic.
Pentru desfăşurarea jocului de volei componenţii celor două echipe execută
acţiuni individuale şi acţiuni colective specifice – tehnico-tactice – denumite acţiuni
de joc. Jucătorii efectuează aceste acţiuni de joc în condiţii corelative: de colaborare
(fiecare cu coechipierii săi) – şi de adversitate (determinate de lupta pentru victorie) cu
partenerii de joc constituiţi în echipa adversă.
Acţiunile de joc, individuale şi colective, au un caracter specific jocului de volei,
constituind conţinutul acestuia.
Acţiunile individuale constau în procedee tehnice integrate, deci au o structură
specifică, care se desfăşoară sub egida unui proces diferenţiat de gândire şi care le
conferă totodată dinamismul.
Procedeele tehnice constau din structuri specifice de acte motrice integrate –
tipice pentru jocul de volei, care permit jucătorului să manevreze mingea, să se
deplaseze şi execute alte mişcări (sărituri, deplasări, opriri etc.) în vederea atingerii
scopului acţiunilor individuale.
Pentru oprirea acţiunilor adversarilor şi asigurarea succesului propriilor acţiuni,
componenţii fiecărei echipe îşi coordonează reciproc acţiunile individuale. Această
coordonare se face în baza unor principii şi reguli. În acest caz acţiunile de joc individuale
devin acţiuni colective şi poartă numele de combinaţii tactice sau acţiuni tactice
colective, care se desfăşoară atât în atac cât şi în apărare.
Jocul de volei poate fi considerat ca un proces organizat de cooperare realizat
prin coordonarea acţiunilor jucătorilor unei echipe – desfăşurat în condiţii de luptă cu
adversarii – adversari care la rândul lor îşi coordonează acţiunile pentru a dezorganiza
cooperarea jucătorilor primei echipe.
Datorită organizării, coordonării şi raţionalizării acţiunilor individuale şi colective,
echipa poate fi considerată un sistem complex şi dinamic.
O echipă de volei este un sistem deoarece acţiunile jucătorilor săi sunt integrate
într-o anumită structură , după un anumit model, conform unor principii şi reguli. Este
un sistem dinamic deoarece are capacitatea de autoreglare – de a se adapta la
anumite situaţii din timpul jocului fără a se dezorganiza cu uşurinţă. Echipa are valoare
datorită sumei valorilor individuale.

