ORIENTAREA ÎN CARIERĂ.

TEORIA CIRCUMSCRIERII
ŞI A COMPROMISULUI – LINDA S. GOTTFREDSON (1981)

Anişoara PAVELEA (RĂDULEŢ)

Abstract
Career choice and development has been the focus of theory and reserach in a number of relevant social
science disciplines, such as psychology, sociology, political science or economics. Since Parsons matching
theoryy was first developed in 1909, the diversity of theoretical perspectives that share the career concept has
contributed to the continuous development of our knowledge and perception of the career choice, orientation
and development process. Gottfredson’s theory of circumscription and compromise refers to the emergence of
interindividual differences in vocational expectations based on gender, race and social class, since early childhood.
Keywords: career, profession, occupation, career orientation, Theory of circumscription and compromise.

Carieră, profesie şi ocupaţie

Asist.univ.drd. Anişoara Pavelea (Răduleţ)
Catedra de Comunicare şi Relaţii Publice,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
E-mail: aniradulet@yahoo.com
Revista Transilvană
de Ştiinţe ale Comunicării,
1(12)/2011, pp. 61-71
O carieră este o succesiune evolutivă de
activităţi, roluri şi poziţii pe care o persoană
le atinge datorită atitudinilor, cunoştinţelor
şi competenţelor pe care ea le dezvoltă de-a
lungul vieţii sale.
În 1976, Super definea cariera drept „o
succesiune de poziţii majore ocupate de o
persoană de-a lungul perioadei preocupaţionale,
ocupaţionale şi postocupaţionale a vieţii sale,
incluzând o serie de roluri asociate muncii
precum cele de student, angajat, pensionar,
împreuna cu cele vocaţionale, familiale şi
civice complementare”. (Super, 1976:20)
Pentru a înţelege mai bine conceptul
de carieră, trebuie făcută distincţia dintre
cariera externă şi cariera internă. Cariera
externă se referă la succesiunea obiectivă

61
de poziţii din care constă cariera unei persoane. De exemplu, un asistent universitar
evoluează pe postul de lector, conferenţiar, profesor etc. Această evoluţie poate fi
planificată sau ordonată sau pur şi simplu conjuncturală. Cariera internă se referă
la interpretarea pe care un individ o dă carierei externe sau, mai bine spus, cadrul
dinamic în care fiecare individ îşi percepe căile de orientare şi dezvoltare personală,
bazându-se pe calităţi, competenţe şi experienţe personale. A fi asistent universitar la
25 de ani, după absolvirea unui doctorat nu e tot una cu a ocupa aceeaşi funcţie după
o perioadă de 10 ani în care nu s-au produs schimbări majore în statutul individului.
Dacă mai demult cariera însemna doar parcurgerea unor etape ale vieţii profesionale,
astăzi termenul de carieră desemnează un concept mai amplu, care „acoperă şi
identifică diferite roluri în care individul este implicat (elev, angajat, membru al
comunităţii, părinte etc.), modul în care acţionează în familie, şcoală şi societate şi
suita de etape prin care poate trece în viaţă (căsătorie, pensionare etc.), toate acestea
considerate ca un tot unitar, indivizibil” (Schifirneţ, 2004: 53).
Cariera nu înseamnă profesie, ci traversarea vieţii prin contribuţie profesională,
culturală, politică etc. Se mai numeşte şi rută profesională.
Profesia este specialitatea (calificarea) obţinută prin studii, iar ocupaţia este
specialitatea (calificarea) exercitată efectiv la locul de muncă.
„Ocupaţia este tipul de activitate socială desfăşurată într-o unitate economică sau
socială şi care aduce un venit – în bani sau în natura unei persoane – constituindu-
se în sursă de existenţă. Ocupaţia reprezintă munca efectuată în schimbul unui
salariu. Când vorbim despre ocupaţie, vorbim de persoane active care exercită o
activitate recunoscută şi recompensată social ca utilă pentru sine şi pentru societate.”
(Schifirneţ, 2004: 53)
Cu alte cuvinte, o persoană poate avea o ocupaţie care să difere de calificarea sa
formală. De exemplu, un absolvent de medicină poate avea ocupaţia de consultant
financiar, chiar dacă nu a obţinut anterior o diplomă în acest sens.

