Sunteți pe pagina 1din 4

COLEGIUL ROMANO-CATOLIC „SF.

IOSIF”
SCOALA POSTLICEALA SANITARA

Cauzele de imobilizare a
pacientului afectat medical
ASISTENT MEDICAL GENERALIST
ANUL III A – SEMESTRUL II
AN SCOLAR 2019-2020

ELEV COORDONATOR
Marin Ionut Daniel Prof. As. Ciobanu Constanta
Odată cu creșterea speranței de viață, se înregistrează și o creștere a populației
vârstnice care asociază numeroase afecțiuni cronice și dizabilitate. Sindromul de imobilizare
se referă la scăderea activității și a mobilității vârstnicilor cu polipatologie. Imobilizarea
prelungită determină apariția complicațiilor și a scăderii capacității funcționale a întregului
organism. Activitate fizică regulată, tratamentul afecțiunilor cronice, fizioterapia pot preveni
numeroase complicații care apar din cauza inactivității.
Procesul de îmbătrânire este un proces fiziologic, continuu, ireversibil și care se
întâlnește la nivelul întregului sistem de organe. Aproximativ 88% dintre persoanele cu vârsta
peste 65 de ani, asociază cel puțin o afecțiune cronică care crește riscul de apariție a
dizabilității [1]. Odată cu reducerea statusului funcțional, cresc șansele de apariție a
sindromului de imobilizare și a complicațiilor. Decesul în cazul persoanelor vârstnice cu
sindrom de imobilizare se datorează, în cele mai multe cazuri, embolismului pulmonar.
Factori de risc
Imobilizarea este definită ca o scădere sau limitare a activității fizice a organismului.
Există numeroase cauze care duc la apariția sa, cum ar fi:
 afecțiuni neuromusculare;
 afecțiuni cronice care necesită limitarea activității fizice;
 decompensarea afecțiunilor cronice din cauza necomplianței la tratament sau a îngrijirilor
medicale necorespunzătoare;
 menținerea prelungită a poziției corpului la orizontală;
 iatrogenia cauzată de o serie de medicamente (hipotensoare, diuretice, antidepresive,
neuroleptice, somnifere etc.).
Complicații
Imobilizarea poate determina apariția procesului degenerativ la nivelul oricărui sistem de
organe ca urmare a funcției motorii scăzute. Cele mai frecvente modificări asupra diferitelor
sisteme sunt:
 sistemul nervos central – alterarea organelor de simț, scăderea activității motorii, tulburări
afective și emoționale, instalarea deficitului cognitiv;
 sistemul muscular și osos – diminuarea forței musculare și a rezistenței, atrofie musculară,
osteoporoză, pierderea elasticității ligamentelor, fibroza și anchiloza articulațiilor;
 sistemul cardiovascular – creșterea frecvenței cardiace, hipotensiune ortostatică, scăderea
rezervei cardiace;
 sistemul respirator – micșorarea capacității pulmonare totale și a capacității vitale, tulburări de
tip ventilație-perfuzie;
 sistemul digestiv – anorexie, boală de reflux gastroesofagian, constipație;
 sistemul endocrin – crește rezistența la insulină, hipercalciurie;
 sistemul renal – dezechilibre electrolitice, litiază renală.
Procesul de îmbătrânire asupra principalelor sisteme de organe
Imobilizarea este asociată cu reducerea fluxului sangvin la nivelul venelor profunde
care determină apariția inflamației și a hipercoagulabilității. În lipsa măsurilor de profilaxie,
trombembolismul venos, în special embolismul pulmonar, reprezintă o cauză importantă de
morbiditate și mortalitate la pacienții vârstnici. Atât embolia pulmonară (EP) cât și tromboza
venoasă profundă (TVP) sunt manifestări ale unei singure condiții medicale numite
trombembolism venos.
Manifestările clinice ale TVP includ durere, tumefacție, modificarea culorii pielii la
nivelul membrului afectat. Examenul fizic evidențiază sensibilitate pe traiectul venos, edemul
întregului membru inferior, diferența mai mare de 3 cm între circumferința membrelor.
Semnul Homans – disconfortul instalat la nivelul gambei în urma flexiei dorsale a piciorului
în timp ce genunchiul este întins, are o specificitate și sensibilitate scăzută. Diagnosticul se
stabileștete cu ajutorul investigațiilor paraclinice: ecografie Doppler vascular pentru membre
și dozarea D-dimerilor. În cazul EP, pot fi utilizate și alte teste cum ar fi computer tomograf,
angiografie CT, ecografie cardiacă, analiza D-dimerilor.
Ulcerele de decubit sunt o altă complicație frecvent întâlnită la pacienții geriatrici
imobilizați. Acestea apar în zonele în care țesuturile sunt comprimate între proeminențele
osoase și suprafețele dure sau din cauza fricțiunii. Evaluarea riscului de ulcere de decubit
poate fi efectuată cu ajutorul scalei Norton. Un scor între 16 și 20 este asociat cu un risc
scăzut, în timp ce un scor mai mic de 12 indică un risc crescut pentru apariția ulcerului de
decubit. Există diferite scale de clasificare a leziunilor de decubit care descriu severitatea lor.
Cea mai utilizată stadializare a ulcerelor de decubit este cea în funcție de adâncimea până la
care sunt afectate țesuturile moi.
Stadiul I: local apare indurație, creșterea temperaturii și eritem care la digitopresiune
își modifică culoarea (decolorare). În cazul în care evoluția nu este oprită prin mijloace
specifice de intervenție, se va forma ulcerația.
Stadiul II: implică prezența ulcerației, fără expunerea țesutulului subcutanat. Regiunea
afectată este dură, caldă și eritematoasă (nu se modifică la înlăturarea presiunii).
Stadiul III: sunt afectate țesuturile subiacente și apar modificări ale tegumentului din
jur din cauza procesului inflamator. Apare ulcerația cu sau fără necroză superficială.
Stadiul IV: ulcerația are tendință de erodare în profunzime și depășește toate straturile
pielii (epiderm, derm, hipoderm) și fascia. Afectează mușchii, tendoanele sau structura
osoasă. Pacientul prezintă un risc crescut de sepsis și chiar deces.
Hipotensiunea ortostatică sau posturală reprezintă principala complicație de la nivelul
sistemului cardiovascular ce apare din cauza imobilizării. Aceasta constă în scăderea
tensiunii arteriale sistolice > 20 mmHg sau a tensiunii arteriale diastolice > 10 mmHg, la
trecerea în ortostatism. Poate fi însoțită de amețeală, confuzie, vedere încețoșată sau chiar
sincopă.