I.2. Caracteristicile jocului de volei

Fără a minimaliza celelalte discipline sportive, se poate afirma cu certitudine că
jocul de volei este un joc tehnic la cel mai înalt grad. Spre deosebire de celelalte jocuri
sportive, care presupun alergare, săritură, aruncare şi prindere, păstrarea mingii pentru
un timp, în jocul de volei acţiunea de joc se desfăşoară într-un mod deosebit, de lovire
şi respingere a mingii.
Voleiul, datorită răspândirii, practicării în diferite instituţii sociale şi
caracteristicilor sale, constituie un mijloc important de atragere a oamenilor în
practicarea exerciţiilor fizice.
Jocul de volei este considerat un joc sportiv. Pentru a înţelege noţiunea de joc
sportiv, Tărchilă şi Şerban (1975) au identificat următoarele caracteristici jocurilor
sportive, în general, (...):
➢ existenţa unui obiect de joc (mingea);
➢ întrecerea este complexă (individuală, colectivă, corelată);
➢ existenţa unor reguli de joc unitare şi obligatorii;
➢ prezenţa obligatorie a arbitrajului;
➢ limitarea duratei jocului (punctaveraj - setaveraj);
➢ standardizarea inventarului de joc (mingi, echipament etc.) şi a dimensiunilor
terenului;
 ➢ caracterul organizat al competiţiilor (sisteme competiţionale);
➢ organizarea activităţii pe plan naţional şi internaţional;
➢ existenţa unor teorii şi practici cu privire la tehnica, tactica antrenamentului şi
metodica acestora.
Analizând caracteristicile jocului vom putea înţelege în ce constă valoarea
practică, igienică şi formativă (educativă) a voleiului. Principalele caracteristici sunt:
1. Accesibilitatea – manifestată prin următoarele coordonate:
▪ mărimea terenului şi componenţa echipelor pot varia;
▪ necesită materiale puţine; o minge, un fileu şi doi stâlpi (se poate juca şi
cu o frânghie întinsă între doi copaci);
▪ număr redus de elemente şi reguli şi simplitatea acestora; începătorii pot
avea satisfacţia jocului chiar din primele lecţii cu condiţia de a-şi însuşi cât
mai repede posibil prima lovitură – preluarea mingii venită de la adversar;
▪ este un joc colectiv, putând fi practicat în acelaşi timp de bărbaţi, femei,
tineri şi copii (echipe mixte), afară sau în sală;
▪ este un joc ideal pentru petrecerea timpului liber, în vacanţe, week-end,
excursii, concedii, tabere etc.
2. Spectaculozitatea jocului este dată de:
▪ capacitatea de creativitate a jucătorilor în joc (complexitate şi varietate mai
mare a acţiunilor colective în atac);
▪ nivel ridicat al motivaţiei extrinseci şi intrinseci (angrenare totală în luptă,
indiferent de evoluţia scorului şi de cantitatea de energie consumată);
▪ execuţii tehnice la un înalt nivel de perfecţionare;
▪ existenţa relaţiilor de colaborare, întrajutorare, respect şi încredere între
jucători.
3. Dinamismul constând în:
▪ cele două echipe îşi desfăşoară disputa (lupta) pentru minge fără a intra
în contact direct (fiind despărţiţi de plasă);
▪ sincronizarea între acţiunile ridicătorilor şi trăgători;
▪ specializarea jucătorilor pe zone;
▪ viteza acţiunilor individuale şi forţa în atac sunt mari (tendinţe de
verticalitate a atacului;
 ▪ rapiditate în execuţia acţiunilor colective în atac (jocul în viteză este
apreciat prin durata deplasării jucătorului pe teren şi prin durata mingii de
la preluare la ridicare şi în continuare până la lovirea mingii în atac);
▪ tendinţa de „echilibrare” a acţiunilor din atac cu cele din apărare (ofensive-
defensive);
▪ flexibilitatea arbitrajului (noile prevederi regulamentare oferă prelungirea,
continuitatea fazei de joc).
4. Variabilitatea în solicitare la efort. În funcţie de gradul de pregătire tehnică a celor ce
practică voleiul (în joc sunt efectuate atât mişcări ciclice, cât şi aciclice), efortul poate fi
redus, făcându-l accesibil tuturor simpatizanţilor, iar pentru cei care vor să se
perfecţioneze , este necesară o pregătire temeinică cerută de nivelul de desfăşurare a
jocului. Deci, în acelaşi timp voleiul este un mijloc de dezvoltare fizică multilaterală, cât
şi un mijloc de odihnă activă la îndemâna tuturor.
5. Multilateralitatea pregătirii jucătorilor este dată de:
▪ obligativitatea rotaţiei;
▪ necesită o bună pregătire fizică multilaterală din partea jucătorilor.
▪ practicarea sistematică a voleiului contribui la:
▪ dezvoltarea fizică armonioasă (sunt implicate în joc toate segmentele
corpului);
▪ influenţa pozitivă a marilor funcţiuni ale organismului (circulaţia, respiraţia
etc.);
▪ dezvoltarea calităţilor motrice atât sub aspectul lor general, cât şi specific:
- viteza prezentă cu toate formele ei de manifestare: de deplasare,
de reacţie şi de execuţie; aplicarea în joc a diferitelor procedee
tehnice, dezvoltă totodată unele forme ale vitezei de reacţie pe care
nu le întâlnim în alte sporturi, cum ar fi viteza de începere sau
intrare în acţiune, de oprire bruscă din acţiune şi de începere fără
pauză a unei noi acţiuni, în continuarea acţiunii precedente, care a
fost întreruptă.
- îndemânarea este cerută de complexitatea execuţiilor tehnice, dar
mai pregnant apare în pasarea mingii, element tehnic de bază, şi
în coordonarea acţiunilor atunci când se execută simultan mai
multe mişcări (pase din săritură, blocaj, preluare cu plonjon etc.);
 - forţa în braţe necesară lovirii mingii şi forţa în picioare (calitatea
motrică combinată forţă-viteză – detenta) cerută de executarea
multiplelor sărituri în joc (punct înalt de lovire a mingii deasupra
fileului);
- rezistenţa constituind fondul pe care se manifestă celelalte calităţi
motrice (rezistenţa în regim de forţă, de viteză, de forţă-viteză, de
tehnică).
▪ dezvoltarea deprinderilor motrice de bază (alergarea, săriturile, mersul);
▪ dezvoltarea calităţilor psihice (dezvoltarea şi formarea personalităţii
multilaterale a omului): dezvoltarea spiritului de echipă, de apartenenţă la
grup, spirit de colaborare, întrajutorare, integrare socială a individului, spirit
de organizare şi de disciplină, conştientă şi benevolă, iniţiativa, voinţa,
combativitatea, dezvoltarea gândirii practice (analizând, comparând,
concluzionând în timp foarte scurt), atenţia distributivă, anticiparea
acţiunilor în condiţii de tensiune fizică şi afectivă etc.
6. Caracterul formativ se referă la faptul că practicarea jocului colectiv realizează
cumulativ influenţe şi efecte pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic – în
general – cu influenţe şi efecte educative deosebite. Spiritul de organizare, disciplină
conştientă şi liber consimţită – sunt educate prin acceptarea benevolă a regulilor de
joc, arbitrajului, a disciplinei tactice şi de antrenament. Se mai remarcă contribuţia
jocului de volei la dezvoltarea iniţiativei de joc, a combativităţii şi a voinţei necesare
învingerii greutăţilor.
7. Valoarea educativă a jocului colectiv este remarcabilă prin acţiunea lui multilaterală
asupra personalităţii. Rezultă spiritul asociativ, de colaborare şi întrajutorare prin
subordonarea intereselor personale acelora ale colectivului (ale echipei).
8. Activitatea din joc îl face pe tânăr să analizeze situaţiile, să le compare şi să tragă
concluzii practice cu foarte mare seriozitate. Concluziile se transformă în acţiuni;
toate aceste procese ale gândirii se caracterizează în afară de rapiditate, prin
corelarea situaţiilor analizate şi conduc în final la dezvoltarea capacităţii de anticipare
a acţiunilor, toate acestea petrecându-se în condiţii de puternica tensiune fizică şi
afectivă.
Cunoscându-se caracteristicile şi structura jocului, se pot stabili priorităţile,
modelele de joc şi căile de evitare a factorilor limitativi, cele de creştere a eficienţei şi
calitatea procesului de instruire.
I.3. Direcţii de dezvoltare a jocului de volei
Voleiul este un joc cu mare priză la public, prin conţinutul emoţional pe care-l
oferă, prin impulsionarea capacităţii creatoare a jucătorilor, marea cantitate de energie
consumată, precum şi prin caracterul de angrenare totală în luptă, indiferent de evoluţia
scorului.
Dezvoltarea voleiului, cu pondere la copii şi juniori şi selecţionarea tinerelor
talente la vârste timpurii, alături de organizarea pregătirilor centralizate şi a unor