Orientarea în carieră
Lemeni şi Miclea (2004:9) definesc clar conceptul de orientare în carieră. „În
prezent, în literatura de specialitate se vehiculează trei termeni în legătură cu
intervenţiile de consiliere şi orientare în carieră: a) orientarea în carieră (respectiv
ceea ce în literatura de specialitate din ţara noastră este cunoscut sub denumirea de
orientare şcolară şi profesională), b) consilierea în carieră şi c) educaţia pentru carieră.
Conceptul de orientare în carieră este termenul care acoperă gama cea mai largă de
activităţi, de la informare şi evaluare, la consiliere şi educaţie pentru carieră şi devine
astfel „conceptul umbrelă” pentru activităţile din acest domeniu. Consilierea în carieră
vizează dezvoltarea abilităţilor unei persoane sau grup de persoane pentru rezolvarea
unor probleme specifice legate de carieră (indecizie, anxietate, insatisfacţie academică,
plan de carieră etc.) şi are în esenţă o intervenţie psihologică. Spre deosebire de
consiliere, educaţia pentru carieră reprezintă o intervenţie educaţională de dezvoltare,

62
în avans, a deprinderilor şi abilităţilor necesare tinerilor pentru dezvoltarea şi mana-
gementul propriei cariere.”
Carierele sunt dinamice. Ele evoluează odată cu trecerea individului în alte stadii
ale vieţii biosociale. Alegerea unei cariere are la bază valorile individuale, autocunoaş-
terea, educaţia, motivaţia şi, nu în ultimă instanţă, factorii emoţionali. „Dezvoltarea
carierei este un proces care presupune schimbare şi autodezvoltare pe parcursul în-
tregii vieţi, ca urmare a integrării tuturor rolurilor (elev, membru de familie, muncitor,
cetăţean), contextelor (familie, şcoală, comunitate, loc de muncă) şi evenimentelor
(prima zi de şcoală, primul loc de muncă, calitatea de părinte, schimbarea locului de
muncă, pensionarea) din viaţa unei persoane.” (Deteşan şi Fiscuci, 2004: 9).
Viorica Păuş este de părere că „alegerea unei cariere profesionale porneşte, pentru
fiecare individ, de la un set de premise:
– competenţe obţinute prin şcolarizare;
– abilităţi intelectuale şi practice;
– capacitatea de a transpune într-un domeniu de activitate achiziţiile obţinute în
şcoală;
– aptitudini speciale de care individul devine conştient pe parcursul educaţiei;
– interese, motivaţii şi valori personale;
– modelul oferit de familie (reproducerea experienţei profesionale a familiei);
– atitudinea comunităţii faţă de individ (eventuale prejudecăţi ale societăţii ce
influenţează negativ percepţia individului în societate şi propria imagine de sine);
– oferta profesională a societăţii.” (Păuş, 2006).
De-a lungul timpului, atât psihologii, cât şi sociologii au încercat să analizeze
din perspectivă proprie problematica alegerii ocupaţionale şi a dezvoltării carierei.
În vreme ce psihologii studiază în primul rând rolul caracteristicilor personale, care
determină individul să aleagă o ocupaţie: interese, valori, aptitudini şi competenţe,
trăsături de personalitate, concept de sine, satisfacţia la locul de muncă etc., soci-
ologii se concentrează pe dimensiunea verticală a alegerii ocupaţionale (prestigiul)
şi pe legătura dintre acesta şi ierarhia socioeconomică. Cu timpul, sociologii ajung
la concluzia că valorile ocupaţionale pot influenţa o serie de dimensiuni orizontale
ale mobilităţii ocupaţionale. Spre deosebire de psihologi, sociologii acordă o mai
mare importanţă statutului individului, poziţiei sale în structura socială raportată la
ocupaţia părinţilor, educaţie, venit, gen, rasă, etnie, modul în care instituţiile sociale
influenţează alegerea ocupaţiei, orientarea în carieră şi obţinerea unui statut superior
pe parcursul vieţii.
Revenind la studiile psihologice, principalele teorii explicative ale orientării în
carieră le aparţin lui Frank Parsons (Teoria trăsătură-factor, 1909), John Holland
(Teoria tipurilor de carieră, 1959) şi Edgar Schein (Teoria ancorelor carierei, 1978).
Evident, în timp, numeroase studii au dezvoltat cele trei teorii majore, prin diverse
cercetări orientate înspre aspecte particulare ale factorilor care influenţeză decizia
individului de a opta pentru o anumită traiectorie în ceea ce priveşte cariera.