Diagnostic
Identificarea sindromului de imobilizare la
pacienții vârstnici se stabilește în urma examenului
obiectiv și a consultului geriatric. Manifestările clinice
se clasifică în două faze: imediată și cronică. În prima
fază se instalează imobilitatea iar în faza a doua, în
lipsa intervențiilor specifice, se constată modificări ale
statusului psihosocial și absența activității motorii.
Diagnosticul include:
 datele anamnestice;
 simptome și semne clinice;
 evaluarea clinică;
 investigații paraclinice;
 evaluarea activităților curente (Activities of Daily Living, Instrumental Activities of Daily
Living).
Evaluarea geriatrică complexă este un instrument important și cuprinzător ce oferă
date despre activitățile zilnice, statusul social și nivelul calității vieții. Scopul acestei evaluări
este de a identifica sindroamele geriatrice care contribuie la apariția imobilizării a vârstnicului
[7].
Managementul sindromului de imobilizare se face cu ajutorul unei echipe interdiciplinare și
cu participarea atât a pacientului, cât și a familiei acestuia. Este importantă furnizarea
informațiilor familiei despre complicațiile care pot apărea ca urmare a repausului prelungit la
pat. De asemenea, menținerea independenței, efectuarea activităților fizice regulate, evitarea
iatrogenei, sunt măsuri care pot evita apariția sindromului de imobilizare.
Prin urmare, trebuie elaborat atât un program de exerciții fizice personalizat, cât și un
plan de îngrijire care să corespundă necesităților unui pacient spitalizat sau cu afecțiuni
cronice. Activitatea fizică trebuie menținută cât mai mult timp posibil la vârstnici deoarece
contribuie la creșterea gradului de funcționalitate. Nu există un standard de aur care să
stabilească frecvența, intensitatea și durata activităților fizice. În cazul vârstnicilor care
prezintă o scădere a capacității de mișcare se recomandă urmarea unei alimentații echilibrate,
care să includă un aport adecvat de lichide și fibre, precum și administrarea unor suplimente
cu vitamine și minerale. Pacienții imobilizați la pat trebuie întorși la mai puțin de două ore, iar
când stau în decubit lateral trebuie poziționați la o înclinare de 35 de grade față de saltea
pentru a evita formarea ulcerațiilor de decubit la nivelul trohanterelor. Pentru pacienții care
stau în șezut, schimbarea poziției trebuie să fie făcută la fiecare 3-60 de minute.
Mobilizarea progresivă și imediată a pacienților spitalizați sau a pacienților din
centrele de îngrijire poate întârzia apariția sindromului de imobilizare. Diagnosticul și
tratamentul infecțiilor, malnutriției, dezechilibrelor hidroelectrolitice, anemiei joacă un rol
important în prevenirea acestei condiții medicale.