Sfântul Maxim Mărturisitorul ( 580 – 13 august 662)

Personalitate de o spiritualitate covârșitoare, Sfântul Maxim s-a născut în anul

580, la Constantinopol, într-o familie nobilă, care îngrijit să-i dea o educație aleasă.
Datorită culturii sale deosebite, a fost repede remarcat, ajungând secretar prim al
împăratului Heraclie (610-641). Avea doar 30 de ani. La scurt timp s-a retras la
mănăstirea Chrysopolis-Scutari, de pe cealaltă parte a Bosforului, ajungând stareț al
acesteia. În anul 626, datorită invaziei persane, s-a refugiat în Africa, stabilindu-se în
Cartagina. Pentru a câștiga sprijinul monofiziților, împăratul a fost sfătuit să facă un pact
cu aceștia. Episcopul Cyr de Phasis, câștigat de partea imperială, răsplătit prin ridicarea
sa la rangul de patriarh al Alexandriei în anul 630.În anul 633, ortodocșii și monofiziții
au iscălit acest tratat, împotriva căruia s-a ridicat patriarhul Sofronie, viitor
patriarh al Ierusalimului. În anul 638, Heraclie a publicat un Ektesis, prin care se
poruncea să se admită doar o singură voință în Hristos, interzicându-se folosirea
expresiilor una sau două energii în Hristos. Edictul a stârnit o reacție puternică a
ortodocșilor, în cadrul căreia Maxim a avut un loc de frunte. La anul 645, Maxim a avut
o controversă hristologică cu Pyrrhus, ex-patriarhul Constantinopolului, de față
fiind guvernatorul imperial Grigorie și mai mulți episcopi. Maxim a obținut o victorie
clară împotriva patriarhului și a susținătorilor acestuia, care promovau erezia monotelită.
Fiul și urmașul lui Heraclie, împăratul Constans al II-lea (641-668) a dat un nou edict,
Typos, la anul 646, prin care oprea, sub grea pedeapsă, de a se mai discuta dacă în
Hristos sunt două sau o singură lucrare. Maxim va merge la Roma, continuînd lupta
pentru apărarea Ortodoxiei, fapt pantru care a fost exilat pe coasta de răsărit a Mării
Negre, la Chersonez, unde a murit la aproape 82 de ani Pentru lupta sa pentru
apărarea Ortodoxiei, a devenit Sfântul Maxim Mărturisitorul. A lăsat posterității o operă
deosebit de bogată și importantă, fiind importantă atât pentru Răsăritul, cât și pentru
Apusul creștin.
In demersul nostru, noi ne vom referi doar la partea de spiritualitate care are
legătură cu Isihasmul. Vom spune, așadar, că, alături de Sf. Grigorie de Nyssa, Maxim
Mărturisitorul aparţine „marii familii a misticilor creştini care au reuşit să expună
datele fundamentale ale spiritualităţii creştine, în cadrul unei filosofii neoplatonice”.
Amândoi au vorbit despre îndumnezeire (theosis), aflându-se „la răscrucea dintre
spiritualitate şi pura speculaţie”, influenţând profund gândirea bizantină. „Amândoi s-au
legat, în teologie, de problema pe care un Diadoh de Foticeea şi un Ioan Scărarul au avut-
o de rezolvat pe planul spiritualităţii: exprimarea în limbaj neoplatonic, universal admis
în vremea lor, a Misterului Creştin al Întrupării şi al Mântuirii în Iisus Hristos”. 1 La
Maxim Mărturisitorul se regăsesc elementele principale ale misticii Sfântului Grigorie.
Ba, Sf. Maxim insistă chiar „mai mult decât Grigorie de Nyssa pe faptul că vederea
lui Dumnezeu în negură constituie o participare (metoché) la Dumnezeu, o
îndumnezeire (theosis). Cum, pe de altă parte, doctrina inaccesibilităţii lui Dumnezeu –
teologia apofatică sau negativă, care distinge divinul din toate obiectele cognoscibile în
mod natural – este şi mai accentuată la el datorită influenţei scrierilor lui Pseudo-
Areopagitul, caracterul antinomic şi paradoxal al comuniunii cu Dumnezeu devine şi
mai limpede. Pentru Maxim, îndumnezeirea este un fapt în totalitate supranatural, o
lucrare a lui Dumnezeu Cel Atotputernic ieşind în mod liber din transcendenţa Sa,
rămânând în acelaşi timp în esenţă incognoscibil”.2 Iată ce spune el în acest sens: „Sfinţii
devin ceva ce nu poate niciodată să aparţină cu adevărat puterii naturale, pentru că
natura nu are nici o facultate în stare să perceapă ceea ce depăşeşte natura. Nici un
aspect al îndumnezeirii nu este produsul naturii, pentru că natura nu poate să-L
înţeleagă pe Dumnezeu. Numai harului divin îi este proprie facultatea de a împărtăşi
