Elaborarea metodică nr.

Tema: Anatomia dinților. Date generale. Nomenclatura. Sisteme de adnotare a dinților.

Tipuri de dentiții.

1. Anatomia dinților date generale.

Dinţii, dentes, sunt organe dure, fixaţi în alveolele maxilei şi mandibulei, cu rol mecanic în
digestia bucală, rol fonetic în articularea sunetelor, mai contribuie la definirea fizionomiei, a
figurii individuale.
Conformaţia exterioară. Fiecare dinte prezintă trei porţiuni: coroana, rădăcina şi colul.
Coroana, corona dentis, este partea vizibilă a dintelui care proemină deasupra gingiei. Are o
culoare albă şi formă variabilă în raport cu diferite grupe dentare. La coroană se disting: faţa
vestibulară, facies vestibularis, orientată în vestibulul bucal şi priveşte spre buze sau obraji
(facies labialis, facies bucalis); faţa linguală, facies lingualis, orientată spre limbă; faţa mezială,
facies mesialis, orientată spre linia mediană; faţa distală, facies distalis, orientată posterior spre
articulaţia temporomandibulară; ultimele două feţe fiind în raport de vecinătate se numesc feţe
aproximale, facies aproximalis; faţa ocluzală, facies occlusalis, reprezentată prin suprafaţa
triturantă, ea este faţa activă a coroanei, bine dezvoltată la dinţii molari, unde are o formă
patrulateră înzestrată cu tuberculi. La dinţii incisivi această faţă este îngustă, constituind
marginea incizală, margo incisalis.
Rădăcina dintelui, radix dentis, este partea ascunsă în alveolă, unică pentru incisivi şi canini, şi
multiplă pentru premolari şi molari. Are o formă conică, terminându-se cu vârful sau apexul
dintelui, apex dentis. Acesta este prevăzut cu un orificiu, foramen apicis dentis, prin care pătrund
în dinte vase şi nervi.
Colul dintelui, cervix dentis, este porţiunea intermediară între coroană şi rădăcină, acoperită de
gingie.
Structura dinţilor. În interiorul dintelui se află o cavitate, cavitas dentis. Porţiunea acesteia ce
corespunde coroanei se numeşte cavitas coronae. Ea se prelungeşte în rădăcina dintelui unde
formează canalul rădăcinii dintelui, canalis radicis dentis. Cavitatea dintelui este căptuşită cu
pulpa dintelui, pulpa dentis, ce reprezintă o formaţiune conjunctivo-mezenchimală bogată în
vase şi nervi. Topografic pulpei i se descriu două zone: pulpa coronară, pulpa coronalis, şi pulpa
radiculară, pulpa radicularis. Pulpa dintelui îndeplineşte funcţia de trofo-adaptare, formare a
dentinei, protecţie şi este extrem de sensibilă, îndeplinind şi funcţia de recepţie senzitivă.
Cavitatea dentară în întregime este învelită de dentină, dentinum, care reprezintă substanţa de
bază din care este format dintele. La nivelul coroanei dentina este acoperită de smalţ, enamelum,
grosimea căruia este de 0,5 - 2,0 mm. El este mai gros la nivelul feţei triturante a dintelui.
Smalţul are o duritate foarte mare şi nu este uzat decât prin frecare cu cel al dintelui opus.
Colul şi rădăcina dintelui sunt acoperite de cement, cementum. Este o substanţă asemănătoare
osului, adaptată în vederea funcţiei sale principale - de a fixa dintele în alveolă. Conţine fascicule
fibroase provenite din ligamentul alveolodentar.
(“Anatomia omului” , vol.2, Mihail Stefanet, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic “Medicina”
pp.28-30)

2. Tipurile de dentiții. Caracteristica.

La om deosebim două dentiții, care se succed: dentiția temporară sau de lapte și dentiția
permanentă sau definitivă. În ambele dentiții dinții sunt implantați în apofizele alveolare ale
maxilarelor în anumită ordine, rezultând cele 2 arcade dentare: superioară și inferioară.
( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.22)

3.Numărul dinţilor în dentiţia temporară şi permanentă. Evoluţia.