programe competiţionale corespunzătoare, este un deziderat major al etapei actuale.
Voleiul actual pune ca o problemă foarte importantă elaborarea unor noi metode
de antrenament în scopul lărgirii posibilităţilor funcţionale ale organismului. Acestea se
manifestă prin:
• Creativitatea în desfăşurarea jocului;
• Noi strategii şi sisteme de modelare a antrenamentelor şi concursurilor;
• Apariţia unor noi acţiuni motrice în cadrul acţiunilor de joc;
Priorităţile în voleiul modern sunt:
• Viteză şi varietatea jocului;
• Punctul înalt de lovire al mingii deasupra fileului;
• Perfecţionarea acţiunii de joc;
• Starea mentală şi socială;
• Exigenţă competiţională corespunzătoare.
Ca noutăţi în antrenamentul sportiv menţionăm:
• Componenţa conducerii echipei (antrenori, medic, maseur, psiholog,
statistician (scouter), cameraman etc.);
• Creşterea calităţii antrenamentelor;
• Învăţarea motrică ca un proces bio-psiho-motric.
Principalele direcţii de dezvoltare a jocului de volei sunt:
• Creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica echipei;
• Dezvoltarea pregătirii mentale;
• Apropierea conţinutului de joc la fete şi băieţi.
Evoluţia voleiului la vârf se caracterizează prin:
• O accelerare a jocului;
• O mărire a numărului de simulări de atac;
 • O modificare a repartiţiei atacurilor de-a lungul fileului pentru a crea mai
multă incertitudine în joc şi de a întârzia astfel al maximum luarea de
decizii a adversarului în privinţa blocajului ce-l va utiliza.
Reconsiderarea metodologiei pregătirii la nivelul copiilor şi juniorilor trebuie
pornită chiar cu începătorii, secvenţă a procesului de pregătire căreia specialiştii i-au
acordat o mai mică importanţă. Iată câteva aspecte demne de menţionat:
• În instruire trebuie să se acopere premisa că jucătorul este antrenabil;
• Antrenamentul trebuie considerat ca un proces specializat de dezvoltare
şi formarea personalităţii jucătorului;
• „Modelarea” pregătirii de bază a componenţei performanţei biologice,
biomecanice, motrice, psihice;
• Creşterea ponderii pregătirii în condiţii de concurs.
Aceste orientări implică unele condiţii obligatorii:
• Obţinerea unor disponibilităţi continue pentru performanţă, pe al cărei fond
superior să se realizeze etapa de formă maximă;
• Utilizarea unui număr redus de exerciţii, cu eficienţă selectivă şi
cumulativă (mijloace de bază), selecţionarea şi raţionalizarea ca structuri;
• Respectarea principiului gradării efortului, cu folosirea eforturilor maximale
în antrenament;
• Refacerea rapidă, fizică şi psihică, imediat după efort ca parte integrantă
a autoantrenamentului.
• Folosirea aparaturii, a elementelor de cibernetică şi matematizare, în
programarea şi dirijarea dinamicii pregătirii şi competiţiei;
• Supravegherea ştiinţifică, interdisciplinară a reacţiei organismului la
solicitări şi adecvarea obiectivă a măsurilor strategice ce se impun;
• Adoptarea principiilor şi metodelor de antrenament la specificul echipei;
• Creşterea importanţei pregătirii psihologice şi teoretice;
• Ridicarea la rang de principiu a individualizării pregătirii.
3.1. Direcţii de dezvoltarea a tehnicii jocului de volei
Dezvoltarea tehnicii jocului de volei, noutăţile tehnice trebuie să îndeplinească
cerinţele competiţiei. Îmbunătăţirea şi perfecţionarea tehnicii este necesar să fie legate
dinamic de trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei de execuţie
poate conduce la uşoare modificări tehnice.
 Tehnica jocului de volei va continua să se dezvolte şi în viitor pe seama
următorilor factori:
- Ridicarea continuă a măiestriei tehnice individuale şi armonizarea ei în angrenajul
de acţionare a echipei;
- Cunoaşterea şi amplificarea unui număr tot mai mare de elemente şi procedee
tehnice, asocierea lor cu particularităţile individuale şi a priceperii de utilizare a
lor în condiţii de joc;
- Creştere de asociere liberă şi creativă a procedeelor tehnice care înlesnesc
acţiuni individuale surprinzătoare, variate şi cu valorificarea tuturor
disponibilităţilor fizice şi psihice;
- Creşterea stabilităţii tehnice în condiţii mereu schimbătoare sau în momente de
mare responsabilitate pentru desemnarea câştigătorului;
- Tendinţa către măiestrie tehnică universală, însă fără diminuarea importanţei
meciurilor şi elementelor tehnice specifice postului pe care funcţionează în
echipă;
- Apariţia unor variante noi de execuţie a procedeelor tehnice cunoscute pe baza
unor însuşiri somatice şi calităţi motrice deosebite;
- Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie a procedeelor tehnice, în
funcţie de situaţia de joc;
- Creşterea procedeelor tehnice de finalizare, fie prin forţa de lovire a mingii, fie
prin creşterea preciziei motrice, fie prin asocierea acestora.
Criteriile după care se poate aprecia măiestria tehnică sunt:
- Numărul de procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa cu care
sunt aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;
- Acurateţea, virtuozitatea, precizia şi eficienţa cu care le execută în condiţii grele
de concurs;
- Stabilitatea cu care execută procedeele tehnice în condiţiile unor factori
perturbatori: opoziţia adversarului, încărcarea nervoasă, stresul, războiul
psihologic etc.
- Priceperea de a alege, regla şi schimba structura motrică a procedeelor tehnice
a fazelor de execuţie în funcţie de reacţiile adversarului;
- Încadrarea şi siguranţa constantă cu care execută procedee tehnice care
necesită mult „sânge rece” în finalul de set sau de meci.
3.2. Direcţii de dezvoltarea a tacticii jocului de volei
 Factorii stimulatori ai dezvoltării tacticii sunt:
- Premeditarea sau anticiparea reciprocă (de către antrenor şi jucători) a
comportamentului tehnico-tactic, în funcţie de părţile puternice şi slabe. Strategia
constă aici, în alegerea acţiunilor tactice care să „acopere” cerinţele şi să „impună
părţile puternice” pe care le are fiecare combatant. De obicei rezultatul este favorabil
echipei care a ales şi a mânuit cel mai bine „armele” de luptă alese;
- Impunerea unei maniere de joc inconvenabilă pentru adversar (cu pase mai rapide,
mai joase etc.);
- Dezvoltarea capacităţii sportivului de a gândi şi rezolva orice situaţie de joc, sau
formarea inteligenţei operaţionale;
- Creştere capacităţii executantului de a „masca” adevăratele intenţii de acţionare
(fente de pasare, atac pe direcţie diferită faţă de elan) în stare să surprindă
adversarul;
- Inteligenţa operaţională sau capacitatea universală a fiecărui jucător în parte de a
rezolva cu uşurinţă şi eficienţă orice situaţie de joc şi pe orice post s-ar afla;
• Nouă calitate şi eficienţă vor căpăta acţiunile tactice individuale fundamentale pe
suportul înaltei măiestrii tehnice, aptitudinilor motrice, somatice şi capacităţii psihice.
B. Elemente esenţiale de progres:
• Utilizarea mijloacelor specifice, prin metode şi procedee moderne de
antrenament, specifice altor discipline sportive;
• Prognozarea şi interpretarea conţinutului antrenamentului cu ajutorul
informaticii;
• Utilizarea tehnicilor audio vizuale în:
- orientarea şi interpretarea pregătirii individuale
- analiza şi interpretarea optimizării antrenamentelor;
- pregătirea jocurilor oficiale;
- analiza şi interpretarea evoluţiei individuale şi a echipei în
jocurile oficiale;
• Creşterea numărului jocurilor de verificare înaintea competiţiilor interne
şi internaţionale prin:
- Jocuri bilaterale;
- Organizarea şi participarea la turnee.
• Optimizarea raporturilor între pregătirea şi jocurile oficiale.
 C. Factorii care limitează sau favorizează creşterea nivelului
performanţelor echipelor de volei:
• Minimul jucătorilor de valoare formaţi, permanenţi şi afirmaţi in
competiţiile interne;
• Numărul echipelor de valoare în cadrul fiecărui nivel de pregătire şi
categorie de vârstă competiţională;
• Condiţiile de participare;
• Echipamentul de joc şi materialele de pregătire;
• Calendarul competiţional intern şi internaţional;
• Metodologia utilizată în pregătire;
• Motivaţia jucătorului şi antrenorului;
• Nivelul performanţelor în activitatea internă şi internaţională.

