APROVIZIONAREA CU APA A POPULATIEI

Alimentarea centrala cu apă reprezintă un ansamblu de instalaţii de colectare, transport,

corectare a calităţii, înmagazinare şi distribuţie a apei potabile.

Captarea se realizează prin sorburi plasate în amonte de sursele de poluare şi centrele

populate, în zonele în care debitul de apa este suficient, sorbul se plasează în axul central al
apei la minim 0,5 m sub nivelul apei şi la cel putin 0,7 m deasupra nivelului albiei (pentru
apele de suprafaţă). Pentru sursele subterane se folosesc puţuri săpate sau forate, plasate în
amonte de centre populate sau zone industriale.

Sectorul de tratare este reprezentat de procedeele necesare pentru îndepărtarea elementelor

ce fac apa nepotabilă: sedimentare, filtrare şi dezinfectie.

Sedimentarea implică îndepărtarea suspensiilor. In funcţie de concetrarea lor sedimentarea

poate fi simplă sau cu coagulare.
 Sedimentarea simplă se realizează în bazine de ciment (orizontale sau verticale) în care
apa circulă cu o viteza mică (5-9 mm/sec). Particulele în suspensie se depun prin gravitaţie ,
sedimentarea fiind influenţată de viteza de curgere a apei, forma bazinului, temperatura apei,
dimensiunea particulelor. Sedimentarea simplă are o eficienţă de 40 - 60% din conţinutul de
suspensii.
 Sedimentarea cu coagulare se foloseşte în condiţiile prezenţei unui grad mare de
turbiditate şi a unei cantitati crescute de suspensii coloidale. Substanţa coagulantă este
reprezentată de sulfatul de aluminiu, sufatul feros, clorura ferică sau sulfatul feric. Cel mai
fecvent se foloseşte sulfatul de aluminiu sub formă de soluţie şi în concentraţi diferite în
funcţie de densitatea suspensiilor. Mecanismul de acţiune constă în formarea hidroxidului de
aluminiu cu aspect de flocoane ce antrenează suspensiile din apă si grăbeşte depozitarea lor.
Coagulantul intră în camera de reacţie plasata înaintea bazinului de sedimentare. Eficienţa
sedimentării cu coagulare ajunge la 60 - 80%.

Filtrarea implică trecerea apei prin materiale cu pori ce reţin suspensiile, materialele
organice şi microorganismele. Reţinerea se realizează atât prin acţiune mecanică cât şi prin
cea biologică datorită membranei ce se formează la suprafaţa filtrului.
 Filtrele lente sunt reprezentate de bazine din ciment cu nisip. Apa are o viteză de filtrare
lentă (3-4 m³/m²/zi), reţinerea realizându-se atât mecanic cât şi biologic. Se formează o
membrană biologică din microorganisme animale şi vegetale a cărei eficienţă este crescută.
Eficienţa filtrării lente ajunge la 99,9%, dar cantitatea de apa rezultată este scazută.
 Filtrele rapide sunt bazine din ciment cu nisip în care debitul de filtrare ajunge la 200-
300 m³/m²/zi . Membrana biologică este superficială , se formează rapid şi este săracă în
microorganisme oxidante. Reţinerea este în principal mecanică, cea biologică fiind mai puţin
eficientă. Eficienţa acestei filtrări este de 80-95% dar este utilizabilă pentru cantităţi mari de
apă.

Dezinfecţia implică îndepărtarea microorganismelor din apă. Prin dezinfectie se distrug

germenii patogeni şi se reduc cei saprofiţi până la limita de potabilitate. Dezinfecţia se
realizează prin mijloace chimice şi fizice.

