CAPITOLUL 5 Teoria organizării administraţiei publice

Sistemul administraţiei publice este un sistem de organizare socială bazat pe relaţii care
există între oameni ce realizează o activitate specifică, datorită faptului că administraţia publică – ca
activitate – se realizează printr-o multitudine de forme organizatorice care grupează categorii întregi
de oameni.
Acest sistem de organizare socială există şi funcţionează în cadrul unui macrosistem de
organizare socială a societăţii globale, considerată la nivel naţional sau la nivelul unor unităţi
administrativ-teritoriale.
Într-o opinie, colectivităţile locale sunt caracterizate ca nişte comunităţi naturale, anterioare
statului şi bucurându-se din partea acestuia de recunoaşterea unor drepturi ; aceste colectivităţi se
autogestionează, bucurându-se de o veritabilă autonomie, limitată doar de controlul statului.
Într-o altă opinie, colectivităţile locale sunt circumscripţii teritoriale, rezultate din necesitatea
împărţirii teritoriului statului pentru o mai bună administrare ; puterea centrală exercită o strictă
supraveghere asupra acestor entităţi, prin instituirea unei tutele administrative.
Organizarea sistemului administraţiei publice în România este centrată pe raporturile dintre
autorităţile centrale şi cele locale şi combină elementele corespunzătoare mai multor regimuri
administrative:
- regimul de centralizare administrativă, decurgând din caracterul unitar şi suveran al statului, se
reflectã în organizarea autorităţilor administraţiei publice centrale (Guvern, ministere şi alte organe
de specialitate) şi a serviciilor deconcentrate ale acestora, organizate potrivit principiului
subordonării ierarhice ;
- regimul de descentralizare administrativă este consacrat prin prevederea constituţională conform
căreia administraţia publică, în unităţile administrativ-teritoriale, se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice (art. 120 din Constituţie)1 ;
- regimul de deconcentrare administrativă presupune că unii dintre reprezentanţii autorităţilor
centrale la nivelul local au competenţe să ia decizii fãrã aprobarea acesteia, fiind totuşi supuşi
controlului ei ; în sistemul nostru administrativ, într-o astfel de situaţie se găsesc serviciile
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale ;
- regimul de tutelă administrativă semnificã controlul exercitat de autorităţile centrale asupra celor
locale, şi urmăreşte sã alinieze politicile locale celor naţionale, de ansamblu, pentru ca interesele
regionale sã nu afecteze interesele generale.
1. Teoria domeniului public şi domeniului privat ale statului şi ale unitãţilor administrativ-
teritorial
În doctrină2, dreptul de proprietate publică este definit ca fiind acel drept de proprietate care
aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale asupra unor bunuri mobile sau imobile care
alcătuiesc domeniul public, ori care prin natura lor sunt de uz sau de interes public, naţional sau local
asupra cărora se exercită atributele dreptului de proprietate, în putere publică şi în interes public.

1
vezi Constituţia României revizuitã, publicatã în M.O. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
2
Ioan Lucian, Drept civil român – Drepturi reale, Editura Omnia, Braşov 1997

1
 Din definiţie rezultă că sunt cuprinse în sfera proprietăţii publice, atât bunurile din domeniul
public al statului de interes naţional sau local, cât şi alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura ori
destinaţia lor, sunt de uz sau interes public. Pentru aceste motive, noţiunea de proprietate publică
pare a fi mai largă decât aceea de domeniu public al statului. În jurisprudenţă s-a statuat că în
principiu toate bunurile destinate folosinţei fac parte din domeniul public şi că unul din caracterele
dreptului de proprietate în regim public este caracterul exclusiv3.
Cele două noţiuni – proprietate publică şi domeniu public nu se confundă, deoarece proprietatea
este o instituţie juridică, iar domeniul reprezintă o totalitate de bunuri care fac obiectul proprietăţii,
aşa cum este definit de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 4 “domeniul public este alcătuit din
bunurile prevăzute în art. 136, alin. 3 din Constituţie 5, din cele stabilite prin anexa care face parte
integrantă din prezenta lege6 şi din oricare alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de
uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin
modurile prevăzute de lege”.
Subiectele dreptului de proprietate publică, conform art. 136 alin. 2 din Constituţie, sunt: statul
sau unităţile administrativ-teritoriale.
În funcţie de subiectul dreptului de proprietate publică, domeniul public poate fi: naţional
(alcătuit din bunurile prevãzute în art. 136 alin. 3 din Constituţie, din cele stabilite la punctul 1 din
Anexa la Legea nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz sau interes public naţional, declarate ca
atare prin lege), judeţean (alcătuit din bunurile stabilite la punctul II din Anexa la Legea nr.
213/1998 şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, dacã sunt declarate ca atare prin
hotărârea consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public
naţional) şi local (al comunelor, oraşelor şi municipiilor, este alcătuit din bunurile stabilite la punctul
III din Anexa la Legea nr. 213/1998 şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca
atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public
naţional sau judeţean).
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, neputând fi înstrăinate şi nici grevate de sarcini
reale, ele pot fi date doar în administrare, concesionate sau închiriate în condiţiile legii. Aceste
bunuri nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune şi nici prin efectul posesiunii de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile, nu pot face obiectul executării silite şi asupra lor nu se pot
constitui garanţii reale. Toate actele juridice încheiate cu încălcarea regimului juridic al bunurilor din
domeniul public – inalienabilitate, imprescriptibilitate şi insesizabilitate – sunt lovite de nulitate
absolută.
Conţinutul dreptului de proprietate publică  este stabilit prin articolul 2 din Legea nr. 213/1998:
“Statul sau unitãţile administrativ-teritoriale exercitã posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor
care alcãtuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii”.
Modurile de dobândire a proprietăţii publice sunt urmãtoarele: pe cale naturală ; prin achiziţii
publice efectuate în condiţiile legii; prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; prin acte de
donaţie sau legate acceptate, în condiţiile legii, după caz, de Guvern, consiliul judeţean sau consiliul
local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public; prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al
3
Decizia nr. 113/1995 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia contencios administrativ, în Jurisprudenţa CSJ, set nr. 3/96
4
vezi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publicã şi regimul juridic al acesteia, publicatã în M.O. nr. 448 din 24
noiembrie 1998.
5
“Bogãţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorialã, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri
stabilite de legea organicã, fac obiectul exclusiv al proprietãţii publice”.
6
În anexã se precizeazã cã enumerarea bunurilor pe care aceasta o conţine are un caracter exemplificativ.

2
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de
utilitate publică prin hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean ori a consiliului local; prin alte
moduri prevãzute de lege, cum ar fi: prin lege; prin contracte civile sau comerciale; prin accesiune
sau încorporare; prin trecerea bunului din domeniul public al statului în domeniul public al unei
unităţi administrativ-teritoriale sau invers.
Modalităţile de încetare a proprietăţii publice : prin pieirea bunului; prin trecerea acestuia în
domeniul privat, care se face dupã caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a
consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
Dreptul de proprietate privată este dreptul care aparţine statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale, persoanelor fizice şi persoanelor juridice, asupra unor bunuri mobile sau imobile, faţă de
care se exercită posesia, folosinţa sau dispoziţia, prin putere şi interes privat, în condiţiile legii.
Domeniul privat este a doua componentă a domeniului administrativ cuprinzând bunuri mobile
şi imobile, a căror regim este supus normelor dreptului comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Domeniul privat cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul dreptului de proprietate
privatã al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale, bunuri care nu fac parte din domeniul
public (art. 4 din Legea nr. 213/1998). Subiectele dreptului de proprietate privată asupra bunurilor ce
aparţin domeniului privat sunt: statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Potrivit art. 44, alin 2 din
Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Dreptul de proprietate al statului sau al unitãţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor din
domeniul lor privat este supus regimului juridic de drept comun, dacă legea nu dispune altfel (art. 5
din Legea nr. 213/1998).
Bunurile aflate în proprietate publică alcătuiesc domeniul public al statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale, iar celelalte bunuri care aparţin aceloraşi titulari, sunt în proprietatea privată
a acestora şi alcătuiesc domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. Ambele
domenii formează domeniul administrativ.
2. Administrarea patrimoniului statului şi a unitãţilor administrativ-teritoriale
Bunurile aparţinând domeniului public, nu sunt utilizate sau exploatate în mod direct de către
titularii lor, dar, potrivit articolului 136 alin. 4 din Constituţie, deşi sunt inalienabile, pot fi, în
condiţiile legii, date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, ori pot fi concesionate
sau închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publicã.
Darea în administrare se face prin acte administrative cu caracter individual, dupã caz, hotãrâre
a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local, în funcţie de apartenenţa bunurilor care
fac obiectul dării în administrare (art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998). Potrivit legii, pot fi date în
administrare bunuri din domeniul public regiilor autonome, prefecturilor, autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale ori altor instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local, care poate
să posede, să foloseascã bunul şi să dispunã de acesta, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul
în administrare. Ca drept real, dreptul de administrare cuprinde atribute similare cu cele ale dreptului
de proprietate. În condiţiile actului constitutiv, titularul dreptului de administrare poate deţine şi
folosi bunul, poate să culeagã în deplină proprietate fructele şi productele acelui bun. Titularul unui
astfel de drept poate chiar dispune, în anumite limite, de bunul dat în administrare. De exemplu, pot
fi transmise fãrã plată bunuri aflate în stare de funcţionare (cu excepţia clădirilor) şi care nu mai sunt
necesare instituţiei publice care le are în administrare, însă pot fi folosite în continuare de altă
instituţie publică.

3
 Modurile de încetare ale dreptului de administrare sunt : revocarea dreptului de administrare,
dacã titularul său nu-şi exercită drepturile sau nu-şi execută obligaţiile născute din actul de
transmitere ; transmiterea, fără plată, a bunului în administrarea altuia, dacã folosinţa sa nu mai este
necesarã administratorului central (art. 1 din Hotãrârea Guvernului nr. 841/1995); trecerea bunului în
administrarea altuia se face prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a consiliului local.
Concesionarea bunurilor domeniului public. Regimul general al concesiunilor este reglementat
prin Legea nr. 219/1998, cu modificările şi completările ulterioare. Conform acestor reglementări,
pot constitui obiectul concesiunii: activitati si servicii publice de interes national sau local, in
schimbul unei redevenţe; alte servicii, in schimbul unei remuneraţii; bunuri proprietate publica ori
privata a statului, judetului, orasului sau comunei, in schimbul unei redevenţe , cu exceptia
concesiunii de lucrari.
Atribuirea concesiunii de activitati si servicii publice de interes national si local si de bunuri
proprietate publica ori privata a statului, judetului, orasului sau comunei se face in baza unui contract
prin care o persoana, denumita concedent, transmite pentru o perioada determinata unei alte
persoane, denumita concesionar, care actioneaza pe riscul si pe raspunderea sa, dreptul si obligatia de
exploatare sau de efectuare a unei activitati ori a unui serviciu public de interes national sau local ori
a unui bun in schimbul unei redevenţe.
Titularul dreptului de concesiune poate sã posede, sã foloseascã bunul şi sã dispunã de acesta, în
condiţiile legii şi ale contractului de concesiune 7. Încetarea contractului de concesionare are loc în
urmãtoarele situaţii: la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune; în cazul în care
interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilateralã de cãtre concedent, cu plata unei
juste şi prealabile despãgubiri în sarcina concedentului; în cazul nerespectãrii obligaţiilor
contractuale de cãtre concesionar, prin rezilierea unilateralã de cãtre concedent, cu plata unei
despãgubiri în sarcina concesionarului; în cazul nerespectãrii obligaţiilor contractuale de cãtre
concedent, prin rezilierea unilateralã de cãtre concesionar, cu plata de despãgubiri în sarcina
concedentului ; în cazul dispariţiei, din cauzã de forţã majorã, a bunului concesionat sau în cazul
imposibilitãţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fãrã plata unei despãgubiri.
Sumele încasate din concesionarea bunurilor proprietate publicã se fac, dupã caz, venit la bugetul de
stat sau la bugetele locale.
Actele emise cu încălcarea prevederilor legale referitoare la concesiune pot fi atacate pe cale
administrativa şi/sau in justiţie. Autoritatea contractantă este competenta sa solutioneze contestatiile
inaintate pe cale administrativă. Acţiunea in justitie se introduce la sectia de contencios administrativ
a tribunalului in a cărui circumscripţie se afla sediul autoritatii contractante, împotriva hotararii
tribunalului se poate declara recurs la sectia de contencios administrativ a curtii de apel. La
expirarea termenului de concesiune concesionarul este obligat sa restituie, în deplina proprietate,
liber de orice sarcina, bunul concesionat, inclusiv investiţiile realizate, in conformitate cu prevederile
contractului de concesiune.
Închirierea bunurilor din domeniul public. Închirierea bunurilor proprietate publicã se face
prin licitaţie publicã şi se aprobã, dupã caz, prin Hotãrâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau a
consiliului local. Contractul de închiriere trebuie sã cuprindã clauze de naturã sã asigure exploatarea
bunului închiriat potrivit specificului acestuia. Contractul de închiriere se poate încheia, dupã caz, cu
orice persoanã fizicã sau juridicã, românã sau strãinã, de cãtre titularul dreptului de proprietate sau
de administrare. Sumele încasate din închiriere se fac venit la bugetul de stat sau la bugetele locale,
dupã caz. În situaţia în care contractul de închiriere se încheie de cãtre titularul dreptului de
administrare, acesta are dreptul sã încaseze din chirie o cotã-parte, între 20-50%, stabilitã prin actul
de aprobare a închirierii.
Darea în folosinţã gratuitã a bunurilor din domeniul public. Statul şi unitãţile administrativ-
teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţã gratuitã, pe termen limitat, persoanelor
7
Marian Nicolae, Op.cit., p. 18.

