Tema: Structura morfologică şi compoziţia chimică a adamantinei, dentinei şi cementului.

1. Structura smalţului. Prismele adamantinei şi substanţa interprismatică.

Smalţul acoperă întreaga coroană anatomică a dintelui, sprijinindu-se pe dentina subiacentă. Are o
grosime variabilă, atingând valori de 2,6 mm la nivelul cuspizilor premolarilor, de 2 mm la nivelul
marginii incizale a dinţilor frontali şi de 0,2 mm la nivelul coletului incisivilor laterali. întotdeauna
grosimea cea mai mare se găseşte pe suprafeţele şi marginile care intervin activ în procesele de
masticaţie (suprafeţele ocluzale şi marginile incisive), descrescând apoi trepat spre colet, unde se
termină sub forma unei muchii înguste.
Grosimea varaibilă a smalţului vine în întâmpinarea funcţiilor pe care acesta le îndeplineşte. Astfel, la
nivelul suprafeţelor ocluzale şi ale marginilor incizale se exercită presiunea ce mai mare în actul de
masticaţie (2 kg/dinte).
Suprafaţa externă a smalţului dinţilor recent erupţi este acoperită de cuticula primară a smalţului sau
"membrana Nasmyth". După terminarea erupţiei şi intrarea în funcţie a dinţilor, în zonele expuse
presinilor masticatorii, cuticula se uzează, păstrându-se doar în şanţuri şi gropiţe. La inspecţie, smalţul
nu apare neted pe toate suprafeţele. Astfel, suprafeţele ocluzale ale premolarilor şi molarilor sunt
brăzdate de şanţuri, iar la întretăîerea acestora se găsesc o serie de gropiţe oarbe, care marchează locurile
de coaptare a cuspizilor.
De asemenea, pe suprafeţele vestibulare ale molarilor şi pe suprafeţele orale ale dinţilor frontali, apare
câte o gropiţă. La dinţii frontali este dtnuxmiii foramen coecum şi este situată la întâlnirea dintre
cingulumul oral cu restul coroanei.
La molarii ambelor arcade, gropiţa de pe suprafaţa vestibulară este situată în treimea superioară a acestei
suprafeţe, în apropierea suprafeţei ocluzale, marcând terminarea şanţului orovestibular, care se continuă
de pe suprafaţa ocluzală pe cea vestibulară.
Celelalte suprafeţe ale smalţului (mezială şi distală) sunt, în general, netede şi lucioase. Unele dintre
neregularităţile de pe suprafaţa smalţului au un rol activ în procesele funcţionale. Asfel, şanţurile
rezultate din unirea cuspizilor de pe suprafeţele ocluzale favorizează procesul de triturare a alimentelor
şi de formare a bolului alimentar. Ele constiuie însă şi spaţii în care alimentele retenţionează, spaţii care
beneficiază mai puţin, sau chiar deloc, de actul de autocurăţire salivară şi al mişcărilor limbii. Chiar şi
curăţirea artficială prin periaj interesează mai puţin zonele respective, ceea ce face ca diversele produse
fermentative să fie intense, favorizând apariţia cariilor.
Unitatea fundamentală a smalţului este prisma de smalţ. Numărul prismelor de smalţ nu este acelaşi la
fiecare dinte. Ele sunt numeroase la dinţii cu coroane voluminoase (cca. 12 milioane la primii molari
superiori) şi mai puţin numeroase la dinţii cu coroane de dimensiuni mici (cca. 2 milioane la incisivii
centrali inferiori). Prismele au un traiect oblic faţă de suprafaţa dintelui.
Diametrul unei prisme este, în medie, de 4 microni, iar lungimea ei este variabilă. Unele prisme se întind
de la suprafaţa smalţului până la dentină, iar altele dispar pe parcurs, fund continuate de alte prisme.
Prismele se înfăţişează ca elemente distincte, individualizate încă de la începutul formării smalţului,
rămânând în aceeaşi poziţie şi în aceleaşi relaţii unele faţă de altele tot timpul vieţii. Sub forma de
coloane poliedrice, ele sunt orientate de aşa manieră, încât să reziste presiunilor masticatorii. De aceea
sensul prismelor este modificat de la o regiune la alta a smalţului. în general, de la limita smalţ-dentină,
prismele se îndreaptă radiar spre suprafaţa coroanei, dar traiectul nu este rectiliniu ci uşor ondulat, ceea
ce le conferă o anumită elasticitate.
Ondulaţiile orizontale ale prismelor fac ca pe secţiunea longitudinală examinată să fie prinse numai
fragmente de prisme şi nu toată prisma în lungimea ei determinând apariţia unui fenomen optic descris
sub numele de striile lui Hunter-Schreger. Ele apar pe dinţii secţionaţi longitudinal sub forma unor benzi
clare şi întunecoase.
Benzile clare sunt denumite parazonii şi corespund prismelor care au fost prinse în secţionare pe o
lungime mai mare, pe când benzile întunecoase, denumite diazonii, corespund prismelor care au fost
secţionate pe o latură a curburii lor transversale, deci pe o suprafaţă mai mica.
La nivelul suprafeţelor ocluzale, prismele de smalţ se întrepătrund dând un aspect particular de smalţ
noduros. Această dispoziţie măreşte rezistenţa prismelor la presiuni şi împiedică clivarea lor sub
acţiunea presiunilor pe care le primesc.
Pe tot traiectul lor, prismele de smalţ prezintă o serie de strii transversale, situate la intervale regulate de
4-5 microni. Aspectul este acela al unor discuri suprapuse, întunecoase şi albicioase, alternând în mod
regulat. Ele reprezintă probabil zone de in-tensitate variabilă de mineralizare, ritmată de activitatea
metabolică diurnă (mineralizare mai puternică - discuri albe) şi nocturnă (mineralizare mai slabă -
discuri întunecoase).

