I.

INTRODUCERE

Într-un regim democratic care se fundamentează pe statul de drept, acesta are

limitat dreptul de sancţionare (jus puniendi), astfel că el trebuie să nu sancţioneze
decât acele fapte care erau prevăzute ca infracţiuni la data comiterii lor şi să aplice
exclusiv sancţiunile existente în cadrul sistemului sancţionator la data săvârşirii
infracţiunii, cu excepţia cazului în care, până la stingerea raportului penal de
conflict, intră în vigoare o lege penală mai blândă. Deşi principiul legalităţii este o
regulă fundamentală a întregului sistem de drept, el este, totodată, principiu
fundamental al dreptului penal şi trebuie tratat în chip special, deoarece legalitatea
în materia dreptului penal are un caracter particular, are anumite elemente
distinctive. Aspectele particulare ale legalităţii, în domeniul dreptului penal, sunt
date de două elemente: legalitatea prevederii faptei ce constituie ilicit penal şi
legalitatea sancţiunilor. Principiul legalităţii este exprimat în cunoscutele adagii:
nullum crimen sine lege şi nulla poena (sanctio) sine lege.

Prin articolul de față, ne propunem să examinăm sub aspect teoretic substanța

principiului legalității incriminării și să analizăm unele dintre cele mai importante
probleme de drept privind aplicarea în practica judiciară a acestui principiu.

Noul Cod penal nu a mai comprimat principiul legalității incriminării şi principiul

legalității sancţiunilor de drept penal într-un singur articol, așa cum erau acestea
reglementate în Codul penal din 1969, ci a rezervat câte un articol fiecăruia dintre
cele două principii, respectiv articolele 1 și 2.

Conform art. 1 C. pen., având denumirea marginală legalitatea incriminării: „(1)

Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era
prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”[1].

Observăm că, în cele două alineate alocate principiului legalității incriminării,

legiuitorul exprimă două idei fundamentale: obligativitatea existenței unei norme
de incriminare (nulum crimen sine lege) și neretroactivitatea legii penale care
incriminează ex novo.
Menționăm că dispoziția din cuprinsul art. 1 alin. (2) C. pen., conform căreia:
„Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută
de legea penală la data când a fost săvârşită”, constituie, în realitate, o preluare în
altă formă a prevederilor art. 11 C. pen. anterior[2].

Potrivit art. 2 C. pen., având denumirea marginală legalitatea sancțiunilor de drept

penal: „(1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se
pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de
siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea
penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o
măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când
fapta a fost săvârşită.

(3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale
acesteia”.

Dând eficiență imperativului clarității și previzibilității legii penale (in claris non
fit interpretatio), noul Cod penal menționează expressis verbis, în textul legal
destinat principiului legalității sancțiunilor de drept penal, toate cele trei categorii
de sancțiuni de drept penal: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranță.

De asemenea, noul Cod penal prevede că măsurile educative se pot lua numai faţă
de persoanele care au săvârşit infracţiuni, în timp ce în privința măsurilor de
siguranţă precizează că acestea se pot lua și faţă de persoanele care au comis
simple fapte prevăzute de legea penală, care nu realizează conținutul unor
infracțiuni.

Apoi, în art. 2 alin. (2) C. pen., legiuitorul subliniază ideea de neretroactivitate a

legii penale, instituind interdicţia potrivit căreia nu se poate aplica o pedeapsă ori
nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era
prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită.
În fine, în art. 2 alin. (3) C. pen. este prevăzută o precizare fără corespondent în
Codul penal din 1969, potrivit căreia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată
în afara limitelor generale ale acesteia.

II. ANALIZA PRINCIPIULUI LEGALITĂȚII INCRIMINĂRII

Legalitatea incriminării este un principiu fundamental al dreptului penal, destinat

legiuitorului și organelor judiciare, conform căruia numai faptele prevăzute de
legea penală în momentul săvârşirii lor constituie infracţiuni și pot fi sancționate
penal[3].