I.4. Elementele de bază ale jocului de volei

Terenul de joc – este o suprafaţă netedă (acoperită cu parchet, duşumea etc.),
dreptunghiulară cu laturile de 18 m lungime şi de 9 m lăţime, despărţit în două la jumătate
de o linie de centru. Fiecare jumătate având dimensiunile de 9x9 m reprezintă terenul
de joc al fiecărei echipe, şi care mai prezintă o linei trasată al 3 m de linia de centru
(zona de atac). Linia de 3m este prelungită în ambele părţi cu 3 linii a câte 25 cm cu
acelaşi interval între ele. Două linii de 15 cm fiecare se trasează în continuarea liniilor
laterale, pentru a marca spaţiul de serviciu. Toate liniile ce marchează terenul au lăţime
de 5 cm.
Plasa (fileul) şi stâlpii. Fileul este plasat între cei doi stâlpi deasupra liniei de
centru, preferabil de culoare închisă cu o lungime de 9,5 m şi o lăţime de 1m, fiind
confecţionat din sfoară, reprezintă o plasă cu ochiuri de 10x10 cm. Capetele plasei sunt
delimitate de două tije din fibră de sticlă colorate în roşu şi alb cu o lungime de 180 cm.
Banda de deasupra fileului precum şi cele laterale au o lăţime de 5 cm. Prin banda
superioară se introduce un cablu care să poată întinde fileul între cei doi stâlpi (de
preferinţă metalic). Stâlpii trebuie să se afle la cel puţin 1 m de marginile laterale ale
terenului. Înălţimea regulamentară a fileului este 2,24 m pentru fete şi 2,43 m pentru
băieţi, şi poate avea o variaţie de maxim 2 cm.
Mingea – este din piele, uniformă cu o bună elasticitate, în trei culori (alb, galben,
albastru), sau albă.
 Caracteristicile mingii sunt:
• Circumferinţa - 62-68 cm
• Greutatea - 260-280 g
• Presiunea internă - 40-45 Kg/cm.
Mingea se joacă prin lovire neexistând un timp limitat de posesie a acesteia,
acesta fiind permanent modificat de la un contact la altul. Voleiul este deci un joc de
ricoşeu, astfel încât legile fizicii şi proprietăţile mingii trebuie bine cunoscute şi înţelese.
Echipa şi jucătorii. O echipă are 12 sau mai puţini jucători, din care 6 sunt aleşi
să joace în teren pentru o perioadă nelimitată din punct de vedere al timpului. Sextetul
de început, titularii cum se foloseşte uzual, dar nu necesar, trebuie să fie cea mai bună
combinare a echipei. Ceilalţi jucători rămaşi se numesc rezerve. Toţi jucătorii trebuie să
aibă echipament uniform cu numere pe spate şi pe piept. Un singur jucător poate să
aibă echipament de altă culoare, acela este numit jucător libero. Schimbarea jucătorilor
se face conform regulamentului, adică 3 schimbări duble sau 6 schimbări simple.
Aşezarea jucătorilor şi ordinea rotaţiei. Terenul este împărţit teoretic în 6 zone,
începând cu zona care este dreapta spate care este zona 1 (zona de la serviciu) şi
continuând cu dreapta faţă (la plasă) – zona 2, centru față – zona 3, stânga față – zona
4, stânga spate – zona 5, centru spate – zona 6.
Sextetul de început se aşează în teren după zonele specifice terenului
numerotate de la 1 la 6 , începând din zona serviciului (Z1), continuând cu zonele de la
fileu din faţa liniei de 3 m. jucătorii din zonele 2,3,4, sunt în linia I, iar cei din zonele
1,6,5sunt în linia a-II-a. Înaintea momentului în care mingea este lovită de cel care
serveşte, toţi jucătorii din ambele echipe, trebuie să fie în locul în care au ajuns în urma
rotaţiei, dar nu pe aceeaşi linie, adică cei din linia I , să nu fie pe aceeaşi linie cu cei din
linia a-II-a.
Fig. nr. 1. Aşezarea în teren pe zone Fig. nr. 2 Ordinea rotaţiei
 În ultimele decenii, pot fi observate o serie de tendinţe ale jocului. Acestea vizează:
➢ dispare diferenţa dintre jocul practicat de fete şi cel al băieţilor;
➢ jocul este elaborat până în cele mai mici detalii, lipsind improvizaţiile de moment şi
iniţiativele „necenzurate” de idee tactică;
➢ valorificarea ideilor bune, vechi şi uitate;
➢ echipele valoroase etalează un joc de regularitate eliminând oscilaţiile din execuţia
acţiunilor de joc şi din evoluţia socrului;
➢ calităţile somato-motrice, nivelul măiestriei tehnice şi aptitudinile de concurs ale
jucătorilor se înscriu în cote valorice superioare;
➢ travaliul motric şi funcţional alături de uzura nervoasă sunt ridicate;
➢ jocul are aspectul unei lupte acerbe, nici o echipă nu mai intră învinsă în teren
dinainte, execuţia componentei tehnice tinde să se echilibreze;
➢ hotărâtoare în balanţa victoriei devine strategia tactică şi suportul bio-psiho-motric;
➢ în ceea ce priveşte talia jucătorilor, se manifestă tendinţa de creştere la nivelul întregii
echipe, iar prezenţa jucătorilor ridicători de înălţime mai mică (1,74m fete şi 1,90
băieţi) reduce media taliei sub limitele gigantismului;
➢ formula de echipă consacrată este 5T+1R;
➢ valorificarea jucătorilor de superclasă şi creşterea importanţei coordonatorilor în
condiţii de maximalizare a ponderii atacului combativ şi a sporirii vitezei de finalizare
etc.

I.5. Problematica teoriei şi metodicii voleiului cuprinde:

• aspecte referitoare la apariţia şi dezvoltarea acestui joc în lume;
• voleiul în ţara noastră şi contribuţia României la dezvoltarea acestui joc sportiv;
• analiza conţinutului din volei: acţiuni individuale şi colective, caracteristici, aspecte
tactice, tehnice şi biomecanice, fizic şi psihologice, actualităţi şi tendinţe;
• stabilirea modelelor intermediare şi finale de joc şi eşalonarea optimă a acţiunilor în
fiecare din acestea;
• metodica predării voleiului în şcolile de toate gradele, particularităţile instruirii în lecţia
de educaţie fizică, ora de activităţi sportive, la echipa reprezentativă a şcolii;
• metodica în domeniul voleiului de masă – particularităţi ale instruirii;
• recomandări privind succesiunea metodică, planificarea, programarea şi
cuantificarea în diferite sectoare de activităţi sportive;
• reguli pentru selecţionarea mijloacelor şi organizarea exersării, etapizarea învăţării
acţiunilor individule, colective şi a ansamblului de joc cu exemplificări de mijloace
grupate în structuri şi operaţii.

