UNIVERSITATEA “AL. I.

CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

CURS

METODE DE CERCETARE ÎN ȘTIINȚA

SPORTULUI ȘI EDUCAŢIE FIZICE

Lect.univ.dr. Renato Gabriel PETREA

 CUPRINS

Metodă și metodologie .............................................................................................. 3

Ipoteza – element esențial al unei cercetări .............................................................. 5
Definirea unor termeni întâlniți în cercetare ............................................................... 6
Metoda Istorică .......................................................................................................... 8
Metoda Studiului de caz ........................................................................................... 10
Metode (tehnici) Euristice ......................................................................................... 14
Metoda Modelării ...................................................................................................... 17
Metoda Studierii literaturii de specialitate ................................................................. 19
Metoda Observației .................................................................................................. 27
Metoda Anchetei ....................................................................................................... 33
Metoda Experimentului ............................................................................................. 45
Metoda Statistico-matematică ................................................................................... 50
Metoda Comparativă ................................................................................................. 53
 METODĂ ŞI METODOLOGIE
Metoda este definită ca modalitatea de obţinere a anumitor rezultate în
cunoaşterea teoretică şi cea practică. Termenul provine din limba greacă veche, în care
“methodos” înseamnă cale, drum, mod de expunere şi indică totalitatea demersurilor
prin care omul reuşeşte să cunoască un anumit fenomen, să producă un obiect sau să
provoace deliberat modificări în realitatea materială obiectivă.
Metoda este definită (Epuran, 2005, p. 75) ca fiind modalitatea obţinerii unor
anumite rezultate în cunoaştere şi în practică.
La momentul actual filozofia şi logica ştiinţei stabilesc cu precizie şi în detalii locul
metodei în cunoaşterea şi cercetarea ştiinţifică. În general, orice metodă, fie ea metodă
de cunoaştere sau metodă de producţie industrială, implică cunoaşterea legilor
obiective pe baza cărora apar procedee sau sisteme de procedee pentru cunoaştere şi
acţiune practică. Legile cunoscute reprezintă latura obiectivă a problemei, iar
procedeele de cercetare şi transformare a fenomenelor constituie latura subiectivă a
acesteia. Fiind legată de subiect, de cel care o aplică, metoda nu este independentă de
lumea obiectivă, din contra, numai pe baza legăturii cu obiectul, pe baza cunoaşterii
legilor acestuia ea este un mijloc de progres în cunoaştere şi acţiune.
Metoda este o componentă a ştiinţei, fiind latura cea mai activă a acesteia,
modalitatea dobândirii cunoaşterii ştiinţifice.
Termenul de metodologie este folosit pentru a indica ştiinţa despre metode, acea parte
a filosofiei care se ocupă cu studiul teoretic al metodelor ştiinţifice. În acest sens,
metodologia este doctrina metodei, teoria metodei, după cum o definesc cei mai mulţi
autori.
Metodologia unei ştiinţe reprezintă sistemul celor mai generale principii ale
investigaţiei, cercetării, deduse din sistemul legilor generale obiective stabilite.
Alături de principiile normative metodologice se vor afla şi metodele concrete, aşa
numitele metode particulare şi procedeele şi tehnicile aferente lor şi care constituie
modalitatea manipulării unor complexe sau sisteme în vederea descoperirii noului.
Metodologia unei ştiinţe este (Epuran, 2005, p. 83) sistemul celor mai generale
principii normative ale investigaţiei, ale cercetării, deduse din sistemul legilor generale
obiective stabilite de fiecare ştiinţă în domeniul său.
.

3
 METODE DE CERCETARE
Pornind de la faptul că metoda provine din sistemele obiective create de ştiinţă în
ansamblu sau de diferitele ştiinţe particulare, este firesc să constatăm o mulţime de
metode, unele se aplică în mai multe ştiinţe, altele numai într-una.
Ampla dezvoltare a ştiinţelor în cea de a doua jumătate a secolului nostru a
determinat restructurarea filozofică a acestora. Atât sub aspectul de teorie asupra
metodelor, cât şi ca ansamblu al metodelor de cercetare, metodologia ştiinţei
postulează unitatea metodelor de cercetare, dincolo de deosebirile dintre metodele pe
care le utilizează diferitele ştiinţe particulare.
Unitatea metodelor ca şi unitatea ştiinţei provine din unitatea materială a lumii,
din legităţile obiective ale fenomenelor lumii materiale, legităţile pe care fiecare dintre
ştiinţele particulare le descoperă şi le formulează sunt legităţile sistemului lumii
materiale.

Clasificarea metodelor
Apariţia permanentă a noi domenii de investigaţie şi a noi ştiinţe a produs unele
reconsiderări în privinţa metodelor de cercetare, unele ştiinţe transferând altora
denumirea metodelor lor, care în fond sunt puncte de vedere din care este privită şi
cercetată realitatea unitară a lumii. La ora actuală denumirile ştiinţelor particulare nu au
delimitarea rigidă dinainte şi nici nu au exclusivitatea metodelor proprii.
Constituirea ştiinţelor de graniţă a fost însoţită de un masiv împrumut de metode,
care utilizate în anumite direcţii noi, cu alte cerinţe s-au desăvârşit şi au devenit mai
eficiente pentru însăşi domeniile de origine.
Poate că este imposibil de precizat domeniile de origine, dar oricum observaţia
este o metodă specifică ştiinţelor despre natură, experimentul aparţine în mod deosebit
chimiei, de unde s-a transferat în biologie, medicină şi mai târziu în psihologie şi
pedagogie, iar ancheta este prin excelenţă o metodă a ştiinţelor sociale. Numărul
metodelor este foarte mare, deoarece fiecare domeniu îşi creează propriile instrumente
de investigaţie.
Astfel metodele de cercetare se împart în:
1. metode cu caracter general:
- m. istorică;
- m. studiului de caz.
- m. modelării;
- m. euristice ( tehnică interogativă, tehnice brainstorming-ul).
4
 2. metode, procedee şi tehnici de investigaţie (metode particulare):
- m. observaţiei;
- m. experimentală;
- m. anchetei;
- m. studierii documentelor;
3. metode de analiză şi interpretare:
- m. statistico-matematică;
- m. comparativă
Metodele de cercetare, după cum se afirma anterior, sunt numeroase şi în
permanenţă perfecţionare, dar noi le-am enumerat doar pe cele pe care le vom
prezenta.
Caracterul multi- şi pluridisciplinar al unor cercetări va determina folosirea
metodelor din mai multe ştiinţe particulare, acest lucru ducând la sporirea substanţială a
eficienţei investigaţiei. În domeniul activităţilor corporale sunt utilizate în mod firesc
metode ale pedagogiei, fiziologiei, psihologiei, sociologiei, biomecanicii, medicinii şi încă
alte ştiinţe sau discipline, în funcţie de tema propusă şi de direcţiile în se urmăreşte
cunoaşterea fenomenelor. Având în vedere faptul că omul în mişcare şi fenomenele
care îl caracterizează trebuie studiate nu numai din multiple puncte de vedere dar şi
unitar metodele diferitelor ştiinţe particulare sunt grupate în ceea ce numeşte “metoda
complexă”, cerinţă de bază a cesteia fiind coordonarea lor în scopul propus în
cercetare.

IPOTEZA - ELEMENT ESENŢIAL AL UNEI CERCETĂRI

Ipoteza reprezintă presupunerea care stă la baza iniţierii şi desfăşurării cercetării,

anticiparea unor rezultate, a unor realităţi care urmează a fi verificate prin cercetare.
Ipoteza este sugerată de baza de date (teoria existentă) ştiinţifice a domeniului,
de experienţa şi cunoştinţele cercetătorului. Ipoteza este exprimată de obicei sub forma:
„presupunem că dacă vom............ vom obţine o îmbunătăţire a............”, „sau dacă A,
atunci B” şi este enunţată pe baza datelor, faptelor şi legilor cunoscute, „având în
vedere faptul că ..........................presupunem că”
Orice teorie cunoscută în prezent a fost formulată iniţial ca o ipoteză, studiile,
cercetările au urmărit să le justifice sau să le argumenteze.
Formularea ipotezelor are la bază:
- practica existentă, cunoscută, datele concrete;

5
 - legile şi teoriile cunoscute deja.
Tipuri de ipoteze:
- Ipoteze induse, care apar în timpul observării unor fenomene sau în timpul
derulării unor experimente;
- Ipoteze deduse, aplicarea unor legi şi teorii cunoscute dintr-un domeniu în alte
domenii (aplicarea legilor aerodinamicii în construirea unor echipamente).
Particularităţile ipotezei
- este formulată în speranţa confirmării (cercetarea transformă presupunerea în
certitudine);
- se constituie într-un răspuns incert, posibil (la o întrebare apărută în procesul
cunoaşterii ştiinţifice).
Formularea ipotezei presupune anumite condiţii:
- să fie în concordanţă cu baza ştiinţifică în care îşi are originea;
- să fie verificabilă, chiar dacă pentru acestea, sunt necesare anumite condiţii de
organizare;
- să nu fie în contradicţie cu alte legi şi teorii considerate adevărate;
- este justificată numai dacă explică şi alte fenomene, din domeniul de bază.
Verificarea ipotezei se face prin cazuri particulare, recomandabil cât mai multe şi în
condiţii cât mai variate, pentru a oferi un grad ridicat de încredere. Verificarea poate fi
directă, în cazul ipotezelor elementare şi indirectă (verificarea experiemtală a unui
prototip, produs farmaceutic etc.).
Concluziile formulate la sfârşitul unei cercetări, indiferent ce metodă de bază a
utilizat, fac trimiteri la ipoteza formulată. Astfel una dintre concluzii va fi „ipoteza a fost
confirmată” sau „ipoteza a fost infirmată”, în ultimul caz se poate spune că ipoteza a fost
nulă.

DEFINIREA UNOR TERMENI ÎNTÂLNIŢI ÎN CERCETARE

experiment, experienţă, invenţie, inovaţie, descoperire
Experiment – proces activ de verificare practică a unei idei sau ipoteze prin
respectarea unor condiţii riguros stabilite, parcurgearea unor etape prevăzute pentru
acumularea de noi cunoştinţe într-un domeniu.
- procedeu (metodă) de cercetare ştiinţifică care constă în provocarea
intenţionată a unor fenomene în condiţile cele mai propice pentru studierea
lor şi a regulilor care le guvernează ( DEX 1998)

6
Experienţă - totalitatea cunoştinţelor acumulate de-a lungul timpului, din diferite
întâmplări, trăiri ca urmare a interacţionării dintre om şi mediu înconjurător.
Poate fi: individuală sau de grup (echipă).
Descoperire – a scoate la iveală ( a evideţia) un lucru, fenomen sau obiect existent
care nu era cunoscut:
- descoperirea Americii;
- descoperirea Legii atracţiei universale (I. Newton);
- formularea legii lui Arhimede.
Clasificarea descoperirilor:
- întâmplătoare;
- accidentală;
- ştiinţifică;
- prin deducţie şi analiză;
- prin comparaţie sau asociere de idei şi fapte;
- (imorală)
Orice descoperire, mai ales cele care apar accidental sau îmtâmplător, trebuie
privită iniţial cu rezervă, cu o anumită îndoială. Aceasta trebuie să fie verificată metodic,
să poată fi reprodusă experiemental şi apoi trebuie clasificată şi trecută în rândul celor
ştiinţifice.

Inovaţie - optimizarea (îmbunătăţirea, eficientizarea) unui obiect, a funcţionării unui

mecanism, proces creat sau elaborat de om.
- introducere a ceva nou într-un sistem, activitate practică, organizare socială,
într-o operaţie tehnică.
Inovaţia poate constitui un mecanism, o parte a unui mecanism, o idee, schimbarea
modului de organizare sau desfăşurare a unei activităţi printr-un element de noutate cu
scopul creşterii eficienţei acesteia.
Invenţie – rezolvarea creatoare a unei probleme tehnice sau de producţie, care
prezintă noutate sau progres în raport cu nivelul cunoscut al tehnicii mondial.
Realizarea unui obiect, mecanism sau dispozitiv cu titlul de noutate în vederea
optimizării calităţii vieţii omului.

7
 METODA ISTORICĂ
Metoda istorică constă din cercetarea şi interpretarea fenomenelor realităţii în
procesul apariţiei, dezvoltării şi dispariţiei lor şi în strânsă legătură cu condiţiile istorice
concrete care le-au determinat (Epuran, 2005, p. 114). Departe de a recomanda o
simplă înlănţuire de fenomene, această metodă reclamă în mod necesar înţelegerea
esenţei fenomenelor prin debarasarea de laturile sau elementele lor nesemnificative. În
felul acesta se realizează o cunoaştere reală a fenomenelor.
În cunoaşterea particularităţilor de manifestare ale fiinţei umane – de exemplu
efectele exerciţiilor fizice asupra funcţiilor organismului şi în general asupra personalităţi
– vor fi şi mai bine interpretate dacă se cunoaşte trecutul indivizilor studiaţi, gradul lor
de instruire şi antrenament anterior, condiţiile social-igienice în care s-au dezvoltat. Din
alt punct de vedere, ştiinţa pretinde ca fiecare cercetător să cunoască bine istoria
fenomenelor pe care le cercetează, să studieze cercetările făcute de predecesorii săi şi
să le depăşească. În realizarea unei lucrări de cercetare prin metoda istorică nu se va
trata istoria domeniul de ansamblu din care face parte tema respectivă ci aspecte legate
de istoricul temei. De exemplu, dacă vom avea o temă cu titlul Mijloace de dezvoltare a
forţei în volei prin metoda istorică se va scoate în evidenţă evoluţia conceptelor despre
utilizarea exerciţiilor de dezvoltare a forţei specifice jocului de volei şi nu se va descrie
evoluţia jocului de volei. Aşadar, aplicarea metodei istorice înseamnă în acelaşi timp
cunoaşterea şi utilizarea experienţei sociale trecute şi - mai ales - interpretarea
fenomenelor.
Abordarea istorică a unui domeniu poate aduce la suprafaţă rezultatele
cercetărilor efectuate anterior, care pot duce la economisirea unor fonduri.
În concluzie:
- metoda istorică ca metodă cu caracter larg de aplicativitate răspunde la întrebările
Când? şi Cum? s-au petreceut evenimentele; iar
- metoda istorică cu caracter particular, empiric de cercetare răspunde întrebările
Când? Cum?, De ce? s-au petrecut evenimentele şi Ce? şi Cine? le-a determinat.