Este firesc să fie aşa pentru că destinatarul legii este obligat să-şi racordeze
comportamentul său la normele juridice în vigoare în momentul când desfăşoară
conduita. Legalitatea infracţiunii înseamnă descrierea clară şi precisă a faptelor ce
constituie infracţiuni (nulum crimen sine lege certa). Determinarea faptelor ce sunt
infracţiuni trebuie realizată prin folosirea unui limbaj uzual şi accesibil, astfel încât
să se evite riscul extinderii legii prin analogie şi greşita înţelegere a normelor de
incriminare. În cazul în care sunt utilizaţi termeni tehnici sau cu sens diferit de cel
comun, legiuitorul trebuie să-i interpreteze contextual[4].

Legalitatea incriminării a fost criticată, susţinându-se că legea penală întemeiată pe

această regulă nu poate ţine pasul cu evoluţia socială, deoarece relaţiile sociale sunt
într-o permanentă mutaţie. Neputând prevedea ce fapte ilicite noi vor fi săvârşite în
cadrul societăţii, ar rămâne nesancţionate fapte periculoase pentru valorile sociale
şi ar fi sancţionate fapte ale căror elemente nu mai relevă necesitatea aplicării
constrângerii penale[5]. Pe de altă parte, principiul legalităţii nu-l pune la adăpost
pe destinatarul legii penale în cazul în care ar fi edictate legi tiranice, deoarece a
respecta o asemenea lege echivalează cu acceptarea abuzului.

Acest punct de vedere nu poate fi acceptat, pentru argumentele prezentate succint

în continuare.

În primul rând, persoanele îşi orientează comportamentele în funcţie de regulile

juridice în vigoare la momentul când desfăşoară conduita. Nu se poate pretinde
unui subiect de drept să anticipeze incriminările viitoare.
În al doilea rând, legalitatea incriminării garantează că, pentru cazuri similare, prin
aplicarea legii penale nu se vor face discriminări sau inegalităţi de tratament
juridic. Sunt cunoscute numeroase cazuri de aplicare inegală a legii penale prin
utilizarea instituţiei prevăzute de art. 181 din Codul penal anterior (fapta care nu
prezinta pericol social). Folosind modelele oferite de legislaţia comparată, în
special de legea penală franceză, noul Cod penal prevede, de exemplu, posibilitatea
ca, în cazul faptelor sancţionate cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, instanţa
să renunţe la aplicarea pedepsei inculpatului care nu are antecedente penale şi a
dovedit că se poate îndrepta chiar fără aplicarea unei pedepse.

Pe de altă parte, în lipsa reglementării principiului legalităţii, atribuţiile puterii

judecătoreşti s-ar suprapune parţial cu cele ale puterii legislative, fapt ce nu poate
fi acceptat într-un stat de drept, chiar dacă se acceptă că separaţia puterilor nu
înseamnă izolarea lor.

Pentru a fi temei al aplicării sancţiunii penale, fapta trebuie să poată fi caracterizată

infracţiune nu numai în momentul săvârşirii, dar şi în orice alt moment ulterior
acestei date, până la rămânerea definitivă a hotărârii de soluţionare a raportului
penal de conflict.

Prima abordare teoretică coerentă a legalităţii incriminării se regăseşte în opera lui

Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene[6]. Beccaria spunea că „numai legile pot
stabili pedepsele pentru infracţiuni, şi această autoritate nu poate fi atribuită decât
legiuitorului care reprezintă întreaga societate (…)”[7]. După mai bine de un secol
de la data când Cesare Beccaria susţinea și argumenta principiul legalităţii
incriminării, acesta a fost scris, pentru prima dată într-un act normativ, în
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată în urma Revoluţiei franceze
din 1789. Articolul VIII al acestui act normativ prevedea: „nimeni nu poate fi
pedepsit decât în virtutea unei legi promulgate anterior infracţiunii şi legal
aplicate”.