63
 Teoria circumscrierii şi a compromisului
Îmbinând aspecte ale cercetărilor psihologice cu cele sociologice, în 1981, Linda
Gottfredson publică teoria circumscrierii şi ş a compromisului
p , considerată de însăşi
autoarea ei „nu o trecere în revistă a cercetărilor anterioare, ci un cadru de analiză
pentru înţelegerea studiilor anterioare şi pentru planificarea celor ce vor urma”. Teoria
face referire la apariţia diferenţelor interindividuale în expectanţele vocaţionale în
funcţie de sex, rasa şi clasă socială, încă din perioada copilăriei.
Procesul de alegere vocaţională porneşte de la conceptul de sine, definit de Gott-
fredson ca „totalitatea modurilor în care un individ se priveşte pe sine însuşi sau ca
percepţia individului asupra sinelui social şi a atributelor sale psihologice”. Conceptul
de sine include modul în care individul îşi vede propria înfăţişare, abilităţile, perso-
nalitatea, valorile sau locul pe care îl ocupă în societate.
Orice individ îşi formează în timp o serie de imagini ale ocupaţiilor, bazându-se pe
generalizările despre o anumită ocupaţíe, despre personalitatea celor care au această
ocupaţie, tipul de muncă depusă, stilul de viaţă, avantajele şi condiţiile de muncă,
potrivirea ocupaţiei pentru aumite tipuri de persoane etc. Toate aceste imagini des-
pre ocupaţii se articulează cu timpul în ceea ce Gottfredson numeşte harta cognitivă
a ocupaţiilor, adică o generalizare despre ocupaţii care uneşte imaginile diferitelor
ocupaţii într-un întreg coerent.
Deşi aparent de necrezut, copiii dau dovadă de „un talent remarcabil în a percepe,
a-şi aminti, a acumula şi organiza informaţii sociale concrete” (Cairns & Cairns, 1988,
198 apud. Brown et al, 2002: 90-91). Deşi rudimentare în copilăria timpurie, aceste
hărţi cognitive se consolidează în timp. Indivizii îşi selectează preferinţele ocupaţio-
nale ţinând cont de gradul de compatibilitate dintre diferite ocupaţii şi imaginea de
sine. Cu cât această compatibilitate sau potrivire este mai mare, cu atât preferinţele
individuale sunt mai puternice.
Indivizii evaluează gradul de compatibilitate dintre ocupaţii şi imaginea pe care
o au despre cum ar vrea ei să fie şi despre cât de mult efort sunt dispuşi să depună
peentru a desfăşura acea activitate. Preferinţele ocupaţionale se referă la ce ocupaţii îi
plac sau nu individului şi merg de la cele mai dorite până la cele mai puţin tolerabile.
Fiecare ocupaţie e percepută de individ ca fiind mai mult sau mai puţin accesibilă
din punct de vedere al obstacolelor şi oportunităţilor din mediul social şi economic,
precum: accesibilitatea slujbei în zona geografică de rezidenţă, percepţiile indivi-
dului vizavi de discriminare şi favoritism, accesul la pregătirea de specialitate sau
lipsa cunoştinţelor necesare pentru a ocupa o funcţie. Atunci când preferinţele sunt
înalt valorizate, însă percepţiile de accesibilitate ale slujbei sunt scăzute, aspiraţiile
ocupaţionale sunt considerate idealiste sau fanteziste. Însă când situaţia este inversă,
când preferinţele sunt accesibile individului, alternativele sale aspiraţionale sunt
etichetate drept aşteptări realiste sau chiar planuri de viitor.
Individul ajunge să îşi formeze anumite preferinţe ocupaţionale care sunt
compatibile cu unele elemente ale conceptul de sine, dintre care cele mai relevante
sunt: genderul, clasa socială, inteligenţa, interesele, competenţele şi valorile vocaţi-

64
onale. Fiecare dintre aceste elemente, influenţează într-o mai mare sau mai mică
măsură preferinţele individuale în funcţie de dezvoltarea cognitivă a individului şi
de conştiinţa de sine. Formarea conceptului de sine şi a preferinţelor vocaţionale
începe încă din copilăria timpurie.
Spaţiul social, văzut de Gottfredson ca o zonă a alternativelor aspiraţionale ac-
ceptabile, „se referă la un set sau o paletă de ocupaţii pe care o persoană le consideră
drept alternative acceptabile, deşi unele sunt considerate a fi mai bune decât altele.
Acest set de alternative este perceput ca spaţiu social, întrucât el include concepţia
individului despre spaţiul pe care el ar trebui să îl ocupe în societate. Acest spaţiu
social reflectă genul de persoană care el vrea sau este dispus să fie în ochii familiei,
prietenilor, şi în sens larg, ai societăţii” (Gottfredson, 1981: 548).
Preferinţele vocaţionale devin în timp aspiraţii ocupaţionale sau ocupaţii identi-
ficate de individ a fi cele mai bune alternative într-un anumit moment. Linda Got-
tfredson susţine că deşi spaţiul social rămâne stabil, aspiraţiile ocupaţionale se pot
modifica. Ele sunt rezultatul evaluării permanente a compatibilităţii şi accesibilităţii
preferinţelor vocaţionale. Astfel, zona alternativelor aspiraţionale acceptabile este
mult mai importantă decât aspiraţiile privite individual.