1
 Dezinfecţia prin mijloace chimice se bazează pe efectul bacteriostatic şi bactericid al unor
substanţe puternic oxidante: clor, ozon.
 Clorinarea apei este ieftină şi eficientă. Mecanismul de acţiune este reprezentat de
procesul
de oxidare realizat de acidul hipocloros şi ionul hipoclorit:
Cl2 + H2O - HOCl + HCl
HOCl - H+ + OCl¯
La valori ale pH-ului sub 7 formarea ionului hipoclorit este redusă în timp ce la valori
peste sapte ionul hipoclorit se găseşte în cantităţi mari. Acidul hipcloros şi ionul hipoclorit
au efecte dezinfectante.
Clorul reactionează initial cu materiile organice din apă şi apoi actionează asupra bacteriilor.
Din reacţia cu materile organice rezultă compuşi de clor: monocloramine, dicloramine şi
tricloramine compuşi cu un efect dezinfectant slab, ce se manifestă în timp.
In dezinfecţie este importantă cunoaşterea dozei de clor ce trebuie calculată în aşa fel încât
după oxidarea materiilor organice să rămână un surplus de clor liber sub forma acidului
hipocloros şi a ionului hipoclorit, clor rezidual liber în cantitate de 0,1-0,2mg/l ce ajunge
până în reţeaua de distribuţie.
Dezinfecţia la punctul de rupere implică depăşirea puctului în care toate substanţele organice
sunt oxidate, după atingerea punctului de rupere sau de inflexiune clorul rezidual liber are o
evoluţie ascendentă. Din acest punct de vedere dezinfecţia corectă implică parcurgerea a
patru etape reprezentate de: distrugerea clorului prin compuşi organici, formarea de compuşi
cloruraţi, distrugerea compuşilor cloruraţi şi producerea clorului rezidual liber.
Actiunea dezinfectantă depinde de condiţiile în care se desfăşoară acest proces şi de
particularităţile microorganismelor.
-Condiţiile în care se desfăşoară acest proces cuprind:
consumul de clor ce reprezintă capacitatea apei de a consuma clorul prin reacţie cu
substanţa organică;
temperatura -dezinfecţia este mai eficientă în ape calde;
pH- ul apei -efectul bactericid creşte proporţional cu scăderea pH-ului;
timpul de contact - este de minim 30 minute, dar creşterea lui măreşte eficienţa;
doza de clor folosită - depinde de eficienţa tuturor compartimentelor staţiei şi variază între
0,8 şi 1 mg/l.
-Distrugerea microorganismelor depinde de capacitatea acidului hipocloros şi a ionului
hipoclorit de a se combina cu compuşii celulari. Compuşii cloruraţi actionează asupra
sistemelor enzimatice, în special a celor ce conţin grupări SH pe care le blochează.
Distrugerea germenilor se realizează mai rapid sau mai greu în funcţie de sensibilitatea
acestora ce depinde de specie.
Clorinarea are avantaje reprezentate de faptul că este ieftină, eficientă şi aplicablă pentru
cantităţi mari de apă. Are si dezavantaje reprezentate de:
 conferă apei gust şi miros particular de medicament; prin reacţia clorului cu fenoli
rezultă clor-fenoli ce conferă apei gust de iodoform;
 are efect iritant asupra mucoasei gastrice şi inhibant asupra pepsinei;
 din reacţia cu substanţele organice rezultă trihalometani ce au efect cancerigen;
 nu este eficientă pentru virusuri şi unele chisturi de protozoare.

 Ozonizarea - ozonul este un gaz cu efect oxidant mai puternic comparativ cu clorul;

2
 reactionează cu substanţa organică mai rapid (minute); nu produce miros sau gust particular
de fenol; decolorează şi dezodorizează apa; acţiunea nu este influenţată de temperatură şi
pH; efectul bactericid este mai puternic şi rapid, distrugând flora patogenă din apă şi
reducănd flora saprofită; distruge bacteriile sporulate, virusurile şi bacteriofagii; doza este de
0,5-1mg/l ; ozonizarea se realizează prin amestecul apei cu ozonul produs în momentul
dezinfecţiei; ozonul dizolvat în apă se descompune spontan:
O3 - O2 + [O] oxigenul în stare nascândă are proprietăţi oxidative puternice;
din păcate excesul de ozon nu persistă, ci se elimină sub formă de oxigen molecular în
atmosferă.

Dezinfecţia prin metode fizice:

-dezinfecţia cu ultraviolete cu lungime de undă de 250-260 nm; stratul de apă ce trece prin
faţa lămpii trebuie să fie subţire, iar apa va avea o turbiditate mică; bacteriile sunt distruse
prin efect bactericid sau bacteriostatic ( în funcţie de doză); pentru obţinerea unei eficienţe
bune este necesară aplicarea dozelor bactericide;
-radiaţiile ionizante (radiaţiile gama) au o putere mare de penetrare şi o acţiune ionizantă
redusă; acţionează prin oxidare însoţită de degajare de radicali liberi cu acţiune oxidantă
( OH, HO2); apa supusă dezinfecţiei trebuie să fie bine clarificată, deoarece prezenţa
substanţelor organice are un efect protector pentru radicalii liberi oxidanţi;
-ultrasunetele sunt produse de generatoare ce transformă oscilaţiile electrice în oscilatii
mecanice ce degradează straturile superficiale ale celulelor; efectul dezinfectant este în
funcţie de intensitatea oscilaţiilor, crescând cu numărul acestora; obişnuit se folosesc
oscilatoare piezoelectrice cu o frecvenţă de peste 100000 vibraţii/sec.; distrugerea bacteriilor
se realizează prin degradarea straturilor superficiale ale celulelor de către ultrasunete,
celulele rămânând sensibile la acţiunea ulterioară a unor substanţe cu efect oxidant.