Prismele adamantine sunt formate din cristale de hidroxiapatita, lungi si subtiri, asemanatoare unor
panglici sau unor bastonase, cu forma hexagonala neregulata pe sectiune transversala.
Orientarea cristalelor difera intre zonele prismei, precum si intre acestea si substanta interprismatica.
Astfel, in regiunea centrala a prismei, cristalele sunt aproape paralele cu axul lung al acesteia si pot avea
o lungime egala cu grosimea smaltului de la acest nivel, adica pana la 2,5 mm. In regiunea piciorului
prismei si in regiunile interprismatice, cristalele au o directie divergenta, prezentand o pronuntata
inclinatie spre piciorul prismei, si de termina la nivelul tecii prismei adiacente, O sectiune transversala
la nivelul unui grup de prisme surprinde cristalele din miezul prismei pe sectiune transversala, iar pe
cele de la periferia prismei in sectiunea oblica. Exista totdeauna o orientare diferita a cristalelor pe cele
doua fete ale tecii unei prisme.
Teaca sau mantaua prismei este o zona situata la periferia prismelor, pe care le delimiteaza incomplet
(aproximativ trei patrimi din circumferinta). Pe sectiuni transversale prin dintele slefuit, teaca prismei
este vizibila datorita orientarii diferite a cristalelor de hidroxiapatita intre doua prisme vecine si intre
acestea si substanta interprismatica. Asadara, teaca prismei ar reprezenta un fenomen optic, datorat
unghiurilor care se creeaza intre cristalele de hidroxiapatita din interiorul prismelor si din substanta
interprismatica. Totusi, la nivelul tecii prismei, cristalele de hidroxiapatita nu apar atat de dens
impachetate, datorita unghiurilor diferite sub care se orienteaza. In aceasta zona substantele organice
sunt mai bine reprezentate, principala proteine fiind enamelina.
Legatura dintre prisme este asigurata de substanta interprismatica, continua. Ca si prismele, regiunea
interprismatica este formata din cristale de hidroxiapatita, cu orientare diferita fara de cea a cristalelor
din prismele adiacente.
Aspectele structurale descrise au ca origine modul de formare al smaltului: o prisma este rezultatul
mineralizarii unui singur ameloblast, mai precis a prelungirii acestuia, denumita proces Tomes, in timp
de substanta interprismatica se formeaza prin suprapunerea partiala a laturilor proceselor Tomes
adiacente.

