Românii sunt un popor romanic (latin) a cărui etnogeneză (proces de formare) a

cunoscut trei etape: civilizaţia geto-dacă supusă cuceririi romane, sinteza daco-romană
realizată în urma procesului de romanizare şi adaosul slav din secolele VI-VII.
Romanitatea reprezintă un element esenţial al identităţii lingvistice şi culturale a
poporului român.

Originea latină şi vechimea românilor pe aceste meleaguri este subliniată în

istoriografia Evului Mediu. Primii autori aparţin lumii bizantine, unde identitatea
etnică a românilor era bine cunoscută. Într-un tratat militar, Strategikon (secolul al
VII-lea), datorita limbii, aceştia erau numiti romani, termen întâlnit mai târziu şi la
împăratul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) care, în lucrarea saDespre
administrarea imperiului, preciza că “aceştia se mai numesc şi romani pentru că au
venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de astăzi”. Acest aspect a fost
confirmat în cronica sa de Ioan Kynnamos, care a străbătut teritoriile nord-
dunărene: ,,se zice că sunt coloni veniţi demult din Italia”.

La fel ca şi bizantinii, ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii,

romanitatea acestora fiindu-le cunoscută. Notarul anonim al regelui Bela afirma în
cronica sa, Faptele ungurilor (Gesta Hungarorum), că, la sosirea lor, ungurii au
găsit în Panonia slavi, bulgari şi “blachi, adică păstorii romanilor”. La fel, ungurii,
conduşi de şeful lor Tuhutum, i-au găsit în Transilvania (sec. IX-X) pe români şi pe
slavi. Un secol mai târziu, Simon de Keza nota în Gesta Hunnorum et
Hungarorum, că românii erau în Panonia la venirea hunilor, iar în vremea lui Attila
romanii, locuitori ai oraşelor, s-au înapoiat în Italia, doar “vlahii“, care erau păstorii şi
agricultorii acestora, rămânând de bunăvoie în Panonia.

Intrarea spaţiului românesc în sfera de interese a Romei şi a misionarilor ei face ca

papalitatea să ia cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la “ritul
grecilor”, nelegitm în viziunea curiei papale. Mai târziu, odată cu desfăşurarea luptei
antiotomane a Ţărilor Române, interesul european faţă de români a sporit,
manifestându-se în preocupările umaniştilor faţă de originea şi istoria acestora.Poggio
Bracciolini a fost printre primii umanişti care au afirmat originea romană a poporului
român. Pe lângă numeroase elemente comune limbii latine şi romane, el a constatat
existenţa la românii nord-dunăreni a unei tradiţii referitoare la descendenţa lor dintr-o
colonie fondată de Traian. Contemporanul său, Flavio Biondo, afirma despre românii
cu care se întâlnise la Roma că “invocau cu mândrie originea lor romană“, iar
cu Enea Silvio Piccolomini, devenit papă sub numele de Pius al II-lea, ideea originii
romane a acestora a intrat în circuitul ştiinţific european.

Istoriografia românească este prezentă prin Nicolaus Olahus, umanist transilvănean

de faimă europeană, el însuşi de origine română, care în lucrarea sa Hungaria (1536),
este primul care susţine unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor.
Deasemenea, Johannes Honterus, originar din Braşov, înscrie în harta sa (1542)
numele “Dacia” pentru întreg teritoriul locuit de români. Mai sunt şi cronicarii
moldoveni: Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei şi Miron Costin, în De
neamul moldovenilor, care vorbesc despre originea noastră latină: “De la Râm ne
tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul“.  Stolnicul Constantin Cantacuzino,
în Istoria Ţării Româneşti, precum şi Dimitrie Cantemir, în Hronicul vechimii
romano-moldo-vlahilor, au subliniat continuitatea de viaţă a dacilor sub stăpânirea
romană, unitatea şi continuitatea românilor.

Odată cu cronicarii moldoveni şi munteni, cunoscători ai scrierilor umaniste,

chestiunea romanitatii este transferată din sfera tradiţiei în cea a istoriografiei, pentru
ca Şcoala Ardeleană să facă din aceasta o armă în lupta de emancipare naţională şi
socială a românilor transilvăneni.