Principiul legalității incriminării este foarte important pentru dreptul penal,

deoarece dreptul penal este ramura de drept care instituie răspunderea juridică cea
mai severă din societate. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi reglementat acest principiu,
ne-o spune istoria, fie ea şi mai recentă. Transpunerea în viaţa socială a principiului
legalităţii incriminării presupune şi faptul ca legiuitorul să incrimineze numai acele
fapte antisociale care pot aduce atingere în mod substanţial relaţiilor de apărare
socială. Astfel, el trebuie să dezincrimineze anumite fapte nerelevante din
perspectiva dreptului penal, respectiv să scoată în afara domeniului infracţiunilor
acele fapte care nu prezintă un grad de pericol social corespunzător pentru a fi
necesară represiunea penală.

Într-o altă ordine de idei, legiuitorul trebuie să urmărească dinamica relaţiilor

sociale pentru a interveni prompt şi a incrimina noi fapte periculoase, ori de câte
ori acest lucru se impune.

Principiul legalităţii incriminării este reglementat în numeroase tratate

internaţionale universale sau regionale. De exemplu, în art. 7 din Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice consacră principiul

legalităţii, prin art. 15, în termenii următori: „Nimeni nu va fi condamnat pentru
acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional
sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite”.

În dreptul românesc legalitatea incriminării a fost consacrată în toate codurile

penale anterioare, inclusiv în Constituţia din anul 1923.

Precizăm că aplicarea legii penale temporare, după ieşirea sa din vigoare, faptelor
comise în perioada ei de activitate, nu este propriu-zis o derogare de la principiul
activităţii legii penale (în doctrină se foloseşte denumirea de ultraactivitate
improprie), ci este mai degrabă o aplicaţie particulară a acestuia (tempus regit
actum). Derogări posibile de la regula activităţii legii penale sunt retroactivitatea şi
ultraactivitatea legii penale.

De lege lata, în sens propriu, ultraactivitatea legii penale nu are incidenţă practică,
întrucât ar însemna ca o lege veche, care ieşise din vigoare anterior comiterii unei
infracţiuni, să se aplice totuşi şi în privinţa unei fapte comise ulterior ieșirii legii
vechi din activitate, deşi nu mai era în vigoare la data când fapta respectivă a fost
săvârşită.

Retroactivitatea legii penale mai favorabile este permisă, în temeiul dispoziţiilor

constituţionale. Într-adevăr, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune
numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.
Din prevederile art. 15 alin. (2) reiese că retroactivitatea legii penale este o
excepţie de la regula neretroactivităţii legii, care poate fi însă limitată de legiuitor.

Principul legalității incriminării impune cinci standarde, în lipsa oricăruia dintre

acestea neputându-se vorbi de legalitate în sensul principiului de care ne ocupăm
aici. Într-adevăr, o lege penală respectă principiul legalității dacă este:

i. Scrisă (lex scripta);

ii. Certă (lex certa);

iii. Neretroactivă (lex pravevia);

iv. Strictă (lex stricta);

v. A fost adoptată în condițiile Constituției[8].

i. Lex scripta

O cerinţă inerentă a existenţei infracţiunii este, aşadar, prevederea elementelor

faptei, considerată infracţiune, într-o lege scrisă (lex scripta). Dreptul românesc –
membru al familiei sistemului de drept romano-germanic – nu acceptă, ca regulă,
alte izvoare formale (cutuma, precedentul).

Această condiție nu necesită discuții speciale, de vreme ce legile penale sunt

întotdeauna legi scrise[9]. Numai legile scrise au aptitudinea de a respecta cerința
accesibilității legii penale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că,
pentru a putea fi impusă prin forța coercitivă a statului, legea trebuie să fie
suficient de accesibilă, în sensul în care orice persoană trebuie să poată să dispună
de informaţii privind normele juridice aplicabile într-o situaţie dată[10].
Și instanța de contencios constituțional și-a însușit acest standard de calitate a legii.
Potrivit Curții Constituționale, accesibilitatea legii, din punct de vedere formal, are
în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang
infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art.
78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o data ulterioară
prevăzută în textul ei.