„Circumscrierea se referă la procesul prin care o persoană îşi restrânge aria alterna-
tivelor posibile prin eliminare progresivă şi ireversibilă a alternativelor inacceptabile.
Compromisul intervine în procesul de alegere a alternativelor. Dimensiunile consi-
derate în procesul compromisului sunt: a) sexul căruia îi sunt atribuite alternativele
respective (sex-type), b) prestigiul şi c) domeniul de interes.”
Asemeni lui Super sau Hall, Gottfredson aminteşte patru stadii (adaptate după cerce-
tările lui Van der Daele, 1968) regăsite în procesul de conturare a opţiunii vocaţionale:

65
 – Stadiul 1 – Orientarea sprep mărime şşi p putere (3-5 ani): copiii sunt interesaţi de
concepte precum mărimea şi puterea, de diferenţele interindividuale şi de categori-
zările dihotomice (bine-rău, mic-mare, tare-slab etc.); ei trec de la un tip de gândire
magică, intuitivă, caracterizată de egocentrism şi de incapacitatea de a face distincţia
între trecut, prezent şi viitor, la o gândire concretă, preconceptuală. Dacă la 3-4 ani,
ei îşi exprimă dorinţele fanteziste de a deveni prinţese, iepuraşi sau norişori, în jurul
vârstei de cinci ani, încep să se orienteze înspre activităţi sau roluri asociate adulţilor,
precum cele de doctor, profesor etc. Încep încet-încet să asocieze noţiunea de pute-
re cu o anumită vârstă adultă şi nicidecum cu domeniul magicului, dar nu înţeleg
complet diferenţele dintre mărime şi vârstă. Datorită caracterului concret al gândirii,
copiii de 4-5 ani folosesc mărimea pentru a defini puterea (cf. Kohlberg). Abia la 5-6
ani, copilul poate să înţeleagă diferenţele de sex şi constanţa acestora, putând acum
identifica persoane de vârste diferite ca aparţinând aceluiaşi gen.
– Stadiul 2 – Orientarea spre p rolurile de ggen (6-8 ani): apar diferenţieri de rol în
funcţie de sex, copiii stabilesc limitele acceptabile în asumarea rolurilor de sex. Fetele
optează în jocurile lor pentru joburi considerate mai „feminine” (asistentă, secretară,
recepţioneră), iar băieţii pentru cele „masculine” (ex. mecanic auto, miner, inginer
constructor etc.).
– Stadiul 3 – Orientarea sprep valorizarea socială (9-13 ani): puberii pun accentul
pe orientarea în carieră din punct de vedere al valorizării sociale datorate prestigiu-
lui sau statutului asociat uneia sau alteia dintre profesii. Ei sunt foarte preocupaţi
de expectanţele sociale, de prescrierile de rol, de valorile şi evaluările celorlalţi.
Sunt influenţaţi major de aşteptările celor din jur şi se definesc prin prisma acestor
evaluări externe. Imaginea proprie de sine este influenţată de imaginea socială. şi
metapercepţia joacă un rol important în orientarea lor în carieră. „[Puberii] încep
să recunoască diferenţele între ocupaţii din punct de vedere al prestigiului asociat
fiecăreia, al claselor sociale şi al abilităţilor necesare. Preferinţele vocaţionale datorate
nivelului de prestigiu asociat slujbelor diferă considerabil în funcţie de clasa socială
şi de nivelul abilităţilor […].” (Gottfredson, 1981: 561) Grupul de apartenenţă devine,
pentru mulţi elevi aflaţi la vârsta pubertăţii, grup de referinţă. Aspiraţiile părinţilor
pentru copii sunt influenţate de apartenenţa la o anumită clasă socială. Ele devin un
factor decisiv în selectarea preferinţelor ocupaţionale. Unele studii calitative (Ginzberg
et al., 1951; Kahl, 1953) arată că „părinţii au diferite puncte de vedere vizavi de tipul
de ocupaţie acceptabilă pentru persoane ca şi ei, puncte de vedere pe care şi copii le
adoptă”. Himmelweit et al. (1952, apud. Gottfredson, 1981) au ajuns la concluzia că
aspiraţiile ocupaţionale şi percepţia asupra mobilităţii sociale depind de clasa socială
spre care un individ se orientează.
În acest stadiu (9-13 ani), puberii fac clar diferenţa între preferinţele vocaţionale
realiste sau aşteptări şi aspiraţiile idealiste sau fanteziste. Totodată, indivizi aparţinând
unor clase sociale diferite au în mare cam acelaşi număr de alternative considerate
acceptabile, dintre care tind să aleagă o ocupaţie, dar aceste alternative diferă în ceea
ce priveşte nivelul de prestigiu asociat jobului (Della Fave, 1974 apud. Gottfredson,

