Ioan Slavici

Primele urme ale numelui Slavici în zona Șiriei, apar în recensămintele din 1746 și
1747, când un Slavit Arzinte și un Slavity Szav sunt înscriși drept iobagi cu statut de hospites
(oaspeți), iar după 1770 Slavicii erau nu mai puțin de șapte familii.

Deși, trei frați naturali au murit prematur, copilărește într-o casă plină de copii,
deoarece părinții săi, cu o stare materială bună, mai creșteau șase orfani ai rudelor. Slavici a
fost un copil, deși cu un aspect firav, neastâmpărat, astfel spărgea ferestrele vecinilor, țintea
cu pietre cuiburile rândunelelor, ațâța câinii pe la garduri, păstrând cicatrici adânci al
mușcăturilor pe corp, încăleca fără șa caii altora de la pășune, fiind uneori dus acasă
accidentat în ultimul hal după ce era trântit la pământ de aceștia. Asemeni lui Creangă fura
din poamele vecinilor, deși nu ducea lipsă de ele acasă, și îi plăcea să înoate unde era apa
mai primejdioasă. Dispărea, fără veste, asemeni lui Eminescu, zile întregi de acasă pe la rude
sau petrecea nopți întregi la foc, ascultând povestiri, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune. Cu
toate acestea, tatăl său era incapabil să-l pedepsească, deoarece îl iubea mult, fiind singurul
său urmaș în linie bărbătească. În schimb, mama sa, nu avea slăbiciune pentru el și-l ținea
din scurt, educându-l să fie om între oameni și să-i respecte pe ceilalți.

„Tata bătrân” își dorea ca Slavici să devină un cărturar de frunte și îi citea seara
povești, iar mai târziu l-a îndemnat să citească Apostolul și cărți populare, precum
Alexandria sau Isopia. Copilul Slavici, fascinat fiind de poveștile, ținuta și trecutul bunicului,
îi asculta îndemnurile, mai ales că acesta îi era și tovarăș de joacă, cioplindu-i cărucioare și îi
făcea zmee și bice.
„Avusem o copilărie, care acum, la vârsta la care mi-a fost dat să ajung, după dezamăgirile, prin care am trecut, și-n
împrejurările în care-mi petrec viața, mi se pare înspăimântător de fericită. Eram, alăturea cu o soră mai mare, singurul băiat
la părinți, oameni cu stare, fruntași știuți de bine în lumea lor și legați fie prin înrudire, fie prin prietenie, cum se zice, cu
toată lumea. Ori și unde mă duceam, dedeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte o fină ori peste o
prietenă a casei și eram întâmpinat cu dragoste și purtat oarecum în palme.”

A debutat în literatura română ca dramaturg cu piesa Fata de birău, în anul 1871, iar un
an mai târziu îi scria lui Iacob Negruzzi: Am o dispoziție deosebită pentru arta dramatică, iar
încrezător în această dispoziție a scris pe parcursul vieții un număr apreciabil de piese, dintre
care cele rămase constituie un întreg volum. Slavici nu a excelat neaparat ca dramaturg, dar
prin comedia sa introduce în dramaturgia românească personaje rurale autentice și, deși,
intriga și compoziția sunt mai puțin realizate, faptul este compensat prin realismul culorii
locale și prin abilitatea redării scenice a idilei. Fata de birău este considerată singura sa
reușită în comedie, o frumoasă nuvelă dialogată, cum o aprecia Nicolae Iorga, farmecul ei
constând în dialogul de o unică autenticitate, arâtând cea mai puternică și sigură străbatere în
sufletele omenești, cumpănite, încete, cu multe întorsături pe loc, cu multe sucituri înțelepte.
Comedia aduce în literatura română lumea țăranilor transilvăneni văzuți de Slavici, fără
idilismul dulceag sau romantismul tenebros al prozei epice apărute până atunci în foile
ardelene. Comedia Toane sau Vorbe de clacă, apărută în 1875, este o farsă fără o valoare
deosebită, asemeni comediei Polipul unchiului, în care procedeele comice sunt comune,
precum denominarea personajelor (Frecățel, madam Clevețică), dar dialogurile sunt naturale
și limpezi, iar situațiile, firești. Un an mai târziu a scris și prima dramă istorică, Bogdan
Vodă, în cinci acte și scrisă în versuri albe. Deși versurile sale exprimă gânduri elevate,
versul greoi dau impresia unei desfășurări lente a dramei, iar cu un erou precum Bogdan
Vodă este dificil să creezi o situație culminantă care să țină respirația spectatorilor. Mai
târziu, în 1888, inspirat de munca sa la documentele Hurmuzachi, a scris tragedia în cinci
acte Gaspar Graziani, piesă care, cu tot sprijinul lui Maiorescu și al Junimii, nu a avut succes
la premieră, deoarece personajul ales nu prezintă resursele de viață necesare animării
reprezentării scenice, dar poate, însă, produce emoții estetice la lectură.

Acesta a murit în data de 17 august 1925, la Panciu.