I.6. Istoricul jocului de volei

În 1995, jocul de volei a sărbătorit 100 de ani, un moment important care a
reprezentat şi o schimbare în strategiile forurilor responsabile la nivel mondial.
Original din Statele Unite ale Americii, jocul de volei a atins o popularitate în
S.U.A care îi oferă o recunoaştere la nivel global, plasându-l alături de celelalte sporturi
numai în spatele fotbalului. Astăzi, mai mult de 46 de milioane de americani joacă volei.
800 de milioane de jucători din toată lumea au jucat volei cel puţin o dată pe
săptămână.
În 1895, William G.Morgan, un instructor de la Asociaţia Tinerilor Creştini
(Y.M.C.A.) în Holyoke, Massachusetts, a decis să îmbine elementele din baschet, tenis
şi handbal, să creeze un joc pentru clasele de oameni de afaceri care au dorit să joace
un joc în care contactul fizic să fie mai redus decât la baschet. El a creat jocul de volei
(la acel moment denumindu-se mintonette). Morgan a împrumutat fileul de la tenis, l-
a ridicat la 6 picioare şi 6 inch deasupra podelei, chiar deasupra mediei capului unui
bărbat. În timpul jocului demonstrativ cineva a remarcat că jucătorii păreau să joace
mingea înapoi şi a 4-a minge peste fileu, şi probabil că denumirea de volei ar fi mai
potrivit pentru acest sport. La 7 iulie 1896 la Colegiul Springfield a avut loc primul joc
de volei.
În 1900 a fost concepută o minge specială pentru volei.
În 1916 în Insulele Filipine a fost introdus un nou stil de pasare a mingii cu
traiectorie înaltă care să fie lovită de alt jucător. În 1917 jocul a fost schimbat de la 21
la 15 puncte. În 1920 s-a instituit organizarea celor trei lovituri şi regulile atacului în
linie dreaptă.
În perioada 1900-1920 voleiul s-a răspândit în Canada, America de sud, Asia şi
Europa.
În 1928 a devenit clar că rotaţiile şi regulile erau necesare, înfiinţându-se
Asociaţia de Volei a S.U.A. S-a organizat primul turneu al U.S.A. fără echipele YMCA.
În 1930 s-a jucat primul joc de 2x2 masculin.
În 1934 au fost aprobaţi şi recunoscuţi arbitrii naţionali de volei.
 În 1937 Convenţia A.A.U. de la Boston; acţiunea s-a orientat pe recunoaşterea
Federaţiei (Asociaţiei) S.U.A. de volei ca şi instituţie naţională oficială în S.U.A.
În 1947 s-a fondat Federaţia Internaţională de Volei (FIVB) în Franţa, la Paris,
14 ţări fondatoare, între care şi România.
În 1948 s-a desfăşurat primul turneu de volei pe plajă şi primul Campionat
European la masculin în Italia (Roma).
În 1949 a avut loc primul Campionat Mondial masculin şi primul Campionat
European de volei feminin la Praga (Cehoslovacia).
În 1952 are loc primul Campionat Mondial feminin
În 1964 a fost introdus voleiul al Jocurile Olimpice (JO) de la Tokyo (au participat
10 echipe masculine şi 6 feminine).
În 1965 s-a constituit Asociaţia de Volei pe plajă din California. S-a desfăşurat
prima Cupă Modnială pentru bărbaţi
În 1973 s-a desfăşurat prima Cupă Mondială la feminin.
În 1974 Campionatul Mondial din Mexic a fost televizat în Japonia. După acest
campionat, numărul federaţiilor naţionale a început să crească, azi existând peste 200.
În 1983 s-a constituit Asociaţia Profesioniştilor de Volei.
În 1984 echipa S.U.A. a câştigat primele sale medalii la JO din Los Angeles
(echipa masculină – aur, iar echipa feminină - argint). FIVB îşi mută reşedinţa la
Lausanne, Elveţia.
În 1986 s-a format Asociaţia Profesionistă de volei (fete).
În 1987 Federaţia Internaţională de Volei a admis seriile Campionatului Mondial
de volei pe plajă.
În 1988 echipa S.U.A. (masculină) a recâştigat aurul la JO în Coreea, la Seul.
În 1989 s-a creat programul de ajutor al sportivilor pe lângă F.I.V.B.
În 1990 s-a creat Liga Mondială .
În 1992 s-a dat startul Ligii de Volei-Beach (4 persoane) în U.S.A.
În 1994 s-a creat Lumea deschisă a voleiului.
În 1995 jocul de volei a împlinit 100 de ani.
În 1996 s-a introdus la J.O. voleiul pe plajă în 2 jucători.
În 2001 218 federaţii naţionale sunt afiliate la Federaţia Internaţională de Volei
(FIVB), iar în 2013 sunt afiliate 220 de ţări sub umbrela celor 5 confederaţii continentale
(56 din Europa, 65 din Asia, 53 din Africa, 12 din America de Sud, 34 din America
Centrală, de Nord şi Caraibe).
 În 2011 FIVB şi Naţiunile Unite semnează un acord de partenerial global de
dezvoltare.
În anii 90 ai secolului XX, o serie de modificări ale regulamentului de joc au
determinat influenţe asupra tehnicii şi tacticii jocului, dar şi în procesele de selecţie şi
pregătire ale jucătorilor, urmărindu-se spectaculozitatea jocului.
• 1994 – în Grecia , Adunarea Generală a FIVB hotărăşte:
- acordarea libertăţii serviciului pe toată linia de fund a terenului;
- atingerile consecutive ale mingii în timpul blocajului;
- mingea trebuie lovită, ea nu poate fi nici prinsă nici aruncată.
- mingea poate intra în contact cu orice parte a corpului.
• 1996 - linia de trei metri se prelungeşte în afara terenului de joc
• 1997 – prima minge venită de la adversar poate fi lovită de două ori de
acelaşi jucător sau preluată cu două mâini de sus, aprecierea
arbitrilor fiind mai largă;
• 1998 – se introduce regula tie-break-ului pentru toate seturile;
- seturile sunt până la 25 puncte, în caz de egalitate la 24, prelungindu-
se până la o diferenţă de 2 puncte;
- setul 5 se joacă până la 15 puncte(la o diferenţă de două în caz de
egalitate la 14)
• 1999 – serviciul poate atinge fileul fără a fi considerată greşeală:
- timpul de efectuarea serviciului este de 8 secunde în loc de 5;
- a dispărut tentative de serviciu;
- antrenorul are voie să se mişte şi să dea indicaţii jucătorilor pe toată
lungimea terenului după linia de 3 m şi nu mai aproape de 1,5 m de
linia laterală.