66
1981). În ceea ce priveşte gradul de inteligenţă, preferinţele celor mai dotaţi din punct
de vedere intelectual vor fi mai înalte decât ale celor cu un nivel de inteligenţă mai
scăzut şi datorită faptului că cei dintâi percep alternativele ocupaţionale ca fiindu-le
mai accesibile ţinând cont de nivelul lor de competenţă.
Spre sfârşitul stadiului trei, puberii îşi circumscriu destul de clar alternativele
ocupaţionale preferate, bazându-se îndeosebi pe nivelul minim şi maxim de prestigiu
acceptabil şi pe asocierea ocupaţiei genului masculin sau feminin. Tot în acest stadiu,
ei îşi selectează opţiunile curriculare, fapt ce va avea ample repercusiuni asupra
traiectului lor ulterior.
– Stadiul 4 – Orientarea spre
p conceptul
p de sine şşi unicitatea p
propriei
p persoane (peste
p
14 ani): adolescenţii se concentrează mult mai mult asupra propriei persoane. Începe
procesul de cristalizare a propriei identităţi. Îşi clarifică interesele, aptitudinile şi
abilităţile şi se orientează în alegerea vocaţională în funcţie de alternativele rămase
în urma circumscrierii din etapele anterioare. Comportamentul social şi aşteptările
proprii sunt influenţate în acest stadiu de conceptul de sine dezvoltat în raport cu
conştientizarea apartenenţei la o clasă socială şi a abilităţilor personale.
Trei aspecte sunt esenţiale pentru adolescentul aflat în acest al patrulea stadiu
(cf. Gottfredson, 1981: 566):
– recunoaşterea conceptului de sine mult mai internalizat şi mai abstractizat (ex.
personalitatea) şi tendinţa spre o direcţie şi coerenţă internă,
– evoluţia preferinţelor ocupaţionale în raport cu formarea noului concept de sine şi
– sinteza şi integrarea preferinţelor ţinând cont de planul de viaţă.
Adolescenţii îşi mută atenţia de la obiectivele impuse de cei din jur la cele stabilite
de ei înşişi. Imaginea de sine primează ca importanţă înaintea imaginii sociale. La
această vârstă, adolescenţii se confruntă cu o serie de incertitudini legate de alegerea
unei anumite alternative ocupaţionale, datorită identităţii lor încă în formare. Ginzberg
(et al., 1951) arată că în acest stadiu, „adolescenţii tind să prindă orice indiciu legat de
alegerea pe care ar trebui să o facă, precum: unele note superioare colegilor, comentarii
ale profesorilor sau părinţilor, anumite experienţe şi ocazional rezultate ale testelor
de aptitudini şi interese”.
Adolescenţii tind să îşi restrângă alternativele vocaţionale în funcţie de identitatea
proprie, de statutul aspirat, de interesele şi competenţele cerute în diferite domenii.
Rolurile de sex devin mai pregnante în acest stadiu. Atât fetele, cât şi băieţii sunt
preocupaţi de integrarea slujbei în planurile de viaţă şi mai ales de îmbinarea slujbei
alese cu viaţa de familie. Procesul de circumscriere a alternativelor vocaţionale este
influenţat în cazul băieţilor de valori precum prestigiul sau siguranţa financiară, iar în
cazul fetelor – de ajutorarea semenilor sau de preocuparea pentru condiţiile de muncă.
Astfel, putem afirma faptul că primele trei stadii se concentrează pe respingerea
alternativelor considerate neconforme cu rolurile de sex, de statut sau prestigiu, iar
ultimul – asupra acceptării şi îmbrăţişării unei alternative posibile. De cele mai multe
ori, însă, nu se alege cea mai buna alternativă, ci alternativa suficient de bună sau,
altfel spus, cea mai acceptabilă în limitele propuse.