Politizarea romanităţii românilor. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea

românilor în ţinuturile carpato-dunărene era considerată un fapt normal şi logic. Însuşi
împăratul Austriei, Iosif al II-lea(1780-1790), îi considera pe români “incontestabil,
cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei”. Dar, pentru populaţia
majoritară a Transilvaniei , începe lupta pentru drepturi politice refuzate secole de-a
rândul de către “naţiunile privilegiate”. A fost elaborat Supplex Libellus
Valachorum (1791), memoriu prezentat Curţii de la Viena, în care se subliniază că
românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui
Traian.

În această atmosferă a fost lansată “teoria imigraţionistă” a lui Franz Sulzer,

din Istoria Daciei Transalpine, potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii
romani din Dacia, aceasta fiind părăsită în întregime odată cu retragerea aureliană.
Prin urmare, românii s-au născut ca popor la sud de Dunăre, undeva între bulgari şi
albanezi, de la care au preluat influenţe în limbă, precum şi credinţa ortodoxă. De aici,
ei au emigrat către mijlocul secolului al XIII-lea din sudul Dunării în Transilvania,
unde îi vor găsi stabiliţi pe unguri şi pe saşi. Prin teoria sa, Sulzer sfida părerea
unanimă din cultura şi ştiinţa istorică europeană care îi considera pe români urmaşi ai
romanilor lui Traian. Istoricul englez E. Gibbon, autor al unei celebre istorii a
Imperiului Roman (1787), arăta că în Dacia, după retragerea aureliană, a rămas ,,0
parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decât de
stăpânitorul got” . De la aceşti locuitori vor deprinde migratorii “agricultura şi
plăcerile lumii civilizate”. Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer a fost reliefată
de reprezentanţii Şcolii Ardelene (S. Micu, Gh. Şincai, P. Maior, I. Budai-
Deleanu), dar şi de cărturarii saşi (L. Toppeltinus, J. Troster).

Mai târziu, după realizarea dualismului austro-ungar (1867), imigraţionismul este

readus cu şi mai multă tărie în dezbaterile istoricilor de către un geograf
austriac, Robert Roesler. Teoria lui Sulzer este reluată şi îmbogăţită în
lucrarea Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor şi va fi
denumită “roesleriană”. Ideile principale susţinute de aceasta caută să demonstreze
exterminarea dacilor în urma războaielor cu romanii, cauză care a contribuit şi la
dispariţia vechilor toponimii dacice; romanizarea nu se putea efectua în cei 165 de ani
de stăpânire romană, iar, pentru că dacii rămaşi în viaţă traiau izolati, Dacia a rămas
pustie la retragerea aureliană; poporul roman şi limba română s-au format în sudul
Dunării.

Scopul acestor teorii era limpede: anularea argumentelor istorice ale românilor în
lupta politică din Transilvania şi justificarea poziţiei privilegiate deţinute de către
maghiari, saşi şi secui. Teoria roesleriană a fost combătută cu succes de lucrările
istoricilor români B.P. Haşdeu şi A. D. Xenopol. Mai târziu, investigaţiile ştiinţifice
conduse de marii noştri istorici şi lingvişti – N. Iorga, V. Pârvan, C. Daicoviciu,
Gh.I. Brătianu, Al. Rosetti, C. C. Giurescu, alături de cercetarea arheologică, au
făcut progrese remarcabile, infirmând teoria imigraţionistă. Pe aceeaşi poziţie s-au
situat şi mulţi istorici străini -Th. Mommsen, I. Jung, C. Patsch, P.
Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au
format ca popor în Dacia Traiană.
A. Popoare şi spaţii istorice 
I. Romanitatea românilor în viziunea
istoricilor
Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă o realitate istorică pe care astăzi o
acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a fost afirmată încă din zorii evului mediu de cronicari, oameni politici
sau diverşi oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat, din motive politice,
originea latină a poporului român şi formarea poporului român în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de
cultură români au combătut acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor de
origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat  apoi la nordul Dunării. A început astfel o dispută
între istoriografia română şi austriacă dar mai ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului
român, care s-a prelungit până astăzi.

2. Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale  

În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au menţionat faptul că românii sunt un
popor de origine romană, care s-a aflat în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să
conteste acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi în izvoarele
străinevlahi sau valahi  (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi etc.). 

Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor romani aparţin unor surse bizantine. În
secolul VII, împăratul bizantin Mauricius a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon.
Cronicarul bizantinIoan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt veniţi demult din
Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului maghiar numit de
istorici Anonymus(deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui Anonymus (Gesta hungarorum, în
traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII, narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe
teritoriul de astăzi al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor conducători
maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii maghiare în Transilvania, unde Anonymus
menţionează existenţa românilor, locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus
Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând
argumente istorice şi etnografice.
 
3. Teoria  imigraţionistă despre formarea poporului român. Argumente pro şi contra
În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie greşită despre formarea poporului român,
numită teoria imigraţionistă (în lucrarea  Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca
popor la sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că dacii au fost exterminaţi total
de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un
teritoriu gol. Pe acest teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este de origine
slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania, stăpânită de austrieci şi condusă politic de
nobilimea maghiară, românii îşi cereau egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau
drepturi pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, urmaşi ai ilustrului popor
roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit
Transilvania în secolele XI-XIII. 
 
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru Maior, au adus argumente lingvistice şi
istorice care să combată teoria imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi
păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut, în mod exagerat, că influenţele
dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative, demonstrând originea pur romană a poporului român.
Argumentele lor au fost sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de intelectualii
români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru apărarea românilor şi drepturilor lor.
 
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei (1867), când românii au protestat faţă de
desfiinţarea autonomiei Transilvaniei, istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul
austriacRobert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii româneşti din 1871, de aceea
teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi
nesiguri,exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării într-un timp de mai puţin de
200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III.  Aşezarea maghiarilor în
Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o limbă
slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu litere chirilice. El considera că nu
există ştiri care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I. 
 
Istoricii români au adus argumente arheologice şi lingvistice arătând că teoria lui Roesler este falsă. Unul dintre cei
mai cunoscuţi este Alexandru D. Xenopol.  Principalele argumente ştiinţifice ale istoricilor români sunt:

 Toponimele (numele de locuri) şi hidronimele (numele de râuri) de origine daco-romană existente până azi

în limba română nu ar fi putut fi păstrate fără o continuitate neîntreruptă de locuire din antichitate până în
evul mediu.
 Pentru perioada secolelor IV-VIII, când au loc marile migraţii pe teritoriul României, au fost
descoperite unelte utilizate în muncile agricole. Cum migratorii nu se ocupau cu agricultura, este foarte clar
că singura populaţie sedentară de aici nu putea fi decât cea daco-romană.
 Pentru aceeaşi perioadă de început a evului mediu pe teritoriul României s-au descoperit obiecte de cult
creştine. Cum migratorii erau păgâni, aceasta este o altă dovadă arheologică a continuităţii daco-romanilor.
 Romanizarea se putea realiza în 170 de ani, aşa cum s-a întâmplat şi în alte teritorii cucerite de romani.
 Mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali maghiari sau bizantini arată că poporul român a
existat la nordul Dunării la venirea maghiarilor aici (în 896).
 Chiar dacă românii au scris iniţial cu litere chirilice (până la jumătatea secolului XIX), caracterul latin al limbii
române nu a fost cu nimic afectat.

4. Teoria  imigraţionistă în secolul XX

Teoria imigraţionistă a fost reluată de istoricii maghiari până astăzi şi reargumentată. În 1920, prin tratatul de pace de
la Trianon, Ungaria a trebuit să cedeze României Transilvania. Pentru istoriografia maghiară această teorie a devenit
un punct de plecare pentru a demonstra drepturile teritoriale ale Ungariei asupra Transilvaniei. 
 