VOLEIUL ÎN ROMÂNIA
Începând din anul 1920 voleiul se joacă şi în ţara noastră. La început se practica
cu studenţii şi elevii din oraşele Bucureşti, Braşov, Constanţa, Iaşi, Ploieşti, Sibiu,
Timişoara etc.
Voleiul în România cuprinde 3 etape:
ETAPA I – ÎNTRE ANII 1920-1950
Pe plan naţional:
➢ 1931 – se înfiinţează Federaţia Română de Basket şi Volleyball care organizează
primul campionat naţional masculin de volei al capitalei.
➢ 1943 – se organizează la Ploieşti un concurs la care participă 8 echipe (masculin);
- se organizează un campionat inter-şcolar al Capitalei şi un turneu universitar.
➢ Din 1944 se organizează cu regularitate competiţii.
➢ În 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei, iar în 1958 se revine la F.R.Volei,
separată complet de cea de baschet. Tot din 1948 se organizează competiţii de
masă: Cupa Unităţii Tineretului, Spartachiadele etc.
➢ Din 1948 se organizează primul campionat naţional al elevilor.
➢ În 1949 se organizează primul campionat naţional de seniori la care participă 20 de
echipe din toată ţara.
Pe plan internaţional:
➢ În 1927 se organizează un joc internaţional amical între echipa A.N.E.F.S. Bucureşti
şi o echipă de turişti turci pe plaja de la Eforie; meciul se încheie la scorul de 3-1
pentru echipa noastră.
➢ În 1946 se organizează prima ediţie a Balcaniadei, la Bucureşti; echipele României
(masculin şi feminin) cuceresc titlurile de campioni balcanici.
➢ În 1947 Balcaniada se organizează în Albania, echipele noastre clasându-se pe
locurile secunde.
➢ În 1948 se organizează în Italia prima ediţie a Campionatului European (echipa
naţională nu participă).
➢ În 1949 echipa masculină participă la primul campionat Mondial de la Praga,
ocupând locul IV. Tot aici, la Praga, echipa feminină, participantă la campionatul
european ocupă locul IV.
ETAPA A II-A - ÎNTRE ANII 1950-1980
Se obţin cele mai mari performanţe sportive, atât cu echipele de club, cât, mai ales,
cu echipele naţionale, în marile competiţii internaţionale.
A. Activitatea la nivelul seniorilor
Echipe de club:
➢ Pentru cucerirea titlului de campion naţional au concurat, în general, 4 echipe: Rapid,
Dinamo, Steaua din Bucureşti (fiecare câştigând de 10 ori titlul de campioană) şi
Explorări Baia Mare.
➢ Echipa Rapid Bucureşti a cucerit de 3 ori Cupa Campionilor Europeni
(1961,1963,1965) şi de 4 ori s-a clasat pe locul II (1960,1962,1966,1967).
➢ Echipa Dinamo Bucureşti a câştigat de 2 ori Cupa campionilor Europeni
(1966,1967), s-a clasat de 3 ori pe locul II (1968,1974,1977) şi o dată pe locul III
(1975). În Cupa Cupelor s-a clasat pe locul I în anul 1979.
➢ Echipa Steaua Bucureşti s-a clasat pe 2 ori pe locul II în Cupa Campionilor Europeni
(1969,1979) şi o dată pe locul II (1977) în Cupa Cupelor.
➢ Între anii 1966 şi 1967 finala masculină din Cupa Campionilor Europeni s-a disputat
între Dinamo şi Rapid Bucureşti.
Echipa naţională (41 de participări):
➢ Locul I şi titlul de Campioană a Europei în 1963.
➢ Locul II şi titlul de vicecampioană mondială la Campionatul Mondial din 1956.
➢ Locul II la Campionatul European de la Praga din 1958.
➢ Locul III la Campionatele Mondiale din 1960 şi 1962.
➢ Locul III la Campionatul European din 1971, 1977.
➢ Locul III la jocurile Olimpice în 1980.
B. Activitatea la nivelul juniorilor
Pe plan intern, campionatul se desfăşoară atât cu faze preliminarii, cât şi cu
turneu final. După anul 1969 sistemul competiţional se modifică, el devenind divizionar.
Echipa naţională de juniori între 1965-1980 participă la 27 de concursuri
internaţionale:
➢ Locul I la turneul „Speranţe-Prietenia” (1968);
➢ Locul I la Balcaniada din 1980;
➢ Locul II la două turnee „Speranţe-Prietenia” (1964,1969) şi la alte trei ediţii ale
Balcaniadei (1972,1975,1978).
➢ Locul III la Campionatul European din 1969.
C. Activitatea la nivelul senioarelor
Echipe de club:
➢ Echipa Dinamo Bucureşti a câştigat de 15 ori titlul de campioană naţională,
participând de mai multe ori în Cupa campionilor Europeni. În Cupa Cupelor s-a
clasat pe locul III în anul 1974.
➢ Echipa Rapid Bucureşti a cucerit de 7 ori titlul de campioană naţională, a participat
în Cupa Campionilor Europeni.
➢ Echipa Penicilina Iaşi a cucerit de 2 ori titlul de campioană naţională în anii
1970,1971. a participat în Cupa Campionilor Europeni, în Cupa Cupelor clasându-
se pe locul II în 1973 şi pe locul IV în anii 1978 şi 1979.
➢ Echipa Ştiinţa-ICF Bucureşti cucereşte titlul de campioană naţională în 1954.
Echipa naţională (33 de participări):
➢ Locul II la Campionatul Mondial din 1956 (Franţa).
➢ Locul II la Universiada (1954,1965) şi la Balcaniadă în anii 1972, 1976, 1979, 1980.
➢ Locul III la Universiada din 1955, 1957, 1961.
➢ Locul IV la Olimpiada din 1964, la Campionatul Mondial 1962, Campionate Europene
(1955, 1958), Universiade din 1953 şi 1973.
B. Activitatea la nivelul junioarelor
Pe plan intern, campionatul se desfăşoară atât cu faze preliminarii, cât şi cu
turneu final. După anul 1969 sistemul competiţional se modifică, el devenind divizionar.
Echipa naţională de junioare între 1965-1980 participă la 24 de concursuri
internaţionale:
➢ Locul I la Balcaniade (1972, 1974, 1975, 1976), o dată la turneul internaţional
„Speranţe - Prietenia” (1966) şi la turneul „Cupa Junioare” (1969).
➢ Locul II la Campionatul european de junioare din 1971.
➢ Locul III la două ediţii ale Balcaniadei (1977, 1979) şi o dată la „Cupa Junioare”
(1975).
ETAPA A III-A - DIN 1980
➢ Rezultatele obţinute se situează la un nivel inferior etapei anterioare.
➢ Pe plan intern campionatele se desfăşoară cu regularitate la seniori şi juniori, atât la
feminin cât şi la masculin.
➢ Pe plan internaţional echipa naţională de volei masculin – seniori a obţinut titlul de
Campioană Mondială universitară la Bucureşti în 1981. Echipa de juniori a obţinut
locul II la Campionatul European din 1986.
➢ Echipa naţională feminină a obţinut locul II la universiadele din 1991, titlul de
Campioană Mondială Universitară în 1993. Echipa naţională de junioare s-a clasat
pe locul II la Campionatul European din 1988 şi locul V în 1990 la Campionatul
European.
➢ Echipa naţională masculină s-a calificat în 1995 la Campionatul Mondial de la Atena.
➢ Echipa naţională feminină a obţinut calificarea în 1997 la turneul final al
Campionatului European.
➢ Echipa “U” Ardaf Cluj-Napoca a ajuns până în faza optimilor Cupei Cupelor la nivel
European în ediţia 1996.
Timp de lucru 2 ore
(recomandat)

Rezumat Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o suprafaţă de
joc împărţită în două terenuri egale printr-un fileu. Există diferite
versiuni ale jocului care în funcţie de circumstanţe, oferă fiecăreia
posibilitatea să se bucure de multilateralitatea lui.
Pentru desfăşurarea jocului de volei componenţii celor două echipe
execută acţiuni individuale şi acţiuni colective specifice – tehnico-
tactice – denumite acţiuni de joc.
Acţiunile individuale constau în procedee tehnice integrate, deci au o
structură specifică, care se desfăşoară sub egida unui proces
diferenţiat de gândire şi care le conferă totodată dinamismul.
Sunt identificate o serie de caracteristici al jocului de volei:
accesibilitate, spectaculozitate, dinamism, variabilitate în soolicitarea
la efort, multilateralitatea pregătirii jucătorilor, caracterul formativ.
Pentru practicarea jocului de volei sunt necesare câteva elemente de
baţă: terenul de joc, plasa (fileu), mingea, echipa şi jucătorii, aşezarea
acestora în teren şi ordinea rotaţiei.
Apariţia voleiului este legată de W. Morgan, din SUA, 1895. După
acest moment, jocul a evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul şi
regulile de joc, dar şi în dezvoltarea pe plan mondial.
În România, voleiul a „prins” foarte repede, instituţionalizarea mergând
paralel cu dezvoltarea voleiului la nivel european şi mondial. Se disting
3 etape în evoluţia jocului la nivel naţional: între 1920-1950, între 1950-
1980 şi după 1980.
Concluzii Voleiul, datorită răspândirii, practicării în diferite instituţii sociale şi
caracteristicilor sale, constituie un mijloc important de atragere a
oamenilor în practicarea exerciţiilor fizice.
Voleiul actual pune ca o problemă foarte importantă elaborarea unor
noi metode de antrenament în scopul lărgirii posibilităţilor funcţionale
ale organismului.

