ELEMENTE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A

ARTERELOR

În constituţia sistemului arterial (fig.1) intră mai multe tipuri de vase: artere
de tip elastic, artere de tip muscular, artere mici, arteriole.
Arterele de tip elastic au ca prototip aorta. Ele au calibru mare, sunt situate
mai aproape de cord şi se caracterizează prin predominenia elementelor elastice în
structura peretelui. Fibrele elastice predomină la nivelul mediei şi în stratul
subendotelial, unde formează limitanta elastică internă. La aceste artere mari
limitanta elastică internă nu poate fi net separată de tunica medie (cum este cazul la
arterele de tip muscular) datorită structurii apropiate a acestora, ambele fiind
alcătuite din lame succesive de tesut elastic.
Ţesutul elastic are roluri multiple:
- permite deformarea arterelor în timpul sistolei ventriculare pentru a
"accepta" un volum mai mare de sânge;
- înmagazinează o parte din energia mecanică rezultată din contractia
ventriculară sub formă de tensiune pasivă, care prin revenirea arterei la forma
iniţială constituie o forţă motrice a curentului sangvin în timpul diastolei ven-
triculare, asigurând continuitatea deversării sângelui arterial în teritoriul capilar.
Acest fenomen de economisire a energiei se mai numeşte şi sistolă arterială.
Deformarea arterială transmisă centrifug de-a lungul axului vascular
constituie unda pulsatilă, element specific curgerii în regim arterial.
Arterele de tip "muscular", numite şi artere de distribuţie, se caracterizează
prin predominanţa fibrelor musculare netede longitudinale şi circulare la nivelul
mediei peretelui arterial. La interiorul mediei se găseşte limitanta elastică internă,
iar la exterior (între medie şi adventice) limitanta elastică externă. Fibrele

1
musculare netede funcţionează ca un sinciţiu datorită numeroaselor joncţiuni
comunicante intercelulare. Activitatea acestui sinciţiu se află sub control nervos şi
neuroumoral, catecolaminele având un rol central.
Răspunsul acestor vase la stimularea catecolaminică depinde de teritoriul în
care se găsesc. Aceste diferenţe au la bază distribuţia diferitelor tipuri de receptori
adrenergici. Aşa se explică vasoconstricţia apărută adaptativ la nivelul pielii,
musculaturii scheletice şi viscerelor abdominale fără a interesa vasele cerebrale,
coronarele şi vasele suprarenale în cazul unei hipotensiuni arteriale ameninţătoare
(spre exemplu în cazul unei hemoragii etc. ). Exemple de artere de tip muscular
sunt arterele coronare, carotide, axilare, femurale etc.
Arterele mici au o structură asemănătoare arterelor de tip muscular. Ele sunt
formaţiuni de trecere între arterele de tip muscular şi arteriole. Numărul lor mare
permite instalarea circulaţiei anastomotice colaterale, de supleere, în cazul unui
obstacol pe axul principal.
Arteriolele, arteriolele terminale si metaarteriolele sunt terminaţiile sistemului
arterial. Se caracterizează dimensional prin raportul aproape de egalitate între
lumenul şi grosimea peretelui arterial. Aceste vase au tunica medie slab
reprezentată, dar ea prezintă o îngroşare înainte de deschiderea în capilare, îngro-
şare care poartă denumirea de sfincter precapilar. Tonusul acestui sfincter reglează
cantitatea de sănge care va pătrunde în patul capilar. Sângele poate şunta patul
capilar prin numeroasele anastomoze arteriolo-venulare sau arterio-venoase, al
căror calibru se află, de asemenea, sub control neuro-umoral (anastomozele sunt
deschise când tonusul sfincterului precapilar este crescut şi invers).
Peretele arterial este bogat în elemente nervoase. La nivelul adventicei aceste
elemente formează o reţea întinsă, de unde ramuri nervoase pleacă şi ajung până în
vecinătatea endoteliului. De aici rezultă posibilitatea răspunsului prompt al
sistemului arterial şi arteriolar la comenzile nervoase şi de ordin umoral.

2
Fig.1. Sistemul arterial

3
 Nutriţia peretelui se face dinspre adventice prin vasa vasorum şi dinspre
endoteliu prin permeaţie. Între cele două curente se află o zonă slab vascularizată,
reprezentată de tunica medie pentru arterele normale şi straturile profunde ale
endarterei în unele situaţii patologice.
Sistemul arterial este un sistem tubular închis, impermeabil pentru apă, gaze,
electroliţi, componentele organice şi elementele figurate ale sângelui. Principala sa
funcţie este de a asigura curgerea sangvină permanentă şi căt mai omogenă. De
respectarea parametrilor fiziologici ai circulaţiei depinde perfuzia tisulară ideală.
Circulaţia sângelui este caracterizată prin trei mărimi: debit, presiune şi
rezistenţă. Debitul de sânge la nivelul unui anumit ţesut depinde în primul rând de
consumul de oxigen al ţesutului respectiv. EI este direct proporţional cu presiunea
şi invers proporţional cu rezistenţa la curgere. Rezistenţa la curgere este influenţată
în mod esenţial de raza lumenului arterial, dar mai este influenţată şi de alţi factori
precum caracteristicile fluidului (în speţă ale sângelui).