îndumnezeirea sufletelor, în mod analog; atunci natura străluceşte cu o lumină
supranaturală şi se află transportată dincolo de propriile sale limite de un prisos de
slavă”.3
Participarea la Dumnezeu este, la Iisus Hristos, o participare totală. Într-adevăr,
nu se poate participa doar la o parte din Dumnezeu, pentru că Fiinţa dumnezeiască este
simplă şi indivizibilă, iar „energia” divină este Dumnezeu, revelat în mod liber.4
Pentru a descrie starea îndumnezeită a omului, Sf. Maxim a făcut apel la scrierile
pauline şi la persoana lui Melchisedec. Iată ce spune el: „Minunatul Pavel nega propria
sa existenţă şi nu ştia dacă acea o viaţă a lui proprie: „Eu nu mai trăiesc, ci Hristos
1
John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas...,p. 32.
2
Ibidem, p. 36.
3
Ibidem. Către Talasie, 22, PG, XC, 321 A; Filocalia 3, București, 1948.
4
Meyendorff, 36.
trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Omul, chipul lui Dumnezeu, devine Dumnezeu prin
îndumnezeire, se bucură deplin de lepădarea de tot ceea ce îi aparţine prin
natură...pentru că harul Duhului biruieşte în el şi pentru că Singur Dumnezeu, în mod
vădit, lucrează în el; astfel, Dumnezeu şi aceia care sunt vrednici de Dumnezeu, în toate
cele, nu au decât una şi aceeaşi lucrare (energie); sau, mai degrabă, această energie
comună este numai energia lui Dumnezeu, pentru că El se comunică deplin acelora care
sunt în totalitate vrednici de aceasta”.5 Şi, mai departe: Melchisedec avea în sine Unicul
Cuvânt al lui Dumnezeu Cel viu şi lucrător. El a devenit fără de început şi fără de sfârşit,
pentru că nu mai purta în sine viaţa vremelnică şi schimbătoare, care are un început şi
un sfârşit şi care este zdruncinată de patimi nenumărate, ci numai viaţa dumnezeiască a
Cuvântului, care a venit să sălăşluiască în el, viaţa veşnică care nu este mărginită de
moarte”.6
„Această doctrină a lui Maxim – zice Meyendorff – despre îndumnezeirea
omului este ea însăşi legată de hristologia ortodoxă pe care călugărul-mărturisitor o
apăra şi care a izbândit până la urmă la sinodul ecumenic de la Constantinopol, din
anul 681. Cele două naturi ale lui Hristos nu constituie noţiuni abstracte, amestecate
practic în divinitatea Cuvântului – cum ar fi vrut monoteliţii, partizanii unui
compromis cu monofizitismul; după Maxim, fiecare natură se manifestă în mod
real, are o existenţă proprie, o voinţă proprie, cu toate că ambele sunt unite în
Persoana Cuvântului şi voinţa omenească se supune în toate voinţei divine. Noţiunea
de voinţă nu avea deci la Maxim sensul dat de filosofia personalistă modernă:
sinonimă cu „energia”, voinţa înseamnă în cele din urmă manifestarea existenţei
reale. Vocabularul acesta conferă gândirii lui Maxim un caracter existenţialist: afirmaţia
monoteliţilor, după care Hristos ar avea o natură – dar nu o voinţă – omenească este
golită de orice sens real, pentru că după ei natura nu ar fi manifestată existenţial. Ea nu
este deci, de fapt, decât o abstracţie. După Maxim, dimpotrivă, „enegia” sau voinţa
omenească există deplin în Iisus şi mântuirea constă de fapt în aceea că ea trebuie să se
conformeze – în mod liber – energiei sau voinţei divine: toţi creştinii, unindu-se tainic şi
mistic cu Hristos, legându-se de voinţa Lui cea omenească, se leagă de energia divină.
Astfel, atunci când Maxim spune în textul citat mai inainte, că „aceia care sunt vrednici
5
Ibidem, 36; Ambigua, XCI, 1076 BC; Filocalia...
6
Meyendorff, 37; Ambigua, PG, XCI, 1144 C; Filocalia...
de Dumnezeu nu au în toate cele decât una şi aceeaşi energie” cu Dumnezeu, nu neagă în
ei existenţa naturii umane,ci afirmă că, îndumnezeiţi, ei supun propria lor energie, aceleia
a lui Dumnezeu şi o primesc pe aceasta din urmă în ei”. 7 Prin opera sa, Sf. Maxim „ne
apare ca un savant al Rugăciunii Continue, devenită deja tradiţională în Răsărit, în secolul
al VII-lea. Spiritualitatea bizantină posterioară a primit o moştenire de la Părinţi, în care
teologia şi rugăciunea nu constituie două domenii independente, ci se unesc în fapt ca o
contemplaţie accesibilă orcărui creştin, indiferent de nivelul său cultural sau intelectual”