Inmagazinarea se realizează în rezervoare de capacitate mare ce asigură rezerva de apă

pentru 24 de ore; rezervoarele sunt plasare subteran sau aerian.

Sectorul de distribuţie este reprezentat de conductele ce transportă apa de la rezervor până

în locuinţă; conductele sunt din ciment, fontă, oţel, azbociment, apa circulă sub presiune, ele
sunt amplaste sub zona de îngheţ şi desupra celor de canalizare.

Perimetrele de protecţie sanitară reprezintă zonele plasate în jurul surselor sau

instalaţiilor de alimentare cu apă, în interiorul cărora se iau măsuri de limitare a poluării.
Sunt protejate sanitar sursele de apa de suprafaţă folosite pentru alimentarea centrală, staţiile
de pompare, conductele de aducţie, instalaţiile de tratare, rezervoarele de înmagazinare şi
reţelele de distribuţie.

Există două zone de protecţie sanitară: perimetrul de regim sever şi cel de restricţie.
 Pentru apa de suprafaţă:- perimetrul de regim sever are formă alungită la locul de
captare,
este marcat cu borne pe luciul apei cu dimensiunea de minim 100m în amonte de priză şi
25m în aval şi lateral; în acest perimetru este interzisă deversarea reziduurilor solide sau
lichide, organizată sau neorganizată;

3
 -perimetrul de restricţie este plasat în exteriorul celui de regim
sever şi are dimensiuni variabile în funcţie de particularităţile hidrogeologice ale bazinului
natural; este calculat în aşa fel încât o eventuală poluare să fie neutralizată până la nivelul
prizei de apă; pe acest teren este interzisă folosirea substanţelor fungicide, insecticide sau a
altor surse de poluare.

 Pentru apele subterane :- perimetrul de regim sever are formă circulară cu o întindere
variabilă în funcţie de structura geologică a terenului; este astfel calculat încât o eventuală
poluare să parcurgă distanţa în minim 20 de zile timp în care principalii germeni enterici se
distrug; în amonte de captare distanţa minimă este de 50 m, teren pe care sunt interzise
îngrăşămintele naturale, substanţele fitofarmaceutice, irigaţiile, păşunatul animalelor,
forajele, excavaţiile;
-perimetrul de restricţie se întinde în exteriorul celui de regim
sever
iar o eventuală poluare va parcurge 50 de zile până la limita zonei de regim sever; este
marcat cu borne.

 Instalaţiile centrale au doar perimetru de regim sever de 20 m cu o formă concentrică,

fiind
îngrădit cu zid exterior.
 Conductele de aducţiune au perimetru de regim sever de 30 m de la orice sursă
potenţială
de poluare.
 Reţeaua de distribuţie are un perimetru de regim sever de 3m de la conducta de apă
uzată
sau de puţuri absorbante.

APA - CALE DE TRANSMITERE A ÎMBOLNĂVIRILOR MICROBIENE, VIRALE

ŞI PARAZITARE
Bolile produse prin apă, denumite şi boli hidrice, afectează un număr mare de persoane,
îmbrăcând caracterul unei boli cu extindere în masă. Polurea biologică a surselor de apă este
cunoscută de mult timp şi dispune de metode de control şi supraveghere. Practic acest
fenomen rămâne încă nerezolvat datorită acţiunii unor factori ce condiţionează şi
reactualizează poluarea biologică. Aceşti factori, de natură socio - economică au apărut
datorită noilor relaţii dintre om şi mediul ambiant, printre cei mai importaţi fiind:
-dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe baze economice, sociale, culturale, turism care
determină sporirea circulaţiei umane;
-amplificarea comerţului internaţional cu produse alimentare, mijloc de vehiculare a unor
agenţi biologici;
-dezvoltarea fermelor zootehnice, modalitate de poluare biologică intensă a mediului
ambiant;
-poluarea chimică intensă a apei, ce modifică caracterele de rezistenţă a agenţilor biologici
din mediu;
-terapia cu antibiotice, ca element precursor selectiv al tulpinilor multiplurezistente.