67
 Cele patru stadii ale dezvoltării conceptului de sine şi a preferinţelor ocupaţionale
(cf. Gottfredson, 1981: 555)
4. Orientarea spre
1. Orientarea spre 2. Orientarea spre 3. Orientarea spre conceptul de
Caracteristica
mărime şi putere rolurile de gen valorizarea socială sine şi unicitatea
propriei
p p persoane
p
Vârsta 3-5 ani 6-8 ani 9-13 ani peste 14 ani
Clasa creşă şi grădinită I-III IV-VIII IX-
Procese cognitive intuitiv concret mai puţin concret abstract
nu a atins
Abilitatea de a clasifica obi-
constanţa grupări simple grupări bifactoriale grupări complexe
ecte, persoane şi ocupaţii
obiectului
Noi elemente în perceperea valorile, interesele
clasa socială şi
propriei persoane şi a mic vs. mare gender şi competenţele
inteligenţa
celorlalţiţ p
personale
genul căruia îi este
Noi elemente în perceperea ocupaţiile ca roluri
atribuită ocupaţia nivelul de prestigiu domeniul de muncă
ocupaţiilor şi preferinţelor de adulţi
(sex-type-ul
yp l)

Cele patru stadii de circumscriere a deciziei sunt caracterizate în baza a cinci factori:
1. Trecerea de la gândirea concretă la cea abstractă. Pe măsură ce copii trec de
la un mod de gândire intuitiv, la unul concret şi apoi abstract, în evaluarea
propriei persoane şi în conştientizarea conceptului de sine, la fel vor filtra cu
ajutorul acestor procese cognitive şi informaţiile despre harta ocupaţiilor. Astfel,
„dezvoltarea vocaţională ar trebui mai degrabă privită ca o creştere a capacităţii
individului de a înţelege şi organiza informaţiile relevante despre sine şi ocupaţii
decât o simplă acumulare a acestui tip de informaţii.” (Gottfredson, 1981: 556);
2. Dezvoltarea interactivă a conceptului de sine şi a preferinţelor vocaţionale. Pe
măsură ce conştientizează imaginea şi conceptul de sine, tinerii încep să îşi
formeze o idee clară despre cine şi ce ar vrea ei să fie în viitor. În acelaşi timp,
„stereotipurile asociate rolurilor de adulţi (ex. rolurile de sex şi cele ocupaţionale)
pot fi folosite de către copii pentru a-i ajuta să-şi creeze sau consolideze conceptul
de sine, la fel cum un adult doreşte o anumită slujbă pentru a deveni acel tip
de persoană (ex. competentă, sociabilă), care performează o astfel de muncă (cf.
Galinsky şi Fast, 1996; Kohlberg, 1966)”, (apud. Gottfredson, 1981: 557);
3. Diferenţierea preferinţelor şi secvenţionalitatea procesului decizional. Fiecare eta-
pă de dezvoltare aduce noi elemente de abstractizare a conceptului de sine şi a
preferinţelor ocupaţionale, ceea ce duce la o adăugare succesivă de noi elemente
în baza cărora se selectează preferinţele vocaţionale: genul căruia îi sunt atribuite
ocupaţiile, prestigiul şi mai apoi, domeniul de activitate;
4. Eliminarea progresivă ireversibilă a alternativelor (circumscrierea). Alternativele
vocaţionale eliminate ca urmare a filtrării prin intermediul unui criteriu, nu sunt
reevaluate ulterior. Ele dispar din universul de alegeri al individului. În acest
sens, Gottfredson afirmă că: „alegerea vocaţională poate fi privită ca un proces de
eliminare a alternativelor considerate neavantajoase […], proces care simplifică
în mod considerabil mecanismul de alegere.” (Gottfredson, 1981: 556)