4
juridice fãrã scop lucrativ, care desfãşoarã activitãţi de binefacere sau de utilitate publicã, ori
serviciilor publice. Cât priveşte modalitatea concretã de realizare a acestui drept de folosinţã, şi
regimul sãu juridic, se aplică regulile referitoare la drepturile de administrare8.
Precizări privitoare la bunurile aparţinând domeniului privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale: Domeniul privat al statului şi al unitãţilor administrativ-teritoriale cuprinde bunurile aflate
în proprietatea acestora şi care nu fac parte din domeniul public. Bunurile aparţinând domeniului
privat se aflã în circuitul civil, ele sunt supuse dreptului comun, dacã legea nu prevede altfel. În
consecinţã, aceste bunuri pot fi concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune în modalitãţile
şi condiţiile prevãzute de lege. Bunurile ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau
judeţean, pot face obiectul cumpãrãrii şi vânzãrii, numai în baza hotãrârii consiliilor locale sau
judeţene. Vânzarea, ca şi concesionarea, închirierea şi locaţia gestiunii se fac prin licitaţie publicã,
organizatã în condiţiile legii.
3. Amenajarea teritoriului şi urbanismul
Prin “amenajare” înţelegem un ansamblu de lucrãri prin care elementele unui sistem tehnic sunt
dispuse şi utilizate astfel încât sistemul sã corespundã, în condiţii cât mai bune, scopului pentru care
a fost realizat. Scopul de bazã al amenajãrii teritoriului îl constituie armonizarea la nivelul întregului
teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi culturale, stabilite la nivel naţional şi local
pentru asigurarea echilibrului în dezvoltarea diferitelor zone ale ţãrii, urmãrindu-se creşterea
coeziunii şi integrãrii spaţiale, la nivel naţional, regional şi judeţean.
Urbanismul are o strânsã legãturã cu amenajarea teritoriului. Cuvântul urbanism vine de la
latinescul urb, urbis, care înseamnã oraş şi reprezintă întreaga activitate de construire a centrelor
populate, de la datele planificate şi elaborarea schiţelor şi detaliilor, a documentaţiilor tehnico-
economice pentru investiţii, pânã la realizarea şi controlul aplicãrii actelor respective. Scopul principal al
urbanismului îl constituie stimularea evoluţiei complexe a localitãţilor, prin realizarea strategiilor de
dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Consiliul local aprobã, în condiţiile legii, documentaţiile
de amenajare a teritoriului şi urbanism a localitãţilor, stabilind mijloacele şi mãsurile necesare
realizãrii acestora. Documentaţiile de urbanism şi amenajare a teritoriului privind comuna, oraşul şi
judeţul cuprind un complex de acte, respectiv: planul de amenajare a teritoriului ; planul urbanistic
general ; Planul urbanistic zonal ; Planul urbanistic de detaliu ; Regulamentul general şi regulamentul
local de urbanism. Autorizarea executãrii construcţiilor se face de cãtre consiliile judeţene sau locale,
dupã caz, în funcţie de categoria de lucrãri şi tipurile de construcţii, cu respectarea documentaţiilor
de urbanism şi amenajarea teritoriului.
Serviciile publice de gospodãrie comunalã reprezintã ansamblul activitãţilor şi acţiunilor de
utilitate şi de interea local, desfãşurate sub autoritatea administraţiei publice locale, având drept scop
furnizarea de servicii de utilitate publicã, prin care se asigurã: alimentarea cu apã; canalizarea şi
epurarea apelor uzate şi pluviale; salubrizarea localitãţilor ; alimentarea cu energie termicã produsã
centralizat ; alimentarea cu gaze naturale ; alimentarea cu energie electricã ; transportul public local ;
administrarea fondului locativ public ; administrarea domeniului public.
În funcţie de necesitãţi, prin hotãrârea consiliului local (judeţean), se pot înfiinţa şi alte servicii
publice de gospodãrie comunalã, având ca obiect alte activitãţi decât cele prevãzute mai sus.
La organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea serviciilor publice de gospodãrie comunalã, interesul
general al cetãţenilor este prioritar. Aceste servicii se realizeazã prin intermediul unui ansamblu de
construcţii, instalaţii tehnologice, echipamente funcţionale şi dotãri specifice, denumite sisteme
publice de gospodãrie comunalã.

8
Marian Nicolae, Op.cit., p. 29.

5
 Finanţele publice locale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor cuprind relaţiile financiare privind
formarea, repartizarea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice locale, precum şi
responsabilitãţile autoritãţilor administraţiei publice locale şi ale instituţiilor publice implicate în
acest domeniu. Atribuţiile consiliului local şi ale celui judeţean, cu privire la finanţele publice ale
comunelor, oraşelor şi judeţelor, se realizeazã prin compartimentul propriu al acestuia, respectiv
serviciul (sau biroul) de buget finanţe, care are o serie de atribuţii şi sarcini de naturã a înlesni
autoritãţii deliberative – consiliul – sã-şi exercite în mod corespunzãtor atribuţiile în materie,
conferite de lege. Finanţele locale sunt administrate conform principiului autonomiei locale,
consacrat de Carta Europeană a autonomiei locale şi de Constituţia României. Aplicarea în practicã a
acestui principiu se realizeazã prin capacitatea efectivã a colectivitãţilor locale de a avea resurse
financiare proprii şi de a dispune de ele, în interesul lor. Autonomia localã, în concret cea financiarã,
presupune o preocupare mai mare din partea administraţiilor publice locale şi judeţene, pentru
asigurarea unui grad de autofinanţare ridicat, pentru obţinerea unor resurse proprii, suficiente şi
pentru identificarea de noi surse de venituri. Resursele financiare ale unitãţilor administrativ-
teritoriale se constituie din impozite, taxe şi alte venituri fiscale, venituri nefiscale, venituri de
capital, cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote adiţionale la unele
venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale, transferuri cu destinaţie specialã de la bugetul de
stat şi venituri cu destinaţie specialã. Bugete locale reprezintã bugetele de venituri şi cheltuieli ale
unitãţilor administrativ-teritoriale. Fiecare comunã, oraş, municipiu, sector al municipiului Bucureşti,
judeţ, respectiv municipiul Bucureşti, întocmeşte bugetul local, în condiţii de autonomie, potrivit
legii. Între aceste bugete nu existã relaţii de subordonare.
Veniturile bugetelor locale se formeazã din impozite, taxe, alte venituri şi din venituri cu
destinaţie specialã, precum şi din cote şi sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, cote
adiţionale la unele venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor locale şi din transferuri cu destinaţie
specialã de la bugetul de stat.
4. Activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice
Spre deosebire de sarcinile cu caracter general ale administraţiei publice (pe care le gãsim la
toate autoritãţile administraţiei luate individual, sarcini de concepţie şi sarcini de direcţie) 9, mai
existã şi sarcini specifice, cu un obiectiv precis privind organizarea unor servicii prin care se
urmãreşte satisfacerea unor nevoi de care beneficiazã membrii colectivitãţilor locale în domeniile
social, cultural, educativ etc., dintre care putem menţiona atribuţiile în domeniile evidenţei funciare,
ale stãrii civile, autoritãţii tutelare, asistenţei sociale, cele notariale, de asigurare a ordinii şi liniştii
publice, soluţionarea petiţiilor, etc. Toate aceste servicii, aflate în beneficiul populaţiei, sunt
denumite în mod curent activitãţi tradiţionale ale administraţiei publice, deoarece sunt cunoscute din
cele mai vechi timpuri şi au sfera de cuprindere cea mai mare din totalul atribuţiilor existete la
nivelul unitãţilor administrativ-teritoriale.

CAPITOLUL 6 Resursele administraţiei publice

1. Noţiunea de serviciu public. Regimul juridic al serviciului public.

9
Alexandru Negoaţã, ªtiinţa administraţiei, Bucureşti, p. P. 56-58.

6
 Prin noţiunea de regim juridic, se evocă un ansamblu de reguli de fond şi de formă care
personalizează materia respectivă.
În epoca contemporană, regimul juridic al serviciilor publice formează un ansamblu de reguli
speciale de drept public şi privat.
Administraţia publicã poate fi consideratã o totalitate de servicii publice menitã sã satisfacã
nevoile cetãţenilor şi ale societãţii, în ansamblu. Administraţia îşi propune sã rãspundã unor nevoi
variate, în domenii în care considerã cã iniţiativa particularã nu satisface aceste nevoi într-un mod
suficient, din punct de vedere cantitativ, sau corespunzãtor, din punct de vedere calitativ.
Cea care trebuie sã identifice domeniile care vor face obiectul acţiunii administraţiei este puterea
politicã. Lista necesitãţilor populaţiei cãrora trebuie sã li se gãseascã o rezolvare prin intervenţia
administraţiei publice variazã în funcţie de concepţia forţelor politice aflate la guvernare, de situaţia
economicã şi socialã, de posibilitãţile financiare şi tehnice.
Sintagma “serviciu public” este folositã în trei accepţiuni diferite10:
- în sens organic desemneazã un ansamblu de agenţi şi de mijloace pe care o persoanã publicã (o
persoanã juridicã de drept public) le afecteazã pentru îndeplinirea unei anumite sarcini;
- în sens material sau funcţional ea se referã la o activitate de interes general, pe care
administraţia este chematã sã o desfãşoare.
La aceste douã sensuri se adaugã încã unul, acela care asociazã o activitate ce reprezintã un
serviciu public unui anumit regim juridic, derogatoriu de la dreptul comun. Serviciul public este
chemat sã satisfacã un interes public şi, trebuind sã rãspundã altor exigenţe decât activitãţile private,
este supus unui regim de drept public (administrativ).
Din cauza creşterii cererii de servicii publice diverse, operative, flexibile, cãreia statul nu i-a
putut face faţã, acesta s-a vãzut nevoit sã încredinţeze organizarea şi funcţionarea unor astfel de
servicii unor persoane private.
Aceastã situaţie a avut drept consecinţã, pe de o parte, faptul cã activitatea statului, în realizarea
serviciilor publice industriale şi comerciale, este supusã dreptului privat, civil şi comercial; pe de altã
parte, o datã cu recunoaşterea de cãtre stat a drepturilor organizaţiilor private de a exercita servicii
publice, acestea cad sub incidenţa regulilor de drept privat.
Unele servicii publice (apãrarea naţionalã, ordinea publicã, reprezentarea internaţionalã ş.a.) nu
pot fi realizate însă decât prin intermediul unor organisme statale. În concluzie, relaţia dintre regimul
juridic al serviciului public şi dreptul administrativ a suferit modificãri. În mod tradiţional, cadrul de
organizare şi de funcţionare al serviciului public a fost reglementat prin norme de drept
administrativ. Astãzi, regimul derogatoriu al dreptului administrativ se mai aplicã doar în cazul
“serviciilor administrative”, acele servicii care posedã în cel mai înalt grad caracterul de serviciu
public11, în mod excepţional şi ocazional fiind înlocuit de regimul juridic corespunzãtor procedeelor
de gestiune private (contracte civile sau comerciale).
Aşadar, serviciul public poate fi definit ca fiind acea organizaţe de stat sau a colectivităţii locale,
înfiinţată de autorităţile competente, cu scopul de a asigura satisfacerea unor cerinţe ale membrilor
societăţii, în regim de drept administrativ sau civil, în procesul de executare a legii.

2. Clasificarea serviciilor publice şi principiile fundamentale ale serviciului public

Pornind de la criteriul formei de organizare, organizaţiile care presteazã servicii publice pot fi
grupate în trei categorii:
- organe ale administraţiei publice,
- instituţii publice;
10
Jean Rivero, Op.cit., p. 553.
11
Lamarque, L’application du droit prive aux services publics administratifs, 1960; cf. Jean Rivero, Op.cit., p. 561.

7
 - regii autonome de interes public12.
Activitatea organelor administraţiei publice se caracterizeazã mai ales prin emiterea de acte
administrative, în timp ce în cazul instituţiilor publice aceasta este mai redusã, activitatea lor fiind
preponderent de naturã intelectualã, iar în privinţa regiilor autonome, emiterea de acte administrative
este şi mai redusã, acestea funcţionând în scopuri economice.
Mijloacele financiare necesare desfãşurãrii activitãţii organelor administraţiei publice şi a
instituţiilor publice se asigurã de la bugetul de stat, iar regiile autonome de interes public îşi asigurã
mijloacele bãneşti din veniturile obţinute prin activitatea proprie. Organele administraţiei publice şi
instituţiile publice îşi desfãşoarã activitatea, de regulã, în mod gratuit, în timp ce regiile autonome, de
regulã, contra cost.
Dupã natura lor, serviciile publice pot fi împãrţite în trei categorii:
- tehnico-administrative;
- economice (industriale şi comerciale);
- socio-culturale13.
Dupã gradul de extensie, distingem:
- servicii naţionale (care sunt organizate la nivelul întregului teritoriu naţional);
- servicii locale (care pot fi judeţene, orãşeneşti şi comunale).
Din punctul de vedere al raporturilor cu sectorul privat, deosebim:
- servicii monopolizate de stat;
- servicii pe care administraţia publicã le exercitã în paralel cu persoanele particulare autorizate;
- servicii publice exercitate de persoane private autorizate sub controlul unei autoritãţi a
administraţiei publice.
În funcţie de modul de gestionare, serviciile publice iau urmãtoarele forme:
- administrarea printr-o regie autonomã sau printr-o instituţie publicã;
- contract de concesionare pentru punerea în valoare a unui bun proprietate publicã, pentru efectuarea
de lucrãri publice sau pentru satisfacerea altor nevoi colective;
- locaţia în gestiune; contractul civil; contractul comercial14.
Principiile fundamentale ale serviciului public sunt: continuitatea serviciului public, egalitatea
tuturor în faţa serviciului public, adaptarea acestuia la cerinţele sociale (condiţiile pieţei).

3. Regimul juridic al funcţiei publice

3.1. Coordonatele constituţionale ale funcţiei publice
Textul constituţional ne oferã câteva puncte de reper importante pentru conturarea cadrului
legislativ ce are ca obiect funcţia publicã. Articolul 41 consacrã dreptul la muncã şi protecţie socialã,
precum şi libertatea de a munci. În articolul 73, la alineatul 3 sunt enumerate domeniile care vor fi
reglementate prin lege organicã şi unde regãsim la litera j “Statutul functionarilor publici”, iar la
litera p, “Regimul general privind raporturile de muncã, sindicatele, patronatele şi protecţia socialã”.
Articolul 41 face referire, fãrã îndoialã, la toate categoriile de persoane încadrate în muncã. Din
cauza folosirii însã a termenului de “salariaţi” la alineatul 2 al acestui articol, au apãrut opinii potrivit
cãrora textul respectiv nu ar privi şi pe funcţionarii publici. O asemenea interpretare este exageratã,
în condiţiile în care dreptul la muncã a devenit, dupã cel de-al doilea Rãzboi Mondial, unul dintre
constantele actelor constituţionale şi a fost consacrat ca unul din drepturile fundamentale ale
cetãţeanului. Pe de altã parte, distincţia conţinutã de articolul 73 relevã faptul cã legiuitorul nostru
constituant a vãzut în raportul de funcţie publicã altceva decât în raportul de muncã. Ea vine sã arate
cã natura juridicã şi, în consecinţã, regimul juridic este diferit în cazul funcţionarilor publici,
12
Ioan Alexandru, Administraţia publicã. Teorii. Realitãţi. Perspective. Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 292.
13
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.
14
Antonie Iorgovan, Op.cit., vol. II, p. 71.