4
Toţi aceşti factori au favorizat importul, distribuţia şi supravieţuirea agenţilor biologici.

Forme de manifestare
Bolile infecţioase transmise pe calea apei pot avea mai multe forme de manifestare în
funcţie de numărul de îmbolnăviri: epidemică, endemică şi sporadică.
Epidemia este forma principală de manifestare a îmbolnăvirilor hidrice şi are următoarele
caracteristici de bază:
-apariţia unui număr mare de îmbolnăviri în zonele unde populaţia foloseşte aceeaşi sursă de
aprovizionare cu apă;
-sunt afectate toate persoanele receptive, indiferent de sex, vârstă, profesie, nivel economic,
persoane ce au consumat apă din sursa contaminată;
-în perioada epidemiei apa are caracteristici de nepotabilitate;
-epidemia încetează ca urmare a măsurilor de potabilizare a apei;
-pot apare un număr de cazuri ce sunt transmise prin contact (coada epidemiei).
Endemia se manifestă prin prezenţa unui număr mic de îmbolnăviri, cu evoluţie neperiodică,
dar permanentă într- o anumită zonă geografică. În mod normal zona geografică se
paarticularizează printr-un nivel precar de trai şi o igienă/sanitaţie scăzută. Forma endemică
apare frecvent în colectivităţile umane în care se consumă apă de suprafaţă ce nu a fost
tratată în prealabil.
Forma sporadică se manifestă sub aspectul cazurilor izolate; nu este o formă specifică de
manifestare pentru calea hidrică.

Bolile microbiene transmise prin apă

Febra tifoidă şi paratifoidă - prin apă se pot transmite şi salmonelozele minore - infecţii
produse de diverse tipuri de Salmonella. Febra tifoidă nu mai reprezintă o problemă majoră
de sănătate datorită măsurilor de igienă generală şi vaccinării atitifice. Apele de suprafaţă
sunt frecvent contaminate cu serotipuri de Salmonella. Contaminarea apelor se face prin
dejecte sau urină ( persoane bolnave sau purtătoare) sau prin deversări de ape uzate
menajere contaminate.
Holera - se transmite pe cale hidrică în proporţie de 99%. Predomină specia El Torr.
Propagarea bolii este legată în special de apa de băut, apa contaminată utilizată la irigaţii,
ape reziduale. Intervin frecvent: lipsa instalaţiilor sanitare, insuficienţa cantităţii de apă
potabilă. Vibrionul El Torr dă forme de o gravitate mai mică, dar pot rămâne purtători.
Dizenteria - este afecţiunea hidrică cea mai răspândită. În România este implicat tipul
Flexner. S-au descris epidemii mixte produse de Shigella şi Salmonella tiphy. Incidenţa
mare se explică prin contaminarea mediului ambiant, inclusiv a bazinelor de apă de către
purtători sau bolnavi. Receptivitatea populaţiei este mare prin lipsa vaccinului. Formele
clinice de boală sunt uşoare.
Enteritele şi enterocolitele - agenţii etiologici: Campylobacter jejuni şi coli, Escherichia coli,
Pseudomonas aeruginosa, Proteus, clostridii, Yersinia enterocolitica etc. Rezervorul -
păsările, ovinele, porcinele.
Leptospiroza - este o antropozoonoză. Rezervorul de infecţie este reprezentat de şobolani,
şoareci. Alte specii - animale cu rol de rezervor ce elimină leptospirele în timpul bolii prin
urină şi degecte, trecând în apele de suprafaţă. Cadavrele animalelor bolnave sunt o sursă de
infecţie. Omul se contaminează prin îmbăiere, trecere prin ape contaminate, în timpul
pescuitului, prin apa potabilă sau de irigaţie.

5
Tularemia - este o antropozoonoză produsă de rozătoare. Contaminarea apei se realizează
prin urina şi dejectele animalelor bolnave şi prin cadavre. Omul se contaminează prin
îmbăiere.
Bruceloza - este frecventă la porcine, bovine. Contaminarea apei se realizează prin urina şi
dejectele animalelor bolnave. Supravieţuiesc în apă un timp variabil.
Tuberculoza - bacilul Koch se întâlneşte în apele de suprafaţă, poluate cu ape reziduale
provenite de la sanatoriile de tuberculoză. S-au descris îmbolnăviri prin îmbăierea în ape
intens poluate.

Boli virale transmise pe cale hidrică

Omul elimină prin dejecte deste 100 de virusuri. Apele de profunzime sunt protejate de
poluarea virală, cele freatice sunt contaminabile, cele mai puternic poluate sunt apele de
suprafaţă. Îmbolnăvirile cu virusuri prezintă unele caracteristici:
-au manifestări polimiorfe ( digestive, respiratorii, cutanate, nervoase);
-metodele exisente nu permit izolarea imediată a virusurilor din apă;
-există o neconcordanţă între prezenţa virusurilor în apă şi morbiditate.
Timpul de supravieţuire a virusurilor în apă este de 150 - 200 zile, multe din ele sunt
rezistente la dozele de clor utilizate în mod obişnuit. În acest context o apă potabila din
punct de vedere bacteriologic poate transmite o infecţie virală.