Instanța de contencios constituțional a precizat că: „Însă, pentru a fi îndeplinită

cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă
publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit
domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor
acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă
sub aspectul forţei lor juridice. Nu este aşadar admisă o reglementare disparată a
domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forţă
juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la
integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să
se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie
corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu
care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea
unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a
doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu
aceeaşi forţă juridică”[11].

ii. Lex certa

Legea, în general, și legea penală, în special, trebuie să fie previzibile. Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o lege trebuie să fie nu numai
accesibilă, ci trebuie să fie și previzibilă, adică să fie enunţată cu suficientă
claritate pentru a permite persoanei să îşi regleze conduita[12]. Într-o altă cauză,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie să fie accesibilă
justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să
satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate
întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în
domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei
o protecţie adecvată împotriva arbitrariului[13].

Caracterul cert al legii penale ține de predictibilitatea acestei legi, care trebuie să
fie, prin excelență o lege clară și precisă (in claris non fit interpretatio). Dând
eficiență principiului legalității incriminării, sub aspectul cerinței clarității, Curtea
Constituțională a declarat ca neconstituționale mai multe norme de
incriminare[14].

Cu titlu de exemplu, menționăm Decizia nr. 363/2015 și Decizia nr. 603/2015, prin
care au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 6 din Legea nr. 241/2005,
art. 301 C. pen. și art. 308 C. pen.

În considerentele Deciziei nr. 363/2015, Curtea Constituțională a reținut

următoarele: „atingerea de către stat a unor obiective, chiar şi atunci când acestea
sunt de interes general şi necesare, nu se poate face decât cu respectarea
Constituţiei, care, potrivit art. 1 alin. (5), este obligatorie. Astfel, nu se poate
pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă,
previzibilă şi accesibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de
ipoteza normativă a legii; tocmai de aceea, autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau
Guvernul, după caz, are obligaţia de a edicta norme care să respecte trăsăturile mai
sus arătate”[15].

În considerentele Deciziei nr. 603/2015, Curtea Constituțională a reținut: „sintagma

“raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal
este lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând determinarea exactă a
conţinutului constitutiv al infracţiunii de conflict de interese.

Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei “raporturi

comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal contravine
principiului legalităţii incriminării, prevăzut la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în
consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se referă la calitatea
legii”[16].
Precizia legii penale nu trebuie, însă, să fie înțeleasă în mod absolut. Exprimarea
legiuitorului este, totuși, una generală, care vizează persoane nedeterminate, iar
comportamentele interzise prin normele de incriminare trebuie să fie descrise prin
elemente suficiente, astfel ca destinatarii să poată înțelege conținutul legii, chiar
dacă uneori trebuie să apeleze la specialiști. Cu alte cuvinte, legiuitorul recunoaște
o marjă de apreciere a conținutului legii în favoarea organelor judiciare.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul

previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana interesată de conținutul unei
norme să fie obligată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua,
întro măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta
dintr-o anumită faptă[17].

Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea normelor juridice nu poate prezenta

o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în
recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel,
numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi,
a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o
normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare
judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor
neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi
certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o
rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de
situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor
ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului
penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară
şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7
paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea
graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz
la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în
mod rezonabil previzibil[18].

iii. Lex praevia

Legea penală nu poate retroactiva, cu excepția legii mai blânde (mitior lex) și nici
nu poate fi aplicată prin analogie[19].

Aplicarea legii penale prin analogie înseamnă extinderea sferei acestei legi la fapte
neprevăzute de lege. Analogia a fost reglementată în Codul penal din 1936, fiind
înlăturată prin Decretul nr. 102/1956. În perioada interbelică, analogia era
prevăzută chiar şi în codurile unor state occidentale cu tradiţie democratică; de
exemplu, în Codul penal danez din 1930. Statele de drept nu acceptă regula din
domeniul dreptului privat, conform căreia judecătorul poate interpreta extensiv
legea, aplicând-o şi în cazurile neprevăzute de lege. Dacă s-ar accepta o asemenea
concepţie ar dispărea orice garanţie împotriva arbitrariului şi subiectivismului celui
care transpune în practică legea penală.