68
 5. Abilitatea de a expune fără a verbaliza spontan bazele preferinţelor. Atunci
când unui individ i se cere să clasifice o serie de ocupaţii din punct de vedere
al preferinţelor, el îşi va exprima cât se poate de clar eliminarea unor slujbe
neadecvate din punct de vedere al sexului căruia îi sunt atribuite şi al nivelului
de prestigiu asociat domeniului, dar de cele mai multe ori va avea probleme în
a numi exact motivele pentru care exclud din aria decizională anumite joburi,
datorită faptului că „unele motive sunt atât de evidente încât sunt «uitate», în
vreme ce altele sunt de la sine înţelese sau considerate nepotrivite pentru a fi
menţionate” (idem).
Dacă circumscrierea preferinţelor se referă la restrângerea ariei de alternative
considerate acceptabile, compromisul se referă la ajustarea aspiraţiilor în conformitate
cu realitatea. Putem vorbi de un compromis anticipativ, când individul îşi adaptează
speranţele din punct de vedere al accesibilităţii fiecărei aspiraţii şi de compromis
experienţial – când individul se confruntă cu piedici în procesul de implementare a
aspiraţiilor.
Perceperea unei ocupaţii ca fiind accesibilă este influenţată de cantitatea şi calitatea
informaţiei pe care individul o deţine despre ocupaţia în cauză, cât şi a informaţiei pe
care el o caută. Având în vedere că procesul de identificare şi selecţie a informaţiei
utile necesită timp şi efort, pentru a face economie de resurse, individul va ţine cont
de trei principii:
a) atenţia selectivă (atenţia individului se va îndrepta îndeosebi înspre acele surse
de informaţii care vizează aspiraţiile lor ocupaţionale);
b) iminenţa necesităţii luării unei decizii (cu cât momentul în care trebuie luată o
decizie este mai apropiat în timp, cu atât mai serios va fi procesul de căutare a
informaţiei şi aspiraţiile vor deveni mai realiste);
c) uşurinţa şi proximitatea accesării surselor de informaţii (individul preferă sursele
primare de informaţii, percepute ca fiind convenabile şi de încredere, precum:
părinţii, prietenii, profesorii, colegii şi alte persoane din diferite reţele sociale
din care individul face parte).
Gradul de compromis, văzut de Gottfredson ca abatere de la idealul ocupaţional,
poate varia de la un compromis minor la unul mediu sau major, în funcţie de cele trei
dimensiuni de compatibilitate: sexul căruia îi sunt atribuite alternativele respective
(sex-type), prestigiul şi domeniul de interes. Cu cât compromisul este mai mare, cu atât
mai ridicat va fi gradul de preocupare şi nelinişte vizavi de implementarea deciziei.
Orice compromis trece prin patru etape (Brooks et al., 2002: 103-107):
1) dezvoltarea priorităţilor condiţionale: când compromisul este mare, este indicat
ca alegerea să favorizeze aspiraţiile în funcţie de sex-type. Dacă avem de-a face
cu un compromis mediu, alegerea ar trebui să ţină cont de nivelul de prestigiu
asociat ocupaţiei, iar dacă ne confruntăm cu un compromis minor, individul
trebuie să se ghideze in funcţie de interese.
2) alegerea variantei suficient de bune: deseori, indivizii nu sunt dispuşi să adune şi
să evalueze toate informaţiile despre întreaga paletă de ocupaţii accesibile, fapt

69
 pentru care optează pentru varianta suficient de bună, nu neapărat pentru cea
mai bună alternativă.
3) evitarea luării unui angajamentt într-un anumit domeniu dacă alternativele nu par
a fi suficient de bune poate implica fie căutarea în continuare de noi alternative,
încăpăţânarea în urmărirea unei ocupaţii inaccesibile, reconsiderarea limitei de
efort necesar sau amânarea luării unei decizii.
4) acomodarea psihologică la compromis diferă în funcţie de nivelul acestuia. Indivi-
dul se acomodează mai uşor la compromisuri care privesc domeniul de activitate,
mai greu la cele care vizează prestigiul ocupaţiei şi statutul individului, şi cel
mai greu la compromisurile care alterează identitatea de gen.
Gottfredson insistă asupra faptului că aceste principii ale compromisului se aplică
doar celor aflaţi într-un stadiu incipient de dezvoltare a vieţii profesionale, întrucât
o persoană matură (mai în vârstă) care consideră că şi-a sacrificat viaţa personală
pentru cea profesională şi publică nu va respecta aceleaşi principii, ci se va orienta
îndeosebi înspre urmărirea adevăratei lor chemări în viaţă.
La fel ca şi teoriile anteriore, cea a circumscrierii şi compromisului a suscitat o
serie de critici. Hall (et. al.) sunt de părere că „teoria lui Gottfredson a stat la baza a
numeroase investigaţii privind efectele sex-tipului, prestigiului şi statutului socio-
economic asupra aspiraţiilor vocaţionale (lucrări precum cele ale lui Henderson,
Hesketh & Tuffin, 1988; Holt, 1989; Lapan & Jinkelski, 1992; Leung & Harmon, 1990;
Leung & Plake, 1990). Totuşi, nu au existat studii empirice ample, care să descrie
variabilele testate ca fiind operante în stadiul al patrulea de dezvoltare vocaţională,
o perioadă în care studenţii sunt mai predispuşi acţiunii educaţiei şi consilierii
carierei.” Autoarea teoriei însăşi remarca în 2002 că teoriei circumscrierii şi com-
promisului i-au fost reproşate lipsurile privind discutarea dezvoltării individului
la vârsta adultă, dar susţinea ea „întrucât există teorii care tratează dezvoltarea
adultului, am ales să abordez lacunele împărtăşite de toate teoriile carierei [şi să
găsească răspunsul pentru două întrebări majore]: De unde vin interesele, abilităţile
şi alţi factori determinanţi ai alegerii vocaţionale? Cum ar ajuta informaţiile despre
aceşti factori consilierul de carieră şi persoanele consiliate, în special în procesul
de circumscriere şi compromis? […] Scopul teoriei mele este de a ajuta indivizii
să prevină sau să contracareze constrângerile nedorite privind circumscrierea şi
compromisul în opţiunile de carieră din perioada timpurie de dezvoltare a carierei
şi astfel să obţină o mai bună potrivire individ-slujbă.” Însă, cu toate criticile aduse
teoriei lui Gottfredson, aceasta rămâne una dintre cele mai relevante şi influente
teorii din domeniul orientării în carieră.