Virusuri transmise prin apa

GRUP DE VIRUSURI ]MBOLNÂVIRI CAUZATE SAU CU
CARE SE POT ASOCIA
Enterovirus: polio Paralizii, meningite, febră, boli
Coxachie A respiratorii, diaree, miocardite,
Coxachie B encefalite, conjunctivită hemoragică
echo acută
enterovirusuri
Hepatită tip A (probabil enterovirus) Hepatită virală
Gastroenterita tip A (agentul Norwalk) Vărsături, diaree, febră
Gastroenterita tip B: reovirus Boală respiratorie şi diareică uşoară,
rotavirus vărsături, diaree mai ales la copilul sub 6 ani
Adenovirus Boală respiratorie acută, infecţie conjun-
Polioma ctivală, keratită, encefalite, tumori
Parvovirus: virusul adeno-asociat Boli respiratorii acute ale copilului

Boli parazitare transmise prin apă

Boli determinate de protozoare
-Amibiaza sau dizenteria amibiană cauzată de Entamoeba histolytica, afectează colonul,
secundar ficatul şi alte organe. Se întălneşte în special în ţările calde. Formele infecţioase
sunt chisturile ce sunt eliminate în mediul extern odată cu materiile fecale ale bolnavilor sau
purtătorilor. Omul se infestează ingerând chisturile odată cu alimentele, apa sau prin mâini
contaminate

6
-Giardioza sau lambliaza este cauzată de Lamblia intestinalis. Parazitul este răspândit în
regiunile tropicale sau temperate. Formele infecţioase sunt chisturile ce pot rezista în mediul
umed luni de zile. În organism se dezvoltă, în special în duoden şi căile biliare. Deşi
alimentele şi apa reprezintă un risc de îmbolnăvire, contactul cu persoana infestată constituie
mecanismul principal de transmitere.

-Balantidioza sau dizenteria balantidiană este cauzată de Balantidium coli. Are o incidenţă
redusă, răspândirea bolii se face prin apa sau alimentele în care au ajuns chisturile
parazitului eliminate de om sau de porc. Afecţiunea se manifestă prin diaree sub formă
cronică sau evoluează asimptomatic.
-Trichomoniaza dată de Trichomonas vaginalis. Incidenţa bolii creşte în sezonul cald prin
folosirea bazinelor şi a ştrandurilor. Este o boală venerică parazitară.

Boli determinate de cestode

-Cisticercoza este cauzată de cisticercus cellulosae ( forma larvară a Taeniei solium) şi mai
rar Cisticercus bovis ( forma larvară a Taeniei saginata). Omul parazitat elimină formele
infecţioase numite embriofori care pot fi înghiţiţi cu apa sau alimentele contaminate.
Embrioforii pot rezistă în mediu până la 1-2 luni. Ajunşi în stomac embrioforii traversează
mucoasa gastrică pe cale sangvină sau limfatică. Se localizează în ochi, creier, muşchi,
piele.
-Echinicocoza sau chistul hidatic este cauzat de forma larvară a Taeniei echinoccocus.
Rezervorul de paraziţi: câinele, lupul, pisica. Formele infecţioase pentru om şi animal sunt
embrioforii care contaminează terenurile de pescuit, sursele de apă, putând infesta animalele
ce servesc drept gazdă intermediară. Transmiterea la om se face prin mâini, apă, fructe,
zarzavaturi contaminate cu ouăle parazitului. Din stomac, embrioforii trec în circulaţie ,
ajung în ficat, plămâni sau alte organe.
-Cenuroza cerebrală cauzată de Cenurus cerebralis. Infestarea omului se face pe cale
digestivă, prin apă, legume, alimente pe care au ajuns embrioforii parazitului eliminat de
câine sau altă gazdă definitivă. La om se manifestă ca o tumoare cerebrală.
-Himenoleptidoza umană cauzată de Himenolepis nana. S-ar transmite şi prin intermediul
apei pe lângă alimente şi mâin contaminate.

Boli determinate de trematode

-Fascioloza hepatică cauzată de Fasciola hepatică. Rezervorul: oaia, capra, vitele cornute,
porcul, calul, câinele, veveriţa, omul. Omul este gazda definitivă. Parazitul depune ouăle la
10-12 săptămâni după pătrunderea în gazda definitivă. Ciclul complet durează la animal
minim 150 de zile. Eliminarea ouălelor de către om şi animale se face aproximativ după 3
luni de la data infestării, perioadă necesară pentru maturizarea parazitului. Omul se
infestează prin apă sau salată infestată cu cercari.
-Bilharzioza intestinală sau schstostomiaza – agentul este Schistostoma mansoni. Rezervorul
este reprezentat de omul bolnav sau purtător sănătos care elimină ouă. Infestarea omului:
cale cutanată, digestivă. În organism cercarii se îndreaptă către pulmon şi cordul stâng şi

7
apoi către circulaţia generală. Habitatul normal al schistostomei este sângele venos. Alte
localizări: pulmon, intestin, căi biliare.