În dreptul penal european, analogia este văzută ca având un caracter relativ, în

sensul că este interzisă în defavoarea inculpatului (in malam partem), dar este
acceptată în favoarea acestuia (in bonam partem). Împotriva extinderii aplicării
legii penale prin analogie, în defavoarea acuzatului, s-a pronunţat şi Curtea de la
Strasbourg[20].

În ceea ce priveşte extinderea legii penale în favoarea inculpatului, apreciem că nu

este admisibilă în dreptul nostru penal, deoarece se opune principiul legalităţii.
Dacă se acceptă că legea penală nu poate fi aplicată la fapte asemănătoare cu cele
incriminate, atunci aceasta nu poate fi interpretată nici în favoarea inculpatului,
chiar dacă ar fi vorba de o lege ce ar conţine lacune. O asemenea concepţie
deschide drumul spre arbitrariu şi subiectivism în opera de aplicare a legii penale.

Prin urmare, cauzele care determină inexistenţa infracţiunii (cauzele justificative și

cauzele de neimputabilitate), cauzele de neaplicare a sancţiunilor de drept penal
sau cauzele care sting executarea pedepsei nu pot fi extinse la alte ipoteze
asemănătoare celor avute în vedere de legiuitor. Sigur că, nicio normă penală nu
interzice ca asemenea cauze să fie prevăzute de norme extrapenale, dar în
asemenea cazuri nu este vorba de extinderea aplicării legii penale prin analogie, ci
de aplicarea în completarea legii penale a normei nepenale. De pildă, nu constituie
infracţiunea de furt fapta de luare a unui bun din posesia proprietarului acestuia de
către creditorul gajist, în ipoteza în care legea civilă sau comercială prevede
această posibilitate[21].
În literatura de specialitate s-a exprimat opinia că, de principiu, aplicarea cauzelor
care fac ca fapta să nu fie infracţiune poate fi extinsă, chiar de lege lata[22]. În
schimb, acelaşi autor, apreciază că, aplicarea legii prin analogie nu este posibilă, de
regulă, în ceea ce priveşte cauzele de înlăturare a răspunderii penale sau a celor de
nepedepsire[23].

În ceea ce priveşte analogia legii penale în materia circumstanţelor, deşi în doctrina

străină este o problemă controversată, în dreptul nostru penal apreciem că nu este
cazul să se apeleze la această instituţie, deoarece judecătorul poate reţine orice
împrejurare ca fiind circumstanţă atenuantă, dacă aceasta imprimă faptei o
diminuare a gradului de pericol social.

Însă, din punct de vedere teoretic, se apreciază că extinderea legii penale prin
analogie nu trebuie exclusă de plano nici în materia circumstanţelor atenuante[24].

În conformitate cu dispozițiile art. 3 din NCP: „Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”[25].

Potrivit art. 4 din NCP: „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea
veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea
pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza
legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti
privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”[26].

Conform art. 5 alin. (1) C. pen.: „În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până
la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se
aplică legea mai favorabilă”.

În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) C. pen.: „Când după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei
închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară,
sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”.
În fine, conform art. 15 alin. (2) din Constituţie: „Legea dispune numai pentru
viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

În sfera legilor penale mai favorabile intră legile interpretative mai favorabile,
legile dezincriminatoare şi legile mai favorabile stricto sensu[27].

Legea penală poate retroactiva numai dacă este o lege:

– care dezincriminează;

– penală nouă mai favorabilă (inclusiv legea interpretativă);

– de procedură (care se aplică imediat, indiferent de data comiterii faptei).

Incidenţa retroactivităţii legii penale de dezincriminare este limitată în funcţie de

etapa la care a ajuns raportul penal de răspundere în momentul intrării în vigoare a
legii penale care dezincriminează. Într-adevăr, pentru a opera, legea penală care
dezincriminează trebuie să intre în vigoare până la intervenirea reabilitării
condamnatului, în caz contrar ea nu mai produce niciun efect, deoarece reabilitarea
înlăturase deja orice decădere, interdicţie sau incapacitate ce a decurs din
condamnare. Fac excepţie măsurile de siguranţă.

Pe de altă parte, dacă legea de dezincriminare a intrat în vigoare înainte de

intervenirea reabilitării, o eventuală cerere de reabilitare rămâne fără obiect.