2. Striile Retzius. Striile Gunther- Shreger.

Striile transversale. La intervale de circa 4µm de-a lungul fiecarei prisme, se pot observa linii
transversale de culoare inchisa, care reprezinta dilatari si reduceri ale diametrului prismelor, consecutiv
depunerii zilnice de matrice organica. Privite in ansamblu, aceste strii transversale au aspectul unor
trepte de scara.
Striile Retzius apar ca linii intunecate si paralele intre ele, cu traiect oblic fata de planul longitudinal al
dintelui. Ele pornesc de la nivelul jonctiunii amelodentinare, iar primele formate in timpul dezvoltarii
smaltul descriu arcuri complete, terminandu-se la nivelul jonctiunii amelodentinare de partea opusa
axului longitudinal al dintelui. Pe masura ce smaltul se edifica, urmatoarele linii se termina la suprafata
sa, in discrete fosete circulare dispuse la distanta regulata, denumite perikymate. Acestea sunt evidente
pe suprafata dintilor imediat dupa eruptie, dar dispar curand datorita procesului de eroziune. Pe o
sectiunea transversala la nivelul coroanei, striile Retzius apar ca inele concentrice, asemanatoare
cercurilor unui trunchi de copac, urmarind forma anatomica a coroanei. Intre strii exista o distanta de
aproximativ 25-30 µm, ceea ce sugereaza ca fiecare strie Retzius reprezinta depunerea de matrice pe o
durata de 7-8 zile. Ele sunt datorate unei schimbari discrete de directie a prismei fata de axul sau
longitudinal. Se presupune ca la nivelul striilor Retzius numarul de cristale din prisme este mai redus si
astfel se produce un fenomen de “indoire” a prismelor.
O strie Retzius mai evidenta, denumita linia neonatala, apare in dintii a caror mineralizare se suprapune
peste momentul nasterii, reprezentand o demarcatie intre smaltul depus prenatal si cel postnatal.
Striile sau benzile Hunter-Schreger reprezinta un fenomen optic datorat traiectului ondulat al
prismelor fata de planul transversal al dintelui. Acest aspect este bine vizibil in treimea interna a
smaltului. Ondulatiile unei prisme sunt perfect fazate cu cele laterale ei, dar defazate fata de prismele
situate deasupra sau dedesubt, fata de planul transversal al dintelui. Acest traiect sinuos, cu curbe
paralele, intereseaza coloane de 5-7 prisme. Datorita acestei dispozitii, directia curbelor prismelor
situate la un anumit nivel se intersecteaza cu cea a curbelor prismelor situate mai in profunzime. In
lumina reflectata se formeaza, astfel, o imagine comparata cu un lan de grau, determinata de alternanta
de benzi clare si benzi intunecate, in fuctie de directia de reflectare a luminii de catre cristalele din
prisme.
Pe o sectiune longitudinala prin dinte, benzile Hunter-Schreger traverseaza smaltul oblic, cu directie
perpendiculara sau oblica pe striile Retzius. Benzile luminoase poarta denumirea de parazone iar cele
intunecate de diazone, fiecare dintre ele fiind formate din grupe de 5-10 prisme.

3. Liniile lui Picherii în adamantină.

4. Substanţă interprismatică.
Atât prismele smalțiene cât și substanța interprismatică sunt formate din cristale de hidroxiapatită,
deosebindu-se doar prin orientarea cristalelor. Deoarece conturul prismelor nu este identic, între pereții
lor nu se realizează o interacțiune optima, apărând spații de formă neregulată și de aspect mai întunecat
decât al corpului prismei, trădând conținutul mai sărac în săruri minerale. Acestea sunt zone de
substanță organică cu grad de mineralizare mai redus și de rezistență minima în dezvoltarea cariei, se
cunosc sub denumirea de subst.interprismatică.

5. Lamelele, fusurile, smocurile.

Substanța organică a smalțului este grupată în formațiuni precum: lamele, fusuri și smocuri. Lamelele
sunt formațiuni liniare care străbat întreaga grosime a smalțului de la suprafață până la dentină,
pătrunzând chiar și în aceasta. Ele sunt prisme de smalț cu grad mic de mineralizare și pot fi observate în
smalțul cervical sau în dreptul gropițelor de pe suprafețele ocluzale. Fusurile sunt tot zone de material
organic slab mineralizat, localizate în treimea internă a smalțului, în apropierea dentine. Se consideră că
fusurile sunt prelungiri ale fibrelor Tomes din smalț. Smocurile sunt formațiuni slab mineralizate, cu
aspect de smocuri de iarbă, fiind lamele ramificate și ondulate, poziționate la limita smalț-dentină.