Boli determinate de nematode

Mecanismul de transmitere este strâns legat de ciclul evolutiv al paraziţilor cuprinşi în
această grupă. Pentru unii apa este un vector pasiv în timp ce pentru alţii are un rol activ.
-Geohelmintiazele – în această categorie intră: Ascaris lumbricoides, Trichocephalus dispar,
Strongiloides stercoralis. În epidemiologia geohelmintiazelor solul reprezintă mediul
principal al acestor paraziţi, apa fiind doar o cale accidentală.
-Filariozele – produc filarioza cutanată, limfatică sau/şi cavitară. Paraziţii trăiesc în căile
limfatice la om şi la unele animale.

IGIENA HABITATULUI UMAN

IGIENA LOCUINTEI

Au fost stabilite câteva cerinţe sanitare ale locuinţei:

-să satisfacă nevoile fiziologice fundamentale ale omului prin realizarea unei ambianţe
termice adecvate, a protecţei faţă de zgomote, faţă de poluarea şi vicierea aerului;
-aprovizionarea corespunzătoare cu apă potabilă, instalaţii sanitare adecvate care să
permit prevenirea apariţiei bolilor transmisibile;
-protecţia împotriva accidentelor;
-asigurarea cerinţelor socio-psihologice de izolare a fiecărei personae dar şi de
desfaşurare a vieţii de familie.

Amplasarea locuinţei se realizează în cadrul zonei rezidenţiale.

Terenul pe care se amplasează locuinţa va fi uşor înclinat cu o pantă de 5% pentru
scurgerea apelor meteorice. Nivelul apei subterane este la 0,5 - 1m sub partea inferioară a
fundaţiei pentru a evita apariţia infiltrărilor.
Structura solului este preferabil argilo-nisipoasă, iar porozitatea şi permiabilitatea solului
trebuie să fie bună pentru filtrarea apei şi creşterea vegetaţiei. Solurile argiloase nu sunt
indicate pentru construcţii de locuit deoarece reţin apa, generând colecţii stagnante.
Solurile calcaroase se încălzesc repede şi favorizează infiltrarea rapidă a apelor subterane.
Solul stâncos nu permite creşterea vegetaţiei şi determină acumularea căldurii.
Nu se amplasează locuinţe pe terenuri în care anterior au fost îngropate reziduuri, de
umplutură sau instabile.
Locunţa ser amplasează în zona rezidenţială a localităţii prevăzută cu spaţii de joacă,
şcoli, grădinişe, magazine la distanţă de străzile aglomerate.

Orientarea locuinţei urmăreşte expunerea la soare, adică pătrunderea radiaţiei solare

direct în încăpere.
In zona temperată orientarea optimă este sud sau sud-est. Orientarea spre nord nu
permite însorirea locuinţei, cea spre vest determină supraâncalzire, iar cea spre est expune
la curenţi de aer puternici în sezonul rece. Insorirea locuinţei trebuie să fie de cel putin 1 -
1½ ore zilnic în solstiţiu de iarnă. Aceste valori sunt indicate pentru camera copiilor,
camera de zi, dormitor. Bucătăria, cămara şi anexele sanitare au o orientare spre nord sau

8
indiferentă. Cu cât numărul de încăperi este mai mic cu atât orientarea lor trebuie să fie
mai bună.

Planificarea interioară a locuinţei cuprinde distribuţia judicioasă a încăperilor pentru

realizarea confortului şi menţinerea stării de igienă.
Camerele frecvent utilizate (dormitor, camera copiilor, sala de mese) sunt plasate pe
faţada principală însorită şi aeresită, dar nu către străzi zgomotoase. Faţada secundară
(orientata spre curte) este rezervată pentru debara, sală de baie, alte anexe.
Dotarea apartamentului cu anexe este indispensabilă. Camera de baie este dorată cu
lavoar, WC şi cadă de baie sau duş. Ea va avea finisajele rezistente şi uşor lavabile şi
pardoseala impermiabilă. Este amplasată în apropierea dormitorului, de care este
despărţită de un hol ce va izola restul apartamentului de aburi şi zgomote. Bucătăria se
amplasează în apropierea vestibulului şi a locului unde se ia masa. Trebuie să aibă
dotările necesare pentru pregătirea alimentelor, iar pereţii şi pavimentul trebuie să fie
uşor lavabili.
Problema climatului cromatic al locuinţei este foarte importantă. Se preferă culori în
tonuri optimiste şi care au un coeficient mare de reflexia a luninii de tipul:galben
deschis, albastru deschis, vernil, alb.
In apartamentele de bloc se recomandă respectarea unor norme minime:
 suprafaţa pentru o persoană de 8 - 16 m²;
 cubajul pentru o persoană de 30 - 35 m³;
 numărul de persoane egal cu numărul de camere;
 pentru camere cea mai concisă formulă a raporturilor optime este: înălţimea să fie
inferioară cu două treimi din lungime şi superioară cu două treimi faţă de lăţimea
camerei.