Prin dezincriminare vom înţelege scoaterea unei fapte, care anterior era considerată
infracțiune, din sfera faptelor ce constituie infracţiuni (abolitio criminis).

Dezincriminarea poate avea loc și prin modificarea normei de incriminare, în

sensul incriminării aceleiaşi fapte, dar în alte condiţii decât cele prevăzute de legea
activă la data comiterii infracţiunii, dacă anumite modalităţi sau variante de
săvârşire a faptei, care anterior modificării intrau sub incidenţa legii penale, nu mai
sunt prevăzute ca infracțiuni de legea penală nouă.

Modificarea condiţiilor de incriminare ori înscrierea faptei, incriminată diferit, în

conţinutul altei norme constituie dezincriminare, dacă, aplicând dispozițiile legii
penale noi, fapta concretă nu mai poate fi calificată ca infracţiune sau anumite
modalităţi faptice ale infracţiunii scapă de sub incidenţa legii penale noi[28].

Prin urmare, discutăm despre abolitio criminis, în toate cazurile când, potrivit legii
noi, fapta nu mai poate fi considerată infracţiune. Spre exemplu, tulburarea
folosinței locuinței este o faptă care, deși constituie infracțiune potrivit Codului
penal din 1969, nu este incriminată de noul Cod penal. De asemenea, fapta de
vătămare corporală din culpă, care a produs leziuni traumatice sau a afectat
sănătatea persoanei vătămate, a căror gravitate a fost evaluată la cel puțin 90 de
zile de îngrijiri medicale, nu este incriminată de noul Cod penal.

Nu este o lege de dezincriminare legea care abrogă anumite norme penale, dacă
acțiunea sau inacțiunea săvârșită de o persoană poate fi încadrată într-o normă de
incriminare în vigoare, care îşi extinde incidenţa şi la fapta respectivă[29]. De
pildă, fapta de primire de foloase necuvenite nu este incriminată de Codul penal
într-o normă specială, cum este cazul în Codul penal din 1969, dar este prevăzută
de textul care incriminează luarea de mită (art. 289 din Cod penal). La fel,
complotul sau asocierea pentru săvârșirea de infracțiuni sunt încadrabile în
dispozițiile care incriminează grupul infracțional organizat (art. 367 din Cod
penal).

Aprecierea existenţei sau inexistenței unei legi de dezincriminare se face in

concreto, respectiv analizând dacă potrivit legii noi o anumită faptă mai atrage sau
nu răspunderea penală, deşi în baza legii vechi aceasta putea angaja o asemenea
formă de răspundere[30]. În sprijinul punctului nostru de vedere invocăm
dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, conform căruia dispoziţiile art. 4
din C. pen. privitoare la legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în
situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai
constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive
ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii.

Pe de altă parte, dacă se acceptă opinia la care am aderat şi având în vedere faptul
că legea penală care dezincriminează este şi ea o specie de lege penală mai
favorabilă, care se aplică retroactiv, discuţia nu are decât relevanţă teoretică,
deoarece în ambele concepţii – aprecieri in abstracto sau in concreto – cei care
comit fapte care nu mai pot angaja răspunderea penală se bucură de aceleaşi
drepturi, dacă se află în acelaşi stadiu de soluționare a raportului penal de
conflict[31] (de pildă, în faza judecăţii).

Sunt, însă, şi cazuri în care se poate discuta dacă este respectat principiul egalităţii
în faţa legii a unor persoane care au comis acelaşi tip de faptă, în condiţii
asemănătoare, dar raportul penal de răspundere a fost rezolvat în momente
diferite[32].

Și legea penală interpretativă posterioară poate avea caracter dezincriminator, dacă

prin conținutul său restrânge sfera faptelor considerate ca infracțiuni în practica
anterioară a organelor judiciare sau dacă determină o încadrare juridică mai
favorabilă. De pildă, prin raportare la dispozițiile Codului penal din 1969, art. 183
din C. pen. constituie o normă penală interpretativă posterioară mai favorabilă[33].