Teme 1. Prezentaţi cu date istorice rezultatele unei echipe de club sau

naţionale, la alegere
2. Precizaţi tendinţele de dezvoltare ale jocului de volei pe plan
mondial/naţional. Argumentaţi!
3. Argumentaţi includerea jocului de volei în programa de educaţie
fizică

Surse bibliografice - http://www.fivb.org/EN/FIVB/FIVB_History.asp

- Tărchilă, N.; Şerban, M. – Volei pentru juniori, editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1975
- www.frv.ro
- Rusu F. - Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2007
- Iacob, I., Păcuraru, A. - “Curs de volei”, ed. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi,
2004
Curs II. Tehnica şi metodologia acţiunilor individuale în atac

II.1. Particularităţi şi sistematizare

Voleiul, ca şi celelalte jocuri sportive de altfel, desfăşurat în condiţiile existenţei
a două echipe, se realizează prin efectuarea de acţiuni individuale şi colective.
Manifestarea jucătorilor celor două echipe, alternarea acţiunilor individuale şi colective
specifice jocului de volei constituie conţinutul său.
Acţiunile jocului, exprimate pe baza însuşirii unui stereotip dinamic, având în
desfăşurare: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţia finală şi pregătirea pentru
altă acţiune în funcţie de situaţiile concrete, sunt executate cu variaţii de ritm,
intensitate şi amplitudine.
În succesiunea lor logică, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, se
conturează principalele acţiuni:
1. SERVICIUL
2. PRELUARE DIN SERVICI
3. RIDICARE PENTRU ATAC
4. LOVITURA DE ATAC
5. BLOCAJUL
6. PRELUARE DIN ATAC
7. PRELUARE DIN PLASĂ
8. PLONJONUL

Sistematizarea acţiunilor individuale de joc

Având în vedere contribuţia acţiunilor individuale în desfăşurarea jocului, în cele
două faze, când echipa se află în posesia mingii sau când ea este la adversar, putem
sistematiza conţinutul acestora în:

A.1. Serviciul
A. Acţiuni
individuale în A.2. Ridicarea pentru atac
atac
A.3. Lovitura de atac

Fig. nr. 3. Acţiuni individuale în atac

II.2. Tehnica, greşeli de execuţie şi corectarea greşelilor de execuţie a acţiunilor
individuale în atac
A1. Pasa cu două mâini de sus înainte
Este cel mai des procedeu întâlnit în jocul de volei. Se execută în mod frecvent
din poziţie medie, de pe loc sau precedată de o deplasare şi oprire, printr-o mişcare de
întâmpinare a mingii, care constă într-o uşoară întindere a articulaţiei gleznelor,
genunchilor şi coatelor. Lovirea propriu-zisă are loc în dreptul frunţii cu primele falange
în special ale primelor patru degete, degetul mic atingând tangenţial mingea, formând o
cupă după care mişcarea de întindere continuă cu trecerea greutăţii corpului spre înainte
şi în sus. Este de reţinut faptul că după pasarea mingii braţele îşi continuă mişcarea
până ajung aproape întinse. Corpul este în uşoară extensie privirea urmăreşte mingea
în permanenţă.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de
execuţie
Mişcarea de întâmpinare a mingii nu - simularea pasării mingii cu accent pe
este efectuată corect şi la timp cu execuţia corectă, plecând din poziţia
braţele şi picioarele (lipsa fundamentală;
coordonării) - simularea pasării prin aruncarea de
mingi mai grele (de baschet, medicinală
de 0,5kg, 1kg, 2 kg);
- din aşezat pe bancă – pasarea mingii
odată cu ridicarea de pe bancă;
- pase din mingi oferite de partener; pase
executate la minge suspendată la diferite
înălţimi
Lipsa mişcării finale a antebraţelor şi - pase din mingi suspendate;
palmelor care trebuie să imprime - pase executate între paralele de
viteza şi direcţia necesară zborului, gimnastică pentru determinarea
mai ales pentru pasele lungi apropierii coatelor în timpul împingerii
mingii;
- pase cu mingi mai mari;

Neaprecierea corectă a traiectoriei
mingii, deplasare greoaie
Pasarea mingii cu greşeli de ţinere,
alunecarea sau trecerea printre
palme – insuficientă cunoaştere a
poziţiei palmelor în momentul pasării;
degetele sunt lipsite de elasticitate
sau necoordonarea braţelor.
Traiectoria incorectă a paselor
- mingea este ţinută sau împinsă -
- pentru verificarea corectitudinii lovirii
mingii cu degetele (cupei) se unge
mingea cu cretă multă iar după câteva
pase controlăm palmele jucătorului;
astfel vom constata care degete şi cu
care parte a acestora execută lovirea
mingii, pentru a da indicaţii precise de
corectare
- perfecţionarea poziţiei fundamentale de
pe loc şi din deplasare;
- deplasări scurte, schimbări de direcţie, în
poziţie joasă, centrul de greutate în faţă,
greutatea pe ambele picioare;
- aruncarea mingii de către profesor pe
direcţii şi distanţe diferite, la început mai
înalte apoi mai joase; executantul
pasează mingea după ce a efectuat
deplasarea
- exerciţii de repetare corectă a poziţiei
palmelor (cupei) la perete, la podea,
pase de control;
- exerciţii pentru mărirea flexibilităţii
degetelor: pase alternative cu mingi de
volei, baschet, handbal;
- strângerea repetată a unei mingi de tenis
între degete
- pase peste o plasă sau o frânghie la
diferite înălţimi;
- pase la perete peste diferite linii;
- pase la coşul de baschet;
- pase la fileu unde este ataşat un cerc
(pase prin cerc)
- exerciţii pentru coordonarea braţelor şi
 intrarea incorectă sub minge:
prea în faţă, în spate sau în
lateral;
- aprecierea inexactă a locului de
contact cu mingea;
- braţele şi picioarele întinse, lipsa
flexiei dorsale a palmelor;
- coatele prea apropiate sau prea
depărtate;
- degetele prea apropiate, policele
îndreptat spre înainte;
- lipsa unei cupe elastice, urmare a
contracţiei prea pronunţate a
degetelor sau poziţiei greşite;
- punctul de lovire a mingii prea
coborât;
- acţiunea fragmentată a corpului;
- lovirea inegală a mingii;
- flexia palmară prea pronunţată
sau dimpotrivă;
- neurmărirea traiectoriei mingii sau
deplasarea corpului în direcţie
picioarelor;
- pasă de sus precedată de deplasare din
minge aruncată (oferită);
- pasare succesivă a două mingi oferite de
coechipieri;
- preluare de sus; pasare în triunghi cu
trecerea mingii peste fileu;
- pasare a mingii în două triunghiuri
aşezate de o parte şi alta a fileului;
- preluare de sus din minge servită de la
distanţă mică, ridicare, trecerea mingii
peste fileu;
- preluare de sus, ridicare din zona 3 şi
atac din zona 4;
- imitarea pasei cu două mâini de sus,
peste cap, cu împingerea unor mingi
medicinale, de baschet etc.;
- exerciţii de pasare a mingii peste cap cu
direcţie precisă; cerc desenat pe perete,
coş de baschet, din mingi aruncate în
faţă şi din lateral stânga