8
respectiv al salariaţilor. În cazul primilor suntem în prezenţa unui regim juridic unilateral de drept
public, în timp ce salariaţii sunt supuşi unui regim contractual de drept privat.
3.2. Concepţia noului Statut al funcţionarilor publici
Principiile care stau la baza exercitãrii funcţiei publice, potrivit Statutului funcţionarilor publici -
Legea nr. 188/199915 (legea-cadru în materie), sunt: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;
transparenţã; eficienţã şi eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare
cãtre cetãţean; stabilitate în exercitarea funcţiei publice; subordonare ierarhicã. Potrivit art. 2 alin. 1
din Statut, funcţia publicã reprezintã ansamblul atribuţiilor şi responsabilitãţilor stabilite în temeiul
legii, în scopul realizãrii prerogativelor de putere publicã, de cãtre administraţia publicã centralã şi
localã. Funcţionar public este persoana numitã într-o funcţie publicã. Funcţiile publice sunt
prevãzute în anexa la aceastã lege. Anexa inventariazã funcţiile publice generale şi pe cele specifice.
La finalul anexei, se precizeazã cã funcţiile publice generale altele decât cele prevãzute se stabilesc
cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, iar funcţiile publice specifice, altele decât cele
menţionale în anexã, se pot stabili, tot cu avizul A.N.F.P., de cãtre autoritãţile şi instituţiile publice.
3.3. Condiţii de acces într-o funcţie publicã
Noul Statut al funcţionarilor publici, la art. 50, reţine cã poate ocupa o funcţie publicã peroana
care îndeplineşte urmãtoarele condiţii generale: a) are cetãţenia românã şi domiciliul în România; b)
cunoaşte bine limba românã scris şi vorbit; c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi; d) are
capacitate deplinã de exerciţiu (nu au capacitate de exerciţiu deplină persoanele care nu au împlinit
18 ani precum şi alenaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie judecătorească); e) are o stare de
sãnãtate corespunzãtoare funcţiei publice pentru care candideazã, atestatã pe bazã de examen
medical de specialitate; f) îndeplineşte condiţiile de studii prevãzute de lege pentru funcţia publicã;
g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; h) nu a fost condamnatã pentru
sãvârşirea unei infracţiuni contra umanitãţii, contra statului sau contra autoritãţii, de serviciu sau în
legãtura cu serviciul, care împiedicã înfãptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a
unei infracţiuni sãvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu
excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea; i) nu a fost destituitã dintr-o funcţie publicã în
ultimii 7 ani; j) nu a desfãşurat activitate de poliţie politicã astfel cum este definitã prin lege. Se
admite, totodatã, ca, potrivit legii, numirea într-o funcţie publicã sã fie condiţionatã şi de îndeplinirea
unor cerinţe speciale, cum ar fi cele referitoare la vârstã, aptitudini sau efectuarea unui stagiu de
specialitate. Reţinem, totodatã, cã Statutul preconizeazã obligaţia declarãrii averii la numirea şi la
eliberarea dintr-o funcţie publicã, declaraţia fãcându-se în condiţiile legii16.
3.4. Formarea, modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de funcţie
O datã întrunite condiţiile generale şi speciale ale ocupãrii funcţiei publice urmeazã învestitura,
constând în actul juridic unilateral de autoritate provenind de la un organ de stat prin care unei
persoane i se încredinţeazã spre exercitare o funcţie publicã în cadrul unei autoritãţi. Învestirea nu
reprezintã un acord de voinţã, chiar dacã titularul funcţiei ar fi formulat o solicitare în vederea
ocupãrii funcţiei, ci, dimpotrivã, este o manifestare de voinţã exclusiv a autoritãţii competente. În
cazul funcţionarilor publici obişnuiţi, de care se ocupã în primul rând capitolul de faţã, învestirea se
face prin numire. În cazul înalţilor funcţionari publici, numirea se face de cãtre Guvern, primul-
ministru, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau conducãtorul autoritãţii ori instituţiei
publice. Ocuparea funcţiilor publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi
concurs. Numirea în funcţiile publice pentru care se organizeazã concurs, se face prin actul
15
Modificatã şi completatã prin O.U.G. nr. 82/2000 (M.Of.nr.293/28.06.2000), O.U.G. nr. 284/2000 (M.Of.nr.706/2000)
şi Legea nr. 161/2003 (M.Of.nr.279/21.04.2003), republicatã în M.Of. nr. 251/2004.
16
vezi Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de
conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, modificatã şi completatã prin Legea nr. 161/2003 (M.of.nr.279/2003).

9
administrativ emis de cãtre: conducãtorii autoritãţilor sau instituţiilor publice din administraţia
publicã centralã şi localã, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici pentru funcţiile
de conducere sau, dupã caz, conducãtorii acestor autoritãţi sau instituţii, în situaţia funcţiilor de şef
birou, sef serviciu şi a funcţiilor de execuţie.
Modificarea raporturilor de serviciu intervine prin delegare, detaşare, transfer, mutarea în cadrul
altui compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice sau execitarea cu caracter temporar a unei
funcţii publice de conducere. Delegarea se dispune în interesul autoritãţii sau instituţiei publice în
care este încadrat funcţionarul public, pe o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice într-un an
(pentru cel mult 90 zile calendaristice, numai cu acordul scris al acestuia). Pe timpul acestei mãsuri,
funcţionarul în cauzã îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul. Detaşarea se dispune în interesul
autoritãţii (instituţiei) publice în care urmeazã sã îşi desfãşoare activitatea funcţionarul public, pentru
o perioadã de cel mult 6 luni în cursul unui an calendaristic (mai mult de 6 luni, numai cu acordul
sãu scris). Pe aceastã perioadã funcţionarul public îşi pãstreazã funcţia publicã şi salariul (dacã
salariul corespunzãtor funcţiei pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu).
Transferul poate avea loc între autoritãţile (instituţiile) publice, în interesul serviciului (numai cu
acordul scris al funcţionarului în cauzã) sau la cererea funcţionarului public. Mutarea în cadrul altui
compartiment al autoritãţii sau instituţiei publice poate fi definitivã (cu acordul scris al funcţionarului
public) sau temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni într-un an, cu respectarea pregãtirii
profesionale şi a salariului pe care îl are). Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de
conducere vacante se realizeazã prin promovarea temporarã (pe o perioadã de maximum 6 luni) a
unui funcţionar care îndeplineşte condiţiile specifice ocupãrii acestei funcţii, şi se dispune de
conducãtorul autoritãţii (instituţieii) publice, cu avizul A.N.F.P.
Suspendarea raportului de serviciu, presupune o întrerupere a activitãţii funcţionarului public, de
drept sau la iniţiativa acestuia, cu obligaţia autoritãţii (instituţiei) publice de a rezerva pe aceastã
perioadã, postul aferent funcţiei publice. Acesta se va putea ocupa numai pe o perioadã determinatã,
de un funcţionar public din corpul de rezervã sau, în cazul în care nu existã un astfel de funcţionar
care sã îndeplineascã cerinţele specifice, în baza unui contract individual de muncã pe o perioadã
egalã cu perioada suspendãrii raporturilor de serviciu. Raportul de serviciu se suspendã de drept
atunci când funcţionarul public se aflã în una din urmãtoarele situaţii: este numit sau ales într-o
funcţie de demnitate publicã, pentru perioada respectivã; este încadrat la cabinetul unui demnitar;
este desemnat de autoritatea (instituţia) publicã sã desfãşoare activitãţi în cadrul unor misiuni
diplomatice ale României ori a unor organisme sau instituţii internaţionale; desfãşoarã activitate
sindicalã pentru care este prevãzutã suspendarea în condiţiile legii; efectueazã stagiul militar,
serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat; este arestat preventiv; efectueazã tratament
medical în strãinãtate; se aflã în concediu pentru incapacitate temporarã de muncã; carantinã,
concediu de maternitate, forţã majorã; este dispãrut (mãsurã constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã
irevocabilã); alte cazuri expres prevãzute de lege. In termen de 5 zile calendaristice de la data
încetãrii motivului de suspendare de drept, funcţionarul public este obligat sã informeze în scris
conducãtorul autoritãţii (instituţiei) publice despre acest fapt. Raportul de serviciu se suspendã la
iniţiativa funcţionarului public (în baza cererii scrise fãcute cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte
de data cînd se solicitã suspendarea) în urmãtoarele situaţii: concediu pentru creşterea copilului în
vârstã de pânã la 2 ani (3 ani în cazul copilului cu handicap); concediu pentru îngrijirea copilului
bolnav în vârstã de pânã la 7 ani (12 ani, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiunile
intercurente); desfãşurarea unei activitãţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, altele
decât cele în care a fost desemnat de autoritatea (instituţia) publicã, în cadrul misiunilor diplomatice
ori a organismelor sau instituţiilor internationale (când suspendarea are loc de drept); pentru
participarea la campania electoralã; pentru participarea la grevã, în condiţiile legii.
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în urmãtoarele situaţii: a) de
drept; b) acordul pãrţilor, consemnat în scris; c) eliberarea din funcţie; d) destituirea din funcţie; e)

10
demisie; Raportul de serviciu înceteazã de drept: 1)la data decesului funcţionarului public; 2)la data
rãmânerii irevocabile a hotãrârii judecãtoreşti de declarare a morţii funcţionarului public; 3)dacã
funcţionarul public nu mai îndeplineşte una din condiţiile prevãzute de art. 50 din lege, referitoare la
cetãţenia românã şi domiciliul în România, capacitatea deplinã de exerciţiu şi studiile prevãzute de
lege pentru funcţia respectivã; 4)la data comunicãrii deciziei de pensionare pentru limitã de vârstã ori
invaliditate; 5)ca urmare a constatãrii nulitãţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia
publicã, de la data la care nulitatea a fost constatatã prin hotãrâre judecãtoreascã definitivã; 6)când
funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotãrâre judecãtoreascã definitivã infracţiuni contra
umanitãţii, contra statului sau contra autoritãţii, de serviciu sau în legaturã cu serviciul, care
împiedicã înfãptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni sãvârşite cu
intenţie, care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a
intervenit reabilitarea sau prin care s-a dispus aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data
rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare; 7)ca urmare a interzicerii exercitãrii profesiei sau a
funcţiei, ca mãsurã de siguranţã ori ca pedeapsã complementarã (de la data rãmânerii definitive a
hotãrârii judecãtoreşti); 8)la data expirãrii termenului pe care a fost exercitatã, cu caracter temporar,
funcţia publicã. Eliberarea din funcţia publicã se dispune de conducãtorul autoritãţii (instituţiei)
publice, prin act administrativ, care se comunicã funcţionarului public (în termen de 5 zile lucrãtoare
de la emitere), pentru motive neimputabile acestuia, în urmãtoarele cazuri: autoritatea (instituţia)
publicã şi-a încetat activitatea ori a fost mutatã într-o altã locatitate, iar funcţionarul public nu este de
acord sã o urmeze; autoritatea (instituţia) publicã îşi reduce personalul ca urmare a reorganizãrii
activitãţii, prin reducerea postului ocupat de funcţionarul public; ca urmare a admiterii cererii de
reintegrare în funcţia publicã ocupatã de cãtre funcţionarul public, a unui alt funcţionar public
eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate; pentru incompetenţã profesionalã în
cazul obţinerii calificativului „nesatisfãcãtor” la evaluarea performanţelor profesionale individuale;
funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice; starea
sãnãtãţii, fizice sau (şi) psihice, constatatã prin decizie a organelor competente de expertizã medicalã,
nu îi mai permite funcţionarului public sã îşi îndeplineascã atribuţiile corespunzãtoare funcţiei
publice deţinute. Destituirea din funcţie se dispune pentru motive imputabile funcţionarului public,
ca sancţiune disciplinarã aplicatã pentru sãvârşirea repetatã a unor abateri disciplinare sau a unei
abateri disciplinare care a avut consecinţe grave, precum şi dacã s-a ivit un motiv legal de
incompatibilitate, iar funcţionarul în cauzã nu acţioneazã pentru încetarea acestuia, într-un termen de
10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului respectiv. Funcţionarul public poate sã comunice
încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificatã în scris, conducãtorului autoritãţii
(instituţiei) publice. Demisia nu trebuie motivatã şi produce efecte dupã 30 de zile calendaristice de
la înregistrare.
4. Probleme de personal: selectarea şi formarea funcţionarilor publici
4.1. Selectarea funcţionarilor publici
Actualul Statut al funcţionarilor publici prevede cã are calitatea de funcţionar public persoana
numitã într-o funcţie publicã şi menţioneazã posibilitatea ca unele funcţii publice sã poatã fi ocupate
prin contract individual de muncã, situaţie în care persoana care le ocupã nu mai are calitatea de
funcţionar public. Doctrina de specialitate trateazã expres douã din procedeele de recrutare într-o
funcţie sau demnitate publicã: numirea şi alegerea. Numirea în funcţii publice a funcţionarilor
publici, se face în funcţie de categoria în care se încadreazã (înalţi funcţionari publici, funcţionari
publici de conducere sau funcţionari publici de execuţie). Înalţii funcţionari publici sunt numiţi de
cãtre Guvern, primul-ministru, ministrul administraţiei şi internelor, ministrul sau conducãtorul
autoritãţii ori instituţiei publice. Numirea în funcţiile publice pentru care se organizeazã concurs se
face de cãtre conducãtorii autoritãţilor (instituţiilor publice) din administratia publicã centralã şi
localã. De asemenea, promovarea într-o funcţie publicã superioarã vacantã se face prin concurs sau
examen. Alegerea este cel de-al doilea mod de recrutare consacrat de doctrinã, care face referire la

