1

Cap.2. CONCEPTE DE BAZĂ ALE PROIECTĂRII PROCESELOR DE PRODUCŢIE

ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

2.1. Procesul de producţie

Procesul de producţie este definit ca totalitatea activităţilor desfăşurate cu ajutorul mijloacelor
de muncă şi a proceselor naturale care au loc în legătură cu transformarea organizată, condusă şi
realizată de oameni, a obiectelor muncii în produse finite.

Procesul tehnologic reprezintă transformarea directă, cantitativă şi calitativă a obiectelor muncii,

prin modificarea formelor, dimensiunilor, compoziţiei chimice sau structurii interne şi a dispoziţiei
spaţiale a acestora. Este o componentă principală a procesului de producţie.

Procesele de muncă reprezintă activitatea executantului în sfera producţiei industriale sau

îndeplinirea unei funcţii în sfera neproductivă.

Procesele naturale reprezintă procesele ce se desfăşoară fără participarea omului,

semifabricatele sau piesele suferind modificări de formă, dimensiuni, structură, proprietăţi, etc., sub
influenţa unor factori naturali (uscare, fermentare, oxidare, detensionare, etc).

Procesul de producţie este alcătuit dintr-o serie de procese parţiale de fabricaţie, care se află în
anumite relaţii de interdependenţă. În funcţie de gradul de participare al diferitelor procese parţiale
de fabricaţie, la realizarea produselor finite sau serviciilor, se deosebesc următoarele procese: de
bază, auxiliare, servire, anexe.
Procesele de bază cuprind procesele de fabricaţie în cadrul cărora are loc direct şi nemijlocit
transformarea obiectelor muncii în produse finite. În industria constructoare de maşini, procesele de
bază, se grupează în raport cu stadiul de fabricaţie, după cum urmează:
► procese primare - turnare, forjare, trasare, debitare, sudare, tratamente termice;
► procese de prelucrări mecanice - strunjire, frezare, găurire, alezare, rabotare, rectificare,
honuire, lepuire, elecroeroziune etc.;
► procese de asamblare finisare - asamblare parţială şi finală, probe, rodaj, acoperiri de
protecţie şi finisare, etc.

Procesele auxiliare – reprezintă partea din procesele parţiale de fabricaţie care participă indirect
la realizarea produselor finite prin crearea condiţiilor materiale necesare desfăşurării normale a
proceselor de bază. Procesele auxiliare cuprind: procesele de reparaţii, executare a S.D.V.-urilor, de
ascuţire a sculelor, producerea diferitelor forme de energie utilizată ăn producţie.

Procesele de servire - participă indirect la realizarea produselor finite prin crearea condiţiilor
organizatorice necesare desfăşurării normale a proceselor de bază şi proceselor auxiliare. Procesele
de servire include: procesele de transport intern, de gospodărire a depozitelor, de distribuţie a
diferitelor forme de energie, etc.

Procesele anexe - sunt parte din procesele parţiele cu caracter colateral, care contribuie la
realizarea producţiei reziduale. Procesele anexe includ: confecţionarea ambalajelor, valorificarea
deşeurilor, împachetarea aşchiilor, regenerarea uleiurilor şi a emulsiilor, dezasamblarea
echipamentelor tehnologice uzate, servicii sociale (cantine, creşe) etc.
 2

Concepţia clasică de proiectare a întreprinderilor industriale avea la bază ideea integrării în

structura de producţie a tuturor proceselor parţiale. Metodele moderne de proiectare a sistemelor
industriale pune în locul conceptului de întreprindere integrată (pe verticală şi orizontală),
conceptul de întreprindere specializată (pe produse, subansambluri, componente, procese
auxiliare,etc.).
În funcţie de intervenţia executantului în efectuarea proceselor de producţie, acestea se pot împărţi
în: procese manuale, manual-mecanice, mecanice, semiautomate, automate.
Acest criteriu de clasificare prezintă o importanţă deosebită în proiectarea sistemelor de
organizare, deoarece, gradul de intervenţie al executantului, în procesul de producţie se reflectă
direct în structura celor două laturi ale acestuia, procesul tehnologic şi procesul de muncă. Funcţie
de ponderea celor două procese, de fabricaţie şi de muncă, se poate stabili gradul de mecanizare şi
automatizare a întreprinderilor.