Istoricii români din perioada interbelică au revenit cu noi argumente pentru a combate teoria imigraţionistă. Cei mai
importanţi dintre aceştia au fost Nicolae Iorga, Vasile Pârvan şi Gheorghe Brătianu. Vasile Pârvan a adus
numeroase izvoare arheologice în sprijinul continuităţii. Gheorghe Brătianu, în lucrarea sa O enigmă şi un miracol
istoric: poporul român  (1937, scrisă iniţial în limba franceză), a realizat o sinteză a argumentelor istorice, geografice,
arheologice, etnografice şi  lingvistice care combat teoria imigraţionistă. Aceasta este până astăzi cea mai complexă
lucrare pe această temă.
În perioada comunistă, cu precădere în epoca lui Nicolae Ceauşescu, teoria imigraţionistă a fost combătută constant,
de data aceasta argumentele care au fost invocate priveau mai ales civilizaţia dacilor. Regimul comunist a privilegiat
elementul dac în comparaţie cu cel roman deoarece în propaganda comunistă romanii erau consideraţi asupritori.
 
5. Teoria  imigraţionistă astăzi
Deşi istoriografia europeană nu a acceptat teoria imigraţionistă, considerând-o drept insuficient argumentată, unii
istorici maghiari au reluat-o până astăzi, publicând-o în principalele limbi europene. Dar disputa în jurul continuităţii
românilor nu mai poate avea în prezent o miză politică majoră. Graniţele statelor europene nu se mai trasează astăzi
pe baza argumentelor istorice, iar integrarea în Uniunea Europeană presupune ca rezolvate conflictele teritoriale.
Totuşi, această dispută tulbură încă spiritele în rândul românilor şi maghiarilor.
Romanitatea românilor este acceptată oficial la nivel internaţional, graţie lucrărilor de înaltă valoare ştiinţifică
elaborate de istoricii români dar şi străini care au adus argumente în acest. Sintezele oficiale de istorie ori dicţionarele
enciclopedice (gen Larousse sau Encyclopedia Britanica) au acceptat poziţia oficială a istoriografiei române cu privire
la formarea poporului român. Deci romanitatea românilor trebuie studiată nu ca o ipoteză, ci ca o realitate istorică.
Să aprofundăm anumite cunoştinţe din
această lecţie!
Cărturarii umanişti despre originea romană a poporului român
Cărturarii umanişti occidentali din secolele XIV-XVI au arătat un interes deosebit românilor şi prezentării originii
acestora datorită preocupării pe care o aveau pentru redescoperirea valorilor culturale ale antichităţii greco-romane.
Mulţi dintre ei au călătorit în spaţiul românesc pentru a vedea locurile pe care le stăpânea altă dată Imperiul roman şi
au descoperit surprinşi că aici trăia un popor care se trăgea din foştii colonişti romani. Astfel, umanistul italian Poggio
Bracciolini vorbeşte despre originea latină a românilor, aducând şi argumente lingvistice culese din spaţiul
românesc. El spune şi un alt lucru important, că românii înşişi se consideră descendenţi ai romanilor aduşi de Traian
în Dacia. 
Românii au atras atenţia umaniştilor europeni şi prin luptele lor împotriva Imperiului otoman. Enea Silvio
Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, a contribuit, prin scrierile sale istorice, la popularizarea originii romane a
poporului român dar şi a victoriilor repurtate de români împotriva turcilor. 
Mulţi călători străini în Ţările Române au menţionat faptul că românii sunt mândri de originea lor romană şi că, prin
anumite obiceiuri, fac cinste originii lor ilustre. Aceste informaţii sunt foarte importante pentru cercetătorii de astăzi
deoarece unii istorici care au contestat romanitatea românilor au argumentat opinia lor şi prin faptul că în perioada
medievală limba de cultură şi limba documentelor de cancelarie a fost slavona. Ei au susţinut astfel că românii la
vremea respectivă nu se puteau considera descendenţi ai romanilor dacă în mod oficial acceptaseră cultura slavonă.
Relatările călătorilor străini au arătat că românii aveau conştiinţa romanităţii lor înainte de apariţia culturii scrise în
limba română.