Metoda istorică se foloseşte în mod obligatoriu la toate tipurile de cercetare

cunoscute pentru a scoate în evidenţă nivelul de cunoaştere la care s-a ajuns în
domeniu respectiv. Această regulă este general valabilă în toate domeniile ştiinţifice,
după cum s-a afirmat anterior, dar în acelaşi timp se pot realiza şi teme de cercetare
(lucrări de licenţă, masterat, doctorat) cu caracter istoric, ce se pot finaliza doar prin

8
metoda istorică. În cele mai multe cazuri sunt teme care scot în evidenţă o serie de
evenimente, fenomene petrecute într-un anumit domeniu.
In acest sens ar trebui făcute câteva precizări pentru a nu se confunda metoda
istorică cu metoda studiului de caz. Ambele descriu, analizează şi interpretează un
fenomen, un eveniment (în situaţia studiului de caz) sau mai multe (în cazul metodei
istorice). Metoda istorică poate urmări evoluţia unui fenomen pe o durată îndelungată şi
să-l raporteze la contextul social, politic, economic general (Evoluţia rezultatelor
gimnasticii feminine româneşti la Jocurile Olimpice), poate urmări cadru legislativ dintr-
un domeniu pe o perioadă de timp (Cadru legislativ din domeniu educaţiei fizice şi
sportului în perioada anilor 1910 - 1935). Formularea ipotezelor în cazurile prezentate
face trimiteri la contextul în care s-au petrecut evenimentele, pot fi multiple şi distincte
pentru fiecare etapă şi sunt strict specifice la temă. Studiu de caz analizează o singură
situaţie, pe care o raportează fie la un context teoretic existent de la care porneşte de
obicei, fie la un alt caz, dar de la care aduce la cunoştinţă doar anumite aspecte. În
această situaţie (a studiului de caz) ipoteza se formulează şi face referiri strict la cazul
prezentat.
Deosebirea esenţială dintre cele două metode de cercetare o constă formularea
ipotezei.

9
 METODA STUDIULUI DE CAZ
Studiu de caz este o metodă de cercetare prin care “se investighează un
fenomen contemporan în contextul său din viaţa reală, în special atunci când graniţele
între fenomen şi context nu sunt foarte bine delimitate” (Yin. R, 2005) .
Metoda constituie o formă frecventă de cercetare pentru realizarea lucrărilor de
licenţă şi de disertaţie în știinţele socio-umane.
Dupa Yin (2005), studiile de caz pot fi:
- explorative;
- descriptive (căderea comunismului, revoluţia industială – dacă au evoluat în mod
asemănător);
- explicative.

Cazul poate fi: (situaţii concrete şi situaţii “abstracte”)

- un evenimet;
- o entitate oarecare (organizaţie, club, spital, şcoală, cabiet etc.);
- parteneriate (colaborări, sponsorizări etc.)
- anumite programe / proiecte (ideii);
- procese de implementare (decizii şi activităţi);
- schimbări organizaţionale (decizii).
Încercarea de stabilire a unităţii de analiză (a cazului) are legătură cu modul în
care au fost formulate întrebările de studiu iniţiale. O cerecetare poate cuprinde mai
multe unităţi de analiză (cazuri similare sau diferite) care au legătură între ele.

Sursa de dovezi (informare), poate proveni din:

- documente (scrisori, comunicate, documente administrative, articole de ziar etc.);
- arhive (registre, documente organizaţionale, hărţi, grafice, liste de nume etc.);
- interviuri (conversaţii ghidate);
- observaţia directă;
- observaţia participativă;
- artefactele fizice (un dispozitiv tehnologic, un instrument, o operă de artă etc.).

Mai pot fi:

- fotografii;
- înregistrări audio şi video;
- diferite tipuri de teste (medicale, psihologice, cognitive etc.);
10
- istorii (povestiri) de viaţă.
Toate prezintă avantaje şi dezavantaje şi sunt în foarte mare măsură
complementare, iar un studiu de caz bun va folosi, în consecinţă, cât mai multe surse
de colectare

Principii pentru colectarea datelor:

1) trebuie folosite surse multiple de dovezi;
2) trebuie creată o bază de date a studiului (dosare, tabele, fişe etc.);
3) trebuie menţinută o succesiune logică a dovezilor;

Studiu de caz este utilizat pentru creşterea bazei de cunoştinţe şi informaţii,

pentru a scoate în evidenţă anumite particularităţi referitoare la indivizi, grupuri,
organizaţii, societate şi alte fenomene înrudite. Prin această metodă se pot extrage
caracteristicile evenimentelor din viaţa reală.
Această metodă îşi are originile de aplicare în mediu juridic, medical, psihologie
dar astăzi este întâlnit tot mai des în toate domeniile academice. În domeniul educaţiei
fizice studiu de caz poate urmări evoluţia unei clase de elevi, a unui grup mai restrâns
(echipă reprezentativă) sau chiar a unui elev care a obţinut un rezultat sportiv deosebit.
Tot în această direcţie se poate analiza activitatea desfăşurată de un cerc sportiv din
cadrul unei şcoli, managementul Catedrei de educaţie fizică sau a unei Asociaţii
Sportive Şcolare.
Cu atât mai mult în domeniul sportului, această metodă poate scoate în evidenţă,
analiza şi sistematiza activitatea unui sportiv, a unui antrenor, club sportiv sau chiar
modul de organizare şi desfăşurare a unei competiţii sportive. Prin studiu de caz nu se
urmăresc doar aspectele de performanţă sau recorduri ci şi neajunsurile întâlnite atât la
nivel individual sau de echipă, organizaţie. Când ne referim la cazuri particulare nu
trebuie să înţelegem neapărat o persoană în sensul de individ ci o situaţie unică:
rezultat, organizaţie, echipă, individ etc.
Unde poate fi folosit studiul de caz?
În disciplinele tradiţionale:
- psihologie; - antropologie;
- sociologie; - istorie;
- ştiinţele politice; - economie.

11
 În domenii cu orietări practice, cum ar fi:
- urbanistica; - management;
- administraţia publică; - asistenţă socială;
- politicile publice; - educaţie.

Ca strategie de cercetare, studiul de caz este de multe ori folosit pentru a

contribui la cunoştinţele noastre cu privire la:
- indivizi; - societate;
- grupuri; - politică;
- organizaţii; - alte fenomene înrudite.

În toate aceste situaţii, nevoia distinctă pentru studiile de caz se naşte din dorinţa
de a înţelege fenomene sociale complexe. Pe scurt, metoda le permite cercetătorilor să
extragă caracteristicile evenimentelor din viaţa reală. Se pot realiza studii pe un caz
individual sau pe cazuri multiple pentru a investiga un fenomen.
O concepţie greşită foarte des întâlnită este aceea că strategiile de cercetare ar
trebui aranjate ierarhic. Sunt mulţi cercetători, în ştiinţele sociale, care menţin în
continuare convingerea că:
- studiile de caz sunt adecvate pentru faza explorativă a unei cercetări;
- metoda istorică şi ancheta (sondajul) pentru faza descriptivă;
- iar experimentele constituie singura metodă de a face investigaţii explicative sau
cauzale.
Studiile de caz ar fi doar o strategie preliminară de cercetare şi nu pot fi folosite
pentru a descrie sau testa ipoteze general valabile.
Datorită posibilităţii de cunoaştere amănunţită a cazului (specific studiului de caz)
se dă posibilitatea formulării unor ipoteze multiple care urmează a fi verificate pentru
confirmarea unora dintre ele.
Demersul cercetării în studiul de caz nu poate fi standardizat riguros deoarece
fiecare situaţie are propria originalitate, dar, în general, se respectă următoareile etape:
I- definirea şi descrierea situaţiei;
II – obţinerea informaţiilor de bază despre posibilele cauze care au determinat situaţia;
III – formularea ipotezelor explicative şi verificarea lor;
IV– reducerea ipotezelor la una sau două, se verifică şi se formulează unele concluzii şi
recomandări.

12
 Principalul avantaj a metodei îl constituie faptul că oferă idei noi şi ipoteze din
sfera de aparteneţă a cazului. De asemenea, studiu de caz poate fi utilizat pe scară
largă, se pot realiza statistici dacă se întâlnesc mai multe cazuri, pot deschide noi
direcţii de cercetare (cazul cetăţeanului american care suferea de creşterea
necontrolată şi neuniformă a musculaturii – a dus la descoperirea enzimei care răspude
de dezvoltarea musculaturii).
Printre dezavantaje putem enumera:
- imposibilitatea generalizării dintr-o singură situaţie,
- tendinţa unor cercetători de a se baza pe memori lor sau pe a altora în
loc să analizeze documentele oficiale,
- lipsa, uneori, a unor informaţii relevante.
Prin utilizarea studiului de caz se realizează o cercetare explicativă motiv pentru
care în centru se vor situa întrebările „cum” şi „de ce”. Astfel dacă dorim să aflăm ce
strategie a aplicat un anumit antrenor pentru obţinerea unor rezultate deosebite (foarte
bune sau negative) va trebui să folosim metoda anchetei – interviul, dar pentru a
răspunde la întrebarea „de ce” va trebui să analizăm ce sa întâmplat într-o perioadă
anumită de timp în domeniul pregătirii, motivaţional, financiar, managerial etc.

13
 METODE (TEHNICI) EURISTICE
Euristica cuprinde ansamblul metodelor şi regulilor descoperirii şi invenţiei. În
zilele noastre euristica a fost transformată într-o latură a metodologiei ştiinţei, având ca
obiect metodele şi tehnicile de inovaţie intelectuală. Ea a devenit în ultima vreme
metodă de stimulare a gândirii persoanelor şi de antrenare a minţii. Fără să intrăm în
discuţia componentelor psihice ale creativităţii şi invenţiei trebuie să remarcăm faptul că
descoperirile şi invenţiile sunt produse atât pe calea raţionamentului sistematic cât şi pe
aceea a raţionamentului inventiv, iar faptul că acesta este mai spectaculos nu trebui să
ne facă să credem că putem să ne dispensăm de gândirea sistematică. Ca obstacole în
calea gândirii creatoare putem enumera următoarele:
- lipsa de cunoştinţe,
- obiceiurile,
- atitudinile,
- lipsa de metodă,
- lipsa de efort.
De asemeni, în afara acestor bariere care ţin mai mult de atitudinile “învăţate”, de
“stilul” cercetătorului este necesar să amintim şi acele obstacole ce provin din structura
însăşi a gândirii şi pe care psihologii le-au numit “bariere cognitiv psihologice”. Metodele
euristice vor urmări stimularea gândirii creatoare, utilizarea cât mai eficientă a
capacităţilor intelectuale ale tuturor colaboratorilor grupului de cercetare şi formarea
atitudinii creatoare la fiecare cercetător, “antrenarea” în tehnicile descoperirii ştiinţifice.
În carul acestei metode se remarcă mai multe tehnici de lucru:
a. brainstorming;
b. “Delphi”;
c. relaţiilor impuse;
d. analitice;
e. interogative:
Tehnica brainstorming-ului este tradusă prin “asaltul de idei” sau “furtună de
idei”. Au fost stabilite trei etape ale procesului creator:
1. determinarea faptelor, care cuprinde: definirea problemei, identificarea ei,
pregătirea, colectarea şi analiza datelor semnificative;
2. găsirea ideii, constând din producerea ideii prin tentative de găsirea unor
piste posibile, dezvoltarea ideii prin alegerea unora din ideile găsite,
prelucrarea, combinarea sau completarea cu alte idei;

14
 3. găsirea soluţiei, cuprinzând evaluarea prin verificarea soluţiilor posibile,
adaptarea care constă din decizia de aplicare a soluţiei adoptate.
De asemeni, au fost formulate două principii fundamentale pentru mărirea
cantităţii de idei şi anume:
- amânarea judecăţii: să nu se emită o judecată asupra problemei
înainte de a se întocmi o listă a tuturor soluţiilor posibile elaborate;
- cantitatea naşte calitate: cu cât se emit mai multe idei, cu atât creşte
probabilitatea de a ajunge la o soluţie optimă.
Această tehnică şi-a găsit numeroase aplicaţii în domenii diferite. Ea se
utilizează în grupuri de lucru care îşi propun găsirea unor soluţii la problemele specifice
şi se caracterizează prin stimularea pe o produce în direcţia găsirii rapide a unor idei
noi, pornind în principal de la necesitatea de a înfrânge obişnuinţa de a gândi şi de a
acţiona pe căi cunoscute. Grupul de brainstorming este alcătuit din 6 - 10 persoane şi
este condus de un şef, în lumina celor două principii amintite mai înainte şi cu condiţia
respectării următoarelor reguli:
- criticele nu sunt permise, evaluarea urmând a fi făcută ulterior;
- se încurajează ideile originale, aparent ieşite din comun, chiar
extravagante; prelucrate aceste idei se dovedesc valoroase;
- cu cât numărul ideilor este mai mare cu atât este mai bine;
Se încurajează combinarea şi îmbunătăţirea ideilor emise, membrii grupului
trebuind, pe lângă contribuţia personală, să se preocupe şi de dezvoltarea sau
combinarea ideilor emise.
Tehnici interogative (înlăturarea blocajelor mentale). Tehnica urmăreşte găsirea
unor direcţii de cercetare în cazul în care domeniul de cercetare nu a produs soluţii
convenabile. Stimularea ideilor este produsă de întrebările aflate pe o “listă de
verificare”, întrebări la care mai multe persoane sunt invitate să răspundă. Pentru a găsi
rezolvarea unor situaţii sau a unor probleme încă nesatisfăcute au fost propuse
următoarele întrebări:
- Ce alte utilităţi ar avea?
- Adaptări – asemănări
- Modificări;
- Mărire – adăugare;
- Micşorare –eliminare;
- Înlocuitori;
- Rearanjare;
15
 - Inversare;
- Combinare.
Listele de verificare constituie doar un sprijin pentru gândirea creatoare. Cele
nouă tipuri de transformări şi-au găsit în bună măsură aplicaţii şi în domeniul educaţiei
fizice şi sportului, atât creaţiile privind tehnica actelor motrice (procedeele inventate de
sportivi şi care le poartă numele), cât şi producerea articolelor sportive şi construcţiilor
de baze sportive.