11
noţiunea de funcţionari publici, în sens general. Categoriile de funcţionari publici aleşi exced însã
preocupãrilor prezentului curs, care are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci
funcţionarul public de carierã din administraţie aleşi exced însã preocupãrilor prezentului curs, care
are în vedere nu funcţia publicã, în sensul sãu general, ci funcţionarul public de carierã din
administraţie, în accepţiunea pe care o consacrã şi actuala reglementare cadru, în domeniu. Ocuparea
funcţiilor vacante, se face numai prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs. Principiile care
stau la baza desfăşurării concursurilor şi examenelor sunt: competiţia deschisã (asigurarea accesului
liber a oricãrei persoane care îndeplineşte condiţiile cerute de lege), selecţia dupã merit, asigurarea
transparenţei, tratamentul egal şi confidenţialitatea (datelor personale ale candidaţilor). Candidaţii
reuşiţi la concurs sunt numiţi funcţionari publici debutanţi, durata perioadei de stagiu fiind în funcţie
de clasa în care se încadreazã: 12 luni pentru funcţionarii publici de execuţie din clasa I (studii
superioare de lungã duratã); 8 luni pentru cei din clasa a II-a (studii superioare se scurtã duratã); 6
luni pentru cei din clasa a III-a (studii medii liceale). Funcţionarii publici debutanţi pot fi definitivaţi
numai dupã terminarea perioadei de stagiu. Perioada de stagiu este etapa cuprinsã între data numirii
ca funcţionar public debutant, în urma promovãrii concursului şi data numirii ca funcţionar public
definitiv şi se desfãşoarã sub îndrumarea unui funcţionar public definitiv din cadrul aceluiaşi
compartiment.
4.2. Pregãtirea profesionalã a funcţionarilor publici
Una dintre problemele principale de care se ocupã ştiinţa administraţiei o reprezintã formarea
funcţionarilor publici. Înfiinţarea Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, ca instituţie de
învãţãmânt postuniversitar de 2 ani, a fost urmatã de apariţia a numeroase facultãţi şi secţii în noul
profil „ştiinţe administrative”, atât în învãţãmântul de stat, cât şi în cel privat. Realizarea acestor
cerinţe a determinat şi constituirea, în subordinea Guvernului, în baza prevederilor noului Statut al
funcţionarilor publici, a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici 17. Aceasta este condusã de un
preşedinte cu rang de secretar de stat, numit de primul-ministru, fiind finanţatã de la bugetul de stat.
Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici are urmãtoarele atribuţii: a) elaboreazã politicile şi
strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici; b) elaboreazã şi
avizeazã propuneri de acte normative privind funcţia publicã şi funcţionarii publici; c) monitorizeazã
şi controleazã modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publicã şi funcţionarii publici în cadrul
autoritãţilor şi instituţiilor publice; d) stabileşte criteriile pentru evaluarea activitãţii funcţionarilor
publici; e) centralizeazã propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a
evaluãrii performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici(s.n.); f) coloboreazã cu
I.N.A. la stabilirea tematicii specifice programelor de formare specializatã în administraţia publicã şi
de perfecţionare a funcţionarilor publici (s.n.); g) întocmeşte şi administreazã baza sa de date
cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici; h) aprobã condiţiile de participare
şi procedura de organizare a selecţiei şi recrutãrii pentru funcţiile publice generale, avizeazã şi
monitorizeazã recrutarea pentru funcţiile publice specifice (s.n.) ş.a. În subordinea Ministerului
Administraţiei şi Internelor s-a înfiinţat Institutului Naţional de Administraţie (I.N.A.), care
elaboreazã strategia şi asigurã formarea şi perfecţionarea pregãtirii profesionale specializate în
administraţie, pentru funcţionarii publici şi personalul angajat cu contract individual de muncã în
cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice, pentru persoanele numite sau alese în funcţii de demnitate
publicã sau asimilate acestora, din administraţia publicã centralã şi localã, precum şi pentru alte
persoane interesate.
5. Drepturile şi îndatoririle funcţionarului public
5.1. Drepturile funcţionarului public

17
Vezi şi H.G. nr. 109/2000 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Agenţiei Naţionale a
Funcţionarilor Publici (M. of. Nr. 68/16.02.2000).

12
 A. Dreptul la carierã al funcţionarului public. Noul Statut prevede cã funcţionarul public se
bucurã de stabilitate în exercitarea funcţiei publice, el neputând fi suspendat sau eliberat din funcţie
decât în condiţiile prevãzute de Statut sau de alte legi organice (art. 3, lit.f). Stabilitatea reprezintă
acel drept prin care i se garanteazã funţionarului public cã nu va fi suspendat sau revocat decât
pentru motive şi dupã o procedurã disciplinare, şi cã nu va putea fi transferat decât în interes de
serviciu, într-o funcţie echivalentã în grad şi în salariu. Un alt element al carierei funcţionarului
public îl reprezintã avansarea. Aceasta este determinatã de faptul cã organizarea serviciilor publice
presupune o ierarhizare a personalului acestora. Funcţionarul public beneficiazã de dreptul de a
promova în funcţia publicã şi de a avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de
dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii superioare vacante şi se face prin concurs sau
examen. Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual,
finalizându-se cu acordarea unuia dintre urmãtoarele calificative: „excepţional”, „foarte bun”, „bun”,
„satisfãcãtor”, „nesatisfãcãtor”. B. Drepturile materiale ale funcţionarului public. Funcţionarului
public îi sunt recunoscute şi garantate anumite drepturi de naturã materialã care, prin conţinutul şi
semnificaţia lor, se disting de ceea ce pentru persoana încadratã cu contract de muncã înseamnã
drepturile ei salariale. Retribuţia cuvenitã funcţionarului are o naturã juridicã şi caractere proprii,
fundamentele distincţiei fiind urmatoarele 18: 1) Salariul reprezintã contravaloarea muncii prestate,
determinându-se prin acord de voinţã, între patron şi salariat. El este influenţat de legea cererii şi
ofertei, de felul muncii prestate, de cantitatea şi calitatea acesteia ş.a., factori obiectivi şi subiectivi.
Retribuţia funcţionarului public nu este stabilitã în considerarea unei anumite persoane, ci în mod
general şi impersonal, nefiind supusã unei negocieri; 2) Retribuţia nu corespunde, spre deosebire de
salariu, ideii unei contraprestaţii la munca prestatã, ci a preocupãrii de a permite funcţionarului sã
aibã un standard de viaţã corespunzãtor funcţiei sale. Actualul Statut precizeazã cã funcţionarii
publici au dreptul la un salariu, compus din: salariul de bazã, sporul pentru vechime în muncã,
suplimentul postului şi suplimentul gradului. Funcţionarii publici beneficiazã de prime şi alte
drepturi salariale, în condiţiile legii. Dupã încetarea raportului de funcţie publicã, funcţionarii publici
au dreptul la pensie (unul din drepturile constituţionale ale cetăţenilor români). C. Dreptul la asociere
sindicalã. Acest drept este recunoscut tuturor cetãţenilor, salariaţi sau funcţionari pulici, fãrã nici o
deosebire. D. Dreptul la grevã. Actualul Statut recunoaşte funcţionarilor publici exercitarea dreptului
la grevã, care trebuie sã se facã însã în condiţile legii. Dreptul la grevã trebuie sã se exercite în
condiţiile asigurãrii normalei funcţionãri a serviciului public (cu respectarea principiului continuitãţii
şi celeritãţii serviciului public). E. Dreptul la opinie. Este garantat de articolul 30 din Constituţie,
intitulat „Libertatea de exprimare”, şi este primul dintre drepturile garantate funcţionarilor publici,
prin articolul 25 din Statut. Funcţionarul, chiar în viaţa privatã, nu trebuie sã-şi exprime opiniile într-
un mod care ar putea aduce prejudicii unei autoritãţi publice sau reprezentanţilor acestora, iar, pe de
altã parte, nu trebuie sã facã din funcţie un instrument de propagandã. F. Dreptul la protecţie socialã.
Acest drept este în strânsã legãturã cu dreptul la muncã, dupã cum rezultã şi din prevedrile
constituţionale. Statutul stabileşte durata zilei de muncã, dreptul la diferite categorii de concedii;
dreptul la condiţii normale de muncã şi igienã, dreptul la asistenţã medicalã, proteze şi medicamente,
în condiţiile legii. În cadrul autoritãţilor şi instituţiilor publice se constituie comisiile paritare, în
alcãtuirea cãrora intrã un numãr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducãtorul autoritãţii sau
instituţiei publice şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. Comisiile paritare sunt
consultate la negocierea de cãtre autoritãţile (instituţiile) publice a acordurilor cu sindicatele (sau
reprezentanţii funcţionarilor publici), participã la stabilirea mãsurilor de îmbunãtãţire a activitãţii
autoritãţilor (instituţiilor) publice, urmãresc permanent realizarea acordurilor stabilite între sindicate
(reprezentanţii funcţionarilor publici) şi respectivele autoritãţi (instituţii). G. Dreptul la
perfecţionarea pregãtirii profesionale. Funcţionarul public trebuie sã urmeze cursuri de perfecţionare,
beneficiind, pe durata acestora, de salariu şi alte drepturi.

18
E.D.Tarangul, Op. cit., p. 327 ş.u.

13
 5.2. Îndatoririle funcţionarului public
E) Încãlcarea de cãtre funcţionarii publici, cu vinovãţie, a îndatoririlor de serviciu, atrage
rãspunderea disciplinarã, contravenţionalã, civilã sau penalã, dupã caz. A. Obligaţia de îndeplinire a
sarcinilor. Este cea mai importantă îndatorire a funcţionarului public. Constă în aceea de a-şi
consacra activitatea profesionalã îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin potrivit funcţiei încredinţate.
Realizarea acestei obligaţii are douã finalitãţi: realizarea obiectivelor serviciului public şi satisfacerea
intereselor publicului. B. Obligaţia de discreţie profesionalã. Aceastã obligaţie vizeazã toate faptele,
informaţiile sau documentele de care funcţionarul are cunoştinţã şi care au legãturã cu serviciul sãu.
Funcţionarul public este obligat să pãstreze secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea cu
privire la faptele, informaţile şi documentele de care ia cunoştinţã în exercitarea sau cu ocazia
exercitãrii funcţiei. C. Obligaţia de rezervã. Funcţionaru public este obligat, în exercitarea atribuţiilor
ce-i revin, sã dea dovadã de rezervã în exprimarea opiniilor politice, care nu trebuie sã influenţeze în
nici un fel imparţialitatea în exercitarea atribuţiilor ce îi revin (sã se abţinã de la exprimarea sau
manifestarea publicã a convingerilor şi preferinţelor lor politice, sã nu favorizeze vreun partid politic
şi sã nu participe la activitãţi politice în timpul programului de lucru). D. Obligaţia de imparţialitate.
În articolul 16 din Legea fundamentalã se prevede cã „cetãţenii sunt egali în faţa legii şi a
autoritãţilor publice, fãrã privilegii şi discriminãri.” Astfel, funcţionarului public îi revine obligaţia
de a manifesta imparţialitate în exercitarea atribuţiilor sale, astfel încât sã trateze la fel pe toţi cei care
apeleazã la serviciul public respectiv. E. Obligaţia de subordonare faţã de superiorul ierarhic.
Aceastã obligaţie rezultã din organizarea funcţiei publice, care este bazatã pe ierarhie. Funcţionarul
fiind plasat în aceastã ierarhie, el poate primi de la superiorii sãi ordine pe care trebuie sã le execute,
în caz contrar fiind pasibil de sancţiuni disciplinare. Actualul Statut prevede urmãtorul regim juridic
al acestei obligaţii: a) principiul cã funcţionarul este obligat sã se conformeze dispoziţiilor date de cei
ce ocupã funcţii publice de conducere; b) excepţia care intervine în cazul unor dispoziţii vãdit
ilegale; c) procedura obligatorie de urmat în cazul în care funcţionarul a primit o dispoziţie cu
caracter ilegal, şi anume: sesizarea superiorului ierarhic, în scris, asupra refuzului de a o îndeplini;
dacã superiorul stãruie în executarea dispoziţiei ilegale, va trebui sã o formuleze în scris; în aceastã
situaţie, funcţionarul este obligat sã o ducã la îndeplinire, cu excepţia cazului în care este vãdit
ilegalã; funcţionarul va aduce la cunoştinţã situaţia, superiorului ierarhic al persoanei care a emis
dispoziţia. F. Obligaţia de loialitate. Funcţionarul public trebuie să se abţină de la faptele care ar
putea sã aducã prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor
publici. G. Obligaţia de dezinteresare. Actualul Statut românesc prevede obligaţia de dezinteresare
în aşa fel încât acoperã toate posibilitãţile prin care se poate ajunge la satisfacerea unui interes (a
solicita, a accepta sau a face sã i se promitã). Totodatã, prevede ca destinatar atât pe funcţionar, cât şi
alte persoane cu care acesta are legãturã, iar, din punct de vedere al materializãrii, poate viza daruri,
dar şi alte avantaje. În scopul asigurãrii unui control eficient în privinţa respectãrii acestei obligaţii,
la numirea, precum şi la eliberarea din funcţie, funcţionarul public este obligat sã prezinte, în
condiţiile legii, declaraţia sa de avere, conducãtorului autoritãţii sau instituţiei publice. H. Aceastã
obligaţie face parte din categoria celor ce privesc viaţa privatã a funcţionarului public. Moralitatea
vieţii private a funcţionarului public nu trebuie sã fie dominatã de scandaluri sau de o conduitã
necorespunzãtoate notorie.

14
 CAPITOLUL 7 Actele administrative şi celelalte forme de activitate a autoritãţilor
administraţiei publice

1. Formele de activitate a autoritãţilor administraţiei publice

În cadrul formelor de activitate a administraţiei publice putem distinge douã mari categorii: 
* formele producãtoare de efecte juridice, cele care dau naştere, modificã sau sting raporturi
juridice : actele administrative (de autoritate) ; contractele administrative (sau actele administrative
de gestiune) ; actele administrative jurisdicţionale ; actele juridice efectuate de organele
administraţiei publice în calitatea lor de persoane juridice de drept privat (drept civil, drept
comercial, dreptul muncii) ; faptele materiale juridice ;
* formele de activitate care nu produc efecte juridice proprii, respectiv : operaţiunile tehnice
materiale ; actele exclusiv politice ale organelor administraţiei publice.