Umaniştii români au elaborat primele teorii argumentate istoric privitoare la formarea poporului român. Cel mai
cunoscut umanist român a fost Nicolaus Olahus, din secolul al XVI-lea. El s-a născut în Transilvania, familia sa fiind
însă de origine din Ţara Românească, şi a ajuns unul dintre cei mai importanţi prelaţi catolici ai Ungarie (a fost
arhiepiscop de Strigonium). Cea mai importantă lucrare a sa este Hungaria, scrisă în limba latină. El a afirmat
originea latină a românilor şi unitatea de limbă, religie şi obiceiuri a românilor din cele trei ţări medievale. 
Primele cronici în limba română au fost publicate în secolul XVII de către cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi
Miron Costin. Grigore Ureche, în Letopiseţul Ţării Moldovei, afirmă originea romană a moldovenilor, muntenilor şi
ardelenilor în expresia devenită celebră toţi de la Râm ne tragem. El aduce, în sprijinul afirmaţiei sale, argumente
lingvistice. Miron Costin a dedicat o lucrare specială originii românilor, De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit
strămoşii lor. El afirmă, ca şi Ureche, originea romană a locuitorilor din Moldova, Ţara Muntenească şi a românilor
din părţile ungureşti(Transilvania), dar argumentaţia sa este mult mai bogată decât cea a lui Grigore Ureche. Costin
aduce argumente lingvistice, etnografice şi arheologice în sprijinul romanităţii românilor, recurgând chiar la
comparaţia între tradiţii şi obiceiuri ale italienilor şi românilor. 

Folosirea limbii slavone ca limbă de cultură. Utilizarea alfabetului chirilic pentru scrierea limbii
române în evul mediu şi epoca modernă.
 
De ce limba liturgică (limba folosită în biserică) în evul mediu a fost, pentru români, limba slavonă?  De ce limba
română s-a scris în evul mediu şi în epoca modernă cu litere chirilice? Explicaţia este foarte simplă şi ţine de
organizarea bisericii medievale. Iniţial ierarhii bisericilor creştine au acceptat doar câteva limbi pentru traducerea
textului biblic, considerate limbi sacre. Abia în 1517, germanul Martin Luther, iniţiatorul Reformei, propunea
traducerea textelor religioase şi a liturghiei în limbile vorbite de popor. Astfel, în Europa, catolicii au folosit limba
latină, iar ortodocşii limbile greacă şi slavonă ca limbi liturgice. Limba slavonă a fost acceptată ca limbă de cult în
secolul IX deoarece Patriarhul de la Constantinopol dorea evanghelizarea slavilor, fapt dificil de realizat dacă nu era
tradusă liturghia în limba lor. În spaţiul românesc creştinismul este atestat încă din secolul IV, când limba de cultură
era latina. În secolele IX-XIV teritoriul românesc era supus, din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, episcopilor
de la sudul Dunării, din Bulgaria, de aceea limba bisericii româneşti a devenit slavona inclusiv în Transilvania. După
întemeierea statelor Ţara Românească şi Moldova, limba oficială a cancelariei a fost tot slavona, care era singura
limbă de cultură din spaţiul românesc de la acea vreme. Abia în secolul XVII româna este acceptată ca limbă de cult
(în 1688 a fost tradusă pentru prima dată integral Biblia în limba română). Când au început să apară documente în
limba română, în secolul XVI, constatăm că acestea erau scrise cu alfabet chirilic, alfabetul folosit pentru scrierea
limbii slavone. Alfabetul chirilic s-a folosit în mod curent în spaţiul românesc până în 1860, când oamenii de cultură
români au impus, atât în Transilvania cât şi în România, utilizarea alfabetului latin, mult mai potrivit cu structura limbii
române.   