16
 METODA MODELĂRII

Modelarea este o metodă de cercetare a fenomenelor din natură şi societate prin

intermediul modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte între obiectul de
cercetat (originalul) şi obiectul simplificat care imită, mai mult sau mai puţin exact şi din
anumite puncte de vedere, originalul (Epuran, 2005, p.118). Modelarea se utilizează
atunci când obiectul sau fenomenul supus cercetării este foarte complex şi nu poate fi
investigat direct. Modelarea va urmări o cunoaştere foarte bună, mai uşoară şi mai
rapidă a acestui complex prin aplicarea sau verificarea modelului. Modelul este un
produs, o creaţie a cercetătorului, care repetă sau reproduce note sau caracteristici ale
unui sistem original mai complex facilitând cunoaşterea şi acţiunea asupra sistemului
modelat.
I. Irimie (1971, p. 136) apud. Epuran (2005) consideră ca definitorii pentru model
două raporturi:
a) model-prototip şi
b) model-acţiune sau cunoaştere.
Modelul este asemănător prototipului, este un analogon, un „surogat”. Modelul
prin însăşi definiţia lui este îndepărtat de original; dacă este identic cu originalul devine
inutil, iar dacă este prea îndepărtat duce la eroare, este neeficient. Modelul mediază
cunoaşterea, uşurează şi măreşte accesibilitatea la prototip.
Modelele sunt în general de două feluri:
a) materiale (sau tehnice, obiectuale);
b) mentale (sau ideale, simbolice, logice-matematice).
Modelele materiale au la bază modele mentale, pentru că, înainte de a fi
construite, există o reprezentare mentală a lor, anumite calcule şi ipoteze.
Modelele mentale se exprimă prin idei sau ecuaţii matematice.
Tipologia modelelor din ştiinţe este foarte cuprinzătoare: iconice, logice,
cantitative sau statistico-matematice.
Modelarea electronică în sporturile nautice.
Actul modelării presupune mai multe etape importante:
1) identificarea originalului (sistem sau problemă complexă) ce trebuie studiat;
2) stabilirea analogiei semnificative între sistemul original şi model;
3) formularea, pe baza ipotezei de analogie, a condiţiilor de aplicare a unor reguli de
transfer - transformare de la original la model;
4) construirea unui sistem model mai puţin complex, dar cu trăsături analogice;
17
 5) cercetarea sistemului-model; studiul proprietăţilor sau experimentarea asupra
acestuia;
6) înregistrarea rezultatelor (cunoştinţe sau soluţii) obţinute din cercetarea modelului;
7) transferul sau exploatarea concluziilor de la model la original, verificarea
experimentală a rezultatelor;
8) formularea concluziilor privind noile cunoştinţe referitoare la original.
Pentru ca un model să fie corect construit şi aplicat trebuie să îndeplinească
anumite condiţii (P. Apostol, 1970, p. 165):
domeniul căruia îi aparţine modelul să fie mai bine cunoscut decât domeniul originalului;
2) modelul să fie o extrapolare a originalului, necuprizând toate dimensiunile acestuia;
3) analogia dintre model şi original să fie calificată: performanţe, funcţii, structură din
care sunt formate cele două sisteme;
4) modelul să permită evidenţierea unor dimensiuni referitoare la original şi care
nu sunt prezente explicit în datele iniţiale.

Având în vedere caracterul fragmentar, unilateral al reflectării realităţii în model,

faptul că modelul substituie originalul şi-l simplifică, se poate înţelege de ce modelele
“ideale” sunt diferite de “teorie”, care are caracter mai cuprinzător şi multilateral. Sub alt
aspect trebuie făcută deosebirea dintre model şi normă. Când se vorbeşte despre
“modelul de sportiv” se înţelege sistemul normelor de comportare caracteristic unui tip
ideal de sportiv. În vorbirea curentă se confundă uneori modelarea cu normarea.
Metoda modelării are valoare euristică şi practică, deoarece cu ajutorul ei se
sugerează, confirmă sau infirmă ipoteze, ea stimulează cercetarea experimentală şi
teoretică, conduce la cunoaşterea unor caracteristici esenţiale acestuia. Intervenind
acolo unde observaţia şi experimentul sunt inoperante, modelarea completează
sistemul mijloacelor de investigaţie. Ea nu trebuie considerată scop în sine şi nici nu
trebuie să conducă la abandonarea cercetărilor directe. Datele obţinute din modelare
vor determina o stimulare a cercetării originalului pe căile sugerate de modelul construit.
În domeniul activităţilor corporale, metoda modelării a luat un avânt deosebit
stabilindu-se modele începând de la pregătire, de la orice nivel (începători, avansaţi,
performanţă şi marea performanţă), continuând cu competiţia, modelul campionului
(sub aspect fizic, tehnic, psihologic etc.), condiţii de pregătire (de la cele mai banale şi
până la cele mai sofisticate şi performante).

18
 METODA STUDIERII LITERATURI DE SPECIALITATE
Problema documentării devine an de an mai dificilă, ca urmare a
diversificării ştiinţelor și implicit a informațiilor, a creşterii necontenite a publicaţiilor, a
dezvoltării cercetării şi înmulţirii persoanelor care se ocupă de cercetare.
Analize statistice arată că volumul informaţiilor din domeniul cercetării se
dublează la fiecare 10 - 12 ani. În condiţiile exploziei informaţionale din zilele noastre se
poate spune că documentarea este indispensabilă. Nici o cercetare, nici cea mai
„originală”, nu se poate dispensa de documentarea corespunzătoare.
Dificultăţile sunt la fel de mari atât în cazul temelor restrânse, cât şi în cazul
temelor cuprinzătoare. În situatia, puţin probabilă, a lipsei totale de documente se
ajunge la expunerea propriei experienţe de cercetare, care are în spate fondul de
cunoştinţe teoretice şi practice dobândite până în acel moment.
Documentarea, studiul literaturii de specialitate, este o activitate
indispensabilă şi de cea mai mare însemnătate pentru cercetarea ştiinţifică, întrucât prin
intermediul ei se ia cunoştiinţă de experienţa socială dobândită în diferitele domenii ale
realităţii (Epuran, 2005, p. 131).
Este o activitate individuală, personală, a fiecărui specialist, care trebuie să
cunoască atât fondul de bază al disciplinei pe care o serveşte, cât şi datele noi, recente
şi în continuă dinamică.
O bună informare şi documentare nu se realizează numai prin fondul de cărţi şi
reviste pe care-l posedă fiecare specialist.
Informatica documentară (folosirea mijloacelor IT în contextul documentării
ştiinţifice) este obiect de studiu în numeroase instituţii de învăţământ superior în care
studenţii sunt învăţaţi cum să folosească sistemele moderne ale documentării. De
asemenea, suntem educaţi în sensul de a manifesta în permanenţă dorinţa de a fi la
curent cu tot ce apare în domeniul specialităţii şi de a dobândi obişnuiţe de informare şi
documetare.
Conceptul de educaţie permanentă include în el şi activitatea de informare şi
documentare a profesionistului care trebuie să fie la curent cu tot ce se creează în
domeniul său şi care periodic şi în mod organizat este „reciclat”.

Informațiile pot fi extrase din mai multe surse. O tipologie a lucrărilor de cercetare
ştiinţifică propusă de Zaiţ D., 2006, p. 124, descrie următoarele surse:
1) Monografia – lucrare ştiinţifică publicată în editură (dimensiuni variabile, putând
atinge chiar peste 1000 de pagini), cu caracter exhaustiv, ce abordează o
19
 anumită problemă, o temă punctuală sau o zonă delimitată geografic, economic,
social etc.;
2) Tratatul – lucrare de mari dimensiuni (de la câteva sute la câteva mii de pagini),
publicată în edituri specializate, abordând unitar şi coerent apectele
fundamentale ale unei ştiinţe, ramuri de ştiinţă. Cuprinde elemente de contribuţie
ale autorului, mai ales în materie de sistematizare şi interpretare;
3) Manualul – lucrare sintetică, publicată în edituri specializate, cu volum variabil în
funcţie de domeniul de destinaţie, prezentând sintetic şi structurat didactic
cunoştinţele, tezele, teoriile şi concluziile unei ştiinţe sau ramuri de ştiinţă;
4) Enciclopedia şi dicţionarul de specialitate – lucrări de referinţă în domeniul lor,
publicate în edituri specializate, sintetizând informaţia de bază pentru o anumită
zonă ştiinţifică sau aplicată;
5) Studiul de cercetare – lucrare ştiinţifică propriu-zisă care aduce rezolvări, soluţii,
recomandări într-un anumit domeniu, în mod natural bine delimitat, în urma unor
cercetări;
6) Articolul ştiinţific – o formă scurtă (5 - 20 de pagini) a unui studiu de cercetare,
publicat în reviste de specialitate recunoscute în domeniul respectiv. Surprinde
aspectele esenţiale ale cercetării şi propune celor avizaţi soluţii;
7) Raportul de cercetare – lucrare cu caracter rezumativ şi sintetic privind
constatările, concluziile unei cercetări întreprinse. Se referă, de regulă, la
cercetările pe bază de contract realizate, de obicei, pentru agenţii economici;
8) Comunicarea ştiinţifică – lucrare, susţinută de regulă oral, surprinzând rezultatele
sau concluziile parţiale sau finale ale unor studii sau rapoarte de cercetare –
numai cu acordul beneficiarului;
9) Referatul ştiinţific – lucrare (10 - 15 pagini) ce prezintă rezultatele unui studiu de
cercetare într-o dezbatere cu o tematică prestabilită (simpozion, conferinţă),
pentru a obţine soluţii şi concluzii cu caracter aplicat, acceptate de specialiştii şi
autorităţile domeniului;
10) Eseul ştiinţific – lucrare prezentând concluzii şi reflecţii ale autorului într-o
problemă importantă ca şi opinii ale altor specialişti din domeniu, în formă
accesibilă şi realizată armonios lingvistic;
11) Articolul de popularizare – lucrare de mici dimensiuni, scrisă într-un stil general
accesibil, care sensibilizează publicul larg faţă de o problemă sau un subiect
anume, de interes comun, în sens uzual, pentru lărgirea accesului la cultura de
specialitate;
20
 12) Note de lectură, comentarii şi recenzii – lucrări prin care specialiştii în domeniu
marchează apariţii editoriale sau în reviste de specialitate prin comentarii, opinii
etc.

Căutarea surselor de documentare

- Lucrările / documentele tipărite pot fi căutate în biblioteci (orăşeneşti, naţionale,
universitare / academice) librării, târguri de carte etc.;
- Lucrările / documentele electronice pot fi căutete pe diferite motoare de căutare
(exemple: Pubmed, Medline, Science Direct, Emerald).

Pentru realizarea unui studiu se descriu mai multe etape:

I. Căutarea şi selectarea surselor de documentare:
Tipuri de surse:
- scrise, video, audio;
- publicate sau de uz intern;
- oficiale sau particulare;
Acestea trebuie identificate şi obţinut dreptul de acces la ele.
II. Utilizarea surselor de documentare:
Etapele utilizării surselor de documentare:
- lecturare (rapidă, în diagonală, activă, explorativă);
- realizarea fişelor de lectură: în acestea se notează cu precizie şi rigurozitate
informaţiile preluate. Textele preluate ca atare din sursele bibliografice, se trec
între ghilimele, acestea pot fi de maxim patru rânduri.
Model: „......................................................” ²³
²³ apud Metodologia cercetării ştiinţifice, Rădulescu Mihaela, Editura DP; Bucureşti,
2006. p.18
„............................................................” [35]
La bibliografie în dreptul nr. 35 vom găsi sursa citată.
„...............................................................” Atanasiu, 2006, (dacă sunt mai mulţi autori cu
acest nume se poate trece şi iniţiala prenumelui; în cazul unei autoare se poate trece
prenumele întreg).

III. Tipuri de documente utilizate:

- documente primare: cărţi, reviste periodice, lucrări colective.

21
 Cărţile care tratează de obicei un singur subiect se numesc monografii. O carte este
clasificată după mai multe sisteme:
SBN = număr standard internaţional al cărţii (International Standard Book Number)
ISSN = număr internaţional pentru publicaţii în serie (Internaţional Standard Serial
Number)
CZU = Clasificarea zecimală universală (specifică tezelor de doctorat):
- documente secundare: cataloagele cu surse bibliografic; reviste de rezumate,
Internet (nu toate informaţiile de pe Internet sunt veridice !).
IV.Stocarea datelor extrase – arhivare prin elaborarea fişelor de lectură (pe hârtie sau în
format electronic). Pe fişe se va nota sursa bibliografică cu stricteţe, ideea desprinsă,
adnotări de genul „a se confrunta cu ideea desprinsă din .......”, citate, pagina, reflecţii
personale.