A2. Serviciul de jos din faţă

Se execută pe întreaga lungime a liniei de fund a terenului de volei, jocătorul este
orientat cu faţa către plasă, cu linia umerilor paralelă cu aceasta.
Tălpile sunt paralele, depărtate aproximativ la lăţimea umerilor, piciorul opus
braţului îndemânatic (care loveşte mingea) este la o lungime de talpă înaintea celuilalt.
Picioarele sunt uşor flexate din articulaţia genunchilor, trunchiul uşor înclinat înainte,
privirea înainte. Greutatea este repartizată egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută
în palma braţului neîndemânatic cu palma în sus, flexat din articulaţia cotului, oblic
înainte, la nivelul centurii şi spre partea braţului care execută lovirea. Braţul de lovire
cade liber în jos pe lângă coapsă.
 Din poziţia de execuţie (descrisă mai sus), jucătorul aruncă cu mâna stângă
(pentru dreptaci) mingea, în sus, aproximativ 20-30 cm, la o lungime de braţ înainte şi
în faţa umărului drept. Braţul drept execută o mişcare de pendulare înapoi, timp în care
genunchii se îndoaie mai mult, iar greutatea corpului trece pe piciorul din spate. Apoi,
braţul îndemânatic, uşor îndoit din articulaţia cotului, printr-o mişcare energică de
pendulare dinapoi-înainte, loveşte mingea de jos în sus şi spre înainte – cu palma
blocată din articulaţia pumnului. Odată cu acţiunea de lovire a mingii, piciorul din spate
împinge în sol, trecând greutatea corpului pe piciorul din faţă, executând totodată şi o
păşire înainte. Mingea se loveşte sub linia mediană.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de
execuţie
- aruncarea mingii prea înainte, la - executarea serviciului la o minge ţinută
dreapta sau la stânga; de antrenor sau suspendată cu accent
- nearuncarea mingii din mână ceea pe menţinerea braţului întins în lovire;
ce este greşeală şi se - lovirea mingii cu palma spre podea cu
sancţionează de arbitru. degetele răsfirate, flexate, încheietura
- umărul braţului îndemânatic se pumnului moale, degetele şi palma iau
încordează înainte de lovirea forma mingii;
mingii - executarea serviciului, la perete pe care
- mingea este lovită cu o jumătatea este trasată o linie paralelă cu solul, la 2
de palmă sau numai cu vârful m înălţime;
degetelor; - doi executanţi faţă în faţă – se execută
- cotul se îndoaie în timpul lovirii serviciul de la unul la altul, cu corectări
mingii; reciproce;
- braţul îndemânatic pendulează în - serviciu la perete distanţă 4 - 5 metri,
lateral nu pe direcţia dinapoi spre deasupra unei linii;
înainte şi de sus în jos; - serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări
- lovirea mingii nu este la nivelul ale mingii pentru verificarea înălţimii,
„punctului ideal de lovire” ci în poziţiei corpului;
cădere, astfel mingea are mari - pe perechi serviciu cu accent pe blocare
şanse să nu treacă în ternul prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea
advers; execuţiei;
- poziţie prea joasă a braţului cu -
mingea sau a celui care loveşte,
mingea coborând până acesta se -
ridică;
- articulaţia pumnului relaxată, -
palma acoperă mingea la lovire,
punct de lovire prea jos faţă de -
planul superior al fileului;
- pendularea laterală a braţului
lovitor, flexia articulaţiei pumnului -
după lovire.
serviciu peste fileu de la diferite
distanţe;
serviciu în condiţii regulamentare sub
formă de concurs;
serviciu dirijat pe o anumită parte a
terenului: apoi pe diagonală;
joc cu penalizarea serviciilor greşite;
- serviciu dirijat spre ultimii metri ai
terenului;
serviciu dirijat spre anumite zone.
 A3. Lovitura de atac
Este elementul tehnic care se învaţă şi se perfecţionează după o mai lungă
perioadă de timp de la începerea pregătirii fiind legată de calităţile fizice specifice şi
particularităţile jocului. Sub aspectul mişcărilor necesare efectuării loviturii de atac se
deosebesc, mai multe componente: elanul, bătaia, zborul, lovirea mingii şi aterizarea.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor
Mărimea necorespunzătoare a - executarea elanului la o minge ţinută sau
ultimului pas – nu se ia contact suspendată;
corect cu solul (pe călcâi-pingea- - execiţiile multiple de elan cu minge şi fără
vârf) minge sunt singurele mijloace în măsură să
consolideze deprinderea motrică corectă (se
lucrează individualizat).
Bătaia concomitentă pe ambele - învăţarea descompusă a elanului cu accent
picioare – efectuarea săriturii pe pe ultimul pas;
ambele picioare - executarea unui număr cât mai mare de
desprinderi la diferite semnale;
- elan – ultimul pas (mai mare) pe o bancă de
gimnastică după care se alătură celălat –
săritură cu extensie – aterizare;
Greşeli la lucrul braţelor – - coordonarea lucrului braţelor cu cea a
acţiunea insuficientă – limitată a picioarelor;
braţelor în timpul bătăii, a zborului - genuflexiuni cu elan de braţe;
şi a lovirii mingii - elan, bătaie, zbor – lovirea mingii ţinută,
suspendată, aruncată de profesor, pasată de
coechipier;
- pentru însuşirea corectă a loviturii de atac
aceasta trebuie exersată la o distanţă de 1-
1,5 m de plasă.
II.3. Aspecte din metodologia acţiunilor individuale
Selecţionarea şi pregătirea acţiunilor individuale trebuie efectuată în funcţie de
modelul final al jocului şi, în special, de amprenta celui intermediar (pe clase, pe
semestre).
II.3.1. Etapizarea unei acţiuni individuale
Cele mai importante etape privind însuşirea unei acţiuni individuale sunt:
- Explicarea – demonstrarea cât mai apropiată de condiţiile jocului şi cu sublinierea
momentelor mai importante.
- Exersarea ansamblului acţiunii în condiţii uşurate (atac spre perete din minge
oferită, servici de la distanţă mai mică de 9m etc.).
- Repetarea ansamblului cu accent pe aspectele mai importante din execuţie (punct
înalt de lovire la atac, cupă adâncă la ridicare, poziţie joasă la preluarea din atac
etc.).
- Exersarea acţiunii în condiţii apropiate de joc (preluare – atac, atac – blocaj).
- Repetarea acţiunii în condiţii de joc şi care depăşesc jocul.
II.3.2. Eşalonarea acţiunilor din atac
La începutul ciclului al doilea al instruirii apare transmiterea mingii pentru a
treia lovitură (pasa) şi trecerea mingii peste plasă cu două şi cu o mână, care treptat
se transformă în ridicare pentru atac şi atac.
Dacă folosim organizarea atacului cu ridicătorul pe zona 2 se învaţă ridicarea
înainte înaltă din zona 2 spre zona 3 şi apoi spre zona 4 (începători), ulterior
introducându-se ridicarea peste cap, scurtă, întinsă, cu fentă (avansaţi).
La început se introduce atacul pe direcţia elanului, atacul întors, din ridicare
înaltă, scurtă, întinsă etc.
Serviciul poate apărea de la începutul instruirii sau după însuşirea preluării de
sus şi a jocului cu efectiv redus. Se poate utiliza un singur procedeu de serviciu sau în
etapa a II-a se poate introduce şi un alt procedeu (servici de sus din faţă).