Pentru a înţelege această lecţie, este util să

cunoaştem şi …
Statutul Transilvaniei şi al românilor din Transilvania în evul mediu şi epoca modernă
I. Statutul Transilvaniei
- În secolele XI-XIII, Transilvania a fost cucerită de maghiari şi a făcut parte din Ungaria până în 1541,
fiind provincie autonomă, numită voievodat, condusă de un voievod maghiar şi Dietă . 
- În 1541-1688 a fost stat vasal Imperiului Otoman, condus de un principe maghiar şi Dietă.
- În 1699 a fost ocupată de austrieci şi organizată ca provincie autonomă a Imperiului habsburgic (Austria).
Împăratul austriac (toţi împăraţii erau din familia de Habsburg) şi-a luat titlul de principe al Transilvaniei.
- În1867, Imperiul habsburgic şi-a schimbat numele şi organizarea politică, devenind Austro-Ungaria
Austro-Ungaria s-a realizat prin împărţirea Imperiului habsburgic în două provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu
guvernul şi parlamentul său. Transilvania a fost  anexata la Ungaria, desfiinţându-i-se astfel autonomia.
 
II. Statutul românilor din Transilvania
În secolele XIV-XVIII, Transilvania a fost condusă de cele trei naţiuni privilegiate nobilii (maghiari), saşii şi secuii,
care alcătuiau o adunare a stărilor numită Dietă. Românii, deşi erau populaţia majoritară, nu aveau drepturi politice,
iar limba română şi religia ortodoxă nu erau recunoscute oficial. Populaţia românească era alcătuită în marea
majoritate din ţărani dependenţi. Românii nu aveau o elită care să-i reprezinte.
 
Schimbări în statutul românilor din Transilvania în timpul împăraţilor habsburgi (1699-1867)
În timpul împăraţilor habsburgi, românii din Transilvania primesc anumite drepturi economice, politice şi culturale. Ei
îşi creează o elită, care să-i reprezinte şi să lupte pentru drepturile lor.
- În  1701:  se creează biserica greco-catolică. Preoţii greco-catolici obţin anumite privilegii şi alcătuiesc prima
comunitate de intelectuali români din Transilvania. Aceştia luptă pentru drepturile politice ale tuturor românilor.
Episcopul greco-catolic este singurul român care are dreptul să facă parte din Dietă. Episcopul Inochentie Micu
Klein(1728-1751) începe lupta de emancipare politică a românilor din Transilvania. El scrie numeroase petiţii către
instituţiile administrative din Transilvania sau către cele din Viena, cerând anularea legilor care îi discriminau pe
români şi acordarea de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi. Cel mai important document scris de el este memoriul
numitSupplex Libellus (1744), înaintat împărătesei Maria Tereza. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, lupta pentru
drepturile românilor este reluată de mişcare culturală numită Şcoala Ardeleană.
 
Apariţia teoriei imigraţioniste este o consecinţă a luptei românilor pentru drepturi în Transilvania.
- 1764: românii primesc dreptul de a face parte din armata austriacă, în regimentele de graniţă.
- 1781: împăratul Iosif al II-lea recunoaşte oficial şi biserica ortodoxă.
- 1854: împăratul Franz Joseph desfiinţează iobăgia şi îi împroprietăreşte pe ţărani; astfel toţi românii ajung să fie
liberi şi să aibă o mică proprietate.
 