6. Unitatea structurală de bază a prismelor.

Coloanele alungite de cristale de hidroxiapatică, care care formează substanța anorganică a smalțului,
constituie unitatea structurală de bază a prismelor. Prismele sunt dispuse radiar pe suprafața dentine și
sunt unite între ele printr-o substanță interprismatică. Au formă de bandă, ac sau hexagonală. Fiecare
prismă este formată de 4 ameloblaste. Prismele sunt dispuse radiar pe suprafața dentinei și sunt unite
între ele prin substanța interprismatică. Deoarece conturul prismelor nu este identic, intre peretii lor apar
spatii de forma neregulata si de aspect mai intunecat decat al corpului prismei, tradand continutul mai
sarac in saruri minerale. Prismele sunt orientate aproape perpendicular pe JAD(jocntiunea amelo-
dentinara) și sunt perpendiculare pe suprafața smalțului în regiunea cervicală.

7. Structura cristalelor de hidroxiapatită.

Coloanele alungite de cristale de hidroxiapatică, care care formează substanța anorganică a smalțului,
constituie unitatea structurală de bază a prismelor. Prismele sunt dispuse radiar pe suprafața dentine și
sunt unite între ele printr-o substanță interprismatică. Au formă de bandă, ac sau hexagonală. Fiecare
prismă este formată de 4 ameloblaste. Prismele sunt dispuse radiar pe suprafața dentinei și sunt unite
între ele prin substanța interprismatică. Deoarece conturul prismelor nu este identic, intre peretii lor apar
spatii de forma neregulata si de aspect mai intunecat decat al corpului prismei, tradand continutul mai
sarac in saruri minerale. Prismele sunt orientate aproape perpendicular pe JAD(jocntiunea amelo-
dentinara) și sunt perpendiculare pe suprafața smalțului în regiunea cervicală.

8. Structura moleculară a adamantinei.

Smalțul este considerat cel mai dur „țesut”al organismului. Unitatea fundamentala a smaltului este
prisma de smalt (fosfat de calciu cristalizat). Structural, smalțul este alcătuit din substanțe anorganice
(96%), și substanțe organice și apă (4%). Componenta anorganică se prezintă sub formă de prisme de
hidroxiapatită, iar componenta organică (enamelina) din colagen, proteine, lipide și citrați. Numarul
prismelor de smalt este diferit la fiecare dinte.
9. Fracţiunea minerală a adamantinei.
Fracțiunea minerală a smalțului, care constituie 96% din componența acestuia, este reprezentată de
prisma smalțiană (fosfat de calciu cristalizat). Altfel spus, prisme sub formă de cristale de hidroxiapatită.
Numărul acestor prisme diferă de la un dinte la altul. Prismele sunt dispuse radiar pe suprafața dentine și
sunt unite între ele printr-o substanță interprismatică. Au formă de bandă, ac sau hexagonală. Fiecare
prismă este formată de 4 ameloblaste. Prismele sunt dispuse radiar pe suprafața dentinei și sunt unite
între ele prin substanța interprismatică. Deoarece conturul prismelor nu este identic, intre peretii lor apar
spatii de forma neregulata si de aspect mai intunecat decat al corpului prismei, tradand continutul mai
sarac in saruri minerale.

10. Fracţiunea organică a adamantinei.

Structural, smalțul este alcătuit din substanțe anorganice (96%), și substanțe organice și apă (4%).
Componenta anorganică se prezintă sub formă de prisme de hidroxiapatită, iar componenta organică
(enamelina) din colagen, proteine, lipide și citrați.ponderea fracțiunei organice este mică și variază în
funcție de tipul și vârsta dintelui.

11. Funcţiile adamantinei.

Asigură forma și conturul coroanei dentare. Neutralizează presiunea în timpul funcției masticatorii
realizată de dinți. protejeaza dentina şi terminaţiile nervoase din acesta, atât de presiune cât şi de diverse
excitante din cavitatea bucală. Transmiterea acestora în profunzime este favorizată de imperfecţiunile
structurale şi de grosimea mai redusă pe care smalţul o are în diferite zone.

12. Mecanizmele şi căile de permeabilitate ale adamantinei.

13. Maturizarea adamantinei.

Dezvoltarea dintilor are loc în mai multe etape. Țesutul dur al dintilor temporali – dentina – se formeaza
din uter, iar smaltul se formează după naștere, în mai multe stadia. De exemplu, smaltul dintilor din față
este completat la o lună de la nastere, iar a celor de-ai doilea molari este completat până la vârsta de un
an și jumătate. În momentul în care smalțul este pe deplin dezvoltat, dintele erupe. Cele patru stadii de
maturizare a dintelui sunt tadiul de mugure, de capișon, de clopot, și de coroană. Ultimul stadiu, stadiu
de coroană, corespunde etapei de maturizare a țesuturilor dentare dure, inclusive dentina și smalțul.