2. Definiţia, caracterele şi clasificarea actelor administrative de autoritate

Actele administrative sunt acte juridice (manifestãri de voinţã fãcute în scopul naşterii,
modificãrii sau stingerii raporturilor juridice, de care legea leagã producerea acestor efecte juridice).
Pentru a fi în prezenţa unui act administrativ, acesta trebuie sã întruneascã toate caracteristicile unui
act juridic.
Actele administrative reprezintã manifestãri unilaterale de voinţã. Astfel se disting de alte acte
juridice, care sunt rezultatul acordului de voinţã a douã pãrţi, dintre care una este reprezentatã de un
organ al administraţiei publice. Actele administrative sunt emise numai în realizarea puterii publice.
Din aceastã trãsãturã a actelor administrative decurge faptul cã ele sunt obligatorii şi executorii.
Actele administrative sunt obligatorii pentru organul emitent, atât timp cât nu au fost revocate
sau abrogate. Apoi, actele administrative sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept ce
desfãşoarã o activitate care cade sub incidenţa prevederilor lor. În al treilea rând, actele
administrative sunt obligatorii şi pentru organele superioare din punct de vedere ierarhic celor
emitente. În aceastã privinţã, trebuie făcută distincţia între actele administrative normative şi cele
individuale. Actul administrativ normativ al organului inferior este obligatoriu pentru organul
superior pânã când acesta din urmã emite, la rândul lui, un act normativ cu un conţinut contrar celui
al actului normativ emis de organul inferior. Deoarece noul act normativ are forţã juridicã superioarã,
el îl abrogã pe cel al organului inferior.
În cazul actelor individuale, acestea pot fi revocate sau anulate de cãtre organul superior. Cât
timp nu au fost revocate sau anulate, organul superior trebuie sã le respecte.
Prin caracterul executoriu al actelor administrative se înţelege cã acestea se executã din oficiu,
fãrã a mai fi necesar sã intervinã instanţa judecãtoreascã pentru a-l învesti cu titlu executoriu.
Prin intermediul actelor administrative se organizeazã executarea şi se executã în concret legile.
Aceastã trãsãturã decurge din împãrţirea clasicã a funcţiilor statului (legislativã, executivã,

15
judecãtoreascã). Consecinţa o reprezintã forţa juridicã inferioarã a actelor administrative faţã de cea a
legilor.
Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii organelor administraţiei
publice şi au un regim juridic specific. Actele administrative reprezintã forma juridicã specificã prin
intermediul cãreia se realizeazã activitatea organelor administraţiei publice şi de aceea ele sunt
supuse unui regim juridic specific, având în centrul sãu Legea contenciosului administrativ şi
conţinând reguli specifice privind forma, procedura de emitere, condiţiile de valabilitate şi controlul
actelor administrative.
Pornind de la aceste trãsãturi, putem defini actul administrativ ca fiind actul juridic unilateral,
emis în realizarea puterii publice, prin care se realizeazã executarea şi se executã în concret legile,
care reprezintã forma juridicã specificã a activitãţii autoritãţilor administraţiei publice.
Din definiţiile prezentate se pot desprinde caracterele specifice ale actului administrativ, şi
anume :
- actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei publice ;
- actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă unilaterală ;
- actul administrativ este emis în regim de putere publică.
Din punct de vedere al efectelor pe care le produc, actele administrative pot fi: normative sau
individuale.
Actele normative conţin reguli generale de conduitã, impersonale şi de aplicabilitate repetatã,
care privesc un numãr nedeterminat de subiecţi, iar actele individuale reprezintã manifestãri de
voinţã ale organului competent care creeazã, modificã sau stinge drepturi subiective sau obligaţii
pentru una sau mai multe persoane determinate.
În funcţie de conţinutul lor, actele administrative individuale pot fi grupate în patru categorii:
- acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii determinate pentru subiectul cãruia i se adreseazã
(ex., autorizaţia de construcţie);
- acte prin care se conferã un statut personal beneficiarilor (ex., diploma şcolarã, decizia de
pensionare etc.),
- acte administrative de sancţionare ;
- acte administrative jurisdicţionale.

3. Regimul juridic al actelor administrative de autoritate

3.1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative
- actul administrativ trebuie sã fie emis de organul competent în limitele atribuţiilor sale ; noţiunea de
competenţã a unui organ administrativ desemneazã ansamblul atribuţiilor sale şi limitele exercitãrii
lor ;
- actul administrativ trebuie sã fie în conformitate cu conţinutul legilor şi al actelor normative cu
forţã juridicã superioarã;

16
- actul administrativ trebuie sã fie emis în forma şi cu respectarea procedurii prevãzutã de lege. Se au
în vedere prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnicã legislativã pentru elaborarea
actelor normative.
Forma scrisã a actelor administrative normative este o condiţie de valabilitate, ori de câte ori
legea prevede obligaţia publicãrii lor.
Actele administrative individuale pot îmbrãca fie forma scrisã, fie cea oralã. În unele cazuri însã,
legea condiţioneazã valabilitatea actelor administrative individuale de forma scrisã.
Condiţiile procedurale ce determinã valabilitatea actelor administrative sunt manifestãri de
voinţã care nu produc efecte juridice proprii. În funcţie de momentul emiterii actului administrativ,
ele se pot împãrţi în: anterioare, concomitente sau posterioare.
Condiţiile procedurale anterioare sunt: avizarea, obţinerea acordului prevãzut de lege din partea
altui organ, întocmirea unor rapoarte sau a altor acte de iniţiere a actelor administrative.
Condiţiile procedurale concomitente emiterii actului administrativ sunt : cvorumul, majoritatea
cerutã de lege pentru adoptarea actului şi motivarea.
Condiţiile procedurale posterioare emiterii actelor administrative: aprobarea, confirmarea,
comunicarea sau publicarea.
Actele individuale se comunicã celor interesaţi. Actele administrative cu caracter normativ devin
obligatorii de la data aducerii lor la cunoştinţa publicã.
- actul administrativ trebuie sã fie oportun. Oportunitatea se apreciazã în funcţie de câteva criterii:
momentul adoptãrii actului, împrejurãrile în care urmeazã sã se aplice, mijloacele materiale pe care
le antreneazã aplicarea, conformitatea cu scopul legii2.
3.2. Efectele juridice ale actelor administrative
● Producerea efectelor juridice ale actelor administrative
Regula este cã actele administrative produc efecte din momentul publicãrii sau comunicãrii, iar
excepţiile sunt următoarele :
- excepţia actelor cu efecte retroactive (cea mai importantã categorie o reprezintã actele
administrative declarative, care nu creeazã drepturi şi obligaţii, ci constatã existenţa unor drepturi şi
obligaţii nãscute anterior) ;
- excepţia constituitã de actele care intrã în vigoare la o datã ulterioarã, în baza unei dispoziţii a
legii, în baza voinţei organului emitent (caz în care actul prevede data la care intrã în vigoare) sau în
baza procedurii specifice a emiterii actului (actele administrative supuse aprobãrii sau confirmãrii).
● Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative
Actele administrative produc efecte juridice pânã în momentul scoaterii lor din vigoare de cãtre
organul emitent, organul ierarhic superior al acestuia, instanţa de judecatã sau Parlament, prin acte
juridice. De asemenea, un act administrativ poate sã înceteze a mai produce efecte juridice din cauza
unor fapte materiale, de producerea cãrora legea leagã o astfel de consecinţã (moartea subiectului de
drept, scurgerea timpului, executarea materialã a acţiunii prevãzutã de actul administrativ ş.a.).

22
cf. Ibidem, pp. 50-51.

17
 Legea nr. 24/2000 precizeazã ca element legislativ, abrogarea (scoaterea din vigoare) actelor
normative sau a unor prevederi cuprinse în acestea, atunci când sunt contrare unei noi reglementãri
de acelaşi nivel sau de nivel superior. Abrogarea poate fi totalã sau parţialã şi are totdeauna caracter
definitiv.

 Suspendarea actelor administrative

Reprezintã operaţiunea juridicã prin care înceteazã temporar efectele juridice ale actului
administrativ. Suspendarea poate interveni în temeiul legii sau poate fi dispusã printr-un act juridic.
Suspendarea prin act juridic poate fi dispusã de organul emitent sau de organul ierarhic superior.
Instanţa de judecatã poate dispune suspendarea unui act administrativ, în condiţiile prevăzute de
Legea contenciosului administrativ.

 Revocarea actelor administrative

Reprezintã operaţiunea juridicã prin care organul emitent sau organul ierarhic superior
desfiinţeazã un act administrativ. Cauza revocãrii poate fi ilegalitatea sau inoportunitatea actului
administrativ. Spre deosebire de suspendare, care determinã încetarea temporarã a efectelor actelor
administrative, revocarea duce la încetarea lor definitivã. Totodatã, în timp ce suspendarea se
hotãrãşte, de regulã, când existã îndoieli în privinţa legalitãţii sau oportunitãţii actului, revocarea se
dispune atunci când existã certitudinea cã acesta este ilegal.
Exceptii de la principiul revocabilitãtii actelor administrative : actele administrative
jurisdicţionale, actele administrative de sancţionare, actele administrative pe baza cãrora s-au nãscut
raporturi juridice civile, de muncã sau procesuale, actele care au generat drepturi subiective garantate
de lege prin stabilitate, actele administrative care au fost realizate material.

 Anularea şi inexistenţa actelor administrative

Reprezintã operaţiunea juridicã ce constã în manifestarea de voinţã a unui organ, care determinã
încetarea efectelor juridice ale unui act administrativ.
Anularea poate fi pronunţatã de organele superioare ale administraţiei publice şi de organele
judecãtoreşti.
Un act administrativ nu poate fi anulat decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii
lui. Anularea are un caracter retroactiv, astfel încât ea desfiinţeazã efectele juridice ale actului şi se
considerã cã el nu a existat.
Orice act administrativ, datoritã faptului cã emanã de la o autoritate înzestratã cu atribuţii de
putere publicã, se bucurã de prezumţia de legalitate, pânã la proba contrarie. Existã însã situaţii când
prezumţia de legalitate nu poate sã opereze, fiindcã încãlcarea legii este atât de evidentã, încât
oricine o poate sesiza. Astfel de acte, lovite de o nulitate care înlãturã orice aparenţã de legalitate şi
care nu beneficiazã de prezumţia corespunzãtoare, sunt numite acte inexistente. În cazul actelor
inexistente, oricine poate refuza executarea lor fãrã vreo consecinţã juridicã.

 Modificarea, completarea, rectificarea, republicarea actelor administrative normative

Modificarea unui act normativ constã în schimbarea expresã a textului unora sau mai multor articole
ori alineate ale acestuia şi redarea lor într-o noua formulare. Completarea actului normativ constã în
introducerea unor dispoziţii noi, cuprinzând soluţii legislative şi ipoteze suplimentare, exprimate în
texte care se adaugã elementelor structurale existente .

18
Rectificarea actului normativ intervine în cazul în care, dupã publicarea sa, se descoperã erori
materiale în cuprinsul sãu şi se procedeazã la publicarea unei note cuprinzând rectificãrile necesare.
Republicarea intervine atunci când actul normativ a fost modificat sau completat în mod substanţial
şi are la bazã dispoziţia cuprinsã în actul de modificare, respectiv de completare.
Interpretarea legalã presupune intervenţiile legislative pentru clarificarea sensului unor norme
legale şi se realizeazã printr-un act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, prin
dispoziţii interpretative cuprinse într-un nou act normativ, sau prin modificarea dispoziţiei al cãrei
sens trebuie clarificat.

4. Actele administrative atipice

a) tăcerea administraţiei şi refuzul nejustificat
Noua lege a contenciosului administrativ a adoptat o definiţie extensivă a noţoiunii de act
administrativ, introducând în sfera acestei noţiuni, alături de manifestarea unilaterală expresă de
voinţă (actul administrativ tipic) şi tăcerea, respectiv refuzulnejustificat (acte administrative atipice).
b) contractele administrative expres nominalizate în legea contenciosului administrativ
Contractul administrativ reprezintã un act juridic specific dreptului administrativ, distinct faţã de
actul administrativ, cât şi de actele juridice încheiate de organele administraţiei publice în calitatea
lor de persoane juridice de drept privat. Se numeşte şi act administrativ de gestiune, pentru că una
din pãrţi este un serviciu public (organ al administraţiei publice, instituţie publicã sau regie autonomã
de interes public) şi prin încheierea acestuia se urmãreşte utilizarea şi dezvoltarea proprietãţii publice
a statului, judeţului sau comunei.
Fiind un act juridic încheiat între douã pãrţi - un serviciu public şi un particular -actul
administrativ de gestiune "are figura juridicã a unui contract" însã, spre deosebire de contractele de
drept civil sau de drept comercial, pãrţile nu sunt egale.
De aceea, în literatura de specialitate se foloseşte şi noţiunea de contract administrativ19.
Contractul administrativ reprezintã un acord de voinţã, între organele administraţiei publice şi o
persoanã fizicã sau juridicã de drept privat.
Prin încheierea de contracte administrative, organele administraţiei publice urmãresc realizarea
unui interes general, prin intermediul prestaţiei unui particular, care primeşte în schimb o redevenţã.
Concret, obiectul contractelor administrative poate consta în: concesionarea unor servicii publice,
unitãţi de producţie ale unor regii autonome sau terenuri, diverse prestãri de servicii, executarea unor
lucrãri de construcţii-montaj de interes public, achiziţii guvemamentale, închirieri de bunuri sau
servicii publice, împrumut de stat (public).
Spre deosebire de contractele civile sau comerciale, unde, în caz de reziliere a acestora în mod
unilateral, partea care reziliazã datoreazã daune celeilalte pãrţi, contractele administrative prezintã
particularitatea cã serviciul public este cel care precizeazã, încã în momentul încheierii actului,
cazurile în care acesta (serviciul public) poate rezilia contractul în mod unilateral, fãrã sã suporte
daune. Litigiile nãscute din interpretarea şi executarea contractelor administrative sunt de competenţa
instanţelor de contencios administrativ.

19
A se vedea şi Valentin I. Prisacaru, Tratat de drept administrativ, 1996, pag. 250.

19
c) actele administrativ-jurisdicţionale

Este un act juridic emis de un organ cu atribuţii jurisdicţionale, anume abilitat de lege, care
funcţioneazã în cadrul sau pe lângã o autoritate a administraţiei publice şi care soluţioneazã, pe baza
unei anumite proceduri, un conflict juridic în care una din pãrţi este un serviciu public
administrativ20.
Trăsături : este un act emis numai de autoritãţi ale administraţiei publice ; poate fi emis numai în
situaţiile expres prevãzute de lege ; are ca scop (finalitate) soluţionarea unor litigii în care una din
pãrţi este un serviciu public ; emiterea lui se face pe baza unei proceduri speciale care include şi
principiile independenţei autoritãţii care îl emite faţã de pãrţile aflate în conflict, precum şi cel al
contradictorialitãţii ; este exceptat de la principiul revocabilitãţii (retractãrii) actelor administrative ;
poate fi atacat în contenciosul administrativ general, dupã epuizarea cãilor administrativ-
jurisdicţionale.

5. Operaţiunile tehnice materiale ale autoritãţilor administraţiei publice.

Operaţiunile tehnice materiale sunt acele forme de activitate ale organelor administraţiei publice
desfãşurate în vederea îndeplinirii de cãtre acestea a atribuţiilor conferite de lege, care nu produc
efecte juridice proprii.
Operaţiunile tehnice materiale sunt de o varietate infinitã sub aspectul continutului 21. Spre
exemplificare, o formã pe care o iau operaţiunile tehnice materiale este şi aceea a instrumentelor de
prezentare şi motivare.