NORME PRIVIND REDACTAREA BIBLIOGRAFIEI

Exceptând lucrările de popularizare, bibliografia este o parte componentă a
lucrărilor cu caracter ştiinţific. Bibliografia trebuie să fie ataşată lucrării chiar şi în situaţia
că editurile, din lipsă de spaţiu sau alte considerente nu o publică şi fac menţiunea că
aceasta este la dispoziţia celor interesaţi în cadrul redacţiei.
Bibliografia are ca scop orientarea cititorului, sprijinirea afirmaţiilor autorului, să
scoată în evidenţă rezultatele obţinute de unii cercetători. În alcătuirea bibliografiei
trebuie să se respecte o serie de principii deontologice în sensul că trebuie menţionate
toate lucrările la care se face referire în text, cele de la care se împrumută ilustraţii
(tabele, grafice fotografii etc.), dar în acelaşi timp facem menţiunea că nu poate fi
inclusă nici o operă care nu a fost consultată.
Înainte de a prezenta principalele modalităţi de alcătuire a unei bibliografii,
considerăm că este util a face cunoscute elementele de bază care o compun.
 Pentru carte: autorul, titlul, subtitlul (dacă este cazul), ediţia, volumul, locul apariţiei,
editura, anul publicării.
 Pentru un articol: autorul, titlul articolului, numele periodicului (culegerii), locul
apariţiei, anul publicării, volumul, numărul revistei şi data numărului respectiv,
paginile între care se găseşte.
În practica redactării lucrărilor ştiinţifice se cunosc mai multe modalităţi de
alcătuire a unei bibliografii, dar care nu diferă în mod esenţial. Cu toate că nu există
reguli universal valabile, totuşi există câteva care par a avea o aplicare generală. Pentru
acest motiv considerăm că este bine să ţinem seama de următoarele:
22
 Lucrările citate pot fi trecute în bibliografie în mai multe moduri:
♦ în ordinea în care au fost utilizate în text; Pe baza acestui principiu de lucru, în
bibliografie este trecută pe locul întâi lucrarea care a fost citată prima, iar celelalte
urmează în ordinea în care au fost utilizate în text. Chiar dacă aceasta este o
modalitate simplă, pentru că în timpul redactării se ştie imediat atât autorul, cât şi
numărul ocupat în bibliografie de lucrarea la care se face referire, ea se utilizează
foarte rar.
♦ în ordinea strict alfabetică a numelui autorilor; Această modalitate prezintă
dezavantajul că numărul de ordine al lucrării nu se poate trece în text decât după
terminarea redactării şi după ce bibliografia a fost alcătuită în ordine alfabetică.
♦ în ordinea alfabetică a numelui autorilor si numerotarea acestora; Această variantă
este utilă mai ales în situaţiile în care se fac trimiteri la surse, mai ales când nu toate
au un autor menţionat.
♦ în ordinea alfabetică a autorilor şi a anului apariţiei; Această modalitate, pe de o
parte, oferă posibilitatea identificării rapide a lucrării, iar pe de altă parte, este utilă în
cazul evidenţei computerizate a listei bibliografice.
Referinţa bibliografică începe întotdeauna cu numele autorului, urmat de
virgulă, apoi de iniţiala prenumelui (în cazul că autorul este de sex masculin), după
care se pune punct. Exemplu: Epuran, M.
Atunci când lucrarea a fost scrisă de o autoare, prenumele acesteia se scrie
complet. Exemplu: Predescu, Teodora.
Dacă lucrarea are doi autori, se menţionează numele şi iniţiala prenumelui
fiecăruia, legate prin conjuncţia “şi”. Exemplu: Gabler, H. şi Janssen J.,P. Sunt cazuri
în care între autorii aceleaşi lucrări se pune o bară oblică. Exemplu: Mandl, H. /
Huber, G., L. Dacă lucrarea a fost elaborată de mai mulţi autori, atunci se trece numai
numele şi iniţiala prenumelui primului autor urmat de menţiunea “şi colab.” Exemplu:
Dörner, D. şi colab.
În cazul că lucrarea nu are autorul menţionat, ea este ordonată în bibliografie
luând ca element de referinţă primul cuvânt din cadrul titlului . În această situaţie titlul
este precedat de trei asteriscuri . Exemplu: * * * (1993) – “Annual catalogue”,
Human Kinetics Publishers (Europe), Leeds.
Dacă există mai multe lucrări ale aceluiaşi autor, întâi se ordonează în funcţie de
anul apariţiei a celor individuale, iar apoi pe cele scrise în colaborare. Exemplu:
EPURAN, M. (1995) – “Metodologia cercetării activităţilor corporale în educaţie
fizică şi sport”, vol. I şi II, Editura România de Mâine, Bucureşti.
23
EPURAN, M. şi HORGHIDAN, VALENTINA (1994) – Psihologia educaţiei fizice”,
Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti
Lucrările scrise de acelaşi autor, apărute în acelaşi an, sunt deosebite prin
literele mici ale alfabetului adăugate după anul apariţiei. Exemplu:
MARCU, V. şi colab. (1995 a) – “Introducere în deontologia profesiunii didactice”,
Editura Inter-tonic, Cluj-Napoca.
MARCU, V. şi colab. (1995 b) – “Cercetări privind potenţialul biomotric şi al
aspectului corporal al copiilor din şcolile orădene – obiectiv definitoriu al secţiei
de kinetoterapie a universităţii Oradea”, în: Didactica militans nr. 13/1995, pag. 25 –
35.

REGULI DE CITARE
Sistemul de citare autor - dată (numit şi sistemul Harvard)
Constă în menţionarea doar a numelui autorului (fără menţionarea prenumelui -
prenumelor autorului sau a altor determinări, cum ar fi iniţială prenumelui tatălui sau Jr.
pentru junior). Numele autorului este trecut la finalul textului preluat şi se va trece între
paranteze rotunde, însoţit de anul în care a fost publicată carte şi pagina de unde a fost
preluat textul.
Menţiuni:
1) dacă citatul ar fi fost desfăşurat pe două pagini am fi folosit următorul mod: pp. 40-41;
2) dacă autorul în anul 2010 mai are publicată o carte vom folosi următorul mod de
prezentare: 2010 a, respectiv 2010 b;
3) dacă lucrarea citată are mai mulţi autori vom proceda astfel:
a) când sunt doi autori, vom preciza mereu numele amândurora;
b) când sunt trei sau mai mulţi autori, regula prevede ca prima dată să se scrie
numele tuturor, iar în celelalte citări să se precizeze numele primului autor, urmat de
abrevierea (una din următoarele abrevieri):
- şi alţii;
- şi colab. (şi colaboratorii);
- et. al. (at alli – care înseamnă şi alţi autori în latină);
- coord. (coordonator);
4) dacă preluăm un citat care a fost deja citat de alt autor şi nu avem acces la lucrare
iniţială (din diverse motive) din care a fost preluat citatul, cu alte cuvinte găsim citatul
„de-a gata” la alt autor; cum vom proceda? Riguros şi moral este să reconoaştem acest

24
lucru folosind una din următoarele abrevieri (între numele celui care a scris prima dată
textul şi cel care l-a citat):
- citat de;
- după;
- apud (semnalarea faptului că citatul folosit nu provine de la o sursă primară).
Exemplu:
„Un citat nu trebuie să depăşească 28 de rânduri de text şi pe o pagină de manuscris se
recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte” (Miguel, 1997, p. 137
apud Chelcea, 2010, p. 85).

Sistemul de citare numeric (sau sistemul autor - număr)

În cadrul acestui sistem de citare, referinţele bibliografice sunt numerotate în
ordinea în care apar în text. La subsolul paginii se trece respectivul număr, cu indicaţiile
bibliografice corespunzătoare.
Această formă de citare depinde şi de o setare din calculator (în Microsoft Word
se setează insert, apoi reference şi footnote). În această notă de subsol se va trece
prenumele şi numele autorului, titlul lucrării, oraşul unde a fost publicată, editura, anul
publicării şi pagina de unde s-a luat citatul).
Exemplu:
„Un citat nu trebuie să depăşească 28 de rânduri de text şi pe o pagină de manuscris se
recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte”.1 Vezi nota de subsol!!!
Menţiuni:
1) faptul că titlul a fost scris cu font italic este un aspect opţional şi nu obligatoriu;
2) toate menţiunile de la primul sistem de citare rămân valabile şi în acest caz, mai puţin
menţiunea a doua;
3) prenumele autorului nu este obligatoriu, poate fi înlocuit de iniţială, care poate fi
trecută după nume.
4) anul apariţiei cărţii poate fi trecut între paranteze rotunde după nume înainte de a
trece titlul cărţii.
Bibliografia va fi trecută pentru ambele forme de citare în ordine alfabetică, după
numele autorului. Prenumele autorului nu este obligatoriu, poate fi înlocuit de iniţială.

1
Septimiu, Chelcea, Cum să redactăm o lucrare de licentă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific în domeniul
ştiinţelor socioumane, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2010, p. 40.

25
Lectură complementară

Acest proces reprezintă un dialog continuu între cele două emisfere cerebrale,
un schimb de informaţii prelucrate succesiv de cele două sisteme. Majoritatea
specialiştilor au ajuns la un numitor comun, respectiv faptul că procesul de creaţie se
desfăşoară în patru etape, relativ distincte.
Prima etapă o reprezintă pregătirea, în care se acumulează cunoştinţe, se învaţă
problema, se strâng date semnificative, în legătură cu aceasta şi se caută soluţii pe cale
raţională. Această etapă presupune un efort voluntar al „cutiei transparente” de alegere,
analiză, şi combinare a informaţiilor conţinute de problemă sau aflate de cercetător prin
documentare sau cercetare teoretică şi experimentală. Uneori acest efort poate fi
încununat de succes şi rezolvarea problemei, chiar dacă nu este esenţial nouă, să fie
deja aflată. Dacă la sfârşitul pregătirii nu s-a găsit nici o soluţie capabilă să
îndeplinească toate condiţiile problemei, urmează o a doua etapă.
Următoarea etapă, incubaţia, este o etapă mai lungă sau mai scurtă, plină de
iluzii şi dezamăgiri, când la prima vedere ai impresia că nu se întâmplă nimic. În
realitate, această etapă este caracterizată de activitatea intensă a „cutiei opace” căreia i
s-au transferat informaţiile acumulate şi prelucrate de „cutia transparentă”, dar şi alte
informaţii preluate din memoria inactivă sau achiziţionate aleatoriu. Pe parcursul acestei
perioade cercetătorul îşi poate utiliza „cutia transparentă” pentru acumularea altor date
sau pentru rezolvarea altor probleme. Dacă, totuşi, incubaţia se prelungeşte şi nu apare
nici o soluţie, nici o idee nouă, se recomandă să se reia pregătirea, să se revizuiască
lucru efectuat, reluând astfel transferul de informaţii dintr-o parte în cealaltă. De multe
ori revenirile sau dovedit de multe ori fructuoase, justificând pe deplin eforturile depuse.
Activitatea depusă de emisfera dreaptă din timpul incubaţiei, odată terminată, urmează
un scurt moment care, datorită importanţei sale esenţiale, este denumită etapa
iluminării.
Iluminarea constă în transferul produsului creaţiei („cutiei opace”), soluţia sau
ideea nouă, către „cutia transparentă”. Astfel noutatea realizată se prezintă gândirii
conştiente, unde este consemnată şi supusă unei noi etape.
Verificarea – este etapa de evaluare critică, de validare a ideii prin confruntare cu
condiţiile impuse de formularea problemei. Această verificare se poate efectua pe cale
teoretică sau experimentală şi poate fi, de multe ori, un proces lung şi laborios, în care
soluţia suferă, de obicei, transformări şi îmbunătăţiri importante.

26
 METODA OBSERVAŢIEI

Observaţia este contemplarea intenţionată a unui obiect, document, fenomen

sau proces; este cunoaşterea ştiinţifică a unei realităţi prin contemplare intenţionată şi
metodică având urmată de consemnarea elementelor urmărite. De regulă observaţia
este vizuală, dar nu sunt excluse cazurile în care participă şi alţi analizatori, în funcţie
de caracteristicile fenomenelor urmărite. Ea este un proces activ care presupune
interes, atenţie vie şi susţinută, o intenţie chiar dacă nu are o ipoteză clar formulată.
Subînţeles observaţiei este procesul de înregistrare, consemnare a celor văzute, auzite,
simţite în general, ce anume a fost observat, cum au variat în timp faptele, sub ce formă
calitativă şi cantitativă s-au prezentat cele observate. Observaţia trebuie ferită de idei
preconcepute, nu însă şi de eventuale ipoteze care conduc firesc la clasificări şi
interpretări în concluzie. Observaţia, ca proces psihic de cunoaştere activă, intenţionată,
planificată, sistematică are la bază un sistem de date de referinţă furnizate de
experienţă şi în general de ştiinţă. Ea se aplică unui domeniu ale cărui date, documente
sau fenomene doreşte să le cunoască, să le clasifice, cuantifice, caracterizeze, pentru a
stabili ce este deosebit în ele, în ce relaţii sunt între ele, ce le provoacă şi ce efecte au
asupra altora. Din acest complex de rezultate ale observaţiei se nasc noi sensuri,
înţelesuri, ipoteze care urmează a fi verificate şi prin alte metode, deşi beneficiază de
contribuţia tehnicii (de observare, de înregistrare, de prelucrare cantitativă) observaţia
este un rezultat al raportului dintre cercetător şi natură (vezi proverbul “nu găseşti decât
ceea ce cauţi”). Sarcina sau scopul observaţiei este culegerea de date concrete, a căror
analiză ştiinţifică să permită generalizarea.

Caracteristici:
- provine din ştiinţele naturii;
- este vizuală (de cele mai multe ori);
- proces activ;
- este urmată de înregistrare (consemnare);
- trebuie ferită de idei preconcepute;
- nu necesită sau implică măsurători de nici un tip;
- într-o cercetare mai amplă este prima etapă.

Tipuri de observaţie:

27
 Observaţie întâmplătoare. Este tipul de observaţie pasivă, dar care se
deosebeşte de orice fel d observaţie prin faptul că fiind făcută de specialistul unui
anumit domeniu poate conduce la descoperiri interesante. Ştiinţa consemnează
numeroase astfel d descoperiri provenite din observaţii spontane ale cercetătorilor, fie
în laboratorul în care lucrau (Pavlov – descoperirea reflexului condiţionat), fie în timpul
liber sau în alte activităţi decât cele de cercetare (Newton – lega atracţiei universale).
Observaţie sistematică (activă, intenţionată, provocată). Acesta este proprie
investigaţiei ştiinţifice şi se desfăşoară sub diferite forme care au denumiri specifice.
Caracteristica acestui tip de observaţie este că porneşte de la o anumită idee
anticipativă a rezultatelor care pot fi obţinute şi a consecinţelor acestora. În observaţia
provocată, predicţia poate fi – scop sau proiectivă, în care cercetătorul face presupuneri
raţionale şi plauzibile asupra ţelurilor şi consecinţelor activităţii de observaţie şi mijloc
sau strategică care constă în adecvarea mijloacelor la ţelul urmărit şi din stabilirea
strategiei prin care cercetătorul va surprinde fidel însuşirile de observat. Spre deosebire
de observaţia întâmplătoare, observaţia sistematică are următoarele caracteristici:
- este fundamentată teoretic;
- este integrală şi analitică,;
- este metodică şi condusă după anumite reguli;
- este repetată şi vertificată;
- presupune o anumită codificare a operaţiilor şi un anumit sistem de
variabile şi factori acceptaţi de toţi cercetătorii;
- apelează la procedee moderne de analiză cantitativă;
- îndeplineşte funcţii explicative şi prospective.