– spune tot Meyendorff.8 Sfântul Maxim Mărturisitorul (+662)

(fragmente din proces)

Atunci când toţi Patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit
monoteliţi (eretici care mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos), Sfântul Maxim
Mărturisitorul, care era simplu monah, nu a primit să se împărtăşească cu ei.
Când trimişii Patriarhului au venit la el în temniţă, au încercat să-l facă să creadă că
este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite (eretice):
– De care Biserică aparţii? L-au întrebat trimişii. De cea de Constantinopol, de Roma, de
Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce
se află sub ele, sunt unite (în comuniune). Deci, de eşti fiu al Bisericii Soborniceşti, intră
neântârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou,
care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi! Iar Sfântul a grăit:
– Domnul Iisus Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte
adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a
numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire (Matei 16,18).
Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea
întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu
voi. Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a
primit să semneze. Apoi a continuat:
- Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se amestecă cu credința
mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de
Dumnezeu, nu unire.
7
Meyendorff, 37-38.
8
Ibidem, 39.
- Prin cuvintele pe care le spui , bagi dihonie în Biserică. Iar Sf. Maxim a spus:
- Dacă cel ce mărturisește învățăturile Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți
provoacă schismă în Biserică, atunci cel care șterge învățăturile Părinților ce va
provoca în Biserică? Fără acestea nu poate exista nici numele Bisericii...Căci dacă
ștergem cuvintele care ne învață despre Dumnezeu, nu ne va mai rămâne nimic la
care să ne închinăm.
Eu nu am o învățătură a mea, ci învățătura de obște a Bisericii Sobornicești. N-am
formulat nici o părere a mea, ca să se poată spune că am scornit vreo dogmă.
Mai apoi, când Patriarhul Romei care era încă ortodox, a condamnat monotelismul
Patriarhilor Răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de Credinţa
Ortodoxă, Patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea Apostolică, deci şi
„puterea de a lega şi a dezlega”. Ei (care susțin erezia) ce singuri de la sine sunt
blestemați și lepădați, și de Preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de Taine săvîrșesc?
Apoi ce duh vin asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceștia? Vrăjmaşii lui au
încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:
– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?
Iară Sfântul Maxim, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el,
răspunse:
– „Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc!
Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la
credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.” Zis-au lui:
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci
aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor
împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu
el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema
dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă(Galateni 1,8).
Cu alt prilej, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfântul Maxim:
– Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?
– Nu voi intra, a răspuns Sfântul.
– De ce? a întrebat Eparhul.
– Deoarece a încălcat Hotărârile Sinoadelor Ortodoxe, a spus Sfântul Maxim. Eparhul a
continuat:
– Dacă este aşa, cum se face că Părinţii acelor Sinoade rămân în dipticele Bisericii
noastre?
–  Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor? l-a contrazis Sfântul.
Nimic nu câştigaţi! Apoi trimișii Patriarhului i-au spus: 
-Într-un singur lucru îi superi pe toți, că îi faci pe mulți să rupă legătura cu Biserica
de aici. Atunci Sf. Maxim a spus:
-Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica
Bizanțului? Apoi ei au răspuns:
-Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toți. Sf. Maxim a
zis:
-Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai
încurajator decât conștiința împăcată. (Sursa:Măreția Ortodexiei-Ed. Egumenița
2009)
... „A tăinui cuvîntul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu
toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai
bine să ne războim, atunci cînd pacea lucrează conglăsuirea către rău"(erezie). (Vieţile
Sfinţilor din greacă, 21 ianuarie).
…Orice om se sfințește prin mărturisirea corectă a credinței. Cel care are credință
nefalsificată în Hristos, acela are în el toate harismele Dumnezeiești.
Nu există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea
veșnică a sufletelor oamenilor.(Sf. Maxim Mărturisitorul)

Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă și nevătămată a învățăturilor Dreptei Credinței

Ortodoxe lăsate nouă de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți…și deci dezbinați de Biserică
(schismatici) sunt toți cei ce cugetă osebit de Sfinții Bisericii…Hristos a numit
Sobornicească Biserica Sa deoarece ea păstrează Adevărul și Mărturisirea de credință.
În Biserica Sobornicească noi trebuie să dăm atenție îndeosebi la a păstra ceea ce a fost
crezut pretutindeni, în toate timpurile și de către toți. (Sf. Vicențiu de Lerin)