Materialele de construcţie trebuie să îndeplinească anumite cerinţe igienico-sanitare,

tehnice şi arhitecturale :
 termoizolarea permite realizarea menţinerii constante a temperaturii interioare;
materialele de constructie cu spaţii goale în interior sunt bune termoizolante;
 hidroizolarea protejează locuinţa de pătrunderea apei prin pereţi, acoperiş sau
temelie; materialele hidroizolante nu permit apariţia igrasiei;
 fonoizolate- asigură protecţia împotriva zgomotului;
 elasticitatea, rezistenţa crescută,inflamabilitatea redusă şi înteţinerea uşoară
contribuie la asigurarea confortului.

Betonul are rezistenţă şi durabilitate, dar calităţile termice şi antifonice sunt reduse.
Cărămida arsă are cele mai multe calităţi: este termoizolantă; are rezistenţă crescută;
higroscopicitate redusă; asigură fonoizolare.
Lemnul are unele calităţi, dar şi unele defecte: este termoizolant, fonoizolant şi elastic; ca
acţiune negativă se particularizează prin rezistenţă scăzută şi inflamabilitate.
Cărămida nearsă (chirpici) este necorespunzatoare datorită: rezistenţei scăzute; eliberării
prin degradare a prafului, impurităţilor, bacteriilor sau ouălelor de paraziţi.
Masele plastice sunt avantajoase datorită: suprafeţei netede, termoizolări, fonoizolări,
uşurinţei cu care se întreţin, rezistenţei crescute, higroscopicităţii bune; au şi caractere
indezirabile reprezentate de eliberarea unor substante din componenţă în momentul

9
expunerii la temperaturi crescute, oxigen atmosferic sau radiaţii solare - efectul produs
este toxic, iritant sau alergen.

Ventilaţia locuinţei – asigurarea permanentă de aer curat contribuie la refacerea

capacităţii de muncă a populaţiei. Aerul îşi schimbă proprietăţile fizice datorită
activităţilor fiziologice umane: degajarea de căldură, vapori de apă. În plus cresc CO2 şi
substanţele chimice eliminate prin respiraţie, de la nivelul tubului digestiv, prin
transpiraţie. Modificările ce apar sunt proporţionale cu aglomerarea încăperii şi lipsa
ventilaţiei, ceea ce duce la apariţia fenomenului de viciere a aerului.
Vicierea aerului este un proces prezent în spaţiile închise, aglomerate în care scăderea
oxigenului poate ajunge la 19 – 19,5%. Prin expiraţie se ajunge la o eliminare de 22,6 l/
oră de CO2 ( în condiţii de muncă uşoară). Se elimină şi prin arderea combustibilului cu
flacără deschisă, în activităţile menajere ( gătit, încălzit). În cele mai aglomerate încăperi
concentraţia de CO2 nu depăşeşte 1%. Aerul viciat conţine şi substanţe volatile: acid
butiric, valeric, caproic, metilamine etc. provenite din transpiraţie.
În spaţiile aglomerate apar modificări ale proprietăţilor fizice reprezentate de :
eliminarea de căldură prin radiaţie, convecţi; creşterea temperaturii ambiante; evaporarea,
creşterea umidităţii relative + eliminarea de vapori de apă prin aerul expirat. Expunerea
prelungită la aer viciat produce efecte negative, de intensitate diferită în funcţie de
sensibilitatea individuală, gradul de viciere, timpul de expunere.
Simptome: stării de rău ( oboseală, transpiraţie, cefalee, vertije, greaţă, inapetenţă),
scăderea capacităţii de muncă ( scade atenţia), somnolenţă. Uneori se ajunge la pierderea
cunoştinţei şi în final la deces. În situaţii de expunere cronică la o atmosferă viciată apare
anemie ( mai ales la copii), adinamie, scăderea rezistenţei la agenţii biologici şi chimici,
creşterea lentă.
Criterii fiziologice de apreciere a ventilaţiei:
-scăderea concentraţiei de oxigen până la 19% - apare doar o uşoară anoxie tisulară; sub
16% - apar semne clinice evidente;
-bioxidul de carbon se găseşte în mod normal într-o concentraţie de 0,03 – 0,04% şi poate
creşte până la 0,8 – 1,0% în săli de spectacole supraaglomerate, adăposturi; efectele
toxice apar la concentraţii de peste 2% valori ce nu sunt întâlnite în vicierea aerului;
totuşi la concentraţii mai mari de 0,5% bioxid de carbon apare accelerarea ritmului
respirator; practic în starea de rău produsă de aerul viciat CO2 are un rol redus;
-modificarea proprietăţilor fizice ale aerului reprezintă fenomenul de bază al vicierii; este
vorba de suprasolicitarea proceselor de termoreglare, suprasolicitare produsă din cauza
temperaturii şi umidităţii mari şi a lipsei cureţilor de aer.
Totuşi CO2 este un indicator al vicierii aerului deoarece creşte proporţional cu aceasta la
concentraţii de peste 0,07 – 0,1%.
Mirosurile neplăcute datorate compuşilor chimici eliminaţi de transpiraţie, expiraţie,
gazele tubului digestiv şi cele cauzate de activităţile menajere produc greţuri, migrene.
Norme de ventilaţie – cunoscând concentraţia bioxidului de carbon din aer, CMA a CO2
şi cantitatea de CO2 eliminată prin expiraţie ( 22,6 l/persoană/zi) se poate calcula
cantitatea de aer ce trebuie introdusă în încăpere, pentru a menţine aerul la proprietăţile
sale normale.
m³ aer = N x C/ a-b
unde: N = numărul de persoane;