Observaţie de tip senzorial este diferită prin conţinut şi prin faptul că se măsoară
şi înregistrează doar însuşirile fenomenelor observate. Aceasta este realizată prin
organele de simţ: văz, auz, senzorii proproiceptivi.
Observaţia directă şi observaţia experimentală. Diferenţa dintre cele două tipuri
este evidentă, fiind dată de condiţiile cercetării. Prima este numită şi naturală, făcută
în condiţii fireşti, cotidiene, fără intervenţia cercetătorului. În activitatea sportivă
astfel de observaţie este frecventă, în timp ce observaţie de tip experimental este
provocată, cercetătorul verificând anumite reacţii, conduite prin administrarea unor
stimuli din cei mai diferiţi.
Observaţia extensivă şi observaţia intensivă diferă din punctul de vedere al
orientării cercetătorului, în funcţie de scopul urmărit. Este recomandat pentru
28
 progresul ştiinţei să se folosească observaţia intensivă faţă de cea extensivă care
este utilă doar în fazele finale ale investigaţiei, oferind tabloul integral al fenomenelor
posibile.
Observaţia longitudinală şi transversală. Primul tip reprezintă cercetarea de tip
istoric – evolutiv (de exemplu, urmărirea conduitei sau performanţelor unui grup de
elevi de-a lungul mai multor ani de studii), iar de al II-lea tip se adresează cercetării
simultane a mai multor situaţii (de exemplu grupe de vârstă, în legătură cu sporturile
preferate).
Observarea participativă este tipul de cercetare întâlnit în domeniul ştiinţelor
sociale şi psiho-pedagogice în care observatorul-cercetător participă la activităţile
grupului asupra căruia face investigaţii.
Observaţiile pedagogice, psihologice, sociologice , propriu-zis nu sunt tipuri de
observaţii ci modalităţi de adaptare la specificul domeniului investigat. În aceste
domenii sunt numeroase dificultăţile pe care cercetătorul trebuie să le înfrunte.
amintim aici doar faptul că el trebuie să observe conduite pentru a se pronunţa
asupra stărilor psihice.
Observaţia statistică priveşte un aspect al acestei metode de cercetare şi acre
are marele merit că în cazul repetării situaţiilor şi a creşterii numărului de date, prin
prelucrarea specifică, înlătură greşelile de observaţie curentă. Metoda statistică
indică observaţia specifică drept prima operaţie, de corectitudinea căreia depinde
întregul efort de prelucrare şi interpretare.
Autoobservaţia este specifică psihologiei şi are aplicabilitate şi însemnătate în
cercetarea fenomenelor din domeniul educaţiei fizice şi sportului atunci când
observatorul face apel la experienţa altor subiecţi sau când baza datelor proprii
formulează ipoteze şi sarcini de observare activă.
Într-o altă clasificarea tipurilor de observaţie mai avem:
- observaţia simplă – făcută doar cu organele de simţ (văz, auz, simţ);
- observaţie “armată” (intermediată) – în care se folosesc tehnici de
înregistrare speciale cu ajutorul aparatelor (aparate video, înregistrări
audio etc.).

CÂMPUL OBSERVAȚIONAL
În cazul educaţiei fizice şi sportului obiectul de observat este omul în mişcare. În
cadrul activităţilor corporale foarte rar vom întâlni cercetări care folosesc metoda
observaţiei şi au ca obiect de studiu evoluţia doar unui singur individ sau o observaţie
29
spontană, acestea se vor întâmpla doar în evoluţiile din sporturile individuale (în special
cele de luptă – în care tehnica individuală este elementul hotărâtor al victoriei). În
domeniul nostru vom întâlni, în special, observaţii făcute asupra proceselor dirijate,
organizate şi conduse raţional cum sunt procesul intructiv-educativ, procesul de
antrenament, procesul de pregătire a cadrelor, competiţiile, excursiile etc. În centrul
atenţiei vor sta investigaţiile privitoare la comportamentul motric, tehnic, tactic. Astfel
subiecţii vor fi observaţi în următoarele situaţii:
- sistem educaţional şi de învăţare specifică (motrică);
- sisteme competiţionale;
- activităţi recreative.
Observaţia poate fi îndreptată asupra:
- individului (elev, sportiv, antrenor, arbitru etc.)
- grupului (sportivi, spectatori, demonstraţii);
- relaţiile dintre indivizii unui grup;
- relaţiilor dintre grupuri (după vârstă, sex, ramură sportivă, profesiune).
Domeniul principal al observaţiei este constituit de comportamentul subiecţilor,
comportament care poate fi: total; sau parţial (selectiv). Natura fenomenelor observate
este de factură: psihologică, de tip metodic-tehnic, pedagogic, fiziologic, sociologic.

DIFICULTĂŢILE OBSERVAŢIEI
Observaţia spontană este fragmentară, lipsită de obiectivitate, vagă, lipsită de
precizie, nu este argumentată în scris, nu este judecată critic.
Observaţia ştiinţifică are la rândul ei o serie de neajunsuri:
- este percepţie a unui fenomen şi deci depinde de factorii care
determină natura acestui proces psihic (acuitate senzorială, stabilitatea
sau mobilitatea atenţiei);
- eficienţa şi valoarea observaţiei depind de calitatea observatorului, de
orientarea lui ştiinţifică în domeniul respectiv;
- depinde de capacitatea de înţelegere a celui care observă (de aceea
se impune dublarea lui cu aparate de înregistrare);
- unele fenomene apar la un interval mare de timp, altele sunt foarte
complexe şi de scurtă durată;
- particularităţile individuale şi de sexe pot influenţa calitatea
observaţiei.

30
 CONDIŢIILE OBSERVAŢIEI
Caracterul fundamentat teoretic şi metodologic al observaţiei este dat de
următoarele caracteristici:
1. trebuie să se facă deliberat;
2. să aibă scopuri precis formulate – scopul să fie în concordanţă cu ipoteza
formulată;
3. să aibă sarcini precis formulate şi în conformitate cu scopul sau sarcinile
urmărite;
4. să se desfăşoare metodic şi sistematic (după un program, cu regularitate);
5. să se efectueze o înregistrare fidelă şi exigentă a datelor observate;
6. prelucrarea şi interpretarea datelor trebui să fie exigentă;
7. să se realizeze o pregătire a observatorului şi a observaţiei.

Pregătirea observatorului care este prevăzută la punctul 7 trebuie să se

realizeze în plan profesional, psihologic, precum şi o pregătire specifică pentru
realizarea cercetării.
Pregătirea observaţiei se realizează prin studiu teoretic şi metodologic, să se
facă o observaţie “pilot” , să se facă o pregătire a instrumentarului observaţiei.
Înregistrarea observaţiei. Complexitatea, durata în timp a fenomenelor observate
impun cercetătorului pregătirea unor tehnici de înregistrare care să asigure
obiectivitatea observaţiei. Înregistrarea observaţiei se poate face prin organele de simţ,
prin intermediul sau cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor adecvate (aparate de filmat,
camere video, casetofoane, actograf etc.). conduita motrică şi verbală a subiectului, ca
şi performanţele sale vor fi înregistrate pe fişe de observaţie.
Fişa de observaţie cuprinde rubrici speciale pentru fenomenele previzibile şi impuse
cercetării. În funcţie de specific şi de scopul urmărit va avea şi spaţii pentru
consemnarea unor fenomene neaşteptate sau mai puţin întâlnite (frecvente). Notarea
se face de regulă prin semne sau simboluri – unele consemnări mai largi se fac prin
descriere terminologică succintă.
Prelucrarea şi interpretarea datelor. Prelucrarea poate cantitativă şi calitativă.
Fişele de observare sunt analizate, continuându-se chiar cu codificarea elementelor de
detaliu, dacă acestea au apariţie frecventă, fiecare fişă va fi adnotată cu date sau
aprecieri carte conduc spre anumite concluzii.
Dacă observaţia durează mai mult sau se repetă, datele se trec în fişe
centralizatoare, iar pe baza lor se face analiza statistică şi reprezentarea grafică a
31
evoluţiei fenomenului urmărit. Interpretarea datelor este operaţiunea cea mai dificilă şi
nu va conduce la concluziile cele mai veridice, dacă acestea nu vor fi completate cu
informaţii obţinute din studiul unor documente, din discuţii cu subiecţii cercetării, din
unele experimente care au posibilitatea de a verifica mai precis relaţia dintre anumite
fenomene. Dacă la început prelucrarea datelor este cantitativă prin centralizarea
datelor, spre final prin trasarea concluziilor cercetării, prelucrarea este calitativă.

ETAPELE UNEI CERCETĂRI CARE ARE LA BAZĂ METODA OBSERVAŢIEI

1. stabilirea tematicii cercetării şi a sarcinilor de lucru
2. precizarea ipotezei de lucru
3. selecţionarea subiecţilor
4. pregătirea observaţiei (pregătirea observatorului, pregătirea instrumentelor de
lucru, realizarea fişei de observaţie)
5. observaţia pilot (de probă)
6. observaţia propriu-zisă
7. centralizarea datelor
8. prelucrarea şi interpretarea rezultatelor
9. formularea concluziilor şi a recomandărilor

32
 METODA ANCHETEI

Metoda anchetei a cunoscut o dezvoltare deosebită în ultimii ani datorită

amploarei deosebite pe care a cunoscut-o investigaţia în domeniul ştiinţelor sociale,
psihologiei şi cele pedagogice. Totodată, aceste metode au fost bine fundamentate
metodologic prin stabilirea cu rigurozitate a condiţiilor de utilizare şi prin prelucrarea
justă, ştiinţifică a datelor. Fenomenul de răspândire a metodelor de anchetă a avut, însă
şi o serie de aspecte negative referitoare, mai ales, la faptul că a favorizat utilizarea
necorespunzătoare a lor. S-a creat impresia că prin simpla chestionare a unui număr
de subiecţi se vor obţine răspunsuri la întrebări şi probleme general valabile. Trebuie
precizat faptul că cercetarea oricărui fenomen nu se poate realiza numai pe baza
utilizării unei singure metode de cercetare, fie ea cât de obiectivă. În cazul metodelor de
anchetă, obiectivitatea nu este la cel mai înalt grad, având în vedere faptul că
cercetătorul recoltează mai ales opiniile unor persoane. Acestea pot fi însă extrem de
utile când se urmăreşte studiul opiniilor, motivelor, atitudinilor sau manierelor de a lua
decizii şi de a se comporta atât pentru cazuri individuale cât, mai ales, pentru grupuri
specifice. Totuşi informaţiile furnizate au o mare încărcătură subiectivă, fiind în mare
măsură afectate de o serie de factori perturbatorii care nu pot fi întotdeauna înlăturaţi
sau făcuţi inofensivi.
Ancheta – poate fi definită ca un studiu extensiv destinat să surprindă sub formă
statistică, frecvenţa unor însuşiri sau variabile caracteristice (interese, atitudini, opinii,
opţiuni) la nivelul unor populaţii (Neculau, coord., 2003, p. 45).
Ancheta este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul
opiniilor, atitudinilor, motivaţiilor, aspiraţiilor, într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane,
dar nu se opreşte doar la ele (Chelcea şi colab., 2010, p. 160).
Cercetarea prin sondaj (anchetă) este o metodă (de cercetare, statistică) de
cunoaştere a unei populaţii pe baza datelor înregistrate numai asupra unei părţi
reprezentative, numită eşantion, extrasă din populaţie (Jaba, 2002, p. 270).
Toate anchetele se ocupă cu caracteristici demografice, cu mediul social, cu
activităţile, opiniile sau atitudinile unui grup de oameni.

Scopul anchetelor: înţelegerea unor factori subiectivi, nedezvăluiţi prin celelalte

metode şi tehnici, studiul elementelor de conţinut ale personalităţii individului,
manifestate în relaţiile de grup.

33
 Metodele de anchetă au particularitatea că înlocuiesc observarea condiţiilor reale
cu experienţa mintală a subiecţilor. Cu ajutorul lor se pot studia:
- stări psihofiziologice (senzaţii, percepţii, efort voluntar, manifestări
circulatorii, respiratorii);
- stări subiective (din domeniul cognitiv sau afectiv);
- atitudini, opinii, motive.

Populaţia şi eşantionul cercetării

Populaţia
Reprezintă ansamblul unităţilor componente ale unei colectivităţi care face
obiectul cercetării statistice (Jaba, 2002, p. 273).
Poate avea şi următoarele denumiri: colectivitate totală, populaţia mamă,
populaţia statistică de referinţă, populaţia originară, populaţia generală. Definirea
populaţiei (colectivităţii totale) se face prin enumerarea tuturor unităţilor componente.
Ansamblul acestora formează volumul colectivităţii şi se notează cu N.
Eşantionul
Reprezintă un subansamblul de unităţi extrase dintr-o colectivitate (numită
populaţie) pe care dorim să o cunoaştem (Jaba, 2002, p. 274).
Poate avea şi următoarele denumiri: mostră, populaţie observată. Deci este:
colectivitatea parţială extrasă din colectivitatea totală în scopul analizei şi interpretării
diverselor variabile prin intermediul diferitelor metode de cercetare. Definirea
eşantionului se face prin enumerarea unităţilor componente ale subansamblului extras
şi observat din populaţia de volum N.
Volumul eşantionului se notează cu n. Volumul eşantionului este mult mai mic
(dar, trebuie să fie reprezentativ) decât volumul populaţiei din care este extras. În cazul
observării parţiale are loc relaţia n < N; În cazul observării totale (exhaustive) are loc
relaţia n = N.
Eşantionarea
Reprezintă delimitarea statistică a unei colectivităţi pe care vrem să o cunoaştem
şi obţinerea unui eşantion reprezentativ (Jaba, 2002, p. 277).
Există diferite tipuri de procedee (metode) de eşantionare prin care se poate
obţine un eşantion reprezentativ. Corespunzător fiecărui tip de eşantionare se poate
stabili anticipat mărimea eşantionului în raport cu gradul de încredere, precizie dorit
pentru rezultate .

34
Probleme ale eşantionării
1) Definirea populaţiei:
a) delimitarea populaţiei;
b) verificarea gradului de omogenitate al populaţiei;
2) Alegerea metodei de eşantionare;
3) Definirea eşantionului:
a) alegerea unităţilor de eşantionare;
b) alegerea eşantionului.