14. Vitalitatea adamantinei.

Desi smaltul se afla la exterior, stratul de sub acesta - dentina - este responsabil de culoarea dintilor.
Pulpa dentara asigura vitalitatea si nutritia dintelui. Trebuie de menționat că procesul carios începe de la
suprafața smalțului, influențat de variați factori interni și externi. Pentru protejarea smalțului este
necesară păstrarea igienii zilnice, spălarea regulată pe dinți, consumul redus de zahăr, cafea, băuturi
carbogazoase, renunțatul la țigări etc. subțierea smalțului poate fi cauzată și de către folosirea incorectă
a periuței de dinți sau efectuarea mișcărilor sub presiune a cesteia. Pasta de dinți e bine să bogată în
fluor, fluorul întăreşte smalţul dentar, care protejează dinţii deacţiunea bacteriilor.

15. Structura morfologică a dentinei.

În jurul cavității pulpare, atât la nivelul coroanei, cât și la nivelul rădăcinii, se află un țesut dur continuu,
numit dentină. Dentina (80% din dinte) este acoperită de smalț la nivelul coroanei și de ciment la nivelul
rădăcinei. Are în componența sa sub. anorganică (70%), organică (18%) și apă. Faza organică prezintă
colagen, lipide, proteine, glicoproteine, peptide. Faza anorganică este constituită din apatite (în principal
hidroxiapatite). Este mai puțin dură decât smalțul, dar mai dură ca osul sau cimentul. Dentina prezintă o
structură neomogenă, formată dintr-un sistem de canalicule sau tubuli dentari, care străbat radiar dinspre
camera pulpară spre periferie, și dintr-o substanță intercanaliculară, mai slab mineralizată. Canaliculele
comunică între ele prin canalicule secundare. Canaliculele sunt străbătute de prelungirile odontoblastelor
descrise de Tomes.

16. Dentina mantiară şi parapulpară.

Structura dentinei: Dentina cuprinde din punct de vedere topografic si structural dentina periferica
(mantiara), dentina parapulpara (ortodentina)

Dentina mantiara – acest strat de dentina se afla inmediat sub smalt, are un traiect festonat, cu
concavitati orientate spre smalt intre ele aceste 2 tesuturi reprezinta o coeziune necatind la faptul ca se
deosebesc dupa prop. Jonctiunea cu cement este mai slab prezentata. Dentina mantiara are anumite
caractere: atubulara si un complex organic compus din fibre colagene (fibrele corf) fibrele sunt
inconjurate de o teaca bogata in glicoza-aminoglicani.

Dentina parapulapara – se gaseste intre dentina de invelis si predentina ea se caracterizara prin

prezenta tuburilor dentinari care o parcurg de la jonctiune amelo-dentinara p[ina la pulpa. Tuburile
inconjoara prelungirele citoplasmatice odontoblastilor, intre 2 tubuli vecinei se afla dentina
intertubulara. Tubulii dentinari: sectiunea transversala prin dentina reprezinta mai multe canalicule
dentinare. Directia tuburilor dentinari este diferita: canaliculele sunt paralele cu axul lung al dintelui, in
dentina coronara superioara ce corespunde fetei ocluzale catre fetele laterale a dinteluii tuburile devin
oblici, iar de la nivelul coletul spre apex sunt dispusi perpendicular pe lingimea dintelui. Pe sectiunea
transversala tubulii sunt rotunzi, iar pe sectiune longitudinala au un traiect ondulat. Numarul tuburilor
dentinari variaza de 30000-75000 pe mm2. Dentina coronara contine mai multi tubuli dentinari ca
dentina radiculara. Datorita dispunerii lor radiala divergente de la pulpa pe smalt, tubulii se gasesc in nr.
Mai mare in apropierea pulpei si in nr mai mic la nivelul smaltului. Calibrul tuburilor dentinari nu este
uniform, in apropierea pulpei canaliculele au diametru de 3-4 microni, micsorinduse in apropierea
smaltului pina la un micron. La nivel radicular este 2 mm lumenul canaliculelor. La nivelul jonctiunii
amelo dentinare tubuclii se termina prin bi sau tri furcatie. Canaliculele dentinare sunt legate intre ele
de... Canicule dentinare secundare sunt mai numeroase in apropierea jonctiunii smalt dentina. Aici in
apropierea smaltului unele din aceste ramificatii a canaliculelor pot avea raport cu smokurile. Canalicul
dentinar este ocupat de o prelungire citoplasmatica a celulei odontoblaste denumita fibra Thomes. Intre
membara celulara a fibrelor Thomes si peretele calcificat a canaliculelor se evidentiaza un spatiu ingust
care contine o substanta amorfa de aspect fin granular, considurinduse o teaca protectoare a fibrei
Thomes (Teaca Newman) In acest spatiu se mai pot afla si fibre colagene, dispuse in manunchiuri si find
paralele cu fibra Thomes cunoscute sub denumirea de fibre Korff. Acest material intratubular
pericitoplasmaticconstituie un rezervor matricial mineralizabil care serveste drept suport pentru
formarea dentinei peritubulare.