CAPITOLUL 8 Rãspunderea administrativã

1. Responsabilitatea şi răspunderea
Administraţia publică pune la baza activităţii ei principiul legalităţii, aplicarea legii în litera şi
spiritul ei.

20
Mircea Preda, Op. cit., p. 132.
21
cf. Ilie Iovãnaş, op. cit., p.p. 89-91.

20
 Abaterea de la lege prin săvârşire unor fapte ilicite, atentate la valorile juridiceşte ocrotite, atrage
răspunderea juridică în diversele sale forme.
Răspunderea juridică, indiferent de ramura de drept la care ne raportăm, are atât un scop
preventiv-educativ, cât şi sancţionator, care are caracter reparator în cazul în care s-au produs daune
materiale şi/ori morale.
Prin oricare dintre formele răspunderii se restabileşte ordinea încălcată ca urmare a săvârşirii
faptei ilicite, iar aplicarea sancţiunii şi stabilirea despăgubirii îl face pe autorul faptei să-şi dea seama
de consecinţele faptei săvârşite, astfel încât acesta să nu mai încalce legea.
Subiectul activ al răspunderii în dreptul administrativ este autoritatea publică faţă de care se
resfâng consecinţele faptei şi în a cărei competenţă intră tragerea la răspundere a făptuitorului,
autoritate care îi şi aplică sancţiunea. În procesul tragerii la răspundere juridică, autorul faptei devine
subiect pasiv al răspunderii.
În raport cu fapta, autoritatea faţă de care se răsfrâng consecinţele, reprezintă subiectul pasiv, iar
autorul faptei, persoana fizică sau juridică, are calitatea de subiect activ.
2. Răspunderea autorităţilor administraţiei publice
a) Răspunderea politică a autorităţilor administraţiei publice
Normele de drept care stabilesc cadrul juridic al organizării şi funcţionării autorităţilor
administraţiei publice fac referiri exprese la răspunderea pe care o au acestea în vederea înfăptuirii
sarcinilor legale şi care constituie raţiunea existenţei lor.
În cazul acestei răspunderi, principala sancţiune posibilă pentru o activitate nesatisfăcătoare este
dizolvarea autorităţii administraţiei publice în condiţiile legii au eliberarea/destituirea din funcţie,
după caz.
b) Răspunderea juridică a autorităţilor administraţiei publice
Rãspunderea juridicã este acea formã a rãspunderii sociale constând în complexul drepturilor şi
obligaţiilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a producerii unor fapte ilicite şi care
constituie cadrul în care se aplicã şi se executã sancţiunile juridice menite sã asigure restabilirea
ordinii de drept.
Fundamentarea juridică a obligaţiei pe care o au autorităţile administraţiei publice de a repara
paguba pricinuită şi, prin urmare, a răspunde patrimonial se regăseşte în conţinutul a trei construcţii
juridice:
- teoria echităţii şi egalităţii, în faţa sarcinilor publice porneşte de la necesitatea de a nu se aduce
daune unui cetăţean nici atunci când măsurile adoptate de administraţie vizează soluţionarea unor
interese ale întregii colectivităţi. În caz contrar, ar însemna că autorităţile administraţiei publice ar
putea – prin activitatea lor, să pună un cetăţean în stare de inegalitate faţă de ceilalţi membrii ai
colectivităţii şi astfel, s-ar produce un dezechilibru în ordinea socială, ceea ce ar fi contrar
principiului solidarităţii şi egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legilor şi a obligaţiilor publice.
Această teorie explică de ce societatea trebuie să preia asupra sa paguba înregistrată de unii
membrii ai săii din cauza unui act al autorităţii administraţiei publice, făcut în interesul general.
- teoria riscului, are în vedere stabilirea unei legături cauzale între activitatea autorităţii
administrative, actele şi faptele acesteia şi pagubă. Prin noţiunea riscului, se propune astfel înlocuirea
responsabilităţii subiective bazate pe culpă printr-o responsabilitate obiectivă a autorităţii
administrative pentru activitatea sa.
- teoria relei funcţionări, este construită pornindu-se de la necesitatea funcţionării legale a acesteia.
Orice abatere de la prevederile sau scopul legii determină reaua funcţionare a autorităţii
21
administraţiei publice , care constă în săvârşirea de acte juridice nelegale activitate necompetentă,
erori, omisiuni, etc. ceea ce presupune o culpă în urma căreia cetăţeanul este păgubit, pagubă care nu
s-ar fi produs dacă funcţionarea autorităţii ar fi fost normală.
Aceste teorii apar ca o consecinţă logică a raporturilor de drept public ce există între autorităţile
administraţiei publice şi cetăţeni, iar răspunderea aparţine direct şi imediat autorităţilor administraţiei
publice, iar nu funcţionarilor săi.
Răspunderea autorităţilor administraţiei publice este cu precădere, o răspundere primară, directă,
nemijlocită, nefiind absolut necesară identificarea funcţionarului care a săvârşit abaterea, deoarece
condiţiile principale care atrag răspunderea sunt existenţa abaterii şi culpa autorităţii administraţiei
publice, chiar atunci când cauza săvârşirii ei rămâne necunoscută.
Ca o excepţie de la această regulă generală, ne apare obligaţia autorităţilor administraţiei publice
de a repara în unele cazuri expres prevăzute de lege, chiar şi pagubele create prin acte şi fapte
neculpabile.

c) Răspunderea administrativă ca formă a răspunderii juridice

În cadrul formelor răspunderii juridice, un loc important îl ocupă răspunderea administrativă.
Acest fapt se explică prin aceea că printre cele mai frecvente fapte antisociale se numără şi abaterile
administrative, în primul rând săvârşirea de contravenţii.
Formele de răspundere specifice dreptului administrativ
Răspunderea juridică administrativă, în urma încãlcãrii normelor de drept administrativ, poate fi:
rãspunderea administrativ-disciplinarã, rãspunderea administrativ-contravenţionalã şi rãspunderea
administrativ-patrimonialã.

1. Rãspunderea administrativ-disciplinarã

Rãspunderea administrativ-disciplinarã este „situaţia juridicã care constã în complexul de

drepturi şi obligaţii conexe, conţinut al raporturilor juridice sancţionatorii, stabilite, de regulã,
între un organ al administraţiei publice sau, dupã caz, un funcţionar public, şi autorul unei abateri
administrative22.
Trãsãturile caracteristice rãspunderii administrativ-disciplinare sunt: intervine, de regulã, ca
urmare a încãlcãrii unui raport de drept administrativ; presupune, în mod obligatoriu, vinovãţia
fãptuitorului; subiect activ este întotdeauna o autoritate publică, de regulã, un organ al
administraţiei publice; subiecte pasive pot fi atât persoane juridice, cât şi persoane fizice.
Cele mai frecvente situaţii de angajare a răspunderii administrativ-disciplinare se întâlnesc în
cazul funcţionarilor publici. Rãspunderea administrativ-disciplinarã a funcţionarilor publici se
angajeazã atunci când aceştia nu-şi îndeplinesc obligaţiile ce decurg din calitatea lor de
funcţionari publici, învestiţi printr-un act administrativ; sancţiunile aplicabile nu pot fi privative
de libertate.

2. Rãspunderea administrativ-contravenţionalã

22
Antonie Iorgovan, Op. cit., 2002, p. 362.

22
 Constituie contravenţie fapta sãvârşitã cu vinovãţie, stabilitã şi sancţionatã prin lege,
ordonanţã, prin hotãrâre a Guvernului sau, dupã caz, prin hotãrâre a consiliului local al comunei,
oraşului, municipiului, a consiliului judeţean.
Trãsãturile caracteristice care rezultã din definiţia contravenţiei sunt urmãtoarele: fapta este
sãvârşitã cu vinovãţie; fapta este stabilitã şi sancţionatã prin lege sau alte acte normative expres
prevãzute de legea-cadru.
Legea sancţioneazã faptele sãvârşite cu oricare dintre formele vinovãţiei prevãzute de dreptul
comun: intenţia (directã sau indirectã) ori culpa (prin uşurinţã sau neglijenţã). În cazul persoanelor
juridice de drept public, stabilirea vinovãţiei se face în funcţie de competenţa stabilitã prin lege
(drepturi şi obligaţii). Vinovãţia persoanei juridice de drept privat se determinã în funcţie de
atitudinea reprezentantului legal, faţã de atribuţiile care revin societãţii comerciale (organizaţiei,
fundaţiei etc.) respective, prin actul legal de constituire (Statutul).
Pericolul social al contravenţiei este mai redus decât în cazul infracţiunii. Conţinutul
constitutiv al contravenţiei are în vedere: obiectul juridic, latura obiectivã, subiectele şi latura
subiectivã23. Obiectul juridic al unei contravenţii este valoarea socialã şi relaţiile sociale create în
jurul acestei valori, care sunt vãtãmate sau periclitate prin fapte prevãzute de lege. Latura
obiectivã a contravenţiei poate consta într-o acţiune, într-o inacţiune sau din fapte comisiv-
omisive. Urmãrile unei fapte contravenţionale pot lua forma unor prejudicii materiale sau pot crea
o stare de pericol pentru anumite valori sociale. Între faptã şi urmarea vãtãmãtoare trebuie sã
existe un raport de cauzalitate. Subiect activ al rãspunderii contravenţionale este întotdeauna
autoritatea care este împuternicitã sã tragã la rãspundere pe cei care încalcã anumite dispoziţii
legale.
Avem în vedere statul, mai precis o autoritate de stat sau a autonomiei locale, persoana
juridicã de drept privat care realizeazã, în condiţiile legii, un serviciu public şi este învestitã cu
atribuţii în acest sens, precum şi agentul constatator-persoanã fizicã ce are o împuternicire în acest
sens, potrivit legii, deşi nu deţine o funcţie publicã. Subiect pasiv al rãspunderii contravenţionale
este persoana fizică sau juridică care a sãvârşit contravenţia.
Pentru a rãspunde administrativ-contravenţional, persoana fizicã trebuie sã aibã împlinitã
vârsta de 14 ani. Fapta sãvârşitã de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie, iar între 14 şi
18 ani minorul poate fi sancţionat, însã minimul şi maximul sancţiunii se reduc la jumãtate din
minimul şi maximul amenzii stabilite de actul normativ pentru fapta sãvârşitã. Minorul care nu a
împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu obligarea la prestarea unei activitãţi în folosul
comunitãţii. Latura subiectivã a contravenţiei constã în vinovãţia fãptuitorului, adicã în atitudinea
sa psihicã faţã de faptã şi de urmãrile acesteia. Fapta prevãzutã ca fiind contravenţie se
sancţioneazã indiferent de forma vinovãţiei fãptuitorului, chiar dacã este sãvârşitã fãrã intenţie,
exceptând cazurile când prin actul normativ se dispune altfel.
Cauzele care înlãturã caracterul contravenţional al faptei sunt acele stãri, situaţii sau
împrejurãri a cãror existenţã face imposibilã realizarea uneia dintre trãsãturile esenţiale ale
contravenţiei-vinovãţia, conducând la inexistenţa acesteia.
Sancţiunile contravenţionale se împart în:
a) sancţiuni contravenţionale principale: avertismentul; amenda contravenţionalã; prestarea unei
activitãţi în folosul comunitãţii;
b) sancţiunile contravenţionale complementare: confiscarea bunurilor destinate, folosite sau
rezultate din contravenţii; suspendarea sau anularea, dupã caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activitãţi; blocarea contului bancar; suspendarea activitãţii
23
Ioan Santai, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. III, Sibiu 1998, pp. 103-104.

23
 agentului economic; închiderea unitãţii; retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite
operaţiuni ori pentru activitãţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv; desfiinţarea lucrãrilor şi
aducerea terenului în starea iniţialã.
Procedura contravenţionalã
Constatarea contravenţiei se face printr-un proces-verbal încheiat de persoanele prevãzute în
actul normativ care stabileşte şi sancţioneazã contravenţia, denumite în mod generic , agenţi
constatatori.
Procesul-verbal de constatare a contravenţiei, trebuie sã cuprindã: data şi locul unde a fost
încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele
personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncã al
contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a
fost sãvârşitã, precum şi arãtarea tuturor împrejurãrilor ce pot servi la aprecierea gravitãţii faptei şi
la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se
sancţioneazã contravenţia; indicarea societãţii de asigurãri în situaţia în care fapta a avut ca
urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitãrii în termen de 48 de ore a
jumãtate din minimul amenzii prevãzute de actul normativ, dacã acesta prevede o asemenea
posibilitate; termenul de exercitare a cãii de atac şi organul la care se depune plângerea.
Lipsa uneia dintre elementele pe care trebuie sã le cuprindã procesul-verbal, considerate de
lege esenţiale, atrage nulitatea actului respectiv (care se constatã din oficiu) şi se referã la:
numele, prenumele şi calitatea agentului constatator; numele şi prenumele contravenientului,
persoanã fizicã; lipsa denumirii şi a sediului, în cazul persoanei juridice; fapta sãvârşitã; data
comiterii acesteia; semnãtura agentului constatator; obiecţiunile contravenientului cu privire la
conţinutul actului de constatare.
Procesul-verbal se semneazã pe fiecare paginã de agentul constatator şi de contravenient, iar
dacã acesta din urmã nu se aflã de faţã, refuzã sau nu poate sã semneze, se va face menţiune
despre aceastã împrejurare, confirmatã de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va
cuprinde şi datele de identitate şi semnãtura martorului. Prin lege se interzice ca un alt agent
constatator sã aibã calitatea de martor. Procesul-verbal poate fi încheiat şi în lipsa unui martor,
însã se vor menţiona în mod obligatoriu motivele care au condus la aceastã împrejurare. Greşita
încadrare a faptei nu atrage nulitatea procesului-verbal 24. Procesul-verbal se întocmeşte în douã
exemplare, originalul se reţine de agentul constatator, iar copia se remite contravenientului.
Dacã agentul constatator aplicã şi sancţiunea, iar contravenientul este prezent la încheierea
procesului-verbal, copia de pe acesta şi înştiinţarea de platã se înmâneazã contravenientului, pe
bazã de semnãturã de primire (fãcându-se menţiune în acest sens, în procesul-verbal).
În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuzã sã semneze procesul-
verbal, comunicarea acestuia (şi a înştiinţãrii de platã) se face de cãtre agentul constator în termen
de cel mult o lunã de la data încheierii. Comunicarea procesului-verbal şi a înştiinţãrii de platã se
face prin poştã, cu aviz de primire sau prin afişare la domiciliul persoanei fizice sau la sediul
persoanei juridice contraveniente; operaţiunea de afişare se consemneazã într-un proces-verbal
semnat de cel puţin un martor.
Dacã actul normativ de stabilire a contravenţiilor menţioneazã în mod expres o asemenea
posibilitate, contravenientul poate achita pe loc sau în termen de 48 de ore de la data încheierii
procesului-verbal, jumãtate din minimul amenzii prevãzute în actul normativ.
Termenul general de aplicare a amenzilor contravenţionale (6 luni) curge de la data sãvârşirii
faptei, cu excepţia contravenţiilor continue, când se ia în calcul data constatãrii faptei.
24
Mircea Preda, Op. cit., p. 226.