Definirea populaţiei
a) Delimitarea populaţiei presupune:
- precizarea naturii sale (indivizi, cluburi, instituţii, companii etc.);
- a caracteristicilor de definiţie (gen, sector de activitate etc.);
- a spaţiului (oraş, ţara);
- a timpului de existenţă (la 12/01/2016).
Aceasta operaţie este necesară pentru identificarea tuturor unităţilor componente
C: 1, ......, N.
Identificarea se poate face:
- fie cu ajutorul unei liste, care enumeră toate unităţile componente ale populaţiei. Lista
există doar pentru populaţii finite;
- fie printr-o definiţie, cuprinzând într-o frază toate cele patru elemente: natura,
caracterisitica calitativă, spaţiul şi timpul.
b) Verificarea gradului de omogenitate al populaţiei
Constă în analiza indicatorilor variaţiei caracteristicilor de definire a populaţiei. Operaţia
se poate efectua pe baza datelor oferite de o cercetare totală anterioară sau a datelor
rezultate din mai multe anchete organizate succesiv. Verificarea omogenităţii populaţiei
este o condiţie necesară alegerii corecte a procedeelor (metodelor) de eşantionare.

Alegerea metodei de eşantionare

Eşantionare raţională atunci când nu se include un mecanism de selecţie
aleatoare a indivizilor, adică, nu este cunoscută probabilitatea de selecţie a lor. Unităţile
se extrag după un criteriu „prestabilit” (ales) de anchetator. Dezavantajul principal al
acestui tip de eşantionare este caracterul subiectiv al alegerii unităţilor. Calitatea datelor
depinde decisiv de priceperea anchetatorului.
35
 Cel mai cunoscut tip de sondaj nealeator este sondajul pe cote (straturi sau
grupe).

Eşantionare stratificată se organizează atunci când se cunoaşte structura unei

colectivităţi.
Dacă o colectivitate, de volum N, este formată din k grupe (straturi): N = N1 + ..... + Nk,
eşantionul stratificat se formează prin alegerea aleatoare a unităţilor la nivelul fiecărei
grupe.
Stratul (grupa) poate fi:
- creată de cercetător
- naturală.
Eşantionarea stratificată poate fi organizată:
- eşantion tipic simplu - acelaşi număr de unităţi, indiferent de ponderea fiecărei grupe
în colectivitate;
- eşantion tipic proporţional - numărul de unităţi este în funcţie de proporţia grupelor
omogene;
- eşantion tipic optim - se va ţine seama de gradul de dispersie pentru fiecare grupă
omogenă în parte.

Definirea eşantionului
a) Alegerea şi definirea unităţilor folosite în eşantionare
Definirea unităţilor de eşantionare (de anchetă) presupune cunoaşterea naturii şi a
modului de organizare a unităţilor în cadrul populaţiei.
Unităţile de eşantionare pot fi:
- unităţi simple (de exemplu: individul), caz în care definirea este simplă;
- unităţi complexe (de exemplu: familia), caz în care trebuie să se cunoască modul de
organizare pentru a asigura alegerea corectă a unităţilor.
Într-o cercetare prin anchetă (sondaj) pot fi întâlnite două noţiuni pentru termenul
unitate:
- unitate de observare (U.O.) – este „acel ceva” pe care încercăm să o / îl cunoaştem,
despre care se strânge efectiv informaţia;
- unitate de eşantionare (U.E.) – este unitatea desemnată, în procesul de eşantionare,
să răspundă la întrebări, atunci când ea diferă de unitatea de observare.
Ex: anchetă cu privire la imobil (locuintă)
U.O. este locuinţa;
36
U.E. individul selectat şi întrebat cu privire la subiectul anchetei (locuinţa).
b) Alegerea eşantionului presupune:
- alegerea procedeelor de extragere a unităţilor de eşantionare;
- alegerea gradului de reprezentativitate;
- alegerea mărimii eşantionului.

Principii de eşantionare
a) Principiul alegerii aleatoare
”Principiul alegerii aleatoare (probalistice) presupune extragerea unităţilor
eşantionului din colectivitatea totală în mod aleator, după jocul hazardului” (Jaba, 2002,
p. 281).
Fiecare unitate componentă a populaţiei are o probabilitate egală de a fi aleasă
în eşantion. Eşantionarea aleatoare se aplică, de obicei, când nu se cunoaşte
caracterisitica (variabila) luată în studiu în structura colectivităţii totale (populaţiei).
b) Principiul alegerii raţionale (nealeatoare)
Alegerea raţională constă în „selecţia gândită” a fiecărei unităţi ce urmează să
intre în eşantion, după un criteriu prestabilit, atunci când acesta apare ca fiind raţional şi
util (Jaba, 2002, p 281).
Se aplică în sondajul realizat asupra colectivităţilor structurate în grupe tipice,
deci a căror structură este cunoscută.

Procedee de eşantionare – pe principiul alegerii aleatoare

a) Procedeul eşantionării aleatoare cu revenire
De fiecare dată, unitatea extrasă se introduce în populaţie, astfel încât volumul
colectivităţii generale N, rămâne neschimbat pe toată perioada cât durează extragerea
de unităţi pentru formarea eşantionului.
Fiecare unitate din populaţie are probabilitatea de includere 1/N în eşantion.
b) Procedeul eşantionării aleatoare fără revenire
O unitate, odată extrasă din populaţie, nu mai este restituită acesteia.
La sfârşitul efectuării selecţiei (eşantionării), numărul unităţilor rămase în populaţie va fi
N – n, adică diferenţa dintre volumul populaţiei şi volumul eşantionului.
c) Procedeul eşantionării mecanice
Se efectuează în două moduri:
- pe baza unui pas de numărare;
- pe baza tabelelor cu numere aleatoare.
37
c.1) Varianta pasului de numărare sau a fracţiei de selecţie N/n;
Presupune stabilirea unui pas de numărare (p), dedus din împărţirea volumului
colectivităţii generale (N) la volumul eşantionului (n). Selecţia (eşantionarea) se
efectuează din lista care cuprinde toate unităţile colectivităţii generale (baza de sondaj).
De exemplu:
Populaţia este de 3000 de unităţi.
Eşantionul ar trebui să reprezinte 5%, adică 150 de unităţi.
Rezultă N/n, 3000 / 150 = 20. Adică p = 20.
Din primele douăzeci de unităţi ale colectivităţii generale se alege întâmplător (prin
tragere la sorţi) un număr iniţial mai mic sau egal cu pasul de numărare.
În exemplu nostru ar fi un număr de la 1 la 20.
Să spunem că ar fi 8.
Atunci eşantionul va cuprinde numerele: 8, 28, 48, 68, 88, 108 ş.a.m.d. până la 150 de
unităţi.

c.2) Varianta tabelelor cu numere aleatoare

Constă în numerotarea tuturor unităţilor colectivităţii generale într-o ordine
oarecare, de la 1 până la N şi extragerea unităţilor eşantionului (n) din tabele cu
numere aleatoare. (În statistica matematică se recomandă: tabelul lui Kendall şi
Babington-Smith, tabelul lui Fisher, a lui Tippet sau a lui Rand. Astăzi se pot folosi
programe implementate pe calculator, numite generatoare de numere aleatoare.)
De exemplu:
Populaţia este de 3000 de unităţi.
Eşantionul ar trebui să reprezinte 5%, adică 150 de unităţi.
Acele unităţi care vor purta numerele de ordine cuprinse între 1 şi 3000,
corespunzătoare numerelor din tabelul cu numere aleatoare.

TEHNICI DE LUCRU SPECIFICE ANCHETELOR

- Chestionarul: poştale şi directe;
- Interviul: formal şi nonformal.
Chestionarul poştal (corespondenţă fizică sau electronică) este cel mai comod
din punct de vedere al administrării dar şi el mai ineficient. El are următoarele avantaje:
- nu necesită operatori (persoane care să le aplice);
- se obţin multe informaţii;
38
 - subiecţii răspund după momente de meditaţie liberă;
- pot fi completate individual sau în grup;
- sunt comode.
Dezavantaje:
- nu pot avea decât întrebări simple, uşor de înţeles (neputând fi
explicate);
- întrebările sunt definitive, nu pot fi aprofundate;
- întrebările pot fi cunoscute de subiecţi înainte de a da răspuns la
fiecare în ordinea lor;
- oferă posibilitatea unui procentaj mare de nonrăspunsuri;
- sunt costisitoare.
Chestionarul direct se aplică subiectului fie individual fie în grup, de către
operator având posibilitatea de a face observaţii în timpul formulării răspunsurilor.
Aplicarea chestionarului se poate face în timp limitat sau nelimitat, se folosesc
formulare tipărite.
Interviul - după modelul de utilizare a întrebărilor, după ordinea lor şi tehnica de
formulare, precum şi după nivelul de precizie a înregistrării răspunsurilor, interviului
poate fi formal şi nonformal. În interviul formal întrebările primesc răspunsurile în formă
standardizată, interviul purtând şi denumirea de interviu standardizat, controlat sau
structurat. Interviul neformal are următoarele variante – ghidat, conversaţie,
nedirecţionat. Interviul nonformal permite schimbarea ordinii întrebărilor şi chiar a
formulării lor, precum şi adăugarea altor întrebări pe parcursul desfăşurării interviului.

ETAPELE UNEI ANCHETE

În realizarea unei anchete se desprind mai multe etape structurale care asigură
reuşita şi caracterul ştiinţific a lor:
1. Precizarea problemei şi stabilirea obiectivelor de urmărit;
2. Stabilirea populaţiei (eşantionului) asupra căruia se aplică ancheta;
3. Pregătirea instrumentelor de anchetă;
4. Efectuarea anchetei “pilot” (de probă) şi introducerea corecturilor în planul de
anchetă;
5. Efectuarea anchetei propriu-zise;
6. Centralizarea rezultatelor (întabelarea);
7. Prelucrarea, analiza rezultatelor şi interpretarea rezultatelor;
8. Redactarea concluziilor finale şi a recomandărilor teoretice şi practice.
39
 În alcătuirea chestionarului sau a ghidului de interviu se parcurg mai multe etape,
ultima constituind-o ancheta pilot. De asemenea, se iau în consideraţie următoarele
elemente: mulţimea şi varietatea întrebărilor, ordinea de prezentare, gradul de
sugestibilitate, structura chestionarului, modalităţi de prezentare. Alcătuirea
chestionarului presupune o bună precizare a obiectivelor cercetării şi apoi traducerea
acestora în indicatori bine formulaţi. În momentul stabilirii întrebărilor cercetătorul
trebuie să stabilească ce fel de răspunsuri doreşte să obţină, ţinând seama de
posibilităţile de prelucrare, de tehnicile de analiză etc. Astfel se pot realiza chestionare:
- închise, care prevăd răspunsuri fixe “da” , “nu”;
- alternative, prevăd răspunsuri la alegere din mai multe variante
posibile;
- deschise, care dau libertatea completă a răspunsurilor.
O altă formă de solicitare a răspunsurilor, utilizată mai ales în autoevaluarea
unor atitudini sau caracteristici este marcarea numerică sau în ordinea de rang a
preferinţei.

EFECTUAREA ANCHETELOR ŞI PRELUCRAREA DATELOR.

Condiţiile efectuării anchetei sunt în mare măsură similare pentru chestionare ca
şi pentru interviuri, inclusiv pentru chestionarele teste şi convorbirile diagnostice.
Primele întrebări vor avea un caracter mai larg, lăsând o mai mare latitudine pentru
răspunsuri din partea subiecţilor. O atenţie deosebite trebuie acordată subiectului, care
trebuie chestionat de regulă la locul de muncă, în prima jumătate a programului de lucru
şi în momente lipsite de încordare sau stări psihice speciale. În caz de oboseală, după
ore de activitate, se poate întrerupe convorbirea.
Prelucrarea datelor obţinute prin metodele de anchetă reprezintă o metodă de
mare dificultate şi uneori de durată. Prelucrarea datelor cuprinde patru faze:
1. Verificarea – când fiecare chestionar este examinat de specialişti pentru a se
controla completitudinea, exactitatea, uniformitatea;
2. Codificarea şi clasificarea – este operaţie prin care chestionarele se aduc la
aceleaşi proporţii, astfel încât să se poată manipula ;
3. Tabularea – se poate efectua manual sau electronic şi prezintă succint, precis,
toate datele necesare în analiză;
4. Analiza – se realizează, pe de o parte, în formă necantitativă, prin evaluare
globală. Ea este urmată de analiza statistică, cuprinzând “descrierea” statistică,
distribuţii, procentaje, medii, dispersii, estimaţii ale populaţiei, erori de eşantionare,
40
 coeficienţi de corelaţie etc. Ultima formă a analizei logică va căuta să stabilească
măsura în care ipoteza se confirmă şi va scoate în evidenţă datele noi ce
îmbogăţesc domeniul de investigare.

ALCĂTUIREA CHESTIONARULUI
Unul dintre cele mai mari neajunsuri ale unui studiu sociologic este faptul că
cercetătorul trebuie să îşi construiască singur instrumentul de cercetare, a cărui utilizare
este limitată la obiectul studiului în cauză şi la momentul respectiv. În acestă idee putem
vorbi de căteva aspecte definitorii:
- necesitatea de a alcătui de fiecare dată un nou instrument de
lucru – în cazul nostru stabilirea itemilor chestionarului sau a
interviului fapt ce presupune: costuri materiale şi de personal,
pierderea unui timp preţios, mai ales când fenomenul urmărit
este trecător sau când se aşteaptă rezultate cât mai rapid;
- necesitatea verificării prealabile a chestionarului (ancheta pilot),
care de fiecare dată se dovedeşte a fi incomplet;
- nesiguranţa asupra validităţii şi a fidelităţii, lui ceea ce duce la
contestarea calităţii rezultatelor cercetării;
- dificultăţi care apar de fiecare dată când se urmăreşte
compararea rezultatelor obţinute de doi cercetători .
Iată câteva aspecte care nu fac altceva decât să scoată în evidenţă atenţia care trebuie
acordată în momentul în care se alcătuieşte un chestionar.

Structura chestionarului
In alcătuirea chestionarului întâlnim mai multe categorii de întrebări:
- introductive sau de contact (1-2);
- de trecere la subiect sau tampon (1-2);
- întrebări filtru (1-2);
- întrebări bifurcate (1);
- întrebări de referinţă sau la subiect (2-3);
- de control (1-2);
- întrebări de identificare (1-3).
Primele întrebări (introductive) au rolul de a da subiectului încredere în
anchetator şi în el însuşi. Astfel, prima întrebare nu se referă la date personale, intime
sau informaţii complicate. Mulţi specialişti afirmă că prima întrebare a unui chestionar să
41
fie închisă (să ofere răspunsuri de DA, NU, NU STIU). Este considerată o greşeală în
alcătuirea unui chestinar atunci când primele întrebări sunt de identificare a
respondentului, cu întrebări care scot la suprafaţă aspecte sau evenimente neplăcute
din viaţa acestuia.
Întrebările de trecere realizează transferul la aspectele de referinţă a
chestionarului. Ele duc la concentrarea subiectului asupra problemelor ce urmează a fi
discutate.
Întrebările filtru separă subiecţii în diferite categorii, opresc trecerea unor
categorii de subiecţi la anumite întrebări. Astfel, subiecţii care au dat un anumit răspuns,
vor trece la întrebarea X sau li se va solicita opinia la itemul următor.
Întrebările bifurcate direcţionează cele două sau mai multe categorii de subiecţi
identificaţi în urma itemilor filtru. Putem afirma că dacă un chestinar are în alcătuirea lui
întrebări filtru atunci când în mod obligatoriu vom avea şi întrebări bifurcate.
Întrebările de bază ale unui chestionar reprezintă încercarea cercetătorului de a
obţine informaţiile necesare îndeplinirii obiectivelor studiului. Se acordă o mare atenţie
în formularea acestor întrebări, având în vedere că, de obicei, subiecţii sunt voluntari,
anonimi şi nu de puţine ori tratează cu superficialitate aspecte importante pentru
rezultatele studiului. Astfel se vor evita întrebări de genul de ce datorită posibilităţii de a
apărea răspunsuri superficiale, ironice. Eemplu - de ce fumaţi? - răspuns: de capătul
ţigării, - de obicei etc. , o astfel de întrebare poate fi înlocuită cu Care este motivul
pentru care fumaţi.
Întrebările de control reprezintă o categorie specială de itemi în alcătuirea unui
chestionar şi verifică fidelitatea şi consistenţa opiniilor formulate de subiect la punctele
de referinţă.
Întrebările de identificare se referă la câteva elemente generale în special axate
pe: vârstă, sex, situaţie socială, preocupări profesionale, preocupări de timp liber etc.
Aceşti itemi pot conduce de asemeni, la identificarea unor categorii de subiecţi.
După cum se poate observa în structura unui chestionar întrebările au o ordine şi logică
firească, se stabileşte o relaţie de interdependenţă între itemi.

FORMULAREA ÎNTREBĂRILOR
Formularea întrebărilor trebuie să fie :
- simplă;
- clară;
- fără înflorituri stilistice;
42
 - corectă din punct de vedere gramatical;
- să respecte topica frazei sau a propoziţiei.
Utilizarea negaţiilor sau a negării negaţiilor Nu consideraţi că nu s-a făcut
suficientă publicitate activităţilor de loisir ?, va conduce la dificultăţi în interpretarea
răspunsurilor. De asemenea, utilizarea afirmaţiilor în construirea itemilor poate influenţa
răspunsul, clasificând aceasta în categoria întrebărilor tendenţioase, ceea ce poate
duce la vicierea rezultatelor cercetării.
Pentru a obţine rezultate cât mai fidele şi veridice trebuie realizată o alternanţă
între întrebările închise (cu răspunsuri oferite) şi cele deschise. De asemenea
întrebările închise scot din impas subiecţii (la o întrebare care se referă la venitul
financiar lunar se pot oferi răspunsuri cu categorii de venituri: între 600 – 1000; 1000 –
1500; etc.), dau posibilitatea cuantificării precise a răspunsului.
Formularea întrebărilor trebuie să ţină cont de nivelul de pregătire a subiecţilor,
de gradul lor de implicare în domeniu abordat.

Analiza comparativă a întrebărilor închise şi deschise din cadrul unui chestionar

Avantajele întrebărilor închise:
- rapiditatea şi uşurinţa prelucrării rezultatelor;
- uşurinţa completării chestionarului;
- precizia conţinutului întrebării;
- uniformitatea (toţi subiecţii înţeleg acelaşi lucru) înţelegerii
întrebării şi a înregistrării răspunsurilor;
Avantajele întrebărilor deschise:
- nu sugerează răspunsuri;
- indică nivelul cunoştinţelor subiectului despre problema
respectivă;
- răspunsul la o întrebare deschisă evidenţiează ceea ce apare mai
pronunţat în mintea subiectului, în legătură cu problema studiată.

NUMĂRUL ÎNTREBĂRILOR
Numărul întrebărilor dintr-un chestionar se întinde între 2-300 sau chiar mai
multe în funcţie de tipul cercetării, finalitatea acesteia, tehnica de anchetă utilizată, felul
întrebărilor, resursele materiale, calitatea şi numărul operatorilor, timpul de care se
dispune, genul de populaţie căreia i se adresează chestionarul etc. În orice caz, se
exclude din start ideea unor chestionare cu sute de întrebări, dintre care majoritatea să
43
fie deschise. În general trebuie ţinut cont şi de timpul necesar completării unui
chestionar, astfel, dacă ştim că vom apela la trecătorii de pe stradă completarea
acestuia nu va dura mai mult de 10 minute, avându-se în vedere şi faptul că subiecţii
vor sta în picioare. Pentru realizarea unei lucrări de licenţă care utilizează tehnica
chestionarului este suficient un număr de maxim 15 întrebări.

44
 METODA EXPERIMENTULUI

Fundamentarea teoretică a experimentului ca metodă ştiinţifică a fost făcută de

cercetătorul Claude Bernard în lucrarea “Introducere în studiul medicinii experimentale”
încă din anul 1865. Dezvoltarea amplă a ştiinţelor actuale, varietatea care există chiar
în interiorul unei ştiinţe, a determinat o adaptare cu torul specifică a metodicii
experimentale. Impusă ştiinţelor particulare, metoda experimentală a determinat apariţia
unor ramuri experimentale ale ştiinţelor respective.
Experimentul este metoda de cercetare prin care se verifică o relaţie presupusă
(dată în ipoteză) dintre două fenomene prin provocarea şi controlul acestora de către
experimentator.
Experienţa este cunoaşterea care rezultă din toate împrejurimile şi trăirile
nepremeditate, întâmplătoare, fără a fi urmărite cu un scop precis.
Experimentul reprezintă o stare activă a subiectului, implică o activitate metodică,
orientată în scopul precis de verificare a unei ipoteze. Aceasta presupune activitatea
intelectuală complexă a omului de ştiinţă, a cercetătorului, care provoacă, organizează,
interpretează şi înţelege.
Experiment şi observaţie – cunoaşterea experimentală nu poate fi separată de
observaţie, care reprezintă izvorul ipotezelor şi a predicţiilor precum şi izvorul
informaţiilor provenite din provocarea deliberată a faptelor. În acest context, pentru un
cercetător cu experienţă oservaţie poate deveni o tehnică de evaluare.

Tipuri de experimente
- Experiment de laborator - îndeplineşte condiţiile cele mai bune de manevrare a
variabilelor şi controlul acestora. Acest tip se întâlneşte în special în domeniile fizicii,
chimiei, tehnicii.
- Experiment natural – este experimentul pedagogic sau social, atuncii când subiecţii îşi
desfăşoară activitatea obişnuită, cotidiană, de multe ori fără să ştie faptul că sunt supuşi
unor studii.
- Experiment de verificare sau confirmare – este tipul fundamental, având ca scop
verificarea unei ipoteze formulate în prealabil. Ipoteza este rezultatul unei experienţe de
explorare sau este dedusă dintr-o teorie.
- Experiment pilot – este un experiment preliminar, prin care cercetătorul îşi verifică
tehnicile de lucru.

45
- Experimentul provocat – în care se urmăreşte producerea variabilei independente şi
observarea efectelor ei.
- Experiment invocat - în care variabila independentă este activă fără intervenţia
cercetătorului (exemplu – instalarea unor modificări fiziologice prin intermediul
antrenamentului la altitudine).
- Experiment constatativ - unde subiecţii sunt cuprinşi într-o singură categorie. În
doemniul educaţiei fizice şi sportului acest tip de experiment este prezent acolo unde nu
există posibilitatea identificării unui număr mare de subiecţi, în special datorită condiţiilor
speciale la care sunt supuşi (sportul de performanţă şi înaltă performanţă) sau unde
conţiile materiale, climatice nu permit. In acets caz compararea rezultatelor se face între
testarea iniţială, intermediară şi cea finală, precum şi raportarea acestora la situaţii
obişnuite.
- Experiment comparativ - acolo unde avem două sau chiar mai multe categorii de
subiecţi (grupă experiementală, grupă martor, grupă de referinţă - această categorie se
întâlneşte în studiile medicale). In această situaţie există posibilitatea comparării
rezultatelor obţinute atât între testarea iniţială cu cea finală a fiecărei categorii de
subiecţi în parte cât şi doar între rezultatele obţinute la testarea finală la cele două
grupe diferite.
De asemeni, mai putem enumera enumera experimentul longitudinal care se
derulează pe o perioadă mare de timp şi experiementul transversal care cuprinde mai
multe categorii de subiecţi de vârste diferite supuşi simultan la unele activităţi. Ambele
categorii pot conduce la aceleaşi rezultate dar cu implicaţii financiare, temporale şi
veridicitate diferite.

Variabilele şi controlul lor

Cercetările din domeniul activităţilor corporale vizează în mod deosebit
particularităţilor manifestărilor de ordin motric, psihologic, sociologic şi somato -
funcţional pa care le determină utilizarea exerciţiilor fizice de un anumit fel.
Experimentarea urmăreşte să stabilească cu precizie tipurile de relaţii dintre
numeroasele forme şi sisteme de organizare a exerciţiilor fizice şi diferite alte funcţii
fiziologice, psihologice, sociale etc. În cazul unei situaţii experimentale vom întâlni:
- răspunsurile pacientului (R);
- situaţia experimentală (S) propriu-zisă;
- personalitatea individului (P).

46
 Pe baza relaţiei dintre aceste componente se poate afirma că răspunsul
(conduita) individului este în funcţie de relaţia de interacţiune dintre situaţii şi
personalitate.
Din punct de vedere al activităţilor corporale aceste situaţii vor fi astfel:
- conduita poate fi: evoluţia procesului de recuperare într-o afecţiune, reactivitate
la efort, conduită motrică, manifestări psihice în situaţii de învăţare sau consolidare,
manifestări psiho-sociale etc.
- situaţiile pot fi: stimulările ambianţei, (altitudine, temperatură, anotimp, spaţiu
închis), stimulările specifice (genul de exerciţii, structura lor, intensitatea acestora,
durata), tipurile de activităţi (refacere, recuperare, reintegrare etc.).
- personalitatea prezintă diferite niveluri de integrare şi particularităţi de ordin
somatic, motric, fiziologic, psihic la vârste, sexe şi afecţiuni diferite.
Factorul manipulat de către experimentator se numeşte variabilă independentă,
iar factorul modificat de acesta se numeşte variabila dependentă.
De exemplu: într-un experiment în care se urmăreşte eficacitatea unui complex de
exerciţii pentru recuperare, variabila independentă va fi constituită chiar din aceste
exerciţii, iar progresul realizat va fi variabila dependentă. Deci variabila independentă
poate fi un anumit exerciţiu orientat spre un scop bine precizat, un program de exerciţii,
o anumită planificare sau programare a unor mijloace, implementarea unor aparate sau
tehnologii moderne în procesul de recuperare.

Iată cum ar arăta schematic o situaţi experimentală:

Categoria se subiecţi Situaţie Rezultat

Grupa martor (de control) A X
Grupa experimentală A + V.I. Y

A = situaţie
VI = variabila independentă
X – Y = variabila dependentă
Experimentul trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi în special aceea că
asupra pacienţilor să nu mai acţioneze şi alţi factori care ar putea influenţa rezultatele.
Pentru rigoarea rezultatului cercetătorii, experimentarea se organizează pe două grupe
(martor sau de control şi experimentală) care au la începutul experimentului acelaşi
nivel al dezvoltării factorului urmărit.
47
 Controlul variabilelor. Una dintre condiţiile fundamentale ale experimentului
constă din modificarea unei singure variabile, păstrând toate celelalte condiţii constante.
Este deosebit de necesar ca experimentatorul să ia toate măsurile pentru ca
modificările variabilei dependente să fie datorate numai de acţiunea variabilei
independente. Într-o exprimare riguroasă, controlul înseamnă asigurarea condiţiilor de
repetabilitate, ori de câte ori se reia cercetarea.
Pentru controlul variabilelor experimentale se aplică două tehnici:
1. Neutralizarea acelor variabile care nu pot fi menţinute constante.
2. Alcătuirea unor planuri experimentale cu mai multe variabile pentru a
desprinde, prin analiză ponderea lor relativă asupra rezultatelor.
Controlul sau administrarea variabilei independente trebui realizată cu exactitate, după
protocoale riguros întocmite în ceea ce priveşte genul de stimuli (exerciţii), dozarea şi
succesiunea lor în timp, cu grija diferenţierii de alte tipuri de stimuli care ar putea
influenţa variabila dependentă.

ORGANIZAREA EXPERIMENTELOR
1. Stabilirea temei de cercetare în funcţie de cerinţe, opţiuni sau liste impuse.
2. Formularea ipotezei şi a sarcinilor de lucru astfel încât să încadreze în
tematică lucrării (cercetării).
3. Identificarea subiecţilor şi alcătuirea grupelor experimentale trebuie să fie în
concordanţă cu ipoteza de lucru. De regulă experimentarea se face se face utilizând
două grupe de subiecţi: unul asupra căruia se aplică variabila independentă, numit grup
experimental; iar unul asupra căruia nu acţionează această variabilă, numit de control
sau martor. Aceste grupuri se mai numesc şi eşantioane obţinute din selecţia
subiecţilor dintr-o populaţie. Selectarea eşantioanelor trebuie să se facă astfel încât ele
să nu difere, în ceea ce priveşte caracteristicile esenţiale ale populaţiei din care au fost
selectate şi să fie reprezentative.
4. Conceperea mijloacelor de acţionare (formularea variabilei independente) cu
ajutorul cărora putem verifica ipoteza cercetării, precum şi stabilirea probelor de
evaluare.
5. Efectuarea testărilor iniţiale. Experimentatorul stabileşte o categorie de teste
care vor trebuie să evidenţieze efectul utilizării variabilelor independente. De asemeni
aceste testări se vor realiza strict în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi aparate şi
instrumente de măsură şi control. Astfel, putem avea de-a face cu mai multe categorii
de teste şi anume: măsurători somatice, fiziologice, testări motrice, psihice, sociologice.
48
Aceste testări vor fi iniţiale – atunci când se efectuează la începutul experimentului;
intermediare – în timpul experimentului (pentru a se verifica efectele variabilelor la un
moment dat); finale – la sfârşitul cercetării (pentru a se evidenţi valoarea variabilei
dependente).
6. Desfăşurarea experimentului, care trebuie să fie identică la cele două grupe,
singura diferenţă constituind-o variabila independentă care apare la grupa
experimentală.
7. Interpretarea datelor. După efectuarea testărilor finale se face diferenţa dintre
testarea iniţială şi cea finală pentru fiecare grupă separat şi apoi comparativ între cele
două grupe. în această etapă se folosesc, în special, parametri tendinţei centrale
(media aritmetică, modulul, mediana, dispersia, amplitudinea). Se calculează pragul de
semnificaţie utilizându-se testul “T”, pentru a se verifica dacă rezultatele obţinute se
datorează întâmplării, a unor factori subiectivi sau ca urmare a introducerii variabilei
independente.
8. Determinarea concluziilor şi trasarea recomandărilor practice.

49
 METODA STATISTICO-MATEMATICĂ

În epoca noastră matematizarea ştiinţelor a devenit o realitate pe care nimeni nu

o poate contesta. Utilizarea largă a metodei statistico-matematice este legată de studiul
cantitativ al lucrurilor fenomenelor pe care fiecare domeniul le cuprinde. În acelaşi timp,
însă aceasta conduce şi la studiul aspectelor calitative ale fenomenelor, datorită
relaţiilor strânse, obiective care există între variaţiile cantitative şi calitative.
În altă ordine de idei, statistico-matematica este etapa de abstractizare
superioară a unei ştiinţe, care, prin utilizarea conceptelor matematice, formularea
ipotezelor şi regulilor de deducere matematică dobândeşte precizie în formularea
concluziilor şi capacitate predictivă superioară.
Utilizarea metodei statistico-matematică începe în diferitele ştiinţe particulare prin
aspectul “ilustrativ” – utilizarea diferitelor formule matematice, a graficelor – pentru
prezentarea suplimentară şi confirmarea unor teze, continuate prin tehnici matematici
de cercetare, alcătuite dinainte.
Ca metodă de cercetare, statistica se desprinde din studiul fenomenelor
individuale, a semnificaţiilor generale valabile şi tendinţele fenomenelor ca ansambluri
mari.
Ca metode de prelucrare şi interpretare a datelor recoltate în cercetare, statistica
s-a impus în ultimele decenii, cunoaşterea ei fiind indispensabilă oricărui cercetător şi
specialist.
Toate rezultatele statistice se inpun a fi interpretate. Acest lucru reprezintă
raportarea rezultatelor obţinute în uram unor studii la un sistem de valori unanim
acceptat, stabilit anterior, consacrat sau propus.
Prezentarea unor rezultate fără nici un fel de raportare este un adevăr trunchiat
care poate orienta cititorul pe o pistă greşită.
Exemplu: la finalul unui studiu comparativ privind numărul accidentelor de
circulaţie în marile oraşe din ţară a rezultat faptul că Bucureştiul este pe primul loc. În
acest caz este esenţial de precizat faptul că în oraşul Bucureşti sunt înregistrate un
număr de peste 1.500.000 de maşini, fără a se lua în calcul cele a locuitorilor
temporari.

50
 CEI MAI UTILIZAŢI INDICATORI STATISTICI
A) Parametri tendinţei centrale
1) Media aritmetică - indicatorul cel mai utilizat în interpretarea şi utilizarea datelor
recoltate şi care reprezintă valoarea medie, a rezultatelor obţinute la o anumită probă, a
unui colectiv. Media aritmetică oferă cea mai precisă măsură a tendinţei centrale şi este
supusă al trei genuri de influenţe: valoarea maximă, valoarea minimă şi frecvenţa cea
mai mare. Cu este mai exagerată una dintre aceste valori cu atât media îşi va pierde din
precizie.

Se calculează după următoarea formulă: X = X

n
Unde n = numărul de cazuri;
Σ x = suma valorilor obţinute.
2) Modulul - reprezintă valoarea cu frecvenţa cea mai mare, cu cât acesta este mai
mare cu atât colectivul este mai bine caracterizat.
3) Mediana - linia sau poziţia care împarte în două părţi egale şirul de date, se află după
n +1
formula: . Dacă n este număr par mediana se va situa între două valori din şir (va
2
fi o linie), dacă n este un număr impar mediana concordă cu o valoare din şirul de date
dat.

B) Parametrii dispersiei
Cunoaşterea gradului de împrăştiere a (distribuţie sau dispersie) a datelor recoltate
oferă posibilitatea efectuării unor observaţii în două direcţii:
- aprecierea obiectivă a măsurării sau gradului de distribuţie a datelor;
- valorificarea mediei aritmetice.
Cei mai utilizaţi indicatori ai dispersie sunt: amplitudinea (W); abaterea medie (Am);
abaterea standard (S) şi coeficientul de variabilitate (C.V.)
1) Amplitudinea – reprezintă diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea minimă a
unui şir de date. W = Wmax - Wmin
2) Abaterea standard – este indicatorul dispersiei cei mai utilizat în practica cercetării şi
reprezintă valoarea standard cu care se poate abate media aritmetică la fiecare din
valorile individuale. Se calculează după următoarea formulă:

S= ±
 ( Xi − X ) 2

.
n −1
Operaţiile se efectuează în următoarea ordine:
51
- se calculează diferenţele; - se ridică la pătrat;
- se calculează suma diferenţelor; - se împarte la n -1;
- se extrage radicalul.
3) Coeficientul de variabilitate – oferă gradul de omogenitate a unui sau mai multor
colective şi anume valoarea acestuia este invers proporţională cu omogenitatea. Se
S • 100
calculează după următoarea formulă: C.V. = , unde:
X
S = abaterea standard;
X = media aritmetică.
Dacă C.V. este cuprins între 0 – 10% omogenitatea colectivului este mare;
dacă C.V. este cuprins între 10 - 20%, omogenitatea colectivului este medie;
dacă C.V. este mai mare de 20% , omogenitatea colectivului este mică.
Pentru evidenţierea rezultatelor obţinute într-o cercetare se utilizează
reprezentarea grafică. Există numeroase forme de prezentare sub formă de grafic:
coloane (a), suprafeţe (b), curbe (c), radar (d).

a. – Coloane b. Suprafete

5
Series1 1
4
Series2 2
3 3
2

0
1 2 3

c. Radar d. Linii

14
1
8 12
6
10
4
2 8 Series2
Series1
0 Series1
Series2 6

4
3 2
2

0
1 2 3

De reţinut:
- Reprezentarea grafică nu poate fi considerată ca fiind o metodă de cercetare de
sine stătătoare;
- Într-o lucrare de licenţă orice tabel, figură, grafic, este însoţit de un titlu explicit, un
număr specific, iar în text se vor face referiri la acestea.
52
 METODA COMPARATIVĂ

Metoda comparativă reprezintă un mod de cercetare prin care se studiază,

analizează sau apreciază în paralel un fenomen care s-a desfăşurat identic în mai
multe locuri.
Este una dintre metodele de cercetare care se pretează în domeniul
pedagogiei şi este accesibilă atâta timp cât avem acces la informaţii complex despre
un anumit fenomen. Astfel, putem utiliza această metodă atât în domeniul educaţiei
fizice şcolare dar şi în domeniul sportului.
În prezent se utilizează această metodă pentru a se determina modelul
pedagogic optim – forme de predare, forme de evaluare, planuri de învăţământ,
planuri tematice pe discipline – de la o şcoală la alta, de o ţară la alta. Această temă
se poate transfera şi în sfera antrenamentului sportiv analizându-se comparativ tipuri
de antrenament, de metode de dezvoltare şi exerciţii şi instalaţii cu scopuri diverse,
condiţii de lucru etc., raportate la rezultatele a doi sportivi, două echipe, două
cluburi.
Majoritatea autorilor din literatura de specialitate descriu patru etape de lucru:
- recepţionarea;
- descrierea;
- alăturarea sau suprapunerea
- interpretarea şi evaluarea.
I. Recepţionarea reprezintă etapa de consultare a unor surse de documentare:
anuare, documente legislative, documente de planificare, dări de seamă ale unor
departamente, rapoarte statistice şi altele. Din enumerarea tipurilor de documente şi
obiectivele acestei etape ne dăm seama că se intră în posesia unor aspecte
descriptive a unor stări de fapt, a unor lucruri existente, de cele mai multe ori care au
existat. Această etapă constă în deplasarea şi recepţionarea materialelor
informative.
II. Descrierea este etapa de prezentare detaliată a fenomenelor pentru care au
fost acumulate materiale informative.
III. Suprapunerea reprezintă compararea detaliată a fiecărui element constituent
al procesului urmărit. Se recomandă împărţirea fenomenelor în perioade mici şi
evidenţierea unor particularităţi, astfel încât să se poate compara direct asemănările
sau diferenţele care se întâlnesc. Urmărirea fenomenelor atât pe verticală cât şi pe

53
orizontală va permite observarea dinamicii acestuia şi a elementelor care le
diferenţiază.
IV. Interpretarea şi evaluarea reprezintă depăşirea datelor obţinute, care se
caracterizează printr-o mare cantitate de informaţii şi formularea unor aprecieri
calitative. Aceste aprecieri se raportează la valori prevăzute în ipoteza cercetării.
Se întâlnesc două categorii de studii care utilizează metoda comparativă:
- studii diacronice;
- studii sincronice.
Prima categorie analizează comparativ acelaşi fenomen surprins în perioade
temporale diferite. De exemplu: analiza programelor de învăţământ la Facultatea de
Educaţie Fizică şi Sport din Iaşi din perioada 1970 – 1980 cu perioada 1990 – 2000.
A doua categorie are la bază comparaţia unui fenomen pe baza diferenţelor
spaţiale: ţară, regiune, departament dar aparţinând aceluiaşi domeniu. De exemplu:
analiza comparativă a planurilor de învăţământ de la Facultăţile de Educaţie Fizică şi
Sport din Iaşi şi din Galaţi.
Continuând acelaşi raţionament putem realiza studii comparative şi în cadrul
antrenamentului sportiv. De exemplu: analiza comparativă a planurilor de pregătire,
condiţii materiale şi financiare ale unei echipe de fotbal in perioade de timp diferite,
când singura diferenţă a fost antrenorul – studiu diacronic şi analiza planurilor de
pregătire la două echipe din aceeaşi divizie, din oraşe diferite, care ocupă locuri
apropiate – studiu sincronic.

54
BIBLIOGRAFIE
Apostol, P., - Cibernetică, cunoaștere, acțiune, Editura Politică, București, 1969
Anastasi, Anne, – Psychological Testing, Ed. Macmillan, N.Y., 1976
Ästrand, P.O., Rodahl, K - Textbook of Work Physiology, McGraw-Hill, N.Y., 1970
Bălăceanu Stolnici, C., Cunăaștere și știință, Editutra Fundației Andrei Șaguna,
Constanța, 1997
Bogdan , C., – Metodologia cercetării ştiinţifice în educaţie fizică şi sport, Ed. „V.Goldiş”
University Press, 2002
Bogdan, C. -Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv, Ed. „V.Goldiş” University
Press, Arad, 2005
Chelcea, S., - Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol
ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane, ediţia a IV-a, Editura Comunicare.ro.,
Bucureşti , 2010
Chelcea, S., - Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii, ediţia a III-a, Editura Polirom,
Iași, 2010
Colibaba, D.E. & Bota, I – Jocuri sportive, teorie şi metodică – Editura Aldin, București,
1998
Dragnea, A. – Măsurarea şi evaluarea în educaţie fizică şi sport, Editura Sport Turism,
1984
Drăgan, I. - Medicina sportivă aplicată, Ed. Editis, Bucureşti, 1994
Duma, E. - Controlul medical în activitatea de educaţie fizică şi sport, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 1997
Epuran, M., - Metodologia cercetării în activitatea corporală, I.N.E.F.S., Bucureşti, vol. I
şi II, 1977.
Epuran, M., Holdevici Irina - Psihologia sportului de performanţă: teorie şi practică, Ed.
Fest, Bucureşti, 2001
Epuran, M., - Îndrumar pentru elaborarea lucrărilor de cercetare ştiinţifică în domeniul
educaţiei fizice şi sportului, I. N. E. F. S., Bucureşti, 1970.
Epuran, M., - Metodologia cercetării în activitatea corporală, Exerciții fizice, Sport,
Fitness, Editura FEST, București, 2005
Gugiuman, A., Zetu, E. şi alţii - Introducere în cercetarea pedagogică, Editura Tehnică,
Chişinău, 1993.
Hollman, W., Hettinger, T. – Sportmedizin. Arbeits und Trainingsgrundlagen – Stuttgart,
1976
Jaba, Elisabeta, - Statistica, ediţia a III-a, Editura Economică, Bucureşti, 2002
55
Rădulescu, Mihaela, - Metodologia cercetării ştiinţifice, Editura DP; Bucureşti, 2006.
Marcus, S., - Provocarea științei, Editura Politică, București, 1988
Mărgineanu, N., - Natura Științei, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1968
Meyers, C. - Measurement in Physical Education, The Ronald Press Co., N.Y., 1974
Neculau, A., (coord.) - Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 2003
Nicu, A., - Antrenamentul sportiv contemporan, Ed. Editis, Bucureşti, 1994
Thomas, R. J., Nelson, K., J. - Metodologia cercetării în activitatea fizică, CCPS,
Bucureşti, 1996
Zaiţ, D., Spalanzani, A. - Cercetarea în economie şi management. Repere
epistemologice şi metodologice, Bucureşti: Editura Economică, București, 2006
Yin, Robert, K. - Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Editura Polirom,
Iași, 2005

56