Statutul românilor în Austro-Ungaria
În 1867 Austria (Imperiul habsburgic) devenea statul dualist Austro-Ungaria prin împărţirea imperiului în două
provincii, Austria şi Ungaria, fiecare cu guvernul şi parlamentul său. Singurele instituţii comune erau ministerele de
război, de finanţe şi de externe. Împăratul avea puteri simbolice. Popoarele din imperiu, cu excepţia austriecilor şi
maghiarilor, erau nemulţumite de noua organizare deoarece toate instituţiile lor autonome au fost suprimate. Limba
oficială era germana pentru teritoriile administrate de la Viena şi maghiara pentru teritoriile administrate de la
Budapesta. Împăratul a hotărât să recurgă la această nouă organizaţie a statului pentru a avea un aliat, maghiarii, în
lupta împotriva mişcărilor de eliberare naţională ale diverselor popoare din imperiu. Decizia a fost luată ca urmare a
înfrângerii suferite în războiul cu Prusia şi Italia din 1866.
Transilvaniei i s-a suprimat autonomia şi a făcut parte  din  provincia Ungaria. Românii au protestat faţă de
suprimarea autonomiei şi alipirea la Ungaria. Legile statului maghiar au recunoscut totuşi următoarele drepturi ale
românilor: învăţământ primar şi secundar în limba maternă, folosirea limbii materne în administraţie, libertatea
religioasă, dreptul de vot cenzitar. Treptat s-au dat legi care intensificau maghiarizarea şcolii şi
administraţiei. Românii au fost nemulţumiţi de faptul că toţi locuitorii erau consideraţi ca făcând parte din naţiunea
maghiară, că pentru a vota, censul era foarte ridicat, că limba maghiară era obiect de studiu obligatoriu în şcoală, că
nu exista o universitate românească. Românii au luptat pentru drepturile lor prin intermediul Partidului Naţional
Român (creat în 1869), a asociaţiei culturaleAsta şi a diverselor ziare şi reviste.

Ideile principale ale lecţiei

Romanitatea românilor în viziunea
istoricilor 
 Poporul român este un popor de origine romană, care s-a format prin amestecul dacilor, romanilor şi
slavilor, la nord şi la sud de Dunăre, în secolele II î. Hr. – IX d. Hr.
 Romanitatea românilor a fost menţionată în evul mediu de cronicari străini (de ex. Anonymus), de
cărturarii umanişti occidentali sau români (Poggio Bracciolini, Grigore Ureche, Miron Costin).
 Romanitatea românilor a devenit subiect de dispută în epoca modernă când a fost elaborată teoria
imigraţionistă de către istoricul austriac Robert Schulzer,  în secolul XVIII,  reluată de Robert Roesler, în
secolul XIX şi de alţi istorici maghiari în secolul XX.  Teoria imigraţionistă contestă originea romană a
poporului român şi formarea sa în teritoriul de la nordul Dunării. O cauză care a dus la elaborarea acestei
teorii a fost lupta românilor din Transilvania pentru drepturi politice. 
 Istoricii români au combătut teoria imigraţionistă prin argumente istorice, arheologice şi lingvistice.
Principalii istorici care au combătut această teorie au fost reprezentanţii Şcolii Ardelene (în secolul  XVIII), A.
D. Xenopol (în secolul XIX), Vasile Pârvan, Gh. Brătianu (în secolul XX).
 Argumente ale teoriei imigraţioniste (care combat romanitatea românilor): 
                         - exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, 
                         - retragerea completă a populaţiei din Dacia la sudul Dunării în secolul III,
                         - aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe un teritoriu pustiu,
                         - prezenţa românilor la nordul Dunării în mileniul I nu poate fi atestată.
 Argumente care combat teoria imigraţionistă (şi susţin romanitatea românilor): 
                         - toponimele şi hidronimele de origine daco-romană; 
                         - uneltele agricole şi obiectele de cult creştine descoperite în sec. IV-VIII;
                         - mărturiile lui Anonymus şi ale altor cronicari medievali;
                          - structura gramaticală a limbii române şi vocabularul de bază al său este de origine latină. 

Întrebări recapitulative
1. Menţionaţi câte  doi istorici care susţin teoria imigraţionistă şi doi care o combat şi prezentaţi argumentele lor.
2. Precizaţi câte o cauză care a dus la elaborarea teoriei imigraţioniste în secolul  XVIII şi la reluarea ei în secolele
XIX şi respectiv XX.

Eseuri 
Varianta 1
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre romanitatea românilor în viziunea istoricilor, având în vedere:
- precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;
- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;
- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea
acestuia printr-un argument istoric.
 
Varianta 2
Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre ideea romanităţii românilor, având în vedere:
- menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;
- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;
- menţionarea a două idei formulate pentru susţinerea ideii romanităţii românilor;
- formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-
un argument istoric.