24
 Cãile de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor
Exercitarea cãii de atac împotriva actelor de sancţionare a contravenţiilor şi de aplicare a
sancţiunii, constã în plângerea care se poate face împotriva procesului-verbal întocmit, în termen
de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii acestuia, dupã caz, de cãtre contravenient, dar şi de
partea vãtãmatã ori persoana cãreia îi aparţin bunurile confiscate (alta decât contravenientul).
Plângerea suspendã executarea. În toate cazurile, plângerea se depune la organul din care face
parte agentul constatator şi va fi însoţitã de copia procesului-verbal. Acest organ este obligat sã
primeascã plângerea şi sã elibereze depunãtorului o dovadã în acest sens.
Plângerea, împreunã cu dosarul cauzei, se trimite de îndatã judecãtoriei în a cãrei
circumscripţie teritorialã a fost sãvârşitã contravenţia, care este obligatã sã o soluţioneze cu
precãdere. Judecãtoria fixeazã termen de judecatã, fãrã a depãşi 30 de zile şi dispune citarea
contravenientului sau, dupã caz, a persoanei care a fãcut plângerea, a organului care a aplicat
sancţiunea, a martorilor indicaţi, a oricãror alte persoane în mãsurã sã contribuie la rezolvarea
cauzei, precum şi a societãţii de asigurãri menţionatã în proces-verbal, dacã fapta a avut ca urmare
producerea unui accident de circulaţie.
Dupã ce verificã dacã plângerea a fost introdusã în termen, instanţa ascultã pe cel care a
fãcut-o şi pe celelalte persoane citate prezente, administreazã orice alte probe necesare pentru
verificarea legalitãţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotãrãşte asupra sancţiunii, despãgubirii
stabilite şi a mãsurii confiscãrii.
Hotãrârea poate fi atacatã cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţiunea de
contencios administrativ a tribunalului, motivele de recurs putând fi susţinute şi oral în faţa
instanţei. Recursul suspendã executarea hotãrârii.
Executarea sancţiunilor contravenţionale
Procesul-verbal neatacat în termenul legal de 15 zile de la data înmânãrii sau comunicãrii,
precum şi hotãrârea judecãtoreascã irevocabilã prin care s-a soluţionat plângerea, constituie titlu
executoriu, fãrã vreo altã formalitate.
Avertismentul se considerã executat prin atenţionarea oralã a contravenientului prezent la
constatarea şi sancţionarea faptei ilicite sau prin comunicarea procesului-verbal în celelalte cazuri.
Amenda contravenţionalã este pusã în executare de cãtre organul din care face parte agentul
constatator (atunci când nu se exercitã calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a
contravenţiei, în termenul prevãzut de lege) sau instanţa judecãtoreascã (în celelalte cazuri).
Procesul-verbal de constatare sau, dupã caz, dispozitivul hotãrârii judecãtoreşti prin care s-a
soluţionat plângerea constituie titluri executorii. În concret, executarea se face asupra veniturilor
sau a celorlalte bunuri ale contravenientului, în condiţiile prevederilor legale privind executarea
silitã a creanţelor bugetare, dupã cum urmeazã: în cazul persoanelor fizice, prin reţinerea din
salariu pentru contravenientul salariat sau prin înfiinţarea sechestrului asigurãtor asupra bunurilor
şi procedura vânzãrii acestora dacã cel în cauzã nu este salariat; în situaţia persoanelor juridice,
prin decontare bancarã.

3. Rãspunderea administrativ -patrimonialã

Principiile constituţionale care se referã la rãspunderea pentru daunele aduse persoanelor fizice
şi juridice de cãtre stat, autoritãţi publice sau funcţionari publici sunt : statul rãspunde patrimonial

25
pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare sãvârşite în procesele penale; autoritãţile publice
rãspund patrimonial pentu pagubele cauzate prin acte administrative sau prin nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri, cu posibilitatea introducerii în cauzã a funcţionarului vinovat de
încãlcarea legii; funcţionarul public împotriva cãruia s-a formulat personal acţiunea în justiţie,
rãspunde solidar cu autoritatea publicã administrativã pentru pagubele produse în condiţiile
precizate.
Rãspunderea administrativ–patrimonialã poate interveni numai în cazul în care sunt întrunite
urmãtoarele condiţii specifice:
a) existenţa unui act administrativ ilegal (sau a refuzului nejustificat de a satisface o cerere privitoare
la un drept). Acţiunea în justiţie împotriva administraţiei publice nu este posibilã decât pentru un act
reclamat a fi ilegal, instanţa judecãtoreascã fiind singura în mãsurã sã confirme sau nu aceastã
presupunere. Totodatã, acţiunea pentru repararea materialã ori moralã a unui prejudiciu nu este
posibilã decât în situaţia în care paguba respectivã se dovedeşte în instanţã cã a fost creatã în aceste
împrejurãri. Nu poate fi stabilitã rãspunderea administrativ–patrimonialã în condiţiile în care
prejudiciul a fost cauzat printr-un act administrativ exceptat de la procedura contenciosului
administrativ ;
b) existenţa unui prejudiciu. În cazul admiterii plângerii, instanţa va dispune şi în legãturã cu daunele
materiale şi morale solicitate ;
c) raportul de cauzalitate între actul administrativ şi prejudiciu. Cercetarea şi analiza legãturii cauzale
reprezintã o operaţie pe care o întreprinde instanţa de judecatã care are obligaţia sã constate dacã,
obiectiv, actul administrativ ilicit a favorizat producerea prejudiciului reclamat ;
d) culpa autoritãţii publice.

26
 CAPITOLUL 9 Controlul activitãţii administraţiei publice

1. Controalele politice şi administrative

Controlul asupra activităţii administraţiei a fost necesar dintotdeauna. În ţara noastră, încă
din vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-a pus problema intensificării controlului pentru
înlăturarea abuzurilor, iar incursiunile incognito ale domnitorului pentru a-I surprinde pe cei care
umblau cu “ocaua mică” au rămas în istorie. Dar încercările de a stăvili abuzurile administraţiei,
în special a celei locale, nu a avut succes, drept pentru care sa ajuns la frecvente manifestări de
protest, de exemplu, Răscoala de la 1907.
În epoca contemporană, a crescut importanţa controlului politic şi administrative asupra
administraţiei, deoarece intervenţiile statului şi în consecinţă, riscurile de abuz, s-au înmulţit în
acelaşi timp cu generalizarea recunoaşterii drepturilor individuale şi a voinţei de a le apăra
împotriva arbitrariului, sau mai general, împotriva oricărui exces manifestat de puterea politică,
de exemplu, rezistenţa împotriva opresiunii este considerată un drept fundamental şi este
cuprinsă în textul constituţiilor din ţările democratice.
Prin scopurile sale, controlul acţiunii adminstraţiei, se situează în centrul relaţiilor între
“putere” şi “cetăţenii” care i se supun, iar prin metodele sale, reflect în acelaşi timp,
caracteristicile aparatului birocratic şi cele ale sistemului politic şi juridic al fiecărui stat.
Forme ale controlului:
- după momentul când au loc:
- controale a priori (preced intrarea în vigoare a deciziilor administrative; pot preveni o eroare
dar îngreunează procedurile şi paralizează iniţiativele);
- controale a posteori (intervin când deciziile au intrat în vigoare ; respectă mai mult
responsabilităţile funcţionarilor publici, dar protejează mai puţin drepturile cetăţenilor sau banul
public) ;
- după conţinutul şi obiectul acţiunii de control :
- controalele efectuate pentru verificarea legalităţii, care au drept unic obiect aprecierea
compatibilităţii sau conformităţii unui act sau al unei operaţiuni cu normă juridică ;
- controalele de oportunitate care comportă o judecată asupra valorii tehnice, politice, morale, ale
comportamentului supus examinării sau expertizării ;
- după autorul lor :
- controale interne, care au loc în interiorul administraţiei ;
- controale externe, exercitate de autorităţi din exterior.
În ţara noastră, din punct de vedere al cadrului administrativ, administraţia pare a fi bine
reglementată şi supravegheată pe de o parte de autorităţile politice şi administrative şi pe de altă
parte de justiţie.

27
 2. Controlul parlamentar asupra activitãţii administrative
2.1. Controlul exercitat de Parlament asupra activitãţii Preşedintelui României
Se exercitã în trei modalitãţi25:
- controlul de plină competenţă :
- numai în cazuri excepţionale Preşedintele Republicii poate declara mobilizarea generalã
sau parţialã a forţelor armate, fãrã aprobarea Parlamentului, dar el este obligat sã supunã ulterior
aceastã hotãrâre aprobãrii, acestui din urmã organ, în cel mult 5 zile de la adoptare ;
- tot un control de plinã competenţã este şi cel asupra mãsurilor luate de Preşedintele României,
în caz de agresiune armatã îndreptatã împotriva ţãrii ; dacã Parlamentul nu se aflã în sesiune, el
se convoacã de drept în termen de 24 de ore de la declanşarea agresiunii, pentru a se pronunţa
asupra mãsurilor luate de Preşedinte ;
- sesizarea :
- în cazul sãvârşirii unor fapte grave prin care se încalcã prevederile Constituţiei, Preşedintele
României poate fi suspendat din funcţie, în şedinţa comunã a Camerei Deputaţilor şi Senatului ;
dacã propunerea de suspendare din funcţie este aprobatã, în cel mult 30 de zile se organizeazã
un referendum pentru demiterea Preşedintelui ;
- tot un control de sesizare este exercitat de Parlament şi în ipoteza prevãzutã de art. 84 alin. 3.
din Constituţie ; astfel, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţã comunã, pot hotãrî punerea sub
acuzare a Preşedintelui României pentru înaltã trãdare, cu votul a cel puţin douã treimi din
numãrul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie Preşedintele este demis de drept la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare ;
- avize sau aprobări prealabile sau ulterioare :
Preşedintele României poate cere corpului electoral sã se pronunţe prin referendum, numai
dupã consultarea Parlamentului ; punctul de vedere al Parlamentului are natura unui aviz
consultativ.
2.2. Controlul Parlamentului asupra activitãţii Guvernului
Guvernul rãspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate” 26.
Fiecare membru al Guvernului rãspunde “politic, solidar cu ceilalţi membri, pentru activitatea
Guvernului şi pentru actele acestuia”. Aceastã rãspundere se poate stabili, fie la iniţiativa
Guvernului, care declarã cã-şi angajeazã rãspunderea politicã în faţa Parlamentului, fie la
iniţiativa organului legiuitor.
Principalele procedee de control parlamentar asupra Guvernului sunt:

25
Tudor Drãganu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Universitatea Ecologicã “Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Drept, Târgu-Mureş, 1995, pp. 179-185.
26
M.Constantinescu, I.Muraru, op.cit., p. 248.

28
- întrebarea, vizeazã un aspect concret sau orientarea Guvernului într-o problemã determinatã a
politicii sale ; întrebarea se formuleazã oral, iar cel chestionat poate rãspunde pe loc sau poate
indica ziua când va comunica rãspunsul ; întrebãrile nu sunt urmate de dezbateri ;
- interpelarea, conţine cererea adresatã Guvernului pentru a da explicaţii asupra politicii sale
într-un domeniu de activitate ; se face numai în scris şi asupra rãspunsului au loc dezbateri,
finalizate printr-o moţiune parlamentarã ;
- ancheta parlamentarã este organizatã fie prin intermediul unei comisii ad-hoc, fie al unei
comisii permanente ; în prima ipotezã, propunerea de constituire a unei comisii de anchetã
trebuie fãcutã de cel puţin o treime din numãrul membrilor Camerei ; comisia de anchetã
prezintã un raport, care este dezbãtut în Camera Deputaţilor ; ancheta parlamentarã are
întotdeauna un obiectiv determinat, fiind temporarã şi specializatã, în raport cu mandatul
stabilit ;
- moţiunea de cenzurã urmãreşte angajarea unei dezbateri parlamentare asupra politicii de
ansamblu a Guvernului, în vederea demiterii sale. Adoptarea moţiunii de cenzurã atrage
retragerea încrederii Parlamentului, ceea ce echivaleazã cu demiterea Guvernului. Ea se dezbate
şi se supune la vot în şedinţa comunã a camerelor reunite, putând fi adoptatã cu o majoritate
absolutã.
Conform Constituţiei, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul sã cearã urmãrirea penalã a membrilor Guvernului pentru faptele sãvârşite în exerciţiul
funcţiei lor. Dacã s-a cerut urmãrirea penalã, Preşedintele României poate dispune suspendarea
acestora din funcţie. Trimiterea în judecatã a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui
din funcţie. Competenţa de judecatã aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
2.3. Controlul Parlamentului asupra unor servicii publice care nu fac parte din structura
Guvernului
Controlul asupra activitãţii Serviciului Român de Informaţii este efectuat de Parlament în
şedinţa comunã a celor douã Camere şi prin comisia parlamentarã permanentã competentã.
Parlamentul, în şedinţa comunã a Camerelor, poate elibera din funcţie pe directorul Serviciului
Român de Informaţii, la propunerea Preşedintelui sau a cel puţin o treime din numãrul total al
deputaţilor şi senatorilor.
Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii prezintã anual Parlamentului o dare de seamã asupra
activitãţii desfãşurate. În şedinţa comunã a celor douã Camere ale Parlamentului, acesta poate sã
aprobe sau sã dezaprobe raportul Consiliului.
2.4. Controlul Parlamentului asupra administraţiei publice prin instituţia Avocatul
Poporului
Conform Legii nr. 35/1997, instituţia Avocatul Poporului are drept scop apãrarea drepturilor
şi libertãţilor cetãţenilor în raporturile lor cu autoritãţile publice.
În activitatea sa, Avocatul Poporului este independent de orice autoritate publicã şi nu se
substituie nici unei autoritãţi. Autoritãţile publice sunt obligate sã comunice şi sã punã la
dispoziţia Avocatului Poporului informaţiile, documentele sau actele pe care le deţin în legãturã