10
 C = cantitatea de CO2 eliminată de o persoană;
a = cantitatea de CO2 acceptată în încăperi ( 0,07 – 0,1%);
b = cantitatea de CO2 existentă în mod normal în aer ( 0,03 – 0,04%).
Multiplul de schimb reprezintă frecvenţa cu care trebuie schimbat aerul din încăpere. El
depinde de cubajul încăperii raportat la o persoană. Cubajul normal în dormitoare, camere
de zi are valoarea 1, în bucătărie de 3, în camera de baie de 1,5 – 2.
Tipuri de ventilaţie – naturală şi artificială (mecanică).
- Ventilaţia naturală se realizează prin porii pereţilor, neetanşietăţi, ferestre, uşi şi depinde
de diferenţa de temperatură şi presiune. Se schimbă ½ - ¾ din volumul de aer al încăperii.
Deschiderea ferestrelor asigură un multiplu de schimb de 3 – 4.
- Ventilaţia artificială implică scoaterea aerului, introducerea aerului, sisteme mixte; în
sistemele de aer condiţionat aerul este adus la parametrii recomandaţi de norme
( temperatură, umiditate, curenţi de aer).

Ambianţa termică din locuinţă sau microclimatul este asigurată de temperatura,

uniditatea, curentul de aer şi radiaţia calorică de la nivelul acesteia.

Iluminatul – este esenţial pentru asigurarea funcţionării aparatului vizual. El poate fi

natural sau artificial.
- Iluminatul natural este asigurat de către soare. El variază de la câteva sute de luxi la
100000 luxi, în mijlocul zilei, în sezonul cald. Lumina din exterior pătrunde prin ferestre
şi este reflectată de suprafeţele interioare ( pereţi, plafon, mobile), astfel că iluminatul
interior devine difuz. Intensitatea luminoasă din interior raportată la cea din exterior dă
coeficientul de iluminare naturală ce are valoarea de 1 – 2%. Ferestrele trebuie să fie
orientate către sud, cu marginea superioară la 0,3 – 0,4 m de tavan şi cea inferioară la 0,8
– 0,9 m de podea; raportul dintre suprafaţa ferestrelor şi cea a podelei trebuie să fie de 1/8
– 1/10 în camere, ¼ - 1/6 în şcoli, ½ - ¼ la locuri de muncă cu precizie mare. Unghiul de
incidenţă este unghiul sub care cade lumina pe masa de lucru ( trebuie să depăşească
valoarea de 27º) iar unghiul de deschidere sau de vedere liberă a cerului are o valoare
minimă de 5º. Pentru a respecta aceste unghiuri distanţa dintre clădiri trebuie să fie mai
mare sau cel mult egală cu înălţimea clădirilor. Însorirea în zona temperată trebuie să
depăşească 3 ore/ zi între echinocţiul de primăvară şi toamnă,
- Iluminatul artificial trebuie să asigure conforul vizual, în funcţie de destinaţia încăperii
şi activităţile desfăşurate. Acesta poate fi general, local sau mixt. Sub aspect calitativ
iluminatul artificial nu trebuie să producă umbre, străluciri excesive, să fie uniform în
timp şi spaţiu, să nu încălzească atmosfera şi să nu producă substanţe nocive pentru
organism. Sistemul incandescent: radiaţii vizibile cu lungimi de undă în zona luminii
galbene, este neeconomic şi produce căldură. Iluminatul fluorescent: radiaţii luminoase
apropiate de lumina naturală, este economic şi produce o lumină rece.

11