Legea penală interpretativă posterioară este legea prin care legiuitorul defineşte,
ulterior intrării în vigoare a legii (normei) interpretate, anumiţi termeni sau unele
expresii utilizate în cuprinsul legii penale.

iv. Lex stricta

Principiul legalităţii impune ca rezultatul interpretării legii penale să fie concordant

cu voinţa legiuitorului, adică să nu fie interpretat nici extensiv, nici restrictiv (lex
dixit quam voluit). Nu trebuie admisă în dreptul penal interpretarea extensivă (lex
dixit minus quam voluit) sau interpretarea restrictivă (lex dixit plus quam voluit).

În acest context se pune următoarea întrebare: cum va fi interpretată legea penală

în cazurile când aceasta nu este clară, este echivocă sau lacunară?

Deşi nu este consacrată o regulă legală expresă, care să dea răspuns acestei
întrebări, din esenţa principiului legalităţii rezultă răspunsul că, în aceste cazuri şi
în oricare alte cazuri de reglementări nesatisfăcătoare, legea penală se interpretează
restrictiv – lex poenalia est strictissimae interpretationis et aplicationis; poenalia
sunt restringenda.

Practicianul nu poate crea norme penale, nu poate extinde aplicarea acestora la

cazuri neprevăzute şi trebuie să interpreteze orice rezultat al acestei operaţiuni în
mod strict, dacă norma interpretată este defavorabilă infractorului.

În cazul normelor penale cu înţeles îndoielnic trebuie să devină incident adagiul

„in dubio mitis”, iar nu „in dubio pro reo”. Acest din urmă adagiu are aplicabilitate
numai pe planul procesului penal în materia evaluării probelor, deoarece
fundamentul său se găseşte în principiul prezumţiei de nevinovăţie[34].

În doctrină se susţine că „regula interpretării stricte nu poate obliga pe judecător să

limiteze aplicarea legii penale numai la singurele ipoteze prevăzute de legiuitor,
când analiza atentă a cazurilor deduse judecăţii demonstrează că acestea se înscriu
prin toate trăsăturile lor faptei incriminate, dar nu puteau fi prevăzute la data
incriminării”[35].

În teorie şi jurisprudenţă se apreciază că extinderea aplicării legii penale referitor la

fapte pe care legiuitorul nu le-a prevăzut în momentul incriminării faptelor ce
constituie infracţiuni este posibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii:
stabilirea voinţei legiuitorului de a incrimina faptele de aceeaşi natură şi încadrarea
lor în definiţia legală a infracţiunii[36]. Pentru argumentarea acestui punct de
vedere sunt date şi unele exemple. Astfel, anterior intrării în vigoare a noului Cod
penal se considera că folosirea unui cărţi de credit bancar contrafăcute realizează
conţinutul infracţiunii de înşelăciune[37]. În principiu, nu suntem de acord cu un
asemenea punct de vedere, deoarece: principiul legalităţii incriminării se opune
extinderii aplicării legii penale la ipoteze nereglementate de legiuitor; destinatarii
legii penale îşi conformează conduita în funcţie de legea în vigoare la momentul
desfăşurării conduitei; legiuitorul nu poate să aibă în vedere incriminarea unor
fapte care nu puteau fi comise la data înscrierii faptei în legea penală, iar, dacă era
posibilă săvârşirea lor, înseamnă că nu a dorit să le incrimineze; dacă legiuitorul
doreşte incriminarea unor fapte, el trebuie să le prevadă în legea penală, în caz
contrar înseamnă că nu le-a incriminat.

Interpretarea evolutivă a normelor dreptului penal, adică includerea sub incidenţa

normei penale a unui maxim de accepţiuni, permise de interpretarea literală a
textului în care norma este exprimată, este de fapt o derogare de la voinţa
legiuitorului, mai precis o încălcare a principiului legalităţii. Odată acceptată
această „breşă”, nu este decât un mic pas până la extinderea aplicării legii penale
prin analogie. Nu poate interpretul – practician sau teoretician – să determine
voinţa legiuitorului în alt mod decât prin folosirea metodelor de interpretare, cu
luarea în considerare a contextului general în care legea penală a fost adoptată. Nu
putem accepta ca legiuitorul unei etape din evoluţia societăţii să se substituie
legiuitorului viitor. Fiecare putere legiuitoare trebuie să fie suverană în privinţa
stabilirii faptelor ce constituie ilicit penal. A admite că este posibilă sancţionarea
unor fapte care nu puteau fi săvârşite la data incriminării sau nici măcar anticipate
echivalează cu negarea sau subminarea principiului legalităţii incriminării.