29
cu cererile care au fost adresate Avocatului Poporului, acordându-i sprijin pentru exercitarea
atribuţiilor sale. Numirea Avocatului Poporului se face pe o perioadă de cinci ani. Avocatul
Poporului este numit de cele două camere ale Parlamentului, reunite în şedinţă comună.
Avocatul Poporului are urmãtoarele atribuţii: primeşte şi repartizeazã cererile fãcute de
persoanele lezate prin încãlcarea drepturilor sau libertãţilor cetãţeneşti de cãtre autoritãţile
administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri; urmãreşte rezolvarea legalã a cererilor
primite şi cere autoritãţilor sau funcţionarilor administrativi în cauzã încetarea încãlcãrii
drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubei;
reprezintã instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte
autoritãţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice ş.a.
În cazul în care, în urma cercetãrilor fãcute, Avocatul Poporului constatã cã plângerea
persoanei lezate este întemeiatã, el va cere în scris autoritãţii administraţiei publice care a
încãlcat drepturile acesteia sã reformeze sau sã revoce actul administrativ şi sã repare pagubele
produse, precum şi sã repunã persoana lezatã în situaţia anterioarã. Dacã autoritatea
administrativã sau funcţionarul public nu înlãturã în termen de 30 de zile ilegalitãţile comise,
Avocatul Poporului se va adresa autoritãţilor administraţiei publice superioare, care trebuie sã-i
comunice în termen de 45 de zile mãsurile luate. În cazul în care autoritatea publicã sau
funcţionarul public aparţine administraţiei publice locale, Avocatul Poporului se adreseazã
prefectului, care trebuie sã-i comunice hotãrârea luatã în termen de 45 de zile. O modificare
importantă adusă de noua lege a contenciosului administrativ, nr. 554/2004, este aceea că
Avocatul Poporului poate introduce acţiune în contencios administrativ.
3. Controlul administrativ
Controlul administrativ reprezintă verificarea exercitată de administraţia publică asupra ei
însăşi. Scopul şi obiectivele controlului administrativ sunt de a constata dacă stadiul şi modul de
îndeplinire a atribuţiilor legale se desfăşoară în baza legii, şi operativ, el trebuie să aibă un rol
activ, în vederea perfecţionării activităţii controlate, inclusiv a legislaţiei pe care se întemeiază
activitatea verificată.
Menirea controlului este de a descoperi cauzele generatoare şi condiţiile favorizatoare ale
abaterilor de la normele legale, în vederea înlăturării lor prin aplicarea măsurilor de corecţie şi
sancţionare, dacă este cazul, în scopul evitării producerii în viitor a altor abateri.
Controlul administrativ poate fi :
- intern, este realizat de cãtre funcţionari din interiorul organului administrativ, de cãtre
conducãtorul acestuia sau de alţi funcţionari ;
- extern, este exercitat de cãtre organe sau funcţionari din afara celor controlate, şi poate avea
următoarele forme : controlul ierarhic (exercitat de organele ierarhic superioare celor controlate),
control de specialitate (se exercită de autorităţile administrative cu atribuţii de coordonare sau
control într-un sector determinat de activitate, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege).
În ceea ce priveşte atribuţiile şi competenţele autorităţilor administrative care exercită
controlul administrative, le utem reţine pe următoarele:

30
- dispun sau solicit revocarea sau anularea unor acte ori operaţiuni administrative; modificarea
sau înlocuirea actelor ori a operaţiunilor administrative considerate nelegale; sancţionarea
persoanelor vinovate;
- dispun măsurile necesare pentru restabilirea legalităţii.

4. Controlul administraţiei prin justiţie

În orice regim democratic, administraţia este supusă legii şi judecătorului; ea poate fi
constrânsă să vină în faţa justiţiei, fie a judecătorului judiciar, fie a judecătorului administrative.
Controlul judecãtoresc se exercitã numai asupra actelor administrative şi a faptelor asimilate
acestora, cu excluderea operaţiunilor tehnico-materiale, a actelor civile, comerciale sau de
dreptul muncii, având în vedere doar acele manifestãri de voinţã în care organul administrativ
apare ca subiect de drept învestit cu atribuţii de putere publicã şi nu ca persoanã juridicã de drept
privat.
Controlul judecãtoresc asupra actelor administrative constã numai în verificarea legalitãţii,
nu şi a oportunitãţii acestora. Controlul judecãtoresc este un control ulterior adoptãrii sau
executãrii actului administrativ, el verificând legalitatea unor mãsuri deja existente şi nu a unor
mãsuri viitoare.
Controlul judecãtoresc asupra actelor administrative are un caracter subsidiar. Faţã de
controlul administrativ, care se exercitã asupra tuturor organelor administrative inferioare, fãrã
excepţie şi fãrã termene, atât în privinţa legalitãţii, cât şi a oportunitãţii mãsurilor administrative,
controlul judecãtoresc nu poate fi înfãptuit decât dupã ce s-a încercat restabilirea legalitãţii pe
cale administrativã a reclamaţiei, sub forma recursului graţios sau ierarhic.
Controlul judecãtoresc al legalitãţii actelor administrative este un control de plinã
jurisdicţie. Aceasta, deoarece instanţele judecãtoreşti au competenţa de a constata ilegalitatea
actelor, de a le anula, de a obliga organul emitent la luarea anumitor mãsuri administrative,
precum şi de a acorda despãgubiri.
Controlul judecãtoresc se desfãşoarã în baza unei proceduri specifice, bazatã pe
contradictorialitatea pãrţilor şi independenţa judecãtorilor, declanşatã prin sesizarea instanţei
de judecatã de cãtre partea vãtãmatã în drepturile sale printr-un act administrativ ilegal.

CAPITOLUL 10 Contenciosul administrativ

Din punct de vedere strict terminologic, cuvântul “contencios” nu este legat de litigiile
particularului cu administraţia pentru că el semnifică o luptă, sugerând contradictorialitatea şi
lupta de interese dintre două sau mai multe părţi. Litigiile de contencios administrative au existat
cu mult înainte de secolul XVIII, cu deosebirea că administraţia nu apărea ca pârât în legătură cu
exerciţiul atribuţiilor sale în regim de drept administrativ.
Cu toate acestea, termenul de contencios administrative este utilizat pentru a evoca “acele
litigii juridice în care organele administraţiei publice folosesc regimul juridic administrative în
baza competenţei pe care le-o conferă legea”.

31
 În ţara noastră, contenciosul administrative apare sub influenţa sistemului francez, în 1864 şi
dăinuie până în 1948 când a fost înlăturat, considerându-se incompatibil cu orânduirea de stat
socialist.
Între 1948 şi 1990 (când a fost adoptată Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990),
instanţele de judecată aveau competenţa să judece legalitatea actelor administrative numai în
cazul în care legea prevedea expres acest lucru, fiind destul de puţine cazurile în acest sens.
Având în vedere cele de mai sus, putem defini, în sens larg, contenciosul administrativ ca
fiind “totalitatea litigiilor dintre administraţia public şi cei administraţi, indiferent de natura
juridică a litigiilor”27, iar în sens restrâns “litigiile în care autorităţile administraţiei publice şi alte
organizaţii folosesc regimul juridic administrative, în baza competenţei pe care le-o confer
legea”28.
Contenciosul administrativ român este guvernat de Legea nr. 554/2004, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1154/2004.
Conform art. 2 alin. 1 lit. e) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă
activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit
legii, a litigiilor în care cel puţin una din părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut
fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din
nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un
drept sau la un interes legitim.
Actul administrativ, din a cărui emitere sau încheiere se naşte conflictul dedus instanţei de
contencios administrative, este definit de aceeaşi lege ca reprezentând actul unilateral cu caracter
individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării
executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Conform acestei legi, autoritatea publică este orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui
interes public; sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care,
potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică ori sunt autorizate să presteze un serviciu
public.
Legea nr. 554/2004 introduce, ca element de noutate faţă de vechea reglementare,
competenţa exclusivă a instanţelor de contencios administrativ cu privire la litigiile care apar în
fazele premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de
aplicarea şi executarea contractului administrativ, cazuri în care aceste instanţe vor ţine cont de
regula conform căreia principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii
interesului public.
Categoriile de acte care nu pot fi atacate în contenciosul administrative sunt: actele
administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; actele de
comandament cu caracter militar; actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea
cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

27
Anibal Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „E. Mârvan”, 1929
28
Ilie Iovănaş, Drept administratov, Editura Servo-Sat, Arad, 1997

32
 Acţiunea în contencios administrativ poate fi formulată de:
- orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de
către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a
unei cereri; Avocatul Poporului; Ministerul Public; autoritatea publică emitentă a unui act
administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea nulităţii acestuia; persoana vătămată
în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe ale
Guvernului neconstituţionale; Prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi orice
persoană de drept public vătămată într-un drept sau.
Procedura prealabilă. Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ
competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim
printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice care a emis actul sau
organului ierarhic superior (dacă acesta există), în termen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea în tot sau în parte a actului (aşa-numita plângere prealabilă).
Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă se poate introduce şi peste termenul de 30 de
zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.
Poate să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un
interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual adresat altui subiect de drept, în
termen de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa actului.
Plângerea prealabilă se soluţionează de către autoritatea publică emitentă sau organul ierarhic
superior (dacă acesta a fost sesizat) în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin
lege nu se prevede alt termen.
Procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul: acţiunilor introduse de prefect, Avocatul
Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici; acţiunilor ce privesc
cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe; în cazul acţiunilor ce au ca
obiect excepţia de nelegalitate.
Obiectul acţiunii în contencios administrativ. Persoana vătămată într-un drept recunoscut de
lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul
primit la plângerea prealabilă adresată autorităţii publice emitente sau dacă nu a primit nici un
răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sale (sau în alt termen prevăzut de lege,
mai mare de 30 de zile), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă pentru a
solicita: anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii
pentru daune morale.
Se poate, de asemenea, adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră
vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul
nejustificat de soluţionare a cererii.
Instanţa competentă, termenul de introducere a acţiunii, documente ce trebuiesc
anexate acţiunii. Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile
publice locale şi judeţene, precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale şi accesorii ale acestora de până la 5 miliarde de lei sunt de competenţa tribunalelor
administrativ-fiscale.

33
 Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale,
precum şi litigiile care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale
acestora mai mari de 5 miliarde de lei sunt de competenţa secţiilor de contencios administrativ şi
fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel. Recursul împotriva
sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel; recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede
altfel.
Reclamantul poate opta între a se adresa instanţei de la domiciliul său ori instanţei de la
domiciliul pârâtului.
Cu privire la termenul în care poate fi introdusă acţiunea, regula este aceea că cererile
prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului de
soluţionare a cererii (refuz considerat nejustificat decătre cel care introduce acţiunea);
- data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (poate fi vorba atât de cererea propriu-
zisă cât şi de plângerea prealabilă);
- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor
administrative.
În cazul actului administrativ unilateral, pentru motive temeinice, acţiunea poate fi introdusă
şi peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de 1 an de la data emiterii actului.
Dreptul de a ataca ordonanţele sau acele dispoziţii din ordonanţe care sunt considerate
neconstituţionale, precum şi actele administrative normative este imprescriptibil (ele pot fi
atacate oricând).
Reclamantul trebuie să anexeze la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă sau,
după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale.
Dacă reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii,
certificată prin numărul de înregistrare şi data înregistrării la autoritatea publică şi orice alt
înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
Suspendarea executării actului. Suspendarea executării actului poate interveni în două
modalităţi:
- în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu sesizarea
autorităţii publice care a emis actul, în cadrul procedurii prealabile, persoana vătămată poate cere
instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ, până la pronunţarea
instanţei de fond. Instanţa sesizată cu cererea de suspendare va rezolva această cerere de
urgenţă, cu citarea părţilor;

34
- suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant şi prin
cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat. În acest
caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat până la soluţionarea
definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Cererea de suspendare se poate formula o dată cu acţiunea principală sau prin acţiune
separată, până la soluţionarea acţiunii în fond (art. 15 alin.1).
Faptul că reclamantul a introdus deja cerere de suspendare în cadrul procedurii prealabile,
conform art. 14, iar această cerere i-a fost respinsă, nu constituie un impediment pentru a putea
să reitereze cererea de suspendare o dată cu introducerea acţiunii în anulare.
Judecarea cererilor, soluţiile pe care le poate da instanţa, căi de atac. Cererile adresate
instanţei de contencios administrativ se judecă de urgenţă şi cu precădere. De asemenea,
hotărârile vor fi redactate şi motivate de urgenţă, în cel mult 10 zile de la pronunţare.
În cazul actului administrativ unilateral, instanţa poate, după caz:
- să anuleze în tot sau în parte actul administrativ;
- să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o
adeverinţă sau orice alt înscris;
- să oblige la despăgubiri pentru daunele materiale sau morale cauzate, dacă reclamantul a cerut
acest lucru.
În cazul contractelor administrative, în funcţie de starea de fapt, instanţa poate:
- dispune anularea contractului administrativ, în tot sau în parte;
- obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;
- impune uneia din părţi să-şi îndeplinească o anumită obligaţie;
- suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;
- obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.
Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la
pronunţare (pentru partea care a fost prezentă la termenul când s-a judecat fondul şi s-a pronunţat
sentinţa) sau de la comunicare (pentru partea care nu a fost prezentă). Recursul, o dată exercitat,
suspendă executarea hotărârii atacate şi se judecă de urgenţă.
Procedura de executare. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au
admis acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor legii contenciosului administrativ, constituie titluri
executorii. Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au anulat acte
administrative normative, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică
în Monitorul Oficial al României sau, după caz, în Monitoarele oficiale ale judeţelor sau al mun.
Bucureşti, la cererea instanţei care a soluţionat fondul litigiului ori a reclamantului.

35
 Dacă, în urma admiterii acţiunii, autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască
sau să modifice actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris,
executarea hotărârii definitive şi irevocabile se va face: ori în termenul prevăzut în chiar
cuprinsul hotărârii, ori în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii (în
lipsa prevederii, în cuprinsul hotărârii, a unui astfel de termen).
Dacă nu se respectă termenele precizate mai sus, conducătorul autorităţii publice sau după
caz, persoana obligată va fi sancţionată cu o amendă de 20% din salariul minim brut pe
economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întârziere.
Dacă nici după aplicarea amenzii nu se execută sau nu se respectă hotărârea judecătorească
definitivă şi irevocabilă pronunţată de instanţa de contencios administrativ, se va angaja
răspunderea penală a conducătorului autorităţii publice sau a persoanei obligate, care vor fi
sancţionaţi cu închisoare de la 6 luni la trei ani sau cu amendă de la 25 de milioane la 100
milioane de lei.

36