Dentiția temporară este prezentată cu 20 de dinți: 8 incisivi (4 superiori și 4 inferiori), 4 canini (2
superiori și 2 inferiori), 8 molare (4 superiori și 4 inferiori).
Dentiția permanetă sau definitive include 28-32 de dinți: 8 incisivi, (4 superiori și 4 inferiori), 4
canini (2 superiori și 2 inferiori), 8 premolari (4 superiori și 4 inferiori), 8-12 molari (4-6
superiori și 4-6 inferiori).
Săpăturile arheologice ne dovedesc că dentiția permanent este în continuare supusă unor
modificări de formă dimensiune și număr. Așa de exemplu strămoșii noștri aveau 44-42 de dinți,
omul contemporan 32-28. Tot mai des se observă lipsa nu numai amolarilor de minte dar și a
incisivilor laterali superiori și a unui premolar.
( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.22)

4.Enumeraţi – 4 grupe de dinţi în dentaţia permanentă după funcţia lor.

După aspectul şi funcţia lor masticatoare, dinţii se diferenţiază in felul următor: incisivi, canini,
premolari şi molari.
(“Anatomia omului” , vol.2, Mihail Stefanet, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic “Medicina”
p. 28)

5. Nomenclatura fețelor dentare.

La coroană se disting: faţa vestibulară, facies vestibularis, orientată în vestibulul bucal şi priveşte
spre buze sau obraji (facies labialis, facies bucalis); faţa linguală, facies lingualis, orientată spre
limbă; faţa mezială, facies mesialis, orientată spre linia mediană; faţa distală, facies distalis,
orientată posterior spre articulaţia temporomandibulară; ultimele două feţe fiind în raport de
vecinătate se numesc feţe aproximale, facies aproximalis; faţa ocluzală, facies occlusalis,
reprezentată prin suprafaţa triturantă, ea este faţa activă a coroanei, bine dezvoltată la dinţii
molari, unde are o formă patrulateră înzestrată cu tuberculi. La dinţii incisivi această faţă este
îngustă, constituind marginea incizală, margo incisalis. (“Anatomia omului” , vol.2, Mihail
Stefanet, Chișinău, Centrul Editorial-Poligrafic “Medicina” p. 30)

6. Modalități și sisteme de notare a dinților.

La ora actuală există in lume mai multe sisteme de notare care se află in practica uzuală
cotidiană: anglo-saxon, francez, american, aritmetic şi international, formula antomică.

Sistemul internaþional (FDI)

Federația Dentară Internațională a stabilit la sesiunea anuală ce s-a desfășurat la
București în 1971 ca fiecare hemiarcadă să fie desemnată cu cifre de la 1 la 4 în sensul
acelor ceasornicului.
Notarea dinților se face adăugând lânga cifra corespunzătoare hemiarcadei cifra care
marcheazã poziþia dintelui pe hemiarcadã. Astfel incisivul central superior drept 1.1, incisivul
central inferior drept 4.1, premolarul doi superior stâng 2.5, molarul prim inferior
stâng 3.6 Aceastã notare are avantajul posibilitãþii de a se putea analiza sistematic datele cu
ajutorul sistemelor cibernetice de calcul.

Sistemul francez
Hemiarcada maxilară dreaptã este notatã cu „D“ iar cea stângã cu „S“ Notarea dinților
se face (la maxilar) adãugând dupã „D“ sau „S“ cifra corespunzãtoare poziþiei dintelui
precizat. Potrivit acestui sistem incisivul central superior drept este notat cu „D1“,
iar molarul de minte superior stâng cu „S8“.
Pentru dinþii arcadei mandibulare se utilizeazã literele „d“ - dreapta și respectiv „s“ - stânga,
astfel încât incisivul central inferior din dreapta va fi „d1“, iar molarul inferior de minte
din dreapta „d8“

Sistemul aritmetic
Desemneazã arcada maxilarã cu „+“(plus) și arcada maxilarã cu „-“ (minus).
În mod convenþional aceste semne desemneazã linia medianã, astfel cã pentru hemiarcadele
drepte, semnul respectiv se va aºeza în dreapta cifrei care indicã dintele, iar pentru hemiarcadele
stângi semnul se va aºeza în stânga cifrei care reprezintã dintele. De exemplu incisivul central
superior drept 1+, molarul de minte superior stâng +8, molarul de minte inferior drept -8,
incisivul central inferior stâng -1.
Sistemul american (Sistemul Numeric Internațional)
Un sistem total deosebit de cele anterior prezentate; posibil de întâlnit în literature americanã de
specialitate este acela în care identificarea dinþilor se face pentru dinþii permanenți prin cifre
arabe de la 1 la 32, începând din partea dreaptã maxilarã cu molarul 3 și continuând pânã în
partea stângã maxilarã, apoi partea stângã mandibularã de la molarul 3 și terminând cu molarul
trei mandibular dreapta.
Formula Anatomică: formula dentară de grup, indică numărul de dinți al fiecărui grup în
ordinea localizării în ambele arcade. La dentiția permanentă pe o hemiarcadă sunt: 3 molari, 2
premolari, 1 canin și 2 incisivi;