Fără a nega eforturile doctrinei şi practicii de a actualiza înţelesul normelor penale,

nu putem trece peste ideea fundamentală conform căreia legiuitorul este singura
autoritate care, într-un stat de drept, stabileşte sfera faptelor ce constituie
infracţiuni. Nimic nu împiedică pe legiuitor să includă şi alte fapte în domeniul
ilicitului penal, iar faptul că nu o face de multe ori la timp nu poate constitui un
transfer de putere către puterea judecătorească. Realizând posibilele consecinţe
negative ale tezei posibilităţii aplicării legii penale la fapte care nu puteau fi
săvârşite la data reglementării sau care nu puteau fi anticipate ca putând fi
săvârşite, în doctrină se recomandă ca interpretarea extensivă (evolutivă) „să fie
făcută cu multă prudenţă, pentru că nu de puţine ori posibilitatea extinderii sensului
unei noţiuni folosite de legiuitor în cazul unei situaţii nou apărute rămâne
discutabilă, iar această incertitudine se conciliază greu cu principiul legalităţii
incriminării”[38].

Pentru evitarea unor soluţii jurisprudenţiale contradictorii, credem că ar trebui

înscrisă în legea penală regula interpretării restrictive a legii penale – cel puţin in
malam partem – deoarece ea este un corolar al principiului legalităţii descrierii
faptelor ce constituie ilicit penal. O asemenea dispoziţie ar obliga legiuitorul să
acorde o mai mare grijă redactării textelor din cuprinsul legilor penale, dând
eficienţă imperativului accesibilităţii conţinutului normelor penale şi clarităţii
exprimării. De asemenea, ar obliga legiuitorul să examineze periodic concordanţa
normelor penale cu realităţile din societate. Unul dintre imperativele statului de
drept este şi acela al siguranţei persoanelor, cel puţin din perspectiva aplicării
dreptului penal. Dreptul la securitate al persoanelor are în conţinutul său şi
protecţia acestora contra arbitrariului şi subiectivismului celor care aplică legea
penală. Conform art. 23 din Constituţia ţării, persoana are dreptul la libertate şi
siguranţă.

Cu ocazia redactării normelor penale este necesar să se acorde o mare grijă

exprimării, astfel încât aceasta să fie clară, precisă, fără să dea naştere la îndoială
sau soluţii contradictorii. Legiuitorul trebuie să evite formule de felul „prin alte
asemenea mijloace”, „prin acte asemănătoare”, ori să folosească o terminologie
împrumutată din legislaţiile altor state, dar tradusă incorect în limba română.

De asemenea, în cazurile în care legiuitorul utilizează în textul normei penale

concepte normative conturate prin trimiterea la norme juridice sau nejuridice, el
trebuie să aibă în vedere evitarea echivocului sau impreciziei. Norma juridică
penală trebuie, mai mult ca oricare alte norme juridice, să fie exprimată într-o
formulare cu caracter determinat[39].

v. Adoptarea legii penale în condițiile Constituției

Potrivit art. 73 din Constituție: „Prin lege organică se reglementează (…):

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective”.

Conform art. 115 alin. (4) din Constituție:

„Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a

căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul acestora”.

Potrivit art. 173 C. pen.:

„Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor
aveau putere de lege”.

Din dispozițiile constituționale și legale reproduse mai sus, reise că există două
categorii de acte normative prin care se poate reglementa în materie penală,
respectiv legile organice și ordonanțele de urgență.

Conchidem că, în dreptul penal, se poate reglementa exclusiv prin legi organice și
ordonanțe de urgență.