17. Compoziţia chimică a dentinei.

În jurul cavității pulpare, atât la nivelul coroanei, cât și la nivelul rădăcinii, se află un țesut dur continuu,
numit dentină. Dentina (80% din dinte) este acoperită de smalț la nivelul coroanei și de ciment la nivelul
rădăcinei. Are în componența sa sub. anorganică (70%), organică (18%) și apă. Faza organică prezintă
colagen, lipide, proteine, glicoproteine, peptide. Faza anorganică este constituită din apatite (în principal
hidroxiapatite). Este mai puțin dură decât smalțul, dar mai dură ca osul sau cimentul. Dentina prezintă o
structură neomogenă, formată dintr-un sistem de canalicule sau tubuli dentari.

18. Tubulii dentari.

Examinată microscopic, dentina prezintă numeroşi tubuli dentinari, denumiţi şi canalicule dentinare,
ce se întind de la limita pulpara până la limita amelodentinara ( smalţ-denină). Aceste canalicule
adăpostesc pelungirile odontoblaştilor şi conferă dentinei o anumită elasticitate şi permeabilitate.

19. Dentina primară, secundară, terţiară.

Dentina primară se formează în procesul de ceștere și erupție a dinților. Se pot observa liniile de creștere
zilnică (24 h de depunere zilnică), liniile von Ebner (5 zile de depuneri), liniile de contur Owen și linia
neonatală. După eriptia dintelui, spre interior de dentina primară se formează dentina secundară, ea se
formează când rădăcina este edificată, iar dinții vin în contact cu antagoniștii lor. În dentina secundară
apar zone de dentină sclerotic din cauza reducerii camerei pulpare. Tubulii sunt mai puțin ordonați, mai
puțin numeroși și mai înguști. Dentina terțiară (reparatorie) se formează ca răspuns la procesele
patologice (carie, eroziune, procedure restaurative). De regulă se depune la 30 de zile după prepararea
dintelui,cu viteza mai mare de depunere în primele 7 saptamini.

20. Structura morfologică a cementului.

Cementul acoperă rădăcina dintelui, are structură similar cu a osului, dar e lipsit de osteoane și vase
sanguine. Este mai dezvoltat în regiunea apexului rădăcinii unde conține cementocite și se numește
cement cellular, spre colet este lipsit de cellule și se numește ciment acellular. Cementocitele sunt
asemănătoare osteocitelor – sunt situate în lacune, însa nu comunica intre ele prin canaliculi ca
osteocitele. La fel ca și osul, cementul este foarte labil și răspunde la diferite acțiuni prin remodelarea
țesutului.

21. Compoziţia chimică a cementului.

Cementul acoperă rădăcina dintelui, are structură similar cu a osului, dar e lipsit de osteoane și vase
sanguine. Este mai dezvoltat în regiunea apexului rădăcinii unde conține cementocite și se numește
cement cellular, spre colet este lipsit de cellule și se numește ciment acelular. Cementocitele sunt
asemănătoare osteocitelor – sunt situate în lacune, însa nu comunica intre ele prin canaliculi ca
osteocitele. La fel ca și osul, cementul este foarte labil și răspunde la diferite acțiuni prin remodelarea
țesutului.

22. Noţiune de cementu acelular şi celular.

Cementul acoperă rădăcina dintelui, are structură similar cu a osului, dar e lipsit de osteoane și vase
sanguine. Este mai dezvoltat în regiunea apexului rădăcinii unde conține cementocite și se numește
cement cellular, spre colet este lipsit de cellule și se numește ciment acelular.