3212 2123

3212 2123

( “Morfologia dentară” de David Vichente Dumitru, București, 2003 p.63-64)

7. Explicaţi rolul funcţiei la dezvoltarea şi diferenţierea dinţilor.

• Rol masticator

Este principala functie a dintilor. Dintii fac parte din aparatul digestiv. Masticatia este prima
etapa a procesului de digestie si joaca un rol foarte important. In lipsa dintilor, procesul de
digestie este mult ingreunat ceea ce duce la dereglari importante in absorbtia alimentelor.

In functie de pozitia lor in cavitatea bucala, dintii au rol in muscarea, sfasierea sau mestecarea
alimentelor.

• Rol estetic
Dintii, in special cei situati in partea din fata a cavitatii bucale, au un pronuntat rol estetic.
Pozitia, forma si culoarea dintilor joaca un accentuat rol in definirea personalitatii individuale.

• Rol fonetic

Dintii, in special incisivii superiori joaca si un rol in pronuntia consoanelor Cand lipsesc dinti
(mai ales daca este vorba de dinti frontali), vorbitul si pronuntia vor avea de suferit.

8. Ce numim coroană anatomică şi clinică a dintelui.

Coroana dentară. Anatomic este porțiunea extraalveolară a dintelui, acoperitã de smalț, vizibilã
în cavitatea bucalã. Prezintã o extremitate liberã, marginea incizalã sau ocluzalã ce vine în
contact cu dinþii antagoniști și o extremitate gingivalã -marginea cervicalã -unde coroana se
continuã cu rãdãcina.
Coroana dentarã anatomicã este mai evidentã la dintele extras unde coletul separã coroana de
rãdãcinã. În cavitatea bucalã inserția gingiei poate corespunde sau nu coletului dentar. Dupã
nivelul inserþiei gingiei pe dinte se poate vorbi de o coroanã clinicã mai mare sau egalã coroana
anatomicã.
Coroana dentarã clinicã se definește ca acea porþiune a dintelui care se vede în cavitatea
bucalã putând cuprinde coroana anatomicã precum și o parte din rãdãcina anatomicã.
( “Morfologia dentară” de David Vichente Dumitru, București, 2003 p.48)

9. Ce numim rădăcină anatomică şi clinică a dintelui.

Rădăcina. Anatomic rădăcina este porțiunea intraalveolară a dintelui acoperitã de cement care
nu se vede decât pe radiografie sau când dintele este extras.
Partea cuprinsã între apex și colet se numește rădăcină anatomică, iar partea cuprinsă între apex
și inserția gingiei se numește rădăcină clinică. Rădăcina clinică poate fi mai mică sau egală cu
rădăcina anatomică. ( “Morfologia dentară” de David Vichente Dumitru, București, 2003 p.48)

10. Care sunt caracterele generale de morfologie funcţională a dinţilor.

Fiecare dinte este alcătuit din coroana dentară și una sau mai multe rădăcini. Coroana este
acoperită cu smalț, iar rădăcina cu un strat de cement. Locul de trecere a coroanei în rădăcină se
numește coletul anatomic. Deosebim coroane anatomică și clinică. Raportul mediu dintre
lungimea coroanei și rădăcină, în condiții fiziologice, este de 1/2, ceea ce dă posibilitate ca
dintele să fie considerat conform legilor fizicii drept o pârghie de gradul întâi cu punctul de
rotație în regiunea coletului. Asta îi asigură dintelui o bună stabilitate și rezistență la forțele
masticatoare.
Un alt caracter general îl constituie raportul dintre suprafața radiculară a dinților și suprafața
coronară. Pentru a opune o rezistență necesară forțelor masticatoare, suprafața radiculară a
dinților este mai mare decât cea coronară și acest raport crete distal.
Caracteristic pentru toți dinții este și faptul că suprafețele verticale sunt convexe asigurând
protecția gingiei, deoarece aceste conexități dirijează alunecarea alimentelor deasupra gingiei,
totodată efectuând un ușor masaj stimulând astfel metabolismul în țesuturile paradontale.
( “Protetica dentară” Ilarion Postolachi, Chișinău, Știința, 1993, p.23)