Bibliografie:
1. Brown, Duane (2002). Career choice and development, Jossey-Bass.
2. Cairns, R. B. şi B. D. Cairns (1988). ”The sociogenesis of self-concepts”, în N. Bolger, A.
Caspi, G. Downey şi M. Moorehouse (ed.), Persons in context: Developmental processes,
Cambridge, UK: Cambridge University Press.

70
3. Della Fave, L. R. (1974). ”Succes values: Are they universal or class-differentiated?”,
American Journal of Sociology, 80.
4. Deteşan, Alina şi Carmen Fiscuci (2004). Orientarea şcolară şi profesională, Cluj-
Napoca: Grinta.
5. Galinsky, M. D. şi I. Fast (1966). ”Vocational choice as a focus of the identity search”,
Journal of Counseling Psychology, 13.
6. Ginzberg, E., Ginsburg, S.W., Axelrad, S., Herma, J.L. (1951). Occupational choice: An
approach to a general theory, New York: Columbia University Press.
7. Gottfredson, L. S. (1981). ”Circumscription and compromise: A developmental theory
of occupational aspirations [Monograph]”, Journal of Counseling Psychology, 28.
8. Gottfredson, L. S. (2002). ”Gottfredson’s Theory of Circumscription, Compromise, and
Self-Creation”, în D. Brown & Associates (ed.). Career choice and developmentt (4th
ed.), San Francisco: CA, Jossey-Bass.
9. Hall, A. S; Kelly, K. R. şi J. B. Van Buren, (1995). ”Effects of Grade Level, Community
of residence, and Sex on Adolescent Career Interests in the Zone of Acceptable Alter-
natives”, Journal of Carreer Development, 21.
10.Himmelweit, H. T.; Halsey, A. H. şi A. N. Oppenheim (1952). ”The views of adolescents
on some aspects of the social class structure”, The British Journal of Sociology, 3.
11.Kahl, J. A. (1953). ”Educational and occupational aspirations of ‘common man’ boys”,
Harvard Educational Review, 23.
12.Kolhberg, L. A. (1966). ”A cognitive-developmental analysis of childrens’ sex-role
concepts and attitudes”, în E. Maccoby (ed.), The Development of Sex Differences, Palo
Alto, Calif.: Stanford University Press.
13.Miclea, Mircea şi Gabriela Lemeni (2004). Consiliere şi orientare. Ghid de educaţie
pentru carieră, Cluj-Napoca: Editura ASCR.
14.Păuş, Viorica Aura (2006). Comunicare şi resurse umane, Polirom.
15.Schifirneţ, Constantin (2004). Sociologie, Bucureşti: comunicare.ro.
16.Super, Donald Edwin şi Charles M. Super (1976). Opportunities in psychology careers
today, Vocational Guidance Manuals.
17.Van den Daele, L. (1968). ”A developmental study of the ego-ideal”, Genetic Psychol-
ogy Monographs, 78.

71