Din punct de vedere al realizării tehnologice şi al muncii, procesele de producţie parţiale se

împart în operaţii.
Operaţia - reprezintă partea procesului de producţie de a cărei efectuare răspunde un executant,
pe un anumit loc de muncă, prevăzut cu anumite utilaje şi unelte de muncă, acţionând asupra unor
anumite obiecte sau grupe de obiecte ale muncii în cadrul aceleiaşi tehnologii.
Operaţia ca element structural de bază al procesului de producţie, trebuie descompusă într-o serie
de diviziuni care grupează lucrările simple, efectuate de maşini-unelte (latura tehnologică) şi
acţiunile executantului, în procesului de producţiei (latura procesului de muncă). Diviziunile
operaţiei sunt:
 faza – partea operaţiei caracterizată prin invariabilitatea suprafeţei de prelucrat, a sculei şi a
regimului de aşchiere;
 trecerea – partea fazei care are drept rezultat îndepărtarea unui singur strat de metal.
Aceste diviziuni sunt necesare şi suficiente pentru elaborarea tehnologiei de fabricaţie, dar
pentru studiul muncii este necesară împărţirea fiecărei diviziuni în:
 complexul de mânuire cuprinde o serie de mânuiri înlănţuite tehnologic în scopul realizării
unei lucrări;
 mânuirea este formată dintr-un ciclu închis de acţiuni de lucru caracterizate prin scop şi
invariabilitatea factorilor materiali ce o compun;
 acţiunile sunt părţile componente ale mânuirilor care indică un anumit efect;
 mişcările elementare sunt cele mai discrete manifestări fiziologice sesizabile ale procesului de
muncă, care compun acţiunile.

2.2. Tipuri de producţie. Caracteristica tipologică a proceselor de producţie

Tipul de producţie este definit de ansamblul de factori productivi interdependenţi care,

determinând principalele proporţii obiective ale desfăşurării procesului de producţie în spaţiu şi
timp, permite crearea condiţiilor materiale şi tehnico-organizatorice necesare realizării fabricaţiei la
parametrii optimi de eficienţă economică.
Caracteristica tipologică a unui proces de producţie depinde de volumul producţiei din fiecare
sortiment, complexitatea constructivă şi tehnologică a produselor şi gradul de dotare tehnică a
firmei.
Marea varietate de situaţii concrete întâlnite în activitatea industrială, a condus la elaborarea unui
ansamblu de clasificări ce prezintă un înalt nivel de generalizare, referitor la gruparea şi
 3

ierarhizarea tipurilor de producţie, care cuprinde următoarele trepte de diferenţiere: producţia

individuală, de serie şi de masă.
► Producţia individuală sau aciclică - se caracterizează prin:
 folosirea forţei de muncă policalificate care execută mai multe operaţii;
 destinaţia produsului este precisă;
 durata ciclului de producţie este mare;
 controlul tehnic de calitate are o pondere importantă în durata ciclului de fabricaţie.
► Producţia de serie sau repetitivă. Seria de produse reprezintă cantitatea de produse de
acelaşi fel din nomenclatura de fabricaţie care tebuie realizate într-o perioadă de plan, fără a necesita
întregul timp disponibil al perioadei. Caracteristicile acestui tip de producţie sunt:
 executarea unei nomenclaturi de produse relativ restrânse care permite unificarea şi tipizarea
unor repere; în funcţie de mărimea nomenclaturii şi a seriei, producţia de serie se împarte în:
a) producţia de serie mare – are caracteristici apropiate de producţia de masă, schimbarea
produselor făcându- se la intervale de timp mare;
b) producţia de serie mică - caracterizat printr-un număr relativ mare de produse dar în
cantităţi mici apropiindu-se de caracteristicile producţiei individuale;
c) producţia de serie mijlocie având caracteristici intermediare.
 utilajele şi locurile de muncă au un nivel mai redus de specializare, fapt care conduce la
pierderi pentru reglaj şi la creşterea duratei ciclului de fabricaţie;
 fluxul tehnologic al produselor este de obicei diferit determinând dificultăţi în amplasarea
locurilor de muncă şi în organizarea transportului intern;
 organizarea conducerii, planificării şi urmăririi producţiei are un caracter mai complex
decât la producţia de masă.

► Producţia de masă sau continuă – este determinată de necesitatea economică a unor bunuri
în cantităţi foarte mari care asigură o încărcare deplină şi pe un timp îndelungat a locurilor de
muncă. Caracteristicile acestui tip de producţie sunt:

 fabricarea unei nomenclaturi de produse restrânsă, ajungând până la un singur tip de produs
dar în cantităţi foarte mari;
 posibilitatea adâncirii specializării de la nivelul întreprinderii până la nivelul locurilor de
muncă cu toate avantajele ce decurg din aceasta;
 posibilitatea organizării producţiei în flux continuu;
 specializarea transportului intern;
 simplificarea activităţilor de conducere şi organizare;
 durata ciclului de producţie este redusă influenţând pozitiv necesarul de mijloace circulante şi
viteza de rotaţie,
 facilitează posibilitatea organizării lucrului simultan la mai multe maşini;
 specializare înaltă a executanţilor.

2.3. Metode de stabilire a tipului de productie

Conform unor teorii, procesele de producţie sunt încadrate într-un anumit tip de producţie, ţinând
seama numai de volumul de producţie planificat, sau după ritmul mediu al fabricaţiei, având în
vedere latura cantitativă a fabricaţiei, neglijând latura calitativă, care depinde de complexitatea
constructivă şi tehnologică a produselor realizate şi de nivelul tehnic al echipamentelor tehnologice.
 4

Alte teorii încadrează un proces industrial într-un anumit tip de producţie după stabilitatea şi
ritmicitatea în timp a fabricaţiei (metoda indicilor globali), sau după omogenitatea şi stabilitatea în
timp a lucrărilor, a operaţiilor ce se execută în cadrul diferitelor unităţi de producţie – loc de muncă,
grupă de maşini, linie tehnologică, atelier sau secţie (metoda indicilor de constanţă).

2.3.1. Stabilirea tipului de producţie prin metoda indicilor globali

Această metoda se bazează în esenţă pe faptul că fiecărui tip de producţie îi este specific un
anumit grad de stabilitate şi omogenitate în timp a condiţiilor materiale în care se desfăşoară
fabricaţia. Particularitatea metodei constă în aceea că, determină cu ajutorul a opt coeficienţi, la
nivelul produsului şi al stadiilor procesului de producţie, gradul de stabilitate şi ritmicitate al
fabricaţiei în perioada de timp considerată. Metoda se aplică la nivelul de ansamblu al unui produs
şi la nivelul stadiilor de fabricaţie semnificative, cum ar
a) stadiul desfacerii produsului;
b) stadiul de asamblare;
c) stadiul de prelucrare.

Pentru fiecare stadiu se calculează o serie de coeficienţi.

a) Stadiul desfacerii produsului:

1.Coeficientul de continuitate al livrării produsului ( în perioada stabilită:
L 1
(1)
11

unde: L - numărul de luni din cadrul anului de plan în care este programată livrarea.

2. Coeficientul de stabilitate al livrărilor (K2), care exprimă durata în luni a intervalului dintre
două livrări consecutive şi poate avea o valoare constantă sau variabilă.

3. Coeficientul de neuniformitate al livrărilor (K3):

N max  Nmed
K3 = (2)
Nmed

unde: Nmax – cantitatea maximă de produse livrate lunar în perioada de plan;

Nmed – cantitatea medie livrată lunar în perioada de plan.

b) Stadiul de asamblare:
4. Coeficientul de complexitate a procesului de asamblare a produsului considerat( K4):

Tc
K4 = (3)
Fn

unde: Tc - durata ciclului de fabricaţie al produsului analizat în zile calendaristice;

Fn – fondul nominal de timp al perioadei de timp considerată.

5. Coeficientul de ritm al asamblării produsului (K5):

 5

Tc
K5 = (4)
rg

Fn
unde: rg - ritmul mediu de fabricaţie la nivelul produsului (j), în perioada considerată rg =
Nj
Nj – cantitatea de produse din sortimentul (j) planificată.

6. Coeficientul de ritm al subansamblului principal (K6):

Tcsp
K6 = (5)
rsp

unde: Tcp – durata ciclului de asamblare a subansamblului principal;

rsp – ritmul mediu al fabricaţiei subansamblului principal.

c) Stadiul de prelucrare

7. Coeficientul de ritm maximal al prelucrării (K7):

Tc max
K7  (6)
rg max

unde: Tcmax -durata maximă a ciclului de prelucrare a unuia din reperele care intră în componenţa
produsului respective;
rgmax - ritmul mediu al fabricaţiei reperului g cu durata maximă a ciclului de prelucrare.

8.Coeficientul de ritm al prelucrării (K8 ):

Tcmed
K8  (7)
rmed

unde: Tcmed - durata ciclului de prelucrare a unui reper mediu din punct de vedere
constructiv şi tehnologic care intră în componenţa produsului considerat;
rmed - ritmul mediu al reperului considerat.

Caracterizarea tipologică a fabricaţiei, prin metoda celor opt coeficienţi, se face la nivel de
produs finit, atunci când, proiectantul deţine o cantitate minimă de informaţii, privind desfăşurarea
procesului de fabricaţie al produsului analizat.
Stabilirea caracteristicii tipologice a procesului de fabricaţie a unui produs se face pe baza
frecvenţei cu care se încadrează valorile calculate ale celor opt coeficienţi prezentaţi, în limitele
indicate pentru fiecare tip de producţie. Valorile celor opt coeficienţi sunt prezentate în tabelul 2.1:
Datorită varietăţii şi complexităţii situaţiei concrete din industrie, uneori frecvenţa cu care se
încadrează valorile celor opt coeficienţi, în scara de diferenţiere indicată în tabel, nu este perfect
adaptată pentru un anumit sistem de producţie. În aceste situaţii se cumulează succesiv valorile
coeficienţilor, începând cu producţia de masă spre cea individuală, până se obţine o valoare
 6

predominantă, iar tipul de fabricaţie se stabileşte la nivelul inferior al celor două tipuri de fabricaţii
luate în calcul.
Tabelul 2.1. Limitele coeficienţilor globali
Coeficienţi
Sisteme Ki K1 K2 K3 K4 K5 K6 K7 K8
de producţie
Producţia individuală 0 ∞ - Indiferent 0 - 0 0
Producţia Mică <0,5 variabil - Indiferent - - <1 < 0,1
de Mijlocie <1 variabil >0 Indiferent - - ≤1 0,1 –0,5
serie Mare 0,5- constant ≈0 1 >1 <1 >1 0,5 –1,0
1
Producţia de masă 1 0 0 - >1 - >1 ≥1

Această metodă este deosebit de utilă pentru stabilirea tipului de producţie, în etapa de pregătire
constructivă şi tehnologică, în vederea fundamentării deciziilor privind organizarea şi conducerea
procesului de asimilare a produselor noi.

2.3.2. Stabilirea tipului de producţie prin metoda indicatorilor de constanţă

Metoda se aplică la nivel de reper-operaţie, pentru stabilirea gradului de omogenitate şi stabilirea

în timp a lucrărilor ce se execută la locurile de muncă.
Gradul de omogenitate al lucrărilor poate fi măsurată cu ajutorul indicatorilor de constanţă care
exprimă constanţa în timp şi spaţiu al fabricaţiei unui anumit tip de obiect al muncii cum ar fi:
semifabricat, piesă finită, subansamblu sau produs finit.
Indicele de constanţă al fabricaţiei (Gig), se defineşte ca fiind un raport între timpul necesar
pentru efectuarea unei operaţii (i), a reperului (g) şi ritmul mediu al fabricaţiei:

tig
Gig  (8)
rg

unde: tig – timpul efectiv necesar pentru efectuarea unei operaţii (i) la piesa (g), în [min/buc];
rg - ritmul mediu anual al fabricaäiei piesei (g), în [min/buc.].
Ritmul mediu se calculează cu ajutorul relaţiei:

Fn
rg  (9)
Ng

unde: Fn – reprezintă fondul nominal anual de timp, Fn  zs  hs  k  60 [min/an];

Ng – volumul anual de piese din tipul (g), [buc/an], şi se calculează în funcţie de următoarele
elemente:
p

N g  ( N j  q g  N piesesch  N stoc )  (1  ) (10)
j 1 100
unde: Nj - producţia din produsul de tipul j;
qg - piese identice din reperul (g) la tipul de produs (j);
Npiese schimbg - piese ce însoţesc produsul (j)la vânzare;
Nstoc g - producţia pentru stocul de siguraţă din reperul (g);
β – coeficientul tehnologic de rebut, la tipul de reper (g).
 7

În cadrul acţiunii de determinare al sistemului de fabricaţie, ritmul mediu are o semnificaţie

concretă numai dacă volumul producţiei planificat Ng > 1. În cazul când N = 1, ritmul nu mai poate
avea o valoare finită, deoarece prin definiţie, această noţiune exprimă intervalul de timp între,
lansare şi livrarea a două produse, identice consecutive.
În practică, deoarece cu indicele de constanţă (Gig) a fabricaţiei nu se poate opera şi în cazurile
tig > rg, acesta având intervalul de variaţie 0 < Gig ≤ 1, pentru stabilirea tipului de producţie se
foloseşte inversul constanţei de fabricaţie 1/ Gig, numit coeficientul tipului de producţie (Kig ).
Încadrarea unei anumite operaţii (i) a reperului (g) ce se efectuează la un loc de muncă într-unul
dintre cele două mari tipuri de producţie ciclică se face după mărimea coeficientului Kig:

- pentru Kig ≤ 1, producţie de masă;

- pentru 1 < Kig ≤ 10, producţie de serie mare;
- pentru 10 < Kig ≤ 20, producţie de serie mijlocie;
- pentru Kig > 20, producţie de serie mică.

Datorită faptului că nu toate operaţiile (i) ale unui reper se încadrează în acelaşi tip de producţie,
este necesar ca, în funcţie de frecvenţa cu care mărimea coeficienţilor Kig, se încadrează în limitele
prezentate mai sus, să se stabilească tipul predominant pentru fiecare produs în parte.
În acest scop se calculează pentru fiecare reper (g), ponderea operaţiilor care se încadrează în
cele patru tipuri de producţie, conform următoarelor relaţii:

Masă Serie  mare Serie  mijlocie Serie  mică

a x100 ; b  x100 ; c x100 ; d  x100
K K K K

unde : K- numărul operaţiilor reperului (g).

Tipul de producţie în care se va încadra reperul (g), se stabileşte după ponderea cea mai mare
( > 50%) a coeficienţilor ( a, b, c, d). Dacă nu se întruneşte această condiţie pentru un anumit tip de
producţie, se cumulează valorile coeficienţilor începând cu producţia de masă (a+b > 50%), iar
tipul predominant se stabileşte la nivelul inferior al celor două tipuri considerate în calcul.

Principii metodologice privind stabilirea sistemelor de fabricaţie:

1. Sistemele de fabricaţie se stabilesc numai pentru producţia de bază;
2. Sistemele de fabricaţie se pot stabili la nivel de reper, semifabricat, subansamblu, produs
finit;
3. La nivelul reperului care se execută prin mai multe operaţii tehnologice, se stabileşte
sistemul de fabricaţie predominant.

Tipul de producţie are un caracter dinamic, fiind influenţat de factori tehnici, organizatorici şi
economici, care se modifică continuu în timp.

Existenţa caracterului dinamic al caracteristicii tipologice al procesului de producţie, implică atât

stabilirea periodică a acesteia, în scopul alegerii celor mai adecvate forme şi metode de organizare şi
programare a producţiei, cât şi a limitelor probabile ale evoluţiei acestuia în timp, element deosebit
de necesar pentru asigurarea unei stabilităţi relative a formelor şi metodelor de organizare adoptate